RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”Un filozof de bucătărie: Gabriel Liiceanu” (2003)

Liiceanu

Directorul Editurii „Humanitas” (înfiinţată cu fondurile şi logistica fostei Edituri Politice a PCR) – Gabriel Liiceanu – scrie rar şi greu, iar când, totuşi, scrie, scrie prost. Am luat la bani mărunţi ultima lui subproducţie „intelectuală”, în speranţa (deşartă!) că ne vom schimba cât de cât în bine imaginea despre acest Zăroni al filozofiei româneşti. Am sperat prea mult; „Uşa interzisă” este un ghiveci călugăresc, din care nu lipsesc relatări despre oameni în viaţă ori defuncţi, consideraţii filo-psiho-sociologice, imprecaţii la adresa unor oameni politici de valoare, precum şi prezentarea unor… reţete de bucate, lucru rarissim într-un jurnal de filozof. Liiceanu califică lucrarea sa ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât explozia fiinţei sale pe parcursul unui an (sic!). Socoteala e cam pripită, pentru că de la prima datare (3 mai 2001) şi până la cea din urmă (2 octombrie 2002) e mai mult de 1 an, dar, în fine, bine că ştie să-şi numere miliardele, restul ce mai contează…

Din „tratatul filozofic” al “maestrului” de la „Humanitas”, noi, cititorii puţini şi nervoşi, am aflat mai multe chestii. Că „tovarăşa Clătici”, o activistă de la Centrul Universitar, l-a prelucrat straşnic pe Andrei Pleşu, în 1981, întrucât se deda la practici de meditaţie transcendentală. Că el, Liiceanu, era turnat la Securitate de doi vecini, unul „tovarăşu’ Brătucu” şi celălalt – responsabilul cu cartea de imobil. Că Monica Lovinescu, de proastă ce este, a amestecat la fiert dovlecei şi castraveţi şi că l-a sunat tocmai de la Paris ca să-i povestească isprava. Că lui Liiceanu îi place să gătească, chiar o face „cu oarecare pricepere”, iar gătitul îl „recreează”. Că tot Monica, altădată, a făcut budincă de macaroane cu brânză, la cuptor, fără să le fiarbă în prealabil. Că Liiceanu şi Pleşu au mâncat icre negre, au băut vin din 1950, iar după aceea au halit mici şi pilaf cantonez la nu-ştiu-care amic de-al lor. Că după mineriada din iunie 1990, un francez „imbecil” de la editura pariziană „Hachette” i-a trântit lui Liiceanu uşa-n nas (bine i-a făcut!). Că în 1988, Pleşu era supravegheat de securişti care stăteau în faţa casei, în maşină, şi se schimbau pe ture. Că, într-o zi, vigilentul Pleşu l-a surprins pe securistul de serviciu cum se masturba (sic!) în maşină, după ce se excitase citind „Shogun”. Că, la o conferinţă publică organizată la Politehnică, la sfârşitul anilor ’70, gazdele l-au prezentat pe Ştefan Milcu ca profesor doctor docent, pe Nicolae Manolescu ca lector universitar, iar pe Constantin Noica fără nici o titulatură. Că în decembrie 2001, un moşneag sclerozat i-a spus lui Liiceanu să-i transmită lui Mihai de Hohenzollern că se va întoarce pe tron în ziua de 21 martie a  anului următor. Că Emil Cioran avea o admiratoare japoneză care hotărâse să se sinucidă, iar sfaturile ulterioare ale acestuia, de natură a zădărnici comiterea faptei, mai rău au deznădăjduit-o. Că în perioada interbelică, „peisajul publicistic era dominat de ziarele şi revistele de centru-stânga” (aiurea – cel mai mare tiraj îl aveau „Universul”, „Curentul”, „Cuvântul” şi „Porunca Vremii”!). Că revista „Săptămîna” îşi primea informaţiile direct de la Securitate (ce informaţii la o revistă de cultură?!). (…)

Gabriel Liiceanu nu reuşeşte să fie convingător nici măcar când înjură. O face sterp şi tezist. De fapt, autorul e un X care a încercat să-şi facă un nume, să-şi depăşească mediocritatea parazitând oameni inteligenţi ca Noica, Cioran sau Ţuţea. Ajuns la bătrâneţe, Liiceanu e la capătul unei cariere pitice, de copist care nota pe genunchi la Păltiniş ori scria după dictare ce gândeau alţii. Nu lasă nimic durabil după el. Reţetele lui de bucătărie filozofică nu rezistă. Pâinea e dospită din grâu amestecat cu neghină, fasolea are gărgăriţe, iar cartofii sunt plini de gândaci de Colorado. Marchizul de Sade făcea „filozofie în budoar”, Liiceanu face filozofie în bucătărie (că tot rimează, fie şi stupid!). Îl aşteaptă o pensie inevitabilă, dar şi ea nemeritată, pentru că a făcut degeaba, atâtea decenii, umbră pământului, ba, mai rău, a otrăvit minţi şi suflete curate cu erezii cosmopolite şi deşeuri antiromâneşti…

(”România Mare”, aprilie 2003)

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Recenziile mele la cărţile altora, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: