VLAD HOGEA – ”EUROPA LUI ANTON CARAGEA” (2009)

I) Am răspuns cu plăcere invitaţiei de a lua parte la lansarea uneia dintre cele mai solide cărţi ale ultimilor ani: „Gândind la Europa”. Autorul ei (de care mă leagă o veche şi trainică prietenie) – profesorul universitar şi omul de media Anton Caragea – este, fără doar şi poate, la ora actuală, unul dintre cei mai reputaţi experţi în relaţii internaţionale pe care îi are ţara noastră. Multe dintre lucrările lui anterioare le parcursesem cu interes, găsind o excelentă sursă de documentare şi inspiraţie pentru unele dintre studiile mele şi pentru cursurile pe care le predau la universitate. Dar acest volum (care beneficiază şi de o prefaţă elogioasă a fostului preşedinte Emil Constantinescu) este cu totul special.
Reducand notele de subsol şi trimiterile bibliografice care împovărează, îndeobşte, un tom cu conţinut ştiinţific autorul a reusit sa sporeasca atractivitatea lucrarii. Lejeritatea stilului cu care a fost scrisă cartea s-a dovedit de-a dreptul spectaculoasă: lectura e uşoară şi captivantă. Uşurinţa cu care profesorul Caragea a subordonat şi a adaptat matricei jurnalistice teme şi concepte altminteri aride (precum, de pildă, căutarea identităţii europene şi eterogenitatea melanjului inter-statal, inter-naţional, inter-cultural, inter-religios etc. în construcţia comunitară) a reprezentat un pariu ambiţios, pe care l-a câştigat.
Anton Caragea (care nu poate fi etichetat ca eurosceptic, dar nici eurooptimist nu este, cu siguranţă!) ne plimbă cu caleaşca aristocraţiei intelectuale şi cu ochii minţii sale de cărturar prin istoria Bătrânului Continent, iar concluzia pe care o trage nu este deloc una liniştitoare: „La ora actuală, UE se confruntă cu lipsa unei idei unificatoare. (…) Cât timp va mai putea funcţiona o Uniune Europeană fără un model civilizaţional corent? Aceasta este întrebarea ce se pune acum. Fără îndoială, a alege înseamnă şi a părăsi anumite linii pe care Uniunea este tentată să le urmeze, dar niciodată până la capăt, înseamnă şi limitare, dar înseamnă, în primul rând, identificare şi responsabilitate, coerenţă şi supravieţuire. Modelul tip Ianus al UE ce promite totul şi nimic nu mai poate funcţiona şi elitele intelectuale au început a pune problema şi a căuta soluţii”. Iată nodul gordian, pe care nimeni nu se înghesuie să-l taie: „Privită din interior, Uniunea pare un amestec uimitor de civilizaţii unite şi disparate prin religie, etnicitate, spaţiu geografic şi istorie. Care să fie elementul de coeziune între o civilizaţie catolică, una protestantă şi una ortodoxă, între arealul baltic şi cel mediteranean, între Marea Neagră şi spaţiul continental sau între civilizaţia anglo-saxonă şi cea latină şi slavă? Prea multe culturi, prea multe paradigme civilizaţionale, un adevărat coşmar pentru cei care vor să creeze o identitate europeană sau măcar o interferenţă civilizaţională între cele 27 de state şi cele 9 straturi de civilizaţie europeană. (…) Interferenţa civilizaţională într-o Europă Unită rămâne încă un deziderat al viitorului, o promisiune ce trebuie îndeplinită dacă Europa vrea să supravieţuiască, indiferent de climatul economic şi de modele politice. România trebuie să devină un model al interferenţei civilizaţionale şi să militeze pentru realizarea acestei interferenţe la nivelul Europei Unite. Viitorul Casei Comune a popoarelor europene depinde de această construcţie civilizaţională. Va reuşi ea?”. O întrebare retorică, la care profesorul Caragea nu cere un răspuns, din partea nimănui. Pentru că deja îl ştie. Iar cunoaşterea răspunsului este unul dintre motivele pentru care a publicat această carte impresionantă atât prin profunzime, cît şi prin sinceritate.
(”Bună Ziua Iași”, 18 iunie 2009)

II) O apariție editorială de zile mari m-a ținut vreme de 2-3 ore departe de zbuciumul cotidian. Vechiul meu prieten Anton Caragea a scos de sub tipar o nouă lucrare excelentă: ”Sfântul și cultul sfinților”. În perioada creștinismului timpuriu, ”distanța între credincios și sfânt este întotdeauna mică: în timpul vieții – credinciosul îl slujește pe sfânt, după moarte – sfântul îl ia sub aripa sa protectoare pe credincios”. Pe măsura ce trec veacurile, ”deja sfântul nu mai este «amicus», ci «patronus» puternic, ce nu trebuie deranjat, un patron care cere menținerea distanței între el și credincioșii care vin la el”.
Prin cultul sfinților se înțelege ”cercetarea rolului cultic, imagistic al întregului mormânt, al fragmentelor de trup (moaște) și al obiectelor ce au devenit intrinsec componente ale vieții sfintelor și sfinților, mărturisitorilor, cuvioșilor și martirilor”. Cultul ”este legat în mare parte de miracole, de harul taumaturgic al acestora, de forțele misterioase ce par a activa în jurul lor. Această energie supranaturală ce pare a se revărsa în preajma lor este explicată de Biserică ca fiind mărturia pe care sfântul o face atotputerniciei divine. (…) Elementul esențial al acestei scheme este faptul că cel despre care se discută este mort. Odată trecut în cealaltă viață, sfântul nu mai lasă loc interpretărilor, miracolele sale sunt clare, devoțiunea pe care o provoacă nu lasă loc de îndoieli, sfântul e exigent și apelul său la credință este fără drept de revocare”.
Autorul precizează că ”relicvele nu trebuie niciodată privite doar ca oseminte și lucruri moarte. (…) Sfântul ca atare trăiește, el este în preajma lui Dumnezeu și își supraveghează cu atenție destinul trupului rămas pe pământ. Trupul rămas aici nu va fi abandonat, ci în ceasul Judecății de Apoi va fi unit și redat vieții veșnice în aureola sfințeniei”. În acest volum de care ortodoxia românească avea atâta nevoie și care nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui credincios, Anton Caragea arată că ”sfinții sunt priviți drept corp al lui Christos. În unire cu trupul lui Christos, ei săvârșesc miracole, îndură dureri și, într-o «imitatio Christi», reușesc să îndure martiriul până la moarte. (…) Christos apare, de altfel, ca primul martir, în fond un deschizător de drumuri, mai complet decât toți cei care îl vor urma”…
(”Bună Ziua Iași”, 9 noiembrie 2009)

O ÎMPĂCARE… ISTORICĂ: VLAD HOGEA – CRISTIAN SANDACHE (2006)

Istoricul ieșean Cristian Sandache mi-a trimis cea mai recentă lucrare a sa (”Istorie și biografie: Corneliu Zelea Codreanu”), cu următoarea dedicație: ”Domnului Vlad Hogea, intelectual și om politic român, luptător înverșunat pentru biruința naționalismului, adversar dificil pentru oricine, necruțător, dar, totodată, corect”. Am citit cartea și pot să afirm, fără teama de a greși, că este cea mai valoroasă ”Monografie Codreanu” din istoriografia noastră. Stilul alert al scriiturii (la limita dintre opera de cercetare științifică și gazetăria de investigație), bogăția de informații, dar și obiectivitatea impresionantă probată de autor conferă lucrării greutate și durabilitate. Fără a minimaliza cărțile sale anterioare, aș spune că acum, prin ”Istorie și biografie: Corneliu Zelea Codreanu”, Cristian Sandache dă la iveală adevăratul său potențial de istoric cult, inteligent, serios, curajos și credibil.

VLAD HOGEA

(”Tricolorul”, 15 februarie 2006)

***

Anul trecut, la editura bucureșteană Samizdat, au apărut două volume masive, însumând 787 de pagini, conținând o serie de pamflete purtând semnătura mai multor personalități ale culturii și vieții publice românești. Alcătuitorul și prefațatorul lucrării este Vlad Hogea. (…) În cazul de față, Vlad Hogea a îndeplinit munca unui temeinic și atent istoric literar. Nu-i ușor lucru să cauți în biblioteci și, apoi, să extragi ca dintr-un insectar uriaș, acoperit de groase pânze de păianjen, aceste bijuterii ale spiritului contondent, radical și strălucitor, pe care cunoscătorii le numesc ”pamflete”, iar analfabeții și cei rău-intenționați – ”injurii”. (…) Spectacolul pe care paginile antologiei ni-l oferă e homeric. (…) Înțelegem, parcă, că demonul scrisului e blestem și binecuvântare în egală măsură, că pamfletarul autentic e asemenea unui seismograf al spiritului, aflat în permanentă agitație. Pentru el, tăcerea și liniștea nu există, ele semănând cu piatra mormântului sufocat de buruieni, uitat în margine de țintirim părăsit. Scriitorul de pamflete e, mai presus de toate, un poet de o extraordinară sinceritate, ars el însuși în fibra lăuntrică a propriei ființe de chemări și dureri pe care nu poate și nu dorește a le înăbuși. S-au intentat, uneori, procese pentru un singur pamflet care smulgea portrete de sfinți de pe obrazuri drăcești; s-au pronunțat condamnări, ca, de pildă, cele 18 luni de temniță pe care a trebuit să le îndure N. D. Cocea, pentru curajul lui aproape nebunesc de a biciui cu urzicile și spinii verbului tarele instituției monarhice. Cuvântul nu poate fi, însă, niciodată ucis, dacă el se reazemă pe adevăr, și nu pe minciuna solemnă, ori pe oda înălțată scârțâit, la comandă, menită a hrăni orgoliile supraponderale ale nulităților aflate vremelnic pe tronuri și fotolii capitonate.

Vlad Hogea e și autorul unei culegeri de articole proprii, intitulată semnificativ ”Dictatura nulităților”, ceea ce arată că, până la urmă, nimic nu-i întâmplător în teritoriul fără de hotare al scrisului. E clar că proștii și ticăloșii congenitali nu suportă bombardamentul ucigător al literelor slobozite din catapultele pamfletelor. Le vâjâie creierii îndopați cu câlți, îi orbește lumina adevărului rostit direct, bărbătește, fără false pudori și jumătăți de măsură. Personajele aflate în penița pamfletarului inspirat devin grotești jucării din cârpă, bătaia de joc a copiilor, iar morga țâfnoasă și mediocritatea împachetate în teancuri groase de bancnote foșnitoare se topesc și se scurg jalnic în țărână, asemenea sângelui blestemat al unui șobolan bolnav de ciumă. E un spectacol unic și uluitor, o sacră poezie a cruzimii, un deliciu gustat doar de mințile lucide, cugetele curate și inimile curajoase. Singura ocazie pentru cel slab, umilit și nedreptățit de a se simți, măcar o dată în chinuita lui viață – un ÎNVINGĂTOR.

CRISTIAN SANDACHE

(”Tricolorul”, 16 februarie 2006)

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”Un filozof de bucătărie: Gabriel Liiceanu” (2003)

Directorul Editurii „Humanitas” (înfiinţată cu fondurile şi logistica fostei Edituri Politice a PCR) – Gabriel Liiceanu – scrie rar şi greu, iar când, totuşi, scrie, scrie prost. Am luat la bani mărunţi ultima lui subproducţie „intelectuală”, în speranţa (deşartă!) că ne vom schimba cât de cât în bine imaginea despre acest Zăroni al filozofiei româneşti. Am sperat prea mult; „Uşa interzisă” este un ghiveci călugăresc, din care nu lipsesc relatări despre oameni în viaţă ori defuncţi, consideraţii filo-psiho-sociologice, imprecaţii la adresa unor oameni politici de valoare, precum şi prezentarea unor… reţete de bucate, lucru rarissim într-un jurnal de filozof. Liiceanu califică lucrarea sa ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât explozia fiinţei sale pe parcursul unui an (sic!). Socoteala e cam pripită, pentru că de la prima datare (3 mai 2001) şi până la cea din urmă (2 octombrie 2002) e mai mult de 1 an, dar, în fine, bine că ştie să-şi numere miliardele, restul ce mai contează…

Din „tratatul filozofic” al “maestrului” de la „Humanitas”, noi, cititorii puţini şi nervoşi, am aflat mai multe chestii. Că „tovarăşa Clătici”, o activistă de la Centrul Universitar, l-a prelucrat straşnic pe Andrei Pleşu, în 1981, întrucât se deda la practici de meditaţie transcendentală. Că el, Liiceanu, era turnat la Securitate de doi vecini, unul „tovarăşu’ Brătucu” şi celălalt – responsabilul cu cartea de imobil. Că Monica Lovinescu, de proastă ce este, a amestecat la fiert dovlecei şi castraveţi şi că l-a sunat tocmai de la Paris ca să-i povestească isprava. Că lui Liiceanu îi place să gătească, chiar o face „cu oarecare pricepere”, iar gătitul îl „recreează”. Că tot Monica, altădată, a făcut budincă de macaroane cu brânză, la cuptor, fără să le fiarbă în prealabil. Că Liiceanu şi Pleşu au mâncat icre negre, au băut vin din 1950, iar după aceea au halit mici şi pilaf cantonez la nu-ştiu-care amic de-al lor. Că după mineriada din iunie 1990, un francez „imbecil” de la editura pariziană „Hachette” i-a trântit lui Liiceanu uşa-n nas (bine i-a făcut!). Că în 1988, Pleşu era supravegheat de securişti care stăteau în faţa casei, în maşină, şi se schimbau pe ture. Că, într-o zi, vigilentul Pleşu l-a surprins pe securistul de serviciu cum se masturba (sic!) în maşină, după ce se excitase citind „Shogun”. Că, la o conferinţă publică organizată la Politehnică, la sfârşitul anilor ’70, gazdele l-au prezentat pe Ştefan Milcu ca profesor doctor docent, pe Nicolae Manolescu ca lector universitar, iar pe Constantin Noica fără nici o titulatură. Că în decembrie 2001, un moşneag sclerozat i-a spus lui Liiceanu să-i transmită lui Mihai de Hohenzollern că se va întoarce pe tron în ziua de 21 martie a  anului următor. Că Emil Cioran avea o admiratoare japoneză care hotărâse să se sinucidă, iar sfaturile ulterioare ale acestuia, de natură a zădărnici comiterea faptei, mai rău au deznădăjduit-o. Că în perioada interbelică, „peisajul publicistic era dominat de ziarele şi revistele de centru-stânga” (aiurea – cel mai mare tiraj îl aveau „Universul”, „Curentul”, „Cuvântul” şi „Porunca Vremii”!). Că revista „Săptămîna” îşi primea informaţiile direct de la Securitate (ce informaţii la o revistă de cultură?!). (…)

Gabriel Liiceanu nu reuşeşte să fie convingător nici măcar când înjură. O face sterp şi tezist. De fapt, autorul e un X care a încercat să-şi facă un nume, să-şi depăşească mediocritatea parazitând oameni inteligenţi ca Noica, Cioran sau Ţuţea. Ajuns la bătrâneţe, Liiceanu e la capătul unei cariere pitice, de copist care nota pe genunchi la Păltiniş ori scria după dictare ce gândeau alţii. Nu lasă nimic durabil după el. Reţetele lui de bucătărie filozofică nu rezistă. Pâinea e dospită din grâu amestecat cu neghină, fasolea are gărgăriţe, iar cartofii sunt plini de gândaci de Colorado. Marchizul de Sade făcea „filozofie în budoar”, Liiceanu face filozofie în bucătărie (că tot rimează, fie şi stupid!). Îl aşteaptă o pensie inevitabilă, dar şi ea nemeritată, pentru că a făcut degeaba, atâtea decenii, umbră pământului, ba, mai rău, a otrăvit minţi şi suflete curate cu erezii cosmopolite şi deşeuri antiromâneşti…

(”România Mare”, aprilie 2003)

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”Ultimul cronicar” (2004)

Profesorul Gh. Buzatu a mai scos o carte, dar, îndrăznesc să spun, aceasta seamănă și… nu prea cu cele anterioare! ”O istorie  prezentului” reprezintă, aparent, o sumă de contribuții publicistice de dată recentă, după cum, de altfel, autorul indică în ”Cuvântul înainte”: ”Unele din studiile, eseurile și materialele documentare incluse în volum au apărut în diverse publicații și reviste academice”. Până aici, ar putea spune unii, nimic spectaculos. Totuși, eu cred că dl. Buzatu (a cărui acribie științifică e recunoscută pe plan mondial) a făcut mai mult decât atât: cartea despre care vorbesc este cronica României contemporane și a lumii în schimbare, în ansamblu, iar pe meleagurile noastre autorul ei este, neîndoielnic, ULTIMUL CRONICAR. În vara anului 2000 (…) îmi exprimam speranța că, dincolo de afi un intelectual de cea mai aleasă clasă, domnia-sa va ști să fie și un om al Cetății, implicat în marile prefaceri care au loc. După 4 ani, constat, cu bucurie de prieten și de discipol, că a reușit chiar mai mult. Pe de o parte, s-a achitat cu brio de sarcinile de vicepreședinte al Senatului, unde, ca un patriarh, a vegheat asupra echilibrului lucrurilor și a pașilor care trebuiau făcuți, într-un moment politic sau altul, rostind discursuri absolut memorabile. Amintesc aici, din cele câteva zeci, unul singur: cel din 3 noiembrie 2003, referitor la tratatul româno-rus (”A nu se uita: Basarabia și Tezaurul nostru!”) – gigantesc și la propriu, și la figurat – care se constituie într-o adevărată lecție de oratorie politică. În al doilea rând, pe lângă misiunea de luptător pe baricadele adevărului, dl. Buzatu și-a asumat-o și pe a doua: cea de observator al fenomenelor socio-politice ale acestor vremuri.

Aici intervine vocația sa de cronicar. Participant, în ultimii 4 ani, la sute de manifestări politice și științifice, în țară și în străinătate, a trecut totul prin filtrul unei sinteze pe care, după o viață de cercetări, înclin să consider că a fost cel mai indicat să o facă – bine și pe de-a-ntregul. (…) Mergând la Strasbourg, în calitate de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, profesorul Buzatu a făcut, și acolo, un gest spectaculos: a scris, de fiecare dată, despre principalele evenimente care aveau loc, completând relatările cu spicuiri din ziarele și revistele franceze, din cele mai interesante cărți apărute pe piață etc. Apoi, îmi trimitea ”corespondența” prin Internet, mereu cu punctualitatea care-l caracterizează. Un argument în plus în sprijinul teoriei mele, că ne aflăm în prezența ultimului cronicar. Unul imparțial, obiectiv prin definiție, preocupat doar de investigarea realităților și adevărurilor în intimitatea lor, cu un curaj care la atâția alții lipsește. Voi cita numai primele titluri ale eseurilor din carte și veți înțelege la ce mă refer: ”Haosul planetar – traumă sau reflex?”; ”La târgul dictatorilor”; ”Și tiranii mor uneori!”; ”Bushisme”.

Nu numai în intervențiile televizate (unde excelează!), dar și în publicistica sa, Gh. Buzatu ascunde un mare polemist. Dacă citim articolul său ”Frații Petreuș” (despre Alexandru Florian și Michael Shafir) sau unele discursuri parlamentare, vom vedea că, atunci când consideră absolut necesar, istoricul știe să mânuiască biciușca pamfletului cu o îndemânare formidabilă. De asemenea, remarcăm generozitatea cu care dl. Buzatu încredințează cititorului, prin intermediul periodicelor, unele documente de arhivă de o valoare excepțională, decsoperite ACUM, pe care nu le ține pentru sine, ci le face publice, spre folosul unei ntregi generații care trebuie să știe cât mai multe despre istoria contemporană a României.

            ”O istorie a prezentului?… De ce nu, cât timp deja dispunem de câteva istorii ale viitorului, ori, nu mai puțin, de șocante amintiri despre viitor?” – se întreabă retoric autorul. Înclinăm să-i dăm dreptate și să apreciem, așa cum se cuvine, inspirația domniei-sale de a publica acest volum fundamental, în care ne putem vedea ca-ntr-o oglindă…

(”Tricolorul”, 30 august 2004)

RESTITUIRI: Vlad Hogea, „Un palmares de tristă amintire” (2003)

Politica imperialist-agresivă a SUA nu este de dată recentă. Asumîndu-ne riscul de a fi etichetaţi ca antiamericani, vom reproduce cîteva date referitoare la intervenţionismul militar al Statelor Unite, de-a lungul ultimului secol-şi-ceva. Lista originală, din care am selectat şi prelucrat cele de mai jos a fost întocmită de publicistul Zoltan Grossman şi reprodusă de scriitorii britanici Ziauddin Sardar şi Merryl Wyn Davies în cartea lor extrem de interesantă „Why Do People Hate America?”. Punctul de plecare este considerat a fi masacrul din 1890, de la Wounded Knee (Dakota de Sud), unde au fost omorîţi peste 300 de indieni. După această „reglare de conturi” internă, au urmat acţiunile armate întreprinse în exteriorul graniţelor. Iată cîteva repere: Argentina (1890), Chile (1891, 1973), Haiti (1891, 1914-1934, 1994-1996), Hawaii (1893), Nicaragua (1894, 1896, 1898, 1899, 1907, 1910, 1912-1923, 1981-1990), China (1894-1895, 1898-1900, 1922-1934, 1948-1949, 1958), Coreea (1894-1896, 1904-1905, 1950-1953), Panama (1895, 1901-1914, 1918-1920, 1925, 1958, 1964, 1989-1990), Filipine (1898-1910, 1948-1954, 1989), Cuba (1898-1902, 1906-1909, 1912, 1917-1933, 1961, 1962), Porto Rico (1898), Guam (1898), Samoa (1899),  Honduras (1903, 1907, 1911, 1912, 1919, 1924-1925, 1983-1989), Republica Dominicană (1903-1904, 1914, 1916-1924, 1965-1966), Mexic (1913, 1914-1918), Rusia (1918-1922), Iugoslavia (1919, 1946, 1992-1994, 1999), Guatemala (1920, 1954, 1966-1967), Turcia (1922), Salvador (1932, 1981-1992), Iran (1946, 1953, 1980, 1984, 1987-1988), Uruguay (1947), Grecia (1947-1949), Germania (1948, 1961), Porto Rico (1950), Vietnam (1954, 1960-1975), Egipt (1956), Liban (1958, 1982-1984), Irak (1958, 1990-1991, 1998, 2003), Laos (1962, 1971-1973), Indonezia (1965), Cambodgia (1969-1975), Oman (1970), Angola (1976-1992), Libia (1981, 1986, 1989), Granada (1983-1984), Bolivia (1986), Insulele Virgine (1989), Liberia (1990, 1997), Arabia Saudită (1990-1991), Kuweit (1991), Somalia (1992-1994), Bosnia (1993-1995), Croaţia (1995), Zair (1996-1997), Albania (1997), Sudan (1998), Afghanistan (1998, 2001), Yemen (2000), Macedonia (2001). Din motive de spaţiu, n-am redat şi detaliile istorice legate de fiecare operaţiune militară amintită anterior, dar, dacă adăugăm şi participarea americană la Primul Război Mondial (1917-1918), precum şi rolul jucat în a doua conflagraţie planetară (1941-1945), avem o imagine aproape completă a expansionismului purtînd marca SUA. Contrareacţia nu a întîrziat să apară. Nu ne identificăm cu ea, nu o combatem, pur şi simplu o luăm ca atare. De notat că raţiunile apariţiei curentului antiamerican  au o triplă natură: existenţială, cosmologică şi ontologică. Explicaţiile de ordin teoretic le vom da, poate, altădată. Deocamdată, ne rezumăm să constatăm că Imperiul nu se sinchiseşte să se întrebe şi să-şi explice de ce este atît de contestat. Merge mai departe, cu aroganţa luciferică a tuturor celor care au încercat să se substituie lui Dumnezeu dar (vai!) au sfîrşit ca mateloţi pe Corabia Nebunilor…

Vlad Hogea: „Când lăcomia mănâncă omenia…”

Am cumpărat o lucrare explozivă: „Noua carte neagră a firmelor de marcă”, de Klaus Werner şi Hans Weiss. Deşi apărută la noi în 2004, la Editura Aquila ’93, a trecut în România (aproape) neobservată, aşa cum se întâmplă, din păcate, cu multe volume care tratează chestiuni fundamentale, dar au o circulaţie restrânsă. Am luat-o aşadar, de unde stătea pitită şi prăfuită, pe un raft de librărie, şi o aduc în atenţia cititorilor mei.

Problemele tratate de cei doi autori austrieci sunt extrem de serioase. Prima ediţie a cărţii, datând din 2001, i-a surprins şi i-a înfuriat pe mulţi, punându-i în faţa unei realităţi scandaloase şi cutremurătoare: „mărcile lor preferate îşi obţin profiturile din exploatarea copiilor, cooperarea cu dictaturile militare, finanţarea războaielor, distrugerea mediului înconjurător şi maltratarea animalelor”. Cei doi temerari care au încredinţat tiparului această analiză detaliată a abuzurilor comise de corporaţiile transnaţionale mărturiseau cu amărăciune: „Dacă ar fi fost să descriem toate firmele cu conştiinţa încărcată, această carte nu ar fi apărut niciodată. Ele sunt prea multe. De aceea, am ales ca exemplu pentru cele mai importante ramuri de consum acele firme care dispun de cele mai mari segmente de piaţă şi poartă numele cele mai cunoscute”. Critica se concentrează asupra mărcilor renumite dintr-un motiv pragmatic: „mărcile îşi întemeiază puterea pe o imagine cultivată cu reclame de miliarde. Tocmai acolo pot fi atacate. Dacă mărcile se prezintă drept deosebit de moderne, fair-play, iubitoare de copii, multiculturale sau favorabile femeilor, familiei sau mediului înconjurător, este corect să fie măsurate după valoarea lor proprie”.

Iată doar câteva acuzaţii grave care au fost aduse, de-a lungul anilor, unor concerne celebre: Adidas – exploatarea copiilor, molestare sexuală şi alte nereguli în fabricile furnizoare; Bayer – importul de materii prime din zone de conflict, desfacerea pe piaţă de substanţe periculoase pentru plante, exploatarea copiilor din partea furnizorilor de materii prime; Chiquita – exploatarea muncitorilor şi a copiilor pe plantaţiile de banane, molestare sexuală, folosirea substanţelor chimice toxice pentru plante; Coca-Cola – persecutarea sindicatelor din firmele de îmbuteliere cu ajutorul „escadroanelor morţii”, exploatarea copiilor la recoltarea portocalelor; Levi Strauss & Co – exploatarea, molestarea sexuală şi alte nereguli din firmele furnizoare; McDonald´s – munca prestată de copii în Anglia şi China, exploatarea şi condiţiile catastrofale de muncă din fabricile furnizoare; Nestle – exploatarea şi maltratarea copiilor în firmele furnizoare de materie primă; Nike – exploatarea sexuală, molestarea copiilor şi alte nereguli la firmele furnizoare; Procter & Gamble – exploatarea copiilor în obţinerea materiilor prime, comerţul făcut cu dictaturile militare, poluarea mediului înconjurător, testările pe animale etc. Deşi lucrarea la care ne referim a fost catalogată de mass-media internaţională drept „Noua Biblie a adversarilor globalizării”, autorii declarau următoarele: „noi nu suntem nici în posesia adevărului biblic şi nici neapărat adversari ai globalizării”, dar „globalizarea necontrolată a comerţului şi a fluxurilor financiare va fi urmată fără îndoială de o globalizare a conflictelor sociale şi a terorii. Dacă dorim să ne păstrăm calitatea vieţii, libertatea şi şansele individuale de dezvoltare, trebuie să globalizăm premizele pentru acestea: reguli cinstite pentru convieţuire”. Concluzie pe care o împărtăşesc şi eu.

Vlad Hogea: „Mircea Coşea despre criza la români”

O apariţie editorială de excepţie este lucrarea profesorului universitar Mircea Coşea, „Prea târziu. Prea puţin. Prea încet. Eseuri despre criza la români”. Apărut în superbe condiţii grafice la Editura Business Adviser (condusă cu profesionalism de Ioan Sorin Roşu), volumul reuneşte publicistica din perioada 2008-2009 a celui care a iniţiat şi Forumul AntiCriză. Perspectiva este una critic-realistă: „Dacă am încerca să caracterizăm în câteva cuvinte politica economică românească după 1990, am putea spune: prea târziu, prea puţin, prea încet. (…) Unii reuşesc mai bine şi mai repede, alţii reuşesc mai greu, dar, fără excepţie, voinţa de schimbare şi de adaptare la problemele crizei este prezentă peste tot. Noi nu ne-am dezminţit nici de această dată. Am întârziat până şi în a recunoaşte că suntem în criză. (…) Poate unii mă vor contrazice, spunând «încet, dar bine». Voi fi de acord cu domniile lor atunci când vor demonstra că în această încetineală există măcar un pic de bine”. Autorul este preocupat de aplicarea unor soluţii profunde, nu a unor găselniţe ieftine: „Ar fi greşit să reducem actuala criză financiară internaţională doar la necesitatea luării unor măsuri de contracarare a efectelor ei. (…) Măsurile preconizate ar trebui să se constituie într-un cadru mai larg, apt nu numai de a atenua efectele crizei, ci şi de a reorienta direcţia de evoluţie a economiei noastre. (…) Sper ca măsurile anticriză să nu se reducă doar la paleative care vor încerca să repare sau să prelungească actuala structură şi stare a economiei româneşti”. Mircea Coşea conştientizează nevoia unei reformări din temelii: „Pentru ca statul român să poată deveni un luptător anticriză, trebuie să se transforme profund, dar şi rapid, printr-un evantai de metode şi politici care trec prin descentralizare, dereglementare, subsidiaritate, dar şi prin adevărate revoluţii instituţionale şi fiscale ce conduc nu numai la simplificarea birocraţiei, dar şi la creşterea încrederii cetăţeanului în voinţa şi putinţa statului de a-l servi şi nu de a-l umili, de a-i respecta drepturile şi demnitatea de cetăţean, nu numai de a-i impune obligaţiile de contribuabil”. Dar, pentru că orizontul de aşteptare este încă în ceaţă, ceea ce rămâne e constatarea amară a unei stări de fapt: „Omul cu vaca face parte din peisajul românesc. Prezenţa sa la marginea drumului nu mai şochează pe nimeni. Imaginea omului cu vaca este expresia cea mai concentrată a productivităţii agriculturii româneşti. Aceasta se măsoară în cheltuirea, de către un individ, a unei zi-lumină pentru obţinerea câtorva litri de lapte. (…) Deocamdată, în peisajul românesc de primăvară, avem un om, avem o vacă, avem rapiţă, dar lipseşte cu desăvârşire agricultura”.

Cartea poate fi procurată de aici:

http://www.b-a.ro/editura/aparitii/prea-tarziu-prea-putin-prea-incet-eseuri-despre-criza-la-romani.html