Care este cea mai mare ameninţare a contemporaneităţii? Dispariţia treptată a diversităţii din cadrul lumii. Uniformizarea indivizilor, reducerea tuturor culturilor la o civilizaţie mondială bazată pe ceea ce este cel mai banal în fiecare. Deja se poate observa dintr-o parte în alta a planetei că aceleaşi tipuri de construcţii sunt ridicate şi aceleaşi moduri de gândire sunt inoculate. Holiday Inn şi Howard Johnson sunt tiparele menite să transforme lumea într-o uniformitate gri. Am călătorit mult pe diferite continente. Bucuria simţită în timpul unei astfel de excursii derivă din observarea unor moduri de viaţă diferite care încă au rădăcini puternice, a unor oameni diferiţi ce trăiesc în conformitate cu propriul lor ritm, de o altă culoare, de o altă cultură şi mentalitate – oameni care sunt mândri de această diferenţă. Cred că tocmai această diferenţă este bogăţia lumi, iar egalitarismul este cel care o ucide. Este important nu doar să îi respecţi pe ceilalţi, ci şi să menţii în viaţă pretutindeni cea mai legitimă dorinţă ce se poate naşte: dorinţa de a afirma o personalitate distinctă, de a apăra o moştenire culturală, de a te guverna în conformitate cu propria esenţă. Iar acest fapt implică o confruntare frontală atât cu un pseudo-antirasism ce neagă diferenţele, cât şi cu un periculos rasism ce nu e altceva decât respingerea Celuilalt, respingerea diversităţii.
În aceste vremuri trăim într-o societate blocată. Global vorbind, de abia începem să devenim conştienţi de căile prin care putem frânge ordinea instaurată la Yalta. Naţional vorbind, nu au existat niciodată divizări atât de frapante între diversele facţiuni politice pe timp de pace. Filosofic şi ideologic oscilăm constant între extreme fără a fi capabili de a găsi echilibrul. Cauza şi remediul pentru această situaţie trebuie căutate în însuşi omul. A spune că societatea noastră e în criză ar fi doar o platitudine. Omul e o criză. E o tragedie. În interiorul său nimic nu e vreodată stabilit în mod definitiv. El trebuie să caute mereu în sine tema unui nou discurs corespunzând unui nou mod de a fi în lume, unei noi forme a umanităţii sale. Omul este în criză prin însuşi faptul că există, iar originalitatea epocii noastre nu rezidă în acest lucru. Originalitatea – trista originalitate – a epocii noastre se trage din faptul că pentru prima oară omul se retrage din faţa implicaţiilor ce decurg din ceea ce ar trebui sa fie dorinţa şi voinţa sa firească de a rezolva aceasta criza. Pentru prima oară omul crede că este copleşit de probleme. Şi într-adevăr acestea îl covârşesc atât timp cât el crede astfel, pe când -în realitate- aceste probleme izvorăsc din el şi cad sub incidenţa şi competenţa soluţiilor pe care omul le poartă în el. […] Vechea dreaptă a Franţei a fost mereu reacţionară. […] Acest tip de atitudine s-a dovedit mereu steril. Istoria se repetă, dar nu aruncă niciodată zarurile la fel de două ori. Ea nu oferă un tezaur de lecţii pentru că ne-ar spune ce se va întâmpla, ci doar în virtutea faptului că ne ajută sa redescoperim spiritul care a produs un anume tip de eveniment. Acesta este sensul pe care Nietzsche îl avea în minte atunci când – chiar în momentul în care propovăduia eterna reîntoarcere – a declarat că „e imposibil să îi aducem pe Greci înapoi”. Pentru a fi mai clari: miracolul grecesc nu poate fi repetat, dar acceptarea spiritului care l-a produs ne poate permite să creăm ceva similar. Acest fapt poate fi definit ca regenerarea istoriei. […] Dacă egalitarismul ajunge în „stadiul final de afirmare”, ceea ce va rezulta de aici va fi în mod necesar ceva diferit [de regenerarea istoriei]. În plus, dacă lumea contemporană corespunde materialsmului unui sfârşit de ciclu, este cert ca singura sursă de inspiraţie pentru ceea ce trebuie să se nască nu poate fi decât stadiul ce precede actualitatea. Forţa proiectivă a viitorului rezidă în spiritul celui mai îndepărtat trecut. „Nihilismul pozitiv” al lui Nietzsche are un singur sens: se poate construi doar pe un teren care a fost complet curăţat şi nivelat. Astfel, acum există aceia care nu vor să construiască (o anumită valenţă a Stângii) şi aceia care nu vor să radă totul până la pamânt (o anumită valenţă a Dreptei). Din punctul meu de vedere ambele atitudini sunt condamnabile. Dacă e ca o nouă dreaptă să vadă lumina zilei, trebuie să începem de la zero. Şi având în vedere timpul necesar pentru a o configura, aceasta va avea nevoie de aproximativ un secol pentru a triumfa. Ceea ce înseamnă că nu există nici o clipă de pierdut.
(Text preluat din Proiectul Arche – www.proiectul-arche.org)
VLAD HOGEA 