PROIECTUL ARCHE: Al-Baidaq, „Orbul şi ologul”

Lipsa unei clase sociale

Ideea unei elite, în sensul unor oameni care rostesc şi făptuiesc, nu în calitate de supraoameni, dar ca reprezentanţi umani ai Supraumanului, este astăzi în ochii multora nu doar una riscantă şi deci, potrivită pentru a fi hulită, dar, inclusiv, una anacronică şi ca atare, nimerită pentru a fi persiflată din reflex. Societatea actuală, emancipată de călăuze de acest fel, apare pentru majoritate extrem de plină de vitalitate în agitaţia ei caracteristică, însă la o privire mai atentă se înfăţişează cuprinsă chiar de o bizară formă de paralizie. Agitaţia-i, mai degrabă, este un tremur – şi acesta aritmic. Pragmatismul prost orientat o duce în imposibilitatea de a devia cât de puţin de la idealurile de ieri, în pofida faptului că întrezăreşte în continuarea acestora doar finalităţi distopice similare între ele. Aşadar, experimentul prin excelenţă, sistemul actual pregătit să anunţe sfârşitul istoriei, pare gelos, gata să nu mai admită nici un fel de experimente şi experienţe în cadrul său. Este posibil, de altfel, ca o previzibilitate mare pe o perioadă destul de lungă de timp să fie succedată de o schimbare violentă, o ieşire explozivă din tipar a societăţii, dacă judecăm după mai largul tipar obişnuit al fenomenelor naturale. Şi oare ce altceva este mersul societăţii, la urma urmei, decât un fenomen natural? Ce ar putea deci, să diminueze intensitatea unui seism al lumii, decât o pregătire în vederea schimbării, un început de abatere de la cursul actual? Acum, de neeludat, ne iese în drum marea problemă: care modificare adusă cadrului social ar putea preveni o violentă izbucnire a minţilor umane, o rupere a barajelor lacului de acumulare, în faţa produsului final al unei societăţi în care primatul economicului încearcă să asfixieze Infinitul din om? Ţin seama de faptul că ceea ce este esenţial este imuabil, iar tot ce este neesenţial este sortit schimbării. Iar cum ceea ce revine este etern şi nici chiar ceea ce revine, ci ceea ce este căutat prin revenire, îi dau dreptate lui L. Blaga, atunci când spune următoarele: ”Atitudinile creatoare ale omului sunt un fel de zei care îşi mănânca copiii, ele plăsmuiesc idei – şi apoi şi le distrug. Atitudini creatoare străine de geneza lor le mântuie însă de părinteasca distrugere. Ideile se altoiesc asupra unor nevoi creatoare străine – şi în felul acesta câştigă valori din ce în ce mai mari fără de a-şi schimba conţinutul. Cultura unei epoci oarecare e însărcinată cu posibilităţi de neprevăzut. Culturi vechi sau elemente constitutive ale acestora se pot reîmprospăta – sporindu-şi valoarea – prin mutaţiuni funcţionale; în sensul acesta riscăm paradoxul că tradiţia are importanţă reformatoare, că trecutul poate avea o mai mare valoare în viitor decât în trecut, că afinitatea dintre spiritul omenesc şi ideile sale creşte cu timpul” [1]. În situaţia găsită, mă încumet să cred că, dintre structurile pe care ne-am învrednicit să le împaturim în colb, elitele reclamă cel mai mult o reafirmare originară într-o redefinire, într-o mutaţie în ceea ce priveşte rolul, fiindcă intervenţia subordonată sentimentului Legii Divine este singurul tip de intervenţie care s-a dovedit capabil să zidească, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, armonia, nu doar o ordine. Altminteri, nu fără o tentă de ironie amară, surprind mulţi supuşi acultători ai actualului sistem nivelator, cum admiră un anume ”ceva” nedefinit, vizibil la unele vlăstare ale familiilor aristocrate încă nestinse, deşi forţa şi eleganţa acestor urmaşi este, în cazurile mai frecvente, o amprentă estompată faţă de cea a predecesorilor.

Adaptarea elitei la context, spre adaptarea contextului la elită

Nici una dintre proiectările Epocii de Aur în istorie nu deţine mai nedrept, mai ipocrit şi mai strident denumirea aceasta decât acele exemple în care Epoca de Aur a fost proclamată disociat de Divinitate, sau mai bine spus, în contra ei. Ele au culoarea aurului, dar precum fosforul sclipesc numai în întuneric. Toate aceste false Epoci de Aur se pot facil identifica prin ”supremaţia imaginii” ce le caracterizează, fie că este vorba de prezenţa sufocantă a flamurilor incitatoare ori de suveranitatea peliculelor. De aceea, când spun elite reale, nu doresc să se înţeleagă nici măcar acelea care, în calitate de speculante eminenţe cenusii, deţin o urmă de control asupra derivei sociale, ci acei oameni care, păstrându-şi o lungime firească a nasului, pot vorbi despre Omniprezentul Nemuritor. Foarte probabil, elite similare, nu doar simple elemente comandante, au mai existat; felul în care îşi imparţeau atribuţiile era însă, în cazul în care atingea excelenţa – iar dacă este să judecăm după prosperitatea şi rezistenţa unor imperii culturalizatoare şi civilizatoare – se pare ca o atingea, atât de adaptat situaţiei date atunci, încât nici dacă ar fi desluşit nu ar putea fi reutilizat în întregime. Sinceritatea faţă de Principiul Suprem trebuie să fie prima calitate a unei elite, desigur insuficientă pentru a face din aceasta o elită capabilă să conducă, deoarece pentru a guverna sunt indispensabile calităţi secunde ce relaţionează nu doar cu vita contemplativa, ci şi cu vita activa. Motiv pentru care lumea poate fi consiliată de cei retraşi dincolo de ea, dar ”nu trebuie condusă în ultimă instanţă de un cerc de înţelepţi, de un grup de mahatmaşi de dincolo de Himalaya” [2]. Dacă în locul unei simple oligarhii se simte nevoia unei elite, cea din urmă este datoare să aibă în vedere că vidul creat de lipsa ei o poate absorbi oricând înainte ca ea să se cristalizeze. Şi de aceea, este vital pentru ea să îşi întărească mai întâi coaja, cu mult înainte ca sâmburele să fie capabil să rodească. O mare problemă care apare de fiecare dată când se vorbeşte despre elite este libertatea. Sunt privite cu ochii întredeschişi, văzute ca fiind, în primul şi în primul rând, înrobitoarele maselor, strivitoarele libertăţilor lor. Dar oare ce fel de libertăţi răpesc elitele ? Poate fi considerată libertatea totală un atribut al maselor? Nici măcar al elitelor, de vreme ce nici unele nici altele nu au, să spunem, libertatea de a trăi pe Soare… Când unele libertăţi sunt refuzate de prelungirile unei intuibile Legi Divine (Supreme), în numele aceluiaşi Divin din om, mai puternic manifestat prin omul de elită, cum nu ar avea acesta dreptul ce coincide cu datoria de a limita anumite libertăţi ale celorlalţi, în cazurile în care această limitare a unor libertăţi mai mici îndeplineşte condiţia de a conduce spre obţinerea accesului la libertăţi mai mari, fiind o ţărmurire pe orizontală, menită să canalizeze privirile vertical, în sus? Ma întreb ce fel de oameni au fost cei care au aruncat atât colb în ochii fraţilor lor sub forma libertăţii de expresie, când, prin ”distractivizarea” (înţelegând prin aceasta distragerea atenţiei de la problemele filosofice fundamentale, nu doar entertainmentul) sistematică a mediului, le-au restrâns mult mai importanta libertate de gândire, dinspre care ar trebui pornit spre libertatea de expresie, după lungi reflectări, ci nu în răspăr? Dar, fiindcă se petrece invers, libertatea de gândire fiind uzurpată de libertatea de expresie, deşi între ele există o diferenţă ca de la Cer la Pămant, asistăm la o puerilizare a societaţii, la o dispariţie a ”bătrânilor”, a celor înţelepţi, în fine, a elitelor. Rezultatul? Într-o societate în care toţi au libertate de expresie, cel mai deştept dintre neruşinaţi este cel mai influent, în dauna celor care sunt prea deştepţi pentru a nu se ruşina. Cel căutat prin revenire, firescul adică, poate fi simţit prin palpări şi tatonări inspirate, inclusiv în cadrul dezordinii actuale: în locul simbolurilor care sugerează apar surogatele care pretind că pot înlocui, dar arhetipul rămane arhetip. Ridicarea unei oligarhii s-a dovedit a fi inevitabilă chiar şi în sistemele bazate pe ideologii care propuneau destratificarea societăţii. Acea ”lege de fier a oligarhiei” [3], despre care vorbea Robert Michels, s-a arătat de neeliminat şi după enunţarea sa. În aceste condiţii, în care apariţia unei clase conducătoare este inevitabilă, de ce nu este preocupată masa ca această clasă conducătoare să fie cea mai bună, ci vrea ca aceasta să îi semene? Dar, aş spune eu, mult mai mult decât vrea masa să îi simtă asemenea pe cei care o conduc, fie că îi vede sau nu, clasele conducătoare moderne vor să fie asemenea masei, căzând pe nesimţite sub vraja ei şi a instinctelor necontrolate. De ce ar trebui sa fie preocupată societatea, dacă oricum este ”condamnată” să aiba elite, dacă nu de a avea elite cât mai demne de urmat? Ar rămane de văzut doar care sunt cele mai bune elite pentru societate şi cum anume pot ele să fie extrase din minereul în care… vegetează.

Masa, elitele…

Fapt firesc, năzuinţa oricărui om este spre o libertate mai mare. Prin aceasta se poate înţelege însă o libertate mai elevată, culturală, ori o mai largă libertate de tip zoologic. Când omul muşcă momeala zoologiei şi nu ”hrana” ce îi este proprie, se cheamă că el alege o mărire a libertăţii în sens cantitativist, chiar dacă pentru obţinerea acesteia, intră în jocul realităţii şi fără să-şi dea seama, sau fără să dea prea multă importanţă, urcă nevoit şi o treaptă sau două pe altă axă a libertăţii. Astfel se întâmplă că, dincolo de un costum impecabil şi de o exprimare aleasă ramân ferm ancorate numeroase slăbiciuni ale masei, fie că poartă nume ca naivitatea sau cinismul. Toţi oamenii ascund în ei, în variate proporţii, bineînţeles, caracteristici ale masei şi ale elitei, iar de nu ar fi fost în acest mod, probabil că un om de elită nu ar putea să cunoască masa altfel decât direct, sondând-o, poate chiar nici astfel. Oricare pasăre rară, sondându-şi interioarele, poate pricepe mai bine profilul masei. Nuanţele, complexitatea naturii şi a omului, permit totuşi, ba chiar cer, linii fine de demarcaţie, care ar trebui să risipească unele confuzii în legătură cu acest binom arhetipal. Cel de o clasă superioară este cel care cooperează cu celălalt, dar nu face concesii în materie de esenţă a crezului său înalt. Prin cooperarea sa el se deosebeşte de spiritul masei; indivizii masei nu cooperează; mai explicit, atunci când par a o face, ei se topesc unul în altul şi acţionează după un fel de ”miros”. Aceasta face ca masele să fie, cum s-ar spune, uşor de dus de nas, spre deosebire de tipul elitei, atent la capcanele pe care i le întind alţii, dar mai ales la cele pe care şi le întinde singur. Reprezentantul elitei nu-şi va face vreodată iluzia că este singular, deşi are gusturile sale rare, deseori numeroase, fără a căuta însă, excentricitatea ca scop în sine. Omul de masă, cu toate pasiunile sale cu atât mai comune cu cât le adoptă pentru a se remarca, are iluzia unei personalităţi total distincte – şi poate este bine sa o aibă, câteodată, căci în momentul în care îi va fi spulberată, la un astfel de om există riscul să cadă foarte uşor în extrema opusă şi să ajungă la a crede că el… nu există. Acest tip nu sesizează când vocea pe care o aude în interiorul său este numai vocea celui care i-a zâmbit cu interes ieri, când i-a strâns mâna. Iar masa, focul chtonic din fiecare, tinde sa-şi provoace mereu opusul, să-l antreneze, construindu-şi în interiorul cetăţii, din timp în timp, câte o întruchipare cumplită şi ilară totodată, astăzi, mai mult ca niciodată parcă, parodiind elita, căci cei care formează masa actuală ”plutesc liber”, ca un ”agregat gazos”, fascinat, derutat şi disipat de numărul interacţiunilor posibile, dar dezinteresat de implicaţiile acestor interacţiuni şi înfăţişându-se în final ca ”o sumă de microanarhisme şi individualităţi” [4], după nimerita spusă a lui Peter Sloterdijk. Ar putea părea o impertinenţă să acuzi masa că restrânge libertăţi; doar ea este pururea căinată ca fiind înlănţuită şi călcată în picioare. Şi totuşi, acesta este adevărul, masa, prin însăşi natura ei, are tendinţa de a încălca celuilalt libertăţi, destul de des din cele mai înalte, ce decurg din înţelegerea superioară a unui Paradoxal Infinit (Absolut) şi a unor ramificaţii ale sale, căci masa este prin definiţie posesivă, mamă excesiv de îngrijorată şi iubită acaparatoare, în ultima instanţă, aplatizantă a elitelor. Într-un discurs din 3 noiembrie 1774, ţinut în faţa electorilor din Bristol, constatând tendinţa generală de degradare a firescului raport dintre elită şi obişnuit, Edmund Burke, conştient că rolul şi virtutea masei este să recunoască şi la urmă, să selecteze cine îi poate arăta calea, nu să numească oameni care să o transporte ca un birjar în loc de a o călăuzi precum un ghid, cerea, pentru elita autentică, libertatea ce îi este rezervată: ”Reprezentantul dumneavoastră vă datorează, nu doar efortul său, ci şi judecată, iar el trădează, în loc de a vă sluji, dacă o sacrifică pentru opinia dumneavoastră”.

…şi coincidenţa obositoare

O paralelă între masculin-feminin şi elite-masă nu este nici inedită, nici de dată recentă. Dacă in secolul XX ea a fost reafirmată, cei care au readus în tablou această paralelă nu s-au prea îngrijit şi de a o prezenta onest, relaţia masculin-feminin fiind cea pe care o percepeau puternic subiectiv, într-un mod weiningerian, văzător doar al faţetei întunecate a femininului pur, care rezida şi în ei, bineînţeles, ba care pare a fi tocmai cel care împrumuta tonului patima. Uitând că femeia este cea menită să-i zdrobească şarpelui capul, majoritatea celor care în secolul precedent au expus pe plan politic asemănarea dintre sexe cu structura ierarhică a societăţii au facut greşeala de a subestima feminitatea tipică masei şi principiala ei egalitate – complementaritate de tip coincidentia oppositorum în care semnificaţia egalitarismului modern este radiată – cu masculinitatea elitelor. Constantin Noica, vorbind despre femeie la modul general, semnala ”printre virtuţile ei, o anumită luciditate, pe care niciodată un bărbat n-o poate atinge: o luciditate pasională. Într-un bărbat pasiunea creează aproape întotdeauna dezastre, la femei ai impresia că, dimpotrivă, dă certitudini” [5]. Orice s-ar mai zice, nu fermentaţia entuziastă a masei, cea care altă dată nu se sfia să preţuiască pe Măria Sa ca pe un Uns al Domnului deşi în acelaşi timp, trimitea ocări la adresa hapsânului, jupuitorului si neîndurătorului, continuând să muncească şi să traiască spontan transcendent, a ruinat ultimele secole. Abnegaţia feminină, specifică masei, nu s-ar fi fisurat dacă încrederea nu i-ar fi fost înşelată. Inconştientă cum este, mulţimea a ales mai mereu o soluţie pe care nici omul de elită, analizând-o în cadrul pre-contextului ei, nu o poate cataloga altfel decât ca fiind cea mai logică. În cadrul pre-contextului, pentru că ceea ce îi lipseste acestui uriaş numit de unii gloată, este capacitatea de a prevedea pe termen mai lung, talentul prognosticului bine pus, darul profeţiei. Chiar şi atunci când masa germanilor l-a ales cancelar pe cel care avea sa devină Führer, masa a atins opţiunea cea mai adecvată descătuşării ei, dupa 15 ani de mizerie si umilire, dintre toate becisnicele soluţii ce făcuseră pasul în faţă. Pasiunea în cazul ”elitelor”, predominarea principiului feminin la conducătorii societaţii, la cei la care trebuie să fie mai curând conştienţi decât intuitivi, pare sa fie cea care, în cea mai mare proporţie, a astupat ferestrele vremurilor, împiedicându-le de la a oferi o perspectivă spre Vremea care stă şi vremuieşte. Nicăieri instinctualitatea nu apare mai monstruoasă decât atunci când ajunge în locuri care nu-i sunt menite. Fixat în locul său, instinctivul îşi are rolul lui. Încolo, una dintre cele mai plastice imagini prezente în sistemul filosofic indian Samkhya, frecventă şi în înţelepciunea milenară a basmelor, este cea a orbului care îl poarta în cârcă pe olog, simbol al cuplului primordial format din Puruşa şi Prakriti, elementul activ pur, insensibil prin caracterul său constatator şi cel pasiv pur, foşnitor şi orb ca apa. Picioarele unuia sunt două cioturi – fără orb, el este penibil cu toata clarviziunea lui; poate doar să se târască în mâini şi ce altceva este mai jalnic pentru cineva cu o vedere ce străpunge orizontul si înconjoară lumea? Forţa de locomoţie a celuilalt este imensă, umerii îi sunt vânjoşi, însă cecitatea sa îl împiedică să distingă clar. Pasiv, el este totuşi mâna care mângâie sau loveşte; cel activ are iniţiativa, observând şi totodată indicând, deci conducând.

Despre veşnica latură conflictuală a relaţiei

Daca cel care citeşte se va fi gândit că are în faţă o pledoarie în favoarea a ceea ce îndeobşte se înţelege prin ”elite cognitive”, înşelarea sa nu va fi mare, dar înşelare va rămane. Nu raţiunea, mereu incapabilă să ofere o vedere de ansamblu de care omul de elită are nevoie, este cel mai de seamă atribut al lui, ci intuiţia intelectuală, ce ia contact cu raţiunea, dar o străpunge prin extremitatea ei superioară, spre deosebire de instinctul cimentat in organism, aplicabil la cazuri generale. Împarţirea în mase şi elite, când este bazată pe complementaritate şi deci, caracterizată de o împărţire a funcţiilor în armonie cu firea cosmică, dinamitează orice dihotomie de tip exploatat-exploatator. Ologul stă la înălţimea cea mai mare, pe care altfel n-ar atinge-o, dar amândoi au aceeaşi nevoie unul de celălalt. Marele orb îl cară în cârcă pe olog, iar al doilea, aşa cum este el, scurtat de ţurloaie, nu este tocmai uşor, dar ochiul său este cel care salvează de absurdul care zumzăie în întunecimea imediatului. Căci numai săgeata (pre)vederii reduce la absurd absurdul şi cată până la izvorul suprasensului. Într-o oarecare măsură, tensiunea dintre reprezentanţii celor două principii este inevitabilă, bineînţeles; dar este mai grav când cele două principii sunt alăturate în fiecare persoană, fără conştientizarea importanţei faptului, în încercarea de a crea o cetate de ”androgini” (se poate sesiza că acolo unde clasele sunt omogenizate, sexele sunt şi ele contopite în fiecare om, tipuri răspândite devenind barbatul efeminat şi femeia masculinizată). Un realism organic arată incapacitea majorităţii oamenilor (excludem aici doar acele elite ale serviciului divin, non-guvernatoare însă, ce se retrag din civitas pentru a gestiona dualitatea în ei, în încercarea finală de a o transgresa pe deplin) de a manageria, în particular, aceste doua forţe, când câmpul de bătălie se mută în fiecare lăuntru, ceea ce face ca tensiunile sociale să devină tensiuni interioare, ale căror manifestări, după ce nu mai pot fi refulate, se întorc şi mai violent în cadrul social. Tensiunile sociale însă, când sunt bine administrate, pot acţiona ca supape pentru eventualele tensiuni interioare. O mostră de sensibilitate la dezechilibrul principiilor în lume o oferă scrisa lui Tsunetomo care, la început de secol XVIII îşi amintea cuvintele unui medic japonez, pe nume Matsuguma Kyoan. Acesta spunea că ”atunci când practici medicina, trebuie să faci o diferenţiere de tratament în funcţie de Yinul si Yangul bărbaţilor şi femeilor”, iar în urma practicii a constatat că aplicând ”bărbaţilor acelaşi tratament pentru bolile de ochi, ca şi cel aplicat femeilor”, acesta dă roade, în schimb aplicând ”bărbaţilor tratamentul aplicat până atunci sexului lor, […] acesta nu mai funcţionează”. Metaforică sau nu, mărturia are parte de o concluzie, prăpăstioasă – ori nu chiar – dacă rămanem consecvenţi unei chei metaforice: ”Am înţeles atunci că spiritul masculin a slăbit şi că bărbaţii au devenit precum femeile, lucru echivalent pentru mine cu sfârşitul lumii” [6]. Înţelepciunea perenă semnalează pericolul înecării virtuţilor masculine în cele feminine. Însăşi supersiţia, reminiscenţă distorsionată, legată de eclipsele de soare care prevestesc mari nenorociri, păstrează un crâmpei din stravechea judecată ce are de partea ei experienţa observaţiei trecerii veacurilor: predominanţa locală a principiului pasiv, reprezentat în acest caz de lună, asupra principiului activ, soarele, este semnul iminenţei unui declin. Indiferent care animal, în funcţie de imaginarul fiecărei culturi, este cel care înghite pe reprezentantul apolinic, el capătă, în acest context şi nu obligatoriu în altele – deşi uneori faima rea se răspândeşte tocmai de la evenimentele corespondente cu simbolismul eclipsei – o conotaţie malefică. Din acest motiv, ”la perşi, diavolul în persoană se dedă acestui funest ospaţ”. [7]

Degradarea elitelor

Felul în care schimbarea viziunii religioase a lumii, care a generat schimbarea funcţiei celor mai înalte elite, cele spirituale, a acţionat asupra înfăţişării societăţii a fost limpede redat de sociologia weberiană, care arată că ”în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afară şi de deasupra lumii, calvinismul a introdus în lume o aristocraţie a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate”, o elită ”despărţită de restul omenirii damnate” şi care impunea o atmosferă în care, faţă de aproape, domnea ”nu o îngăduitoare înclinaţie de a-i da ajutor, luând în considerare existenţa propriei slăbiciuni, ci ura şi dispreţul faţă de el ca duşman al lui Dumnezeu, ce poartă semnul damnării veşnice”. În acest mod, s-a născut ”o etică profesională specific burgheză”, instaurată fiind o ordine în care, noul întreprinzător nu doar că putea, fără a se mai ocupa de desfundarea sufletului păcătos, ”să-şi urmărească interesele de câştig”, dar ”era chiar recomandabil s-o facă” [8], căci a prospera material a devenit principala metodă de a aduce lăuda măreţiei lui Dumnezeu. De aceea, Constantin Noica ne avertizează că ”acţiunea burgheziei a fost de-a dreptul catastrofală. Cu primatul pe care l-a dat posesiunii şi înavuţirii, burghezia a făcut să triumfe în lume dreptul roman, singurul pare-se potrivit pentru asemenea mentalitate. Pe drept cuvânt s-au putut plânge atâţia istorici ai spiritului german că elemente ale dreptului german vechi s-au văzut înăbuşite de dreptul roman, sau de cel nou, ivit în spiritul acestuia. Dar încă mai valabilă – căci priveşte întreaga cultură europeană – este acuzaţia ce se poate aduce spiritului burghez de a fi înăbuşit, prin dreptul roman, orice urmă a ideii greceşti despre justiţie. Ideea, nespus mai adâncă, a dreptului şi statului, pe care ţi-o dau tragicii greci sau un Platon a rămas astfel o simplă piesă de muzeu, o simplă mostră culturală, în timp ce capitole întregi din <practicul> drept roman vin să sterilizeze culturaliceşte şi spiritualiceşte – cum am văzut-o cu atâtea exemplare de elită, chiar în România – minţile celor care trebuiau şi puteau să fie ctitorii orânduielilor sociale şi uneori chiar ai statelor moderne burgheze. Se poate fără şovăire spune că spiritul burghez, atât de angajat în ideea de drept, a ucis dreptul în realitate; l-a făcut să nu mai fie expresia justiţiei – ceea ce spune, poate, totul. În aceste condiţii, elitele pe care şi le ridica burghezia pentru judecată erau simpli funcţionari sau virtuozi avocăţeşti şi judecătoreşti, dar nu judecatori”. Tot el sesizează în continuare foarte bine că tot ceea ce poate face învăţământul construit în spiritul burgheziei, fapt valabil deci şi pentru învăţământul de azi, este ”să pună pe lume doar economişti buni şi tehnicieni buni. Restul e rodul întâmplării sau al harului, dar nu al educaţiei burgheze.” Despre elitele religioase, cele însărcinate cu serviciul divin, lumea ieşită din mâinile preacurate ale burgheziei nu are nimic de zis. Ea, evident, ”nu vrea să ştie, să audă şi să vadă mai mult decât e la îndemâna ei, n-are asemenea elite şi le sufocă lent pe cele ce supravieţuiesc ori apar în ea”. Într-o lume care menţine un rezervor ţărănesc, care păstrează o ”talpă a ţării”, trăitoare nu descurajată în mizerie, ci încurajată în cumpătare, Noica vede, luând seamă la originea rurală formatoare a multora dintre oamenii noştri de elită, un izvor de personalitate spre care societatea ar trebui să se întoarcă frecvent spre a se adăpa cu spirit viu. Spre deosebire de această matrice ţărănească, fondul burghez nu a dat autentice generaţii de elită, deoarece ”nu poţi socoti o clasă conducătoare deosebită, una ce n-are alt titlu decât un plus de tehnicitate.” Prin caracterul ei, ţărănimea ”îngăduie, ba chiar reclamă elite adevărate, nu simpli executanţi şi tehnicieni. Burghezia şi mai târziu, proletariatul, au crezut că pot să îndeplinească singure funcţiile conducătoare, când nu se puteau lipsi cu totul de ele (serviciul divin). Ţărănimea n-are această suficienţă. Ea nu crede la fel cu celelalte două clase că poate exista societate fără clase (ideea e şi de această dată a burgheziei, înainte de a fi a proletariatului <revolutionar>), ci presupune, favorizează, naşte statornic o clasă de domni, de care singură atârnă să rămână una de domni sau să se degradeze într-una de stapani” [9].

Omul comerţului ca ”subelită”

Nu intenţionez să lansez un asalt brutal asupra celor care, în pofida noilor denumiri, rămân extensii ale celui care cândva era numit negustor, căci mă situez de partea negustorilor când sosesc atacurile orbiţilor de pizmă care cer nivelarea materială a societăţii. Rolul oamenilor comerţului în răspăndirea bunurilor materiale şi spirituale este de netăgăduit; în calitate de componentă umană, ei sunt printre cei care umanizează schimburile. Din păcate, dinspre orgoliul acestei mentalităţi economizante, transportată în sfera sacrului, provine şi suflul bolnăvicios al celor în stare să afirme echivalentul faptului că, mai important este jurământul pe aurul din Templu, faţă de jurămantul pe Templu – ”substantivizare a atributelor”, asupra căreia ţinteşte avertismentul evanghelic. Un alt fapt a cărui evidenţă este rătăcită însă, aproape inexplicabil, anume că ”toate societăţile care s-au întemeiat pe ideea de a dura, de a se dezvolta şi de a sta drept, au manifestat instictiv întodeauna înaltul ideal al gentlemanului” adică, în special, al acelui om ”care este sincer, care este devotat şi statornic în materie de principii, omul care nu sacrifică nici o dată mai marele mai micului” este semnalat de Anthony Ludovici. Se clădise astfel un tip esenţial de om a cărui existenţă, după dispariţia sa a devenit, treptat, cu timpul, din ce în ce mai neverosimilă; din astfel de plămadă trebuia să provină însuşi monarhul, putând simula alte atitudini, dar pururea sincer cu Adevărul, cu Principiul Central care se face auzit printr-o voce curată a conştiintei. Alături de Anthony Ludovici în aceasta privinţă, afirm că este ”la fel de ridicol să aştepţi ca strugurii să crească în Islanda sau să aştepţi ca solul creat de comerţ şi de condiţiile comerciale să rodească virtuţile unui gentleman” [10]. Căci omul relaţiilor comerciale, înzestrat cu o fire cumva elitară, nu consimte să sacrifice mai marele mai micului atunci când are de comparat cantităţi între ele, dar când compară între cantitativ – înţelegându-se prin cantitativ încercarea de a epuiza Infinitul, de a sorbi acel Okeanos de potenţialitate pură şi nemărginită – şi calitativ, prin cel din urmă înţelegându-se antipodul cantitativului, distrugerea oricăror expansiuni inutile, pentru ca, o dată ajuns punct, întruchipare similară a Infinitului prin transdimensionalitate, Infinitul să se manifeste prin acest intermediu – el face, printr-o deformaţie profesională, alegerea eronată. Rezumând, omul negoţului, prin firea sa, poate face uşor sacrificii pentru aproape orice ”mai mare”; dar mult mai greu, sau deloc, poate sacrifica pentru Infinit, ”mai marele” prin excelenţă.

Omenirea călăre pe omenie

Ridicarea maselor a fost văzută de mulţi ca un semn de progres al omenirii şi într-adevăr, dacă elitele ar fi urmat aceeaşi traiectorie s-ar fi putut vorbi de un salt calitativ. Dar, în contextul în care ”omul-masă” a sugrumat elitele, pe un fond de slăbiciune al acestora, condamnându-le la caricatural când nu le rezerva extincţia, controversatul Jose Ortega y Gasset critica inspirat fenomenul ce se petrece în domeniul straturilor sociale, fenomen pe care îl numea ”proces”, în dauna denumirii de ”progres”. Să nu fie oare nici un motiv să ne îngrijorăm că ”omul-masă” [11], după ce va fi înecat orice aristocraţie autentică, va deveni un ”robot jovial’ , având în vedere ”cât de profundă ar putea să fie transformarea omului în trecerea lui de la Epoca Modernă la cea contemporană” [12], după cum prorocea temător chiar un faimos sociolog al stângii? Căci, siliţi suntem să recunoaştem, docilitatea şi zâmbetul forţat sunt calităţile principale pe care le cer profesiile unei aşa-zise noi societăţi a comunicării, din care lipseşte cuminecarea, sau altfel zis, în care comunicarea şi-a pierdut temeiul originar, rostul care a fondat-o, devenind un vehicul fără pasager, preocupat de a doborî recorduri de viteză şi de a-şi mari portbagajul, nu de a-şi îndeplini misiunea, de a se depăşi, de a elibera pasagerul, a cărui gură este astupată de air-bagul ce nu se mai dezumflă şi în locul căreia vorbeşte un motor asurzitor. Într-o astfel de societate a flecărelii este divinizată mult trâmbiţata apropiere dintre oameni, similară cu cea dintre sardele, până la dispariţia realei lor unicităţi, a elementului de elită, însă această dispariţie apare deghizată îndărătul unui (aşa-zis) individualism asumat prin mutualitate, care vorbeşte despre interdicţia de a-i interzice celuilalt să fie precum este. Ce rost ar mai avea să i se interzică celuilalt ceva, după ce l-am făcut precum noi într-un singur aspect, dar în cel mai esenţial – l-am rupt de aspiraţia spre Absolut? I-am spus deja, să nu mai caute căci nu va găsi niciodată, fiindcă până acum, căutând doar în afara sa nu s-a simţit nicicând aproape, în loc să îi spunem să caute mai intens în interior. Se tinde astfel către un individualism – cu nespuse, dar deduse pretenţii absolute – la nivel de omenire, care îşi rupe punţile ce o leagă de întreg şi se mai tinde, deasemenea, către o inerentă dizolvare în omenire a celor care o compun, în loc să se tindă către o unicitate a fiecărui om, care să fie, chiar şi la nivel de omenire, o distrugere a mândriei individualiste provocatoare de căderi din Cer, o deplină osmoză cu întregul, cu Infinitul ce este realmente infinit (şi ca atare, reamintesc, trebuie gândit că fiind şi Paradoxal), pentru a se naşte un salt calitativ. Să fie o societate a misterelor, mici şi mari, prezente pretutindeni şi aprobate unanim, o posibilă cură miraculoasă pentru actuala societate a zvonurilor, înţelegând prin zvon comunicarea ce nu este cuminecare, transmiterea deposedată de sensul anagogic, falsa tradiţie (traditio = predare, transmitere), cadoul care constă în ambalaj? Anevoios de spus dacă da, în orice caz, o astfel de cură ar necesita ori o enormă saţietate de tot ce poate fi numit ”vorbăraie”, ori o severă autodisciplină, sau mai probabil, câte ceva din ambele. Cum sugeram, nu doar cei conduşi sunt acum constrânşi la comportamentul robotului, pe cât poate el, jovial: felul în care sunt conduşi a devenit la fel de mecanic. Stăpânii actuali sunt sclavii propriilor fantasme, tocmai fiindcă refuză să le accepte originea profundă. ”Statul-magician” este preponderent în mâna acelor ”vulgari prestidigitatori”, de absenţa cărora Ioan P. Culianu condiţiona o deosebire substanţială faţă de ”Statul-poliţist” [13]. Vorbesc aici şi despre o atitudine desprinsă din snobism, împletire de aroganţă şi slăbiciune, ce a ajuns să dea sensul cuvântului ”elitism” în aceste zile. Orice viitoare aristocraţie care vrea să construiască în jurul ei o lume durabilă, trainică asemeni imperiilor milenare, ba chiar cu plusuri faţă de acestea, trebuie să conştientizeze că acele (pseudo-)elite care asimilează un astfel de ”elitism”, oricât s-ar strădui să îl cosmetizeze, au zilele numărate. Am putea spune că un astfel de elitism este latura cea mai înşelătoare a unei culturi de masă, sau mai nimerit, o interpretare de masă a culturii aristocrate. Prin cultură de masă se denumeşte în mod normal doar vârful aisbergului, acea subcultură evidentă, când de fapt, întreg umanismul nihilist poate fi numit uşor drept cultură de masă, în sensul de cultură pentru masificare. Treptat, elita şi-a abandonat calitatea sa de custode, uitând cu ce responsabilitate este înzestrată şi şi-a pierdut gândul bun în aparente fapte bune, când nu s-a rătăcit într-un mefistofelic bine deghizat. Cultura de masă este cea care dă maselor iluzia că au cultură şi în acelaşi timp atrage elitele spre o falsă cultură, oricât ar încerca să se ţină, sau să dea impresia ca se ţin, la o distanţă suficientă de ea. Azi, reprezentanţii poziţiilor influente, de elită, se tem (s-ar putea spune, nu foarte optimist: cu mici excepţii) a-şi mai arăta vădit vreo înclinaţie rafinat-nobilă, care ”supără” – astfel de ”capricii” nu mai sunt considerate pilde binevoitoare, ci mostre de sfidare la adresa ”opiniei publice”.

Un loc pentru tehnologie între polii societăţii

Relaţia elitelor şi a maselor cu tehnologia este fără îndoială un subiect extrem de complex. Foarte pe scurt însă, voi prezenta o perspectivă asupra acestui raport, în prelungirea modului de până acum de prezentare a relaţiei elite-masă. Discrepanţa tehnică dintre elite şi masă nu trebuie niciodată să elimine acel dezavantaj pe care cei care guvernează, fiind mai puţini, îl au faţă de cei pe care îi guvernează, mult mai numeroşi, căci în acest dezavantaj al elitelor stă posibilitatea ca ele să fie judecate şi înlocuite cu altele mai potrivite – prin tehnologie, ”ologul” încearcă să îşi monteze alte picioare, dar orice fel de picioare şi-ar confecţiona el, acestea nu pot fi mai nimerite pentru el decât cele ale uriaşului care a fost creat pentru a-l purta. Doar dacă orbul ar înceta primul să mai existe, principiul pasiv retrăngându-şi partea din influenţa asupra omului, iar acesta din urmă ar deveni în totalitatea sa oglindă a principiului activ, ar fi nevoie ca el să se preocupe să îşi găsească un alt ”suport”, de altă natură, care să preia sarcina masei. Un astfel de caz este însă pur fantezist, iar observaţia ne arată că încercările de a ”purifica” o zonă a unui întreg de o anumită latură, fac ca latura respectivă să apară în altă zonă a aceluiaşi întreg, a aceluiaşi organism/sistem. Majoritatea tehnologiei, cu câteva excepţii constând în acele mijloace necesare cu adevărat omenirii în întregul ei, dar pe care masa, într-un anume stadiu, ar putea fi mai tentată decât conducătorii ei să le folosească nepotrivit, nu trebuie să fie doar proprietatea elitelor. În fapt, avansul tehnologic nu trebuie să fie un scop în sine; numeroase piste actuale ale tehnologiei ar trebui abandonate, cel puţin pentru o vreme, de către o elită lucidă. Dacă pentru principiul activ pur folosim metafora indiană a ologului, nu înseamnă că hierocratul în persoană (vorbim mai ales de cel din cetate), este desemnat să îşi lase fizicul să se atrofieze. Infirmitatea ologului ca principiu general aplicat la ierarhizarea societăţii, ar trebui să rezide doar în numărul mic al celor incluşi în elită şi în incapacitea elitelor de a metamorfoza relaţia cu masa dintr-una firească ce tinde spre simbioză într-una nefirească ce tinde spre parazitism. Se apropie tot mai mult timpul în care va fi neapărată nevoie ca balanţa vârfurilor ştiinţifice să încline spre meditaţia filosofică (ajutată inclusiv de calcule şi simulări computerizate) şi nu spre un empirism cu posibile viitoare consecinţe nefaste, subordonat unui oarecare primat cantitativist, precum cel economic. Saltul tehnologic ar trebui să devină, sub conducerea unei elite autentice, nimic mai mult decât un mijloc pentru a menţine o legătură cu Inefabilul. Pericolul ca ologul, văzându-se din nou la înălţime, să profite de orb este unul ce nu trebuie să preocupe doar mulţimea. Ologul însuşi are datoria sfântă a veghei neîncetate. Mai simplu spus, are obligaţia de a-şi aminti constant care este cu adevărat interesul său: nu plăcerea de a sta în spinarea marelui nevăzător, ci trecerea prin diferite puncte ale izbăvirii. Unul nu poate fi fericit prea multă vreme fără celălalt. Menirea acestor siamezi nu este doar de a fi alipiţi, este şi de a se bucura împreună. Ceea ce implică a se bucura de acelaşi lucru, chiar dacă maniera de a fi încântaţi variază gradual de la extrema situată către tipul de elită la cea situată la polul opus al tipului masei.

Crearea unei aristocraţii autentice

În condiţiile în care, majoritatea cere ideologii, maximul compromis pe care are dreptul să îl facă transcedentalul este ideologicul fundamentat în ontologic, sistematica trimitere la Fiinţă, refuzul bestialităţii deicide. O noua clasă superioară, capabilă de a exala armonia, are nevoie de niveluri intermediare – pe care tot ea trebuie să le genereze treptat – pentru a se forma şi de viziunea limpede a intuirii unei stări de armonie, viziune intolerantă faţă de propriile abateri şi totodată de înţelegere răbdătoare faţă de abaterile din jurul ei, deci total opusă, la o examinare atentă, faţă de desenele realizate cu cărbunele apăsat al unei utopii – ce este tolerantă, în primul rând, faţă de răstălmăcirea principiilor sale, dar mereu intolerantă cu cei care diferă – fie şi nu prea mult – faţă de forma ei la un anumit moment de timp. Observaţie: lumina nu are ca proprietate inerentă un contur ferm. În plus, nimeni nu îşi luminează casa cu raze laser. Se poate observa, după o zgândărire atentă a celor care reprezintă sau perpetuează cursul sistemului actual, că o aristocraţie reinventată este unul dintre lucrurile de care se tem cel mai mult. După ce au demolat majoritatea bastioanelor lumii vechi, societăţile utopiste, prin reprezentanţii lor de seamă, se întorc împotriva elitelor. Acestea, efectiv, nu există, dar beneficiază de o ”critica preventivă”, fiind asimilate… fascismului, acest unic monstru al sărăcitei mitologii moderne, amnezică total faţă de orice mythos rafinat care în ale sale semidivinităţi malefice portretiza elementul titanic în tentativa sa de uzurpare a legitimităţii cu sediul în Cer. Actualul pantheon, cu ai săi zei listaţi la bursă, nu poate trăi în pace cu aristocratul care se mişcă în această lume trăgându-şi seva direct din Principiul ei, mai nuanţat spus, cu hierocratul. De aceea, nu îndărătnicia masei este rivalul de moarte al acestor ”cocoţaţi”, ei ştiu că orice afacere cu masa poate fi doar o chestiune de timp. Masa îi îngrijorează doar ca teren pe care cresc spontan, sau cultivate, mine. De aici şi înverşunatul atac al melanjului social-liberal, actualmente predominant la nivel global, la adresa oricărei elite verticale, căreia, oricât de renovatoare ar fi, i se aruncă pe post de urare de bun-venit, clasicele acuze de obscurantism sau de cripto-nazism. Poate că nu vor mai fi crezute de ”juriu”. Dar de către acuzaţi? Pierderea identităţii este unul dintre marile pericole ce planează asupra aristocratului de ”mâine”. Spun mâine, dar trebuie să recunosc că mă gândesc la decenii, chiar la generaţii. Hierocratul, beneficiind de ochiul său, trebuie să fie şi un ”descoperitor de talente”, un căutător printre anonimi. La urma urmei, omul de elită prin excelenţă, suveranul, înscăunat sau nu, are datoria de a scoate celelalte elemente de elită din masă, precum Adam a dat nume animalelor, adică le-a scos din amorf. De aceea, nici pentru el, masa nu este un duşman, efectiv, deşi trebuie să îi ţină piept; inamicul său propriu-zis sunt pseudo-elitele, elementul masei infiltrat în poziţia aristocraţiei – chiorul ajuns împărat în ţara orbilor. La vârful de azi există un amestec cu o tendinţă observabilă de a se dilata descendent, mergând spre crearea unei ”elite lărgite”, considerată astfel de cele mai multe ori doar pe baza numărului de absolvenţi ai şcolilor-tentacule ale establishmentului, iar în cele din urmă, probabil, a unei ”cetăţi de piraţi” – indivizi ”chiori” şi ”schiopi”, capabili de a se amăgi că în ei ar cuprinde… toate calităţile necesare. În fapt, o lume de ”piraţi” este condamnată să rătăcească şchiopătând, cunoscând şi având ”câte puţin din toate” şi nimic suficient. O comunitate de ”clone”, născută din teama excesivă că o ierarhizare nu doar schematică, pe hârtie, a societăţii, ci una firească, a lăuntrurilor, va face ca toţi ”atomii” să nu mai fie extrem de uşor de înlocuit, pentru că unii sunt prea complecşi. Orizontul acestei lumi este mai apropiat de ordine, de acea stabilitate rigidă a cărei lipsă o resimt, poate, cel mai mult cei ce sunt retrograzi după ureche, decât de diversitatea pluridimensională, de polifonie. Mândria stearpă a unei astfel de societăţi va fi mereu noul picior de lemn şi cel mai recent ochi de sticlă. Am vorbit despre etape şi chiar despre generaţii, deci despre o educare proprie, dar şi a altora, pe parcursul unor faze de transformare, în vederea distilării lumii. Vor semăna unele dintre stadiile intermediare necesare societăţii posesoare de elite reale, cu o societate care investeşte în posibile demne elite, dinainte ca acestea să fie complet create, după cum C. Noica imagina ale sale carnete menite a le procura deplină libertate financiară celor care, prin comportamentul lor, oferă mult şi promit şi mai mult, carnete care ”ar urmă să fie acodate pe viaţă tinerilor între 30 şi 40 de ani, care vor fi dovedit nu numai merite creatoare în câte o specialitate de cultură teoretică ori practică, dar care, alături de rectitudinea morală, vor fi manifestat înţelegere pentru problemele comunităţii lor”? Sună cam riscant şi desigur, într-o societate de tipul celei actuale, avem motive să bănuim că standardele cerute ar impune ca râvnitele carnete imaginate de filosoful născut la Vităneşti şi consacrat la Păltiniş, să rămână nedistribuite. Dar, o astfel de soluţie poate fi totuşi un stadiu intermediar mai aproape de noi, decât de punctul de armonie stabilă spre care sperăm să se îndrepte lumea. O societate bazată pe lipsa grijilor materiale pentru câteva sute de vârfuri – poate mii, într-o fază mai avansată – cărora, pentru intrarea în cerc şi pentru menţinerea în el, li se pretind, cu răbdare, realizări profesionale de excepţie, dar şi un comportament responsabil, exemplar, nu este, totuşi, un ideal, ci, mai nimerit spus, un mijloc, căci ceea ce ar putea fi cel mai util este ”sensul educativ al lucrurilor”, ce ar putea face ca ”o întreagă societate să capete o altă orientare, către practicarea altui tip de valori”[14]. Un alt stadiu intermediar ce ne-ar putea fi mai apropiat este cel spre care par a se îndrepta gândurile lui Marshall McLuhan privitoare la o ”comunitate conservatoare postmodernă”, la un ”conservatorism tribalist edificat tehnologic”, ce are putinţa de a ”transcede vechile valori individualiste ale epocii tiparului”, în fond, decelând că ”orice proces văzut la mare viteză este un mit”, adică fiind înzestrat cu acel simţ al simultaneităţii existenţelor, ce îl transportă până la concluzia că ”mitul creştin nu este ficţiune, ci ceva mai mult decât realitate obişnuită” [15].

[1] Lucian Blaga – ”Cultură şi cunostinţă” în ”Opere ” (vol. 7), Ed. Minerva

[2] Heinrich Zimmer – ”Regele şi cadavrul”, Ed. Humanitas, 1994

[3] Robert Michels – ”Political parties: A sociological study of the oligarchical tendencies of modern democracy”, Batoche Books, 2001

[4] Peter Sloterdijk – ”Dispreţuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale în societatea modernă”, Ed. Idea, 2002

[5] Constantin Noica – ”Însemnări despre feminitate” în ”Eseuri de Duminică”, Ed. Humanitas, 1992

[6] Yamamoto Tsunetomo – ”Hagakure”, Ed. Mix, 2008

[7] Gilbert Durand – ”Structurile antropologice ale imaginarului”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998

[8] Max Weber – ”Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Ed. Humanitas, 2007

[9] Constantin Noica – ”Destinul ţărănimii” în ”Manuscrisele de la Campulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie”, Ed. Humanitas, 1997

[10] Anthony Ludovici – ”A defence of aristocracy: A text book for Torries”, Constable & Company Ltd., 1933

[11] Jose Ortega y Gasset – ”Revolta maselor”, Ed. Humanitas, 1994

[12] Charles Wright Mills – ”Imaginaţia sociologică”, Ed. Politică, 1975

[13] Ioan P. Culianu – ”Eros şi magie în Renastere. 1484”, Ed. Polirom, 2003

[14] Constantin Noica – ”Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie”, Ed. Humanitas, 1997

[15] Grant Havers – ”The right-wing postmodernism of Marshall McLuhan” în ”Media, Culture & Society”, Iulie 2003

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Texte preluate din Proiectul Arche | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: