Viaţa mea, cărţile mele

BOGDAN DIACONU (președintele PRU), VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte), MIHAI CONSTANTINESCU (vicepreședinte) și DRAGOȘ STANCU (secretar general adjunct) la GALAȚI (6 nov. 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PRU), VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte) și DUMITRU BĂDRĂGAN (vicepreședinte) la BACĂU (1 nov. 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (5 martie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011), Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

”DOCTRINA PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ” (noiembrie 2014)

IMG_1559Motto: „Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri.” (NICOLAE IORGA)

La baza Partidului România Unită stă Doctrina Național-Democrată. Acest curent a fost inițiat şi dezvoltat în mod magistral în perioada antebelică și interbelică de savantul Nicolae Iorga. Partidul România Unită îşi asumă, însă, această doctrină într-o variantă modernă, adaptată provocărilor din timpurile noastre. Apărarea teritoriului naţional şi reunificarea cu Basarabia sunt principii constituente.

Referitor însă la orice ar propune Partidul România Unită societăţii româneşti, nu noi le impunem românilor ce au nevoie, ci ei sunt cei mai în măsură să decidă şi să aleagă pentru ei înşişi. Partidul România Unită este doar ascultătorul smerit şi atent al românilor şi purtătorul lor de mesaj. Sau, cum a spus Nicolae Iorga: „Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul”.

Respectând acest îndemn al marelui cărturar, considerăm necesar să prezentăm liniile directoare ale noii doctrine, aşa cum a fost ea construită din întâlnirile cu foarte mulţi români şi din mesajele pe care le-am primit de peste tot, pentru că Partidul România Unită reuneşte oameni care cred în ceva: în valorile neamului, în identitatea românească şi în dreptul nostru de a fi pe acest pământ. Spre deosebire de clasa politică a ultimilor 25 de ani, în care au fost prea puţine excepţii, Partidul România Unită s-a format pe baza idealului naţional şi a aderenţei profunde la valorile acestui popor, la care se referă toată lumea, dar în care ceilalți nu cred. Noi credem!

  1. I.                    NAȚIONAL-DEMOCRAȚIA – DOCTRINA PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ

Partidul România Unită are o doctrină politică proprie: Național-Democrația, care se sprijină pe valorile civilizației românești, cu temeiul ei spiritual creștin și afirmă principiile democratice de organizare a societății.

Național-Democrația oferă suportul teoretic necesar societății moderne, prin sinteza unor conținuturi de tradiție culturală, socială, politică și filozofică cu idei, teorii, forme de organizare și moduri de acțiune practică ale căror eficiență și valoare sunt recunoscute azi în întreaga lume civilizată.

Credința, legea, rânduiala, omenia, respectul muncii, spiritul comunitar, îngăduința fac parte din coordonatele fundamentale ale civilizației românești tradiționale, definitorii pentru constituția naturală a Poporului Român. Partidul România Unită găsește în această realitate fundamentul doctrinei sale național-democrate, la care se alătură raportarea la tendințele de evoluție a societății românești în contextul vieții internaționale.

Național-Democația subliniază prioritatea dimensiunii spirituale a națiunilor și existența unei misiuni culturale a acestora care trebuie să se exercite prin intermediul cadrelor instituționale moderne și democratice.

Partidul România Unită consideră că Poporul Român își va menține, în noua eră ce se deschide, statutul său de protector al civilizației creștine, de creator și deținător al unui excepțional patrimoniu spiritual, cultural și material.

  1. II.                  NAȚIONAL-DEMOCRAȚIA – DOCTRINĂ A NOII GENERAȚII
  1. Precursori

O scurtă incursiune în istoria modernă a țării noastre, ne releva rolul tineretului de-a lungul procesului de cristalizare și afirmare a Doctrinei Național-Democrate. De la pandurii lui Tudor Vladimirescu, până la generația pașoptistă și eroii din Războiul de Independență și luptele purtate pentru reîntregirea națională, tânăra generație a slujit desăvârșirea Idealului Național până la sacrificiul suprem al jertfei de sine.

Ideile politice fundamentale pe care se construiește Doctrina Național-Democrată au fost formulate de Mihai Eminescu și se regăsesc în demersurile teoretice și practice ale unor reprezentați de seamă ai vieții culturale și politice românești.

Nicolae Iorga a întreprins o primă încercare de definire a unei linii politice național-democrate, înainte de primul război mondial. Partidul Naționalist-Democrat, întemeiat și condus de Nicolae Iorga, în aprilie 1910, a fost o formațiune politică demnă de luat în seamă din perspectiva vieții politice românești. Acţionând într-o societate aflată într-o continuă schimbare, partidul s-a făcut cunoscut opiniei publice prin susținerea unor principii precum: pluralismul politic, combaterea politicianismului, introducerea moralitățiii în viaţa politică, eliberarea românilor ce trăiau sub dominație străină și realizarea unității naționale. Naționaliștii-democrați au militat, de asemenea, pentru culturalizarea maselor populare, combaterea analfabetismului, impunerea legalității și condamnarea mișcărilor extremiste.

Naționalist moderat și apărător al tradiționalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială și politică a României.

Activitatea politică desfăşurată de Partidul Naționalist-Democrat se constituie într-o contribuție majoră la rezolvarea problemelor ce stăteau în fața societății românești în acea perioadă. Astfel putem sublinia rolul avut de Nicolae Iorga în accelerarea mersului către reformele agrară și electorală, dar cea mai importantă contribuție a naționaliștilor-democați a fost în planul luptei pentru unitate națională.

Doctrina Naționalist-Democrată a îmbrăcat forma tradiționalismului ce respecta trecutul, mentalitatea și stilul de viață al Poporului Român. Consecvenți acestei atitudini, naționaliștii-democrați au respins ideile bolșevismului sau tezele susținute de exponenții extremei drepte românești influențată de ascendența pe scena poltică europeană a național-socialismului german și a fascismului italian.

De-a lungul activităţii sale politice Partidul Naționalist-Democrat a reprezentat o formațiune politică ce a promovat un naționalism atașat principiilor tradiționalismului, respectând democrația, legalitatea și solidarismul social.

Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „Doctrina Naţionalistă” sau „Naţionalist-Democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Nicolae Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”. Nicolae Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

Nicolae Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Nicolae Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”. În septembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Nicolae Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Nicolae Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Nicolae Iorga.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror soluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

În acelaşi timp, într-o vreme în care revizionismul internațional aţâţa intens tensiunile inter-etnice, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Nicolae Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Nicolae Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul dispariției sale, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra Ultimatumului sovietic şi a Diktatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată Regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

România interbelică a purtat amprenta activismului tinerelor elite animate de instinctul sănătos al conservării morale, însă tendințele național-democrate prezente în societatea românească, în special în rândurile tinerei generații interbelice, au fost oprite de dezastrul celui de-al doilea război mondial și de ocupația comunistă.

Ca un arc peste timp – aportul semnificativ al Noii Generații se regăsește și în aspectele pozitive ale regimului existent până în decembrie 1989 (în special în dezvoltarea economiei naționale și în progresul științific înregistrat în multe domenii), dar și în Revoluția anti-comunistă. De altfel, cei mai glorioși naționaliști sunt considerați a fi creatorii care cuceresc eternitatea, prin încrederea lor profundă în valorile și tradițiile noastre naționale.

Implicarea tineretului în promovarea Doctrinei Național-Democrate n-a fost niciodată privită cu ochi buni de forțele care acreditau ideea ca în România se trăiește bine numai prin tranzacții internaționaliste. Nichifor Crainic sintetiza astfel campania de prigonire a unora dintre corifeii românismului: „Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viața de martir și a murit părăsit și nebun. Un Nicolae Paulescu a fost boicotat toată viața. Un Nicolae Iorga a fost declarat un nebun în anii săi de superb naționalism.”

Noua Generație Naționalistă, fascinată de căutarea nemuririi, și-a desenat profilul spiritual și misiunea sa istorică, s-a abandonat propriei soarte și și-a devenit singur îndrumător. Indiferent de perioada istorică în care a activat, tineretul reunit sub stindardul sfânt al Doctrinei Naționale a fost o lume în sine, cristalizată din zbuciumul colectiv care genera permanent credințe și nădejdi aruncate către viitor. Tinerii creatori ai României, deschizând ochii în eternele războaie de apărare purtate pe teritoriul țării, n-au avut copilarie și, profund justificat, i-au privit cu ostilitate pe supraviețuitorii profitori.

Prăpastia creată între lumea veche și lumea nouă, a reformelor și înnoirii necesare, a împins tineretul naționalist în linia întâi a schimbărilor de sistem. Dacă naționaliștii veacului al XIX-lea n-au fost altceva decât o primă încercare a Poporului Român maturizat de a ieși în lumina istoriei, naționaliștii secolului XX au trăit destinul acestei țări, punând pasiune în încercarea disperată de a produce schimbarea la față a României. Tinerețea românilor naționaliști a fost o stare care s-a refuzat oricăror judecăți de valoare. Bazându-se pe realitatea ca există o anumită vârstă când absolut toata lumea poate depăși condiția umană, noua generație a trăit cu toată intensitatea mitul nemuririi, iubind România cu frenezie, disperare și, totodată, profunzime.

Răspunzând, de la o epocă la alta, la alte voințe de creație în ordin politic, dar menținându-se pe aceeași linie ideologică naționalistă și tradiționalistă, tineretul a militat pentru o țară puternică și întregită în hotarele ei firești, pentru justiție socială și pentru întărirea stâlpilor statului: Armata, Biserica Națională și Școala Românească. Tineretul naționalist a transformat bogățiile sufletului românesc în valori spirituale de circulație universală.

Doctrina Național-Democrată a oferit tineretului român baza ideologică propice deplinei sale afirmări și participări la propășirea Neamului Românesc. Noua generație a fost motorul tuturor mișcărilor reformatoare vizând supraviețuirea și menținerea țării noastre în rândul statelor puternice și civilizate ale lumii. Forță și nucleu inovator al societății românești, tineretul a fost preocupat de destinul istoric al patriei și națiunii cu aceeași intensitate cu care s-a îngrijit de schimbare în bine a realității imediate.

Având o psihologie aparte, tânărul naționalist a fost întotdeauna, prin esența sa, un militant pentru cauza neamului său, pentru interesele comunității naționale înăuntrul căreia s-a născut. Conștiința etnicității sale i-a dat mereu convingerea că, dincolo de genul proxim al europenității și universalismului său, trebuie să se gândească la diferența specifică pe care i-o confera românismul.

În istoria recentă a țării noastre – energiile vitale ale națiunii au fost grupate în jurul Partidului România Unită și a liderului acestuia, deputatul Bogdan Diaconu. Contextul geopolitic internațional, dar și situația internă sunt de o asemănare izbitoare cu cele din trecut. Forțele tineretului naționalist, active și conștiente de misiunea istorică a noii generații (refacerea României Mari) și-au asumat raspunderea acțiunii politice în cadrul structurilor Partidului România Unită, care promovează Doctrina Național-Democrată. Idealurile tinerilor naționaliști de azi nu se deosebesc cu nimic de acelea care au însuflețit lupta înaintașilor noștri. Naționalismul mesianic și vizionar, fertil și dezrobitor, creator și civilizat, progresist și democratic, caracterizează activismul politic de azi al tinerei generații de apăratori ai valorilor și intereselor românești. Componenta naționalistă a tineretului sau, altfel spus, componenta tânară a naționalismului este mai mult decât un mit sau un slogan: constituie o realitate istorică imposibil de negat sau de ignorat. Dincolo de fi o vârstă, tinerețea este o stare de spirit generatoare de mentalități reformatoare.

Întoarcerea la naționalism, gest de normalitate, simbolizează închiderea unui cerc deschis de revoluția lui Tudor, în urmă cu aproape două veacuri. Doctrina Național-Democrată a fost cea care a unit generații diferite de tineri militanți într-o cunună sfântă a credinței și eroismului.

  1. 2.       Orientarea politică a Noii Generații

Condițiile istorice specifice perioadei actuale și, în special, orientarea naturală a Noii Generații creează premisele necesare formulării și promovării Național-Democrației în viața politică românească.

Două tendințe au fost evidente în toate atitudinile și acțiunile Noii Generații din 1989 și până azi:

–          afirmarea valorilor naționale

–          atașamentul față de democrație

Fără multe precizări conceptuale, aceste idei au fost afirmate și niciodată contrazise de Noua Generație. Ele nu au fost folosite ca suport pentru satisfacerea unor ambiții sau interese conjuncturale. Noua Generație s-a plasat în mod natural pe aceste două coordonate, afirmate cu sinceritate (puritate morală și altruism), fondul ideatic național fiind perfect convergent, în esența sa, cu principiile democratice de organizare a societății.

Este deci firesc ca o formațiune politică a Noii Generații să realizeze o sinteză conceptuală național-democrată, așezându-se astfel nu pe terenul sterp al construcțiilor artificiale ci pe solul fertil al realităților spirituale.

Această nouă direcţie a politicii româneşti poate fi înţeleasă doar dacă ne referim la cele patru crize prin care trece România: criza identitară, criza morală, criza demografică şi, în cele din urmă, ca o consecinţă a primelor trei, criza economică. Partidul România Unită a apărut ca reacţie la aceste crize, ca răspuns la provocarea şi la ameninţarea pe care ele o reprezintă şi ca soluţie de rezolvare a lor.

În acest sens, Partidul România Unită propune consolidarea celor trei piloni necesari unei societăţi pentru a fi competitive şi puternice: educaţie, sănătate şi siguranţa cetăţenilor.

  1. III.                PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DOCTRINEI NAȚIONAL-DEMOCRATE

 

  1. 1.       Bazele Național-Democrației

Substanța doctrinei Național-Democrate provine din fondul spiritual al civilizației române clasice – singurul teren stabil și pe deplin utilizabil conceptual de care dispune societatea românească modernă. Național-Democrația utilizează teoretic coordonatele clasicismului românesc, garante ale echilibrului sufletesc individual și comunitar, promovează acele valori morale și culturale în lipsa cărora alienarea individului și destrămarea comunităților sociale sunt inevitabile. Credința, conștiința de neam, legalitatea, rânduiala, respectul muncii, îngăduința sunt realități profunde și active ale civilizației clasice care rămân deziderate vitale pentru o societate contemporană aflată în curs de definire a fondului său conceptual precum și de așezare a instituțiilor apte să îi garanteze orientarea corectă, echilibrul și bunăstarea.

Temeinicia unei astfel de opțiuni se află în adevărul revelat de și păstrat de Biserică, respectat și urmat de comunitatea românească de-a lungul întregii sale existențe. Ideea creștină este axa universală pe care se construiește și ființează Ideea Națională.

Fără dimensiunea creștină, noțiunea de românitate rămâne lipsită de sens.

Atașamentul față de democrație, deschiderea către formele noi de organizare a societății își găsesc, în viziunea național-democrată, o dublă și fericită adecvare la conținutul de tradiție românească, pe de o parte, și, pe de altă parte, la curentul universal de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a unui nou sistem de relații între cetățenii și popoarele lumii. Experiența democratică românească, ca și cea europeană și mondială, oferă modele benefice la care Partidul România Unită se raportează în definirea liniei sale politice și îndeplinirea obiectivelor sale.

Principiile constitutive ale Doctrinei Național-Democrate, reprezintă expresia sintetică, formulată normativ, rezultată din ansamblul conceptual și de atitudine al Național-Democrației.

  1. 2.       Concepția ontologică

Național-Democrația își însușește viziunea creștină asupra lumii, așa cum a fost ea păstrată de Biserică prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Național-Democrația consideră demersurile explicative materialiste, ateiste – atunci când au fost întreprinse cu sinceritate – drept aventuri ale nefericite ale ființei umane, surse de rătăcire și dezintegrare morală.

  1. 3.       Cunoașterea

Național-Democrația consideră știința ca pe un demers firesc al inteligenței îndreptat către cunoașterea și stăpânirea unei lumi în care oamenii au fost lăsați de însuși Creatorul ei spre a o stăpâni în pace și înțelegere. Situarea în interiorul comunității de credință a Bisericii creștine este singura cale pentru accesul la Adevăr și cunoaștere.

Așa numita incompatibilitate dintre religie și știință nu este altceva decât o viziune rudimentară și nejustificată, deopotrivă antireligioasă și antiștiințifică.

  1. 4.       Individ și Familie

Național-Democrația consideră problematica drepturilor omului ca fiind un domeniu de referință al societății moderne, al întregii vieți internaționale. Drepturile și libertățile omului trebuie garantate și protejate, în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului, proclamate de Organizația Națiunilor Unite pe 10 Decembrie 1948.

Național-Democrația afirmă că perspectiva individuală, esențială și prioritară, trebuie însoțită și întregită prin protejarea structurilor complexe, sociale și comunitare, prin care individul există în mod concret și consideră necesară abordarea problematicii drepturilor omului dintr-o întreită perspectivă: drepturile individului, drepturile colectivităților și drepturile popoarelor, acoperind astfel întreaga dimensiune a modului de existență a ființei umane.

De asemenea, ideea de responsabilitate civică, respectarea îndatoririlor pe care toți oamenii le au față de societate, față de comunitatea în care se nasc, se formează și se realizează ca indivizi constituie garantul de neînlocuit al înseși respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale tuturor oamenilor, corelativul firesc al acestei problematici.

În încercarea de a determina sensul dreptății și izvorul moralei din care sunt chemați să se inspire politicienii, Partidul România Unită se oprește la referențialul divin: autoritatea provine din afara noastră, ea îi aparține lui Dumnezeu. Astfel, PRU se distanțează atât de dreapta neo-liberală (centrată pe individ ca element iraţional şi impersonal), cât și de stânga ateistă, a cărei doctrină e construită pe negarea sensului unor principii morale perene. Dimpotrivă, Partidul România Unită (partid de centru, care consideră că binomul stânga-dreapta este depășit de istorie) se adresează persoanei libere și raţionale, familiei și comunității înzestrate cu memorie istorică și aspiraţii. Prin această ordine naturală Individ-Familie-Comunitate, este chemat la împlinire destinul colectiv al Neamului Românesc.

Familia este o instituție fundamentală, depozitară a moștenirii și memoriei specifice (trecutul) și totodată indispensabilă pentru formularea proiectului de societate (viitorul), spre realizarea binelui comun. Fără o raportare la acest bine comun, există riscul repetării tragismului istoriei recente: regresia spre colectivism (care neagă demnitatea persoanei) sau deriva individualistă (care neagă valorile comunitare). PRU înțelege că doar familia este locul ideal pentru manifestarea iubirii și a solidarității, asigurând stabilitatea și transferul între generații a ceea ce constituie structura de rezistență a comunității: continuitatea. Totodată, un străvechi „loc comun” în gândirea socio-politică arată că familia constituie cea mai important instituţie pentru forţa, stabilitatea şi durabilitatea statului.

De aceea, PRU recunoaște rolul primordial al familiei, întemeiată pe căsătoria heterosexuală și monogamă, pentru națiune, societate și civilizație și va acționa întotdeauna pentru protejarea și propășirea ei. Ne opunem căsătoriilor între persoane de același sex, precum și adopțiilor făcute de către ”cuplurile” de homosexuali. Protejarea familiei permite protejarea corespunzătoare a copiilor, pentru creșterea și afirmarea lor în atmosfera optimă a căminului, ai cărui stâlpi sunt părinții, mama și tatăl, egali în drepturi, diferiți și complementari.

Se impune asigurarea unei protecții speciale pentru familie având în vedere evoluția societății românești din ultimii ani, creșterea ratei divorțului, reducerea natalității, înmulțirea familiilor destrămate, monoparentale sau sărace, toate acestea afectând copiii într-un mod ce pune în pericol viitorul României. Experimentarea recentă cu structuri sociale paralele familiei și căsătoriei în câteva țări occidentale indică faptul că aceste structuri subminează familia, sunt dăunatoare copiilor, prejudiciază societatea în ansamblul ei și favorizează declinul social.

  1. 5.       Viața și demnitatea umană

Viața umană este atât un „bun comun” al societății, cât și un „bun privat”, de care se bucură fiecare și este recunoscută la nivel internațional ca un drept primordial, atribut inalienabil al ființelor umane și totodată valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului. În virtutea caracterului teonom specific ființei umane, dar și din punct de vedere ştiinţific, sociologic și psihologic, omul este om de la concepție, fiind o unitate psihosomatică unică şi irepetabilă,înzestrată inerent cu demnitate, care trebuie să se bucure, fără excepţie, de protecţie. Percepția perioadei comuniste, în care copilul era considerat încă înainte de naștere doar o rotiță pe șantierul „construirii socialismului”, ca și cea a post-comunismului de tip neo-liberal, care a permis și încurajat milioane de avorturi în exercitarea unei false libertăți lipsite de responsabilitate, se constituie în tragice experimente care au rănit grav națiunea și au alienat individul.

PRU consideră că dreptul la viaţă și demnitate al oricărei ființe umane trebuie să fie garantat și protejat prin lege începând din momentul concepției. Statul are datoria să recunoască, fără vreo discriminare, dreptul la viață al copilului nenăscut, la egalitate cu cel al tuturor celorlalți oameni. Fără copii nu doar că nu există progres sau creștere economică, dar societatea umană în sine nu poate exista. De aceea, PRU este preocupat de starea natalității din România, confruntată cu o criză demografică dramatică, provocată de scăderea natalității și de emigrare până la pragul la care pune în pericol existența fizică a națiunii române. Însă ideea larg vehiculată conform căreia bunăstarea – deziderat legitim al tuturor – va aduce cu sine o natalitate corespunzătoare este un mit, așa cum o arată situația din țările cu nivel de trai ridicat. În opinia PRU, numărul tot mai mic de copii născuți în România ține de modificarea abruptă, pe parcursul ultimelor 7 decenii, a modului în care românii înțeleg sensul vieții și se raportează la fizionomia morală și la destinul colectiv al neamului (ethos). Așadar, natalitatea este o problemă cultural și identitară, nu doar una economică, și trebuie adresată ca atare.

  1. 6.       Comunitățile naționale

Existența comunităților naționale își are justificarea profundă în voința Creatorului, întraga existență a umanității dovedind că oamenii nu se pot sustrage acestui mod de ființare fără dispariția lor ca entități distincte, fără pierderea definitivă a propriei lor identități. Națiunea nu poate fi înțeleasă ca o categorie istorică ci ca un dat ontologic, componentă funciară a constituției naturale a umanității. Conceptul de neam cu marile sale rezonanțe pentru spiritualitatea și cultura românească exprimă cel mai bine substanța ideii de comunitate națională, cu multitudinea sa de elemente definitorii: credință religioasă, unitate lingvistică, organizare socială, cultură specifică, unitate teritorială, etc.

Național-Democrația subliniază prioritatea dimensiunii spirituale a națiunilor și existența unei misiuni spirituale și culturale a acestora care trebuie să se exercite prin intermediul cadrelor instituționale democratice.

Comunitatea internațională se află în plin proces de definire și construcție a unui nou sistem organizatoric care poate fi caracterizat prin:

–          triumful democrației ca formă de organizare politică, pe fondul eșecului definitiv al al totalitarismului de orice tip;

–          recunoașterea generalizată a drepturilor și libertăților omului în întreaga lume;

–          impunerea principiilor economiei de piață, singurele care asigură dezvoltarea producției materiale și succesul economic;

–          respingerea formelor de agresiune, violență și a războiului ca modalități de reglementare a relațiilor dintre state;

–          căutarea unor mecanisme comunitare de coexistență și colaborare între națiuni, cel mai relevant exemplu fiind efortul de construcție a comunității economice europene (nu, însă și „Statele Unite ale Europei”, pe care le respingem cu fermitate);

–          căutarea unor formule de echilibru spiritual și cultural, care să garanteze realizarea și afirmarea liberă a ființei umane.

  1. IV.                CONCEPȚIA NAȚIONAL-DEMOCRATĂ CU PRIVIRE LA NAȚIUNEA ROMÂNĂ

 

  1. 1.       Începuturile civilizației

Spațiul dimprejurul lanțului carpatic a fost locuit din cele mai vechi timpuri consemnate de istorie.

Din diversele cercetări, teorii și interpretări cu privire la viața spirituală, culturală și materială, la organizarea socială și politică a daco-geților, reținem următoarele concluzii importante:

–          existența unei civilizații stabile și evoluate și a unui stat unitar și centralizat;

–          descendența românilor din dacii autohtoni și coloniștii romani așezați în Dacia după confruntările daco-romane și continuitatea unor elemente esențiale ale civilizației antice daco-getice în interiorul civilizației creștine românești.

  1. 2.       Civilizația română clasică

Prin creștinarea apostolică a poplației dintre Dunăre, Tisa, Nistru și Marea Neagră se naște Poporul Român, creator al unei civilizații proprii, definită prin următoarele coordonate fundamentale:

–          unitate spirituală – credința creștină;

–          unitate lingvistică – limba română;

–          prezența neîntreruptă într-un spațiu geografic distinct și delimitabil;

–          unitate organizatorică socială – comunitatea sătească;

–          un ansamblu armonic, unitar și stabil de tradiții și valori culturale, juridice, artistice, economice, politice;

–          organizare statală de tip voievodal.

Datele de care dispune cercetarea științifică permit descrierea unei societăți românești perfect organizate a cărei expresie sintetică și emblematică este satul, nucleu socio-teritorial autonom, deținător al unui fond complex și complet de date, tehnici și valori, definitoriu pentru civilizația românească clasică în ansamblul ei.

  1. 3.       Tranziția

Civilizația română clasică intră într-o fază de transformare odată cu apariția unor agresori mai bine organizați și dotați cu noi mijloace de agresiune, față de care civilizația tradițională nu mai deținea instrumente suficiente de protecție.

Comunitatea românească începe un lung efort de creare a unor instituții capabile să-și asigure conservarea, existența și dezvoltarea în noul context internațional.

Din secolul al XVIII-lea până astăzi poporul român a încercat să construiască un sistem instituțional adecvat noilor condiții istorice. Eforturile sale au fost întârziate sau blocate de agresiuni și presiuni externe care au vizat distrugerea structurilor sale fundamentale.

Trebuie remarcat faptul că în toate acțiunile lor – atât în vreme de pace, cât și în momentele de confrutare – românii au afirmat prioritar tocmai acele valori care i-au caracterizat în chip esențial în perioada clasică. Revoluțiile, toate marile mișcări sociale și naționale au avut un profund caracter creștin restaurator.

Revoluțiile românești nu au vizat dislocarea sau desființarea tradițiilor naționale, ci înlăturarea agresiunilor antiromânești și a efectelor lor, crearea condițiilor de realizare a unui cadru politic de afirmare a notelor profunde, naturale și firești ale Națiunii.

  1. 4.       Perspectivele istorice ale Poporului Român

Național-Democrația consideră că Poporul Român își va menține în noua eră ce se deschide, statutul său de protector al civilizației creștine, de creator și deținător al unui excepțional patrimoniu spiritual, cultural și material. Rolul românilor în societatea modernă se arată a fi prin excelență unul cultural, acțiunea lor civilizatoare aflându-se la începutul unui nou ciclu istoric.

Noua Generație are șansa și datoria de a sprijini împlinirea acestui destin istoric contribuind la trecerea în universalitate a fondului de experiență și spiritualitate al Poporului Român.

Noua Generație trebuie să abandoneze acea interpretare bolnăvicioasă și nejustificată care atribuie un caracter strict defensiv Națiunii Române, concepție întemeiată pe percepția incompletă, interpretare simplistă și neînțelegerea dimensiunilor și coordonatelor naționale românești.

Naționalismul românesc nu a avut un caracter static și cu atât mai puțin unul regresiv, ci, dimpotrivă, unul de proiecție ofensivă. El este mecanismul de protejare a acelor note, valori și instrumente capabile să asigure nu păstrarea în imobilitate și izolare a comunității naționale – lucru de altfel imposibil – ci tocmai menținerea direcției de afirmare și ascensiune, de realizare a scopului fundamental comunitar: susținerea ofensivei spirituale creștine.

Întreaga istorie românească este dovada unui spirit ofensiv prin excelență, dar ofensivă desfășurată fără mijloacele rudimentare și imorale ale violenței și agresiunii, ci cu instrumentele superioare ale actului de spiritualitate și cultură.

Național-Democrația se plasează pe pozițiile de ofensivă ale românismului, o ofensivă spirituală și culturală, aptă să contribuie la sporirea patrimoniului universal de valori și diversificarea procesului de conlucrare și apropiere internațională.

  1. V.                  POZIȚIILE POLITICE FUNDAMENTALE ALE NAȚIONAL-DEMOCRAȚIEI

 

  1. 1.       Statul

Misiunea culturală a românilor nu va putea fi îndeplinită decât prin intermediul unui sistem instituțional democratic și eficient. Doctrina Național-Democrată acordă un rol esențial statului de drept ca principal instrument instituțional de asigurare a direcțiilor susținute de Poporul Român.

Statul trebuie să ajungă la o formă evoluată de de organizare, prin realizarea unor structuri necostisitoare și elastice care să asigure atât aplicarea și respectarea legilor, cât și desfășurarea nestingherită a potențialului creator național. Național-Democrația susține ideea novatoare a statului cultural, înțeles ca expresie modernă și stabilă a statului național român unitar, capabil să permită puterea în lucrare a energiei naționale, dezvoltarea materială a societății, echilibrul social și expansiunea spirituală și culturală a românismului.

Statul român nu se poate situa în afara competiției internaționale, ci trebuie să se angajeze cu fermitate și luciditate în sistemul de relații și colaborare dintre state, fără entuziasme facile și fără complexe sau prejudecăți.

  1. 2.       Legalitatea

Starea de legalitate este o necesitate fundamentală a existenței oricăror grupuri umane și cu atât mai mult a comunităților naționale și a statelor.

Partidul România Unită afirmă necesitatea desfășurării întregii vieți a societății în cadrul constituțional și susține toate acele acțiuni care vizează corecta aplicare a legilor Țării, condiție de neînlătutrat pentru evoluția societății românești, pentru apărarea și consolidarea democrației; ea își propune să contribuie la realizarea unui sistem legislativ prin care să fie asigurat cadrul necesar îndeplinirii dezideratelor naționale.

Partidul România Unită va urmări elaborarea cu maximă responsabilitate a inițiativelor sale legislative; structurile specializate ale PRU vor desfășura o acțiune de pregătire judicioasă a strategiei legislative, a participării la activitatea Parlamentului României.

  1. 3.       Instituțiile naționale fundamentale

Partidul România Unită apreciază că în structura organizatorică națională există trei instituții de o deosebită importanță, care necesită o atenție specială: Biserica, Școala și Armata. Deși deosebite esențial și structural, ele au în comun câteva trăsături importante: sunt generatore de ordine, echilibru, au rol de protecție și conservare, sunt, fiecare, vitale pentru existența națiunii.

Biserica Națională – centrul spiritual al românismului, se situează deasupra tuturor coordonatelor vieții civile. Pentru a-și menține rolul de garant al corectei orientări spirituale și morale, Biserica trebuie lăsată să-și afirme deplin vocația mistică, prin asumarea deopotrivă a funcției profetice și a celei păstrătoare a Tradiției.

Partidul România Unită consideră că Biserica trebuie ferită de ingerințele politicului și își face datoria de prim rang în a o respecta și proteja.

De asemenea, PRU crede că Națiunea Română are nevoie mai mult ca oricând de îndrumarea și sprijinul Bisericii și speră că Biserica își va spori intensitatea acțiunilor sale spirituale, pastorale și educaționale.

Societatea nu se poate lipsi de sfatul și îndrumarea Bisericii, față de care există pericolul uriaș al neantizării ființei umane și al dizolvării societății prin depărtarea de făgașul ordinii spirituale și al coerenței morale.

Partidul România Unită acordă respect și considerație tuturor confesiunilor religioase și apreciază că nu este de competența partidelor politice să intervină în raporturile interconfesionale.

Școala Românească – înțelegând prin aceasta ansamblul instituțiilor cu rol instructiv și educațional, constituie un instrument principal de conservare, rezistență și evoluție a comunității românești, însuși viitorul românilor depinzând într-o bună măsură de calitatea învățământului.

Partidul România Unită va acționa pentru perfecționarea sistemului educațional din România, folosind atât tradiția învățământului românesc, cât și experiența internațională contemporană.

Nu se poate concepe un program de dezvoltare a României fără a avea la baza un sistem educațional care să asigure buna întemeiere și organizare a inteligenței românești, dotarea societății cu instrumentele cele mai eficiente de cunoaștere, cercetare și aplicare a cunoștințelor.

Armata – în calitatea sa de instituție fundamentală în sistemul de apărare a Țării, trebuie situată în afara frământărilor și disputelor politice. Armata trebuie să se raporteze la întregul societății, niciodată la părți sau fracțiuni ale ei.

Partidul România Unită susține necesitatea întăririi și modernizării Armatei la nivelul necesar garantării independenței și suveranității României.

În acest sens, o condiție esențială este calitatea ofițerilor, care trebuie să se constituie într-un adevărat corp de elită al națiunii, caracterizat prin:

–          patriotism desăvârșit;

–          onoare și spirit de sacrificiu;

–          pregătire profesională excepțională;

–          conduită morală ireproșabilă;

–          înalt nivel de cultură;

  1. 4.       Partidele politice

Partidul România Unită își va orienta linia politică în direcția reformării din temelii a sistemului politic românesc, participând cu sinceritate la orice demers constructiv în direcția asigurării unei unități a forțelor naționale și

democratice și a unei definiri coerente și bine structurate a demersurilor politice. În același timp, vom combate cu fermitate flagelul corupției, care a transformat unele formațiuni politice în adevărate grupuri infracționale.

Partidul România Unită își propune să devină o formațiune politică angajată cu responsabilitate în acest proces, contribuind cu întreaga sa capacitate la realizarea oniectivelor majore ale națiunii. Național-Democrația reprezintă o perspectivă politică viabilă și de perspectivă, iar rolul pe care P.R.U. și-l asumă este să promoveze această doctrină într-un climat propice.

  1. 5.       Minoritățile naționale

Național-Democrația promovează o politică de deschidere față de grupurile minorităților naționale din România.

Loialitatea față de Statul Român, respectul și apropierea de valorile românești, încadrarea în sistemul instituțional democratic sunt acele condiții care, odată respectate, asigură colaborarea, apropierea și conlucrarea între toți cetățenii României.

Partidul România Unită este deschis cetățenilor de orice etnie care își manifestă acordul și înțelegerea față de scopul, obiectivele și Statutul PRU

 

  1. VI.                PRINCIPIILE CONSTITUTIVE ALE DOCTRINEI NAȚIONAL-DEMOCRATE
  1. 1.       PRINCIPIUL NAȚIONAL

Națiunea este considerată spațiul spiritual și fizic al autorecunoașterii individului și a grupurilor umane ca existențe distincte și concrete în ansamblul divers al umanității.

În concepția Partidului România Unită, această conștiință de sine este un element fundamental al existenței oricărei comunități, suportul profund al dezvoltării și afirmării sale în lume.

 

  1. 2.       PRINCIPIUL DEMOCRATIC

Este principiul care afirmă încrederea Partidului România Unită în democrație, aceasta fiind privită ca modalitate practică și eficientă de organizare și conducere a societății. Partidul România Unită susține democrația, respectarea libertăților și drepturilor omului, pluralismul politic; promovarea democrației este unul dintre obiectivele principale ale Partidului România Unită.

 

  1. 3.       PRINCIPIUL AFIRMĂRII SPIRITUALE

Potrivit acestui principiu, fiecare generație are datoria să-și definească direcția de afirmare, idealul istoric, îndatoririle față de ființa spirituală a comunității și propria identitate. Partidul România Unită însuși a apărut spre a ilustra o nouă formă de afirmare și expansiune a generațiilor: afirmarea prin lucrarea spirituală și implicarea conștientă în traseul existențial al umanității.

  1. 4.       PRINCIPIUL ETIC

Legea morală, izvorâtă din învățătura creștină, stă la baza concepției național-democrate. Se proclamă astfel respectarea și protejarea individului, garantarea demnității și libertății ființei umane.

Corectitudinea, îngăduința, onoarea, nonviolența, și, mai presus de toate, cultul adevărului – sunt normele morale în spiritul cărora se desfășoară toate activitățile și acțiunile Partidului România Unită.

  1. 5.       PRINCIPIUL INTER-NAȚIUNILOR

Acest  principiu se concretizează în respectul față de toate națiunile lumii, în promovarea spiritului de comunicare și conlucrare între etnii.

Ideea Națională, conștientizată și asumată, conduce la apropierea grupurilor etnice, în perspectiva unei vieți comunitare internaționale. Partidul România Unită subliniază dorința de fraternitate între comunitățile naționale și se opune oricăror forme de dominare politică supranațională și suprastatală.

  1. 6.       PRINCIPIUL COMUNITAR

La baza relațiilor din interiorul Partidului România Unită, cât și din întreaga societate, dincolo de interese individuale, dincolo de interesele individuale, dincolo de competiție și rivalități, firești de altfel, trebuie să se afle sentimentul solidarității umane, spiritul de comuniune, respectul și înțelegerea, acestea găsindu-și justificarea în conștiința participării la un destin comun.

În acest sens, experiența vieții comunitare tradiționale românești reprezintă un model perfect valabil, aplicare firească a perceptelor învățăturii creștine. De asemenea Partidul România Unită se așează pe direcțiile moderne de manifestare a comunității spirituale.

  1. 7.       PRINCIPIUL CONSERVATOR

România ocupată de sistemul comunist a fost supusă unei agresiuni istorice prin care s-a încercat dislocarea tradițiilor proprii. Partidul România Unită își propune să susțină toate acele acțiuni de restaurare a temeliei spirituale a colectivităților, în raport cu principiile organice de grupare omenească (familie, comunitate religioasă, rudenie, prietenie, cercuri și grupuri culturale, spirituale etc.).

  1. 8.       PRINCIPIUL EDUCAȚIONAL

Educația este un mecanism vital al societății, comunitățile umane clădindu-se și consolidându-se prin acțiuni educaționale conjugate. Într-o lume care ignoră de prea multe ori această evidență, Partidul România Unită își propune să fie un loc în care oamenii să se poată dezvolta liber, cultivând curățenia sentimentelor, maturitatea cugetării și tăria caracterului.

  1. 9.       PRINCIPIUL LEGALITĂȚII

Potrivit acestui principiu, întreaga activitate a Partidului România Unită se desfășoară cu respectarea legilor Țării, în virtutea considerentului că starea de legiuire reprezintă voința lui Dumnezeu și interesele Poporului Român.

  1. 10.   PRINCIPIUL COMPETENȚEI

În cadrul Partidului România Unită, competența este condiția esențială pentru accesul la orice funcție sau demnitate, precum și pentru ocuparea oricărui post de specialist, indiferent de nivel. Competența presupune conduită morală, pregătire profesională și capacitate de îndeplinire a atribuțiunilor specifice.

  1. 11.   PRINCIPIUL INSTITUȚIONAL-ORGANIZATORIC

Partidul România Unită are norme și reguli proprii, puse în funcțiune prin acordul liber și conștient al aderenților săi, ceea ce presupune asumarea integrală a unor responsabilități și îndatoriri. Disciplina internă este obligatorie pentru asigurarea stabilității structurii politice a Partidului România Unită, a eficienței acțiunilor sale.

  1. 12.   PRINCIPIUL UNITĂȚII

Partidul România Unită, după cum îi spune și numele, are un caracter unitar și indivizibil; în interiorul Partidului România Unită nu sunt posibile fragmentările, fracțiunile sau separatismul cu caracter politic.

De asemenea, Partidul România Unită acordă prioritate absolută intereselor generale ale poporului, în raport cu eventualele interese partinice proprii. Unitatea națională reprezintă un imperativ categoric pentru întreaga conduită politică a Partidului România Unită.

  1. 13.   PRINCIPIUL DIFERENȚELOR INTERNE ȘI AL MOBILITĂȚII INTERIOARE

Partidul România Unită este un teritoriu al manifestărilor politice creatoare, al inițiativei și de acțiune, în care individualitatea și personalitatea sunt cultivate și protejate. Unitatea se manifestă pe planul politic și al orientării generale și este garantată tocmai de capacitatea de diversificare și dezvoltare a activității aderenților.
ADDENDA

NICOLAE IORGA – CONFERINŢĂ ORGANIZATĂ DE INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN LA FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ CAROL I, 10 DECEMBRIE 1922

Doctrina naţionalistă, care a servit ca bază alcătuirii unui nou partid, acum vreo 20 de ani, nu este, fără îndoială, o doctrină nouă. Cred că în dezvoltarea unei societăţi nici nu e prea bine ca noutăţi din cale-afară de noi să apară în afară de nevoile tradiţionale de dezvoltare seculară a poporului pentru care se anunţă o doctrină. Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul.

Prin urmare, ca întâi element explicativ al doctrinei naţionaliste, este starea de conştiinţă pe care au avut-o întemeietorii acestei doctrine, în forma ei cea mai nouă, care nu sunt şi creatorii ei în forma principală, originală: un fel de naţionalism instinctiv şi foarte democratic. Eu ştiu că mai există alt naţionalism – pe care nu-l critic pentru că nu critic nimic aici, ci expun numai ceea ce cred şi ceea ce vreau – ştiu că există alt naţionalism care pluteşte în sfere atât de superioare, încât n-are atingere, în diletantismul său rafinat şi estetic, cu clasele adânci ale poporului nostru. Nu ştiu dacă va ajunge vreodată la democraţie, cum nu ştiu dacă o anumită democraţie se va putea înălţa vreodată la naţionalism, dar sunt foarte fericit că eu reprezint acel naţionalism care iese din democraţie, din viaţa seculară a maselor mari ale poporului român şi că reprezint acea democraţie care nu se poate despărţi niciodată de conştiinţa poporului românesc. Vă rog să primiţi această formulă cu toată critica. După verificarea pe care o veţi face, şi pe baza lucrurilor pe care vi le voi înfăţişa astăzi, veţi ajunge, probabil, la aceleaşi concluzii la care am ajuns eu, pentru ca pe baza lor să-mi trăiesc cu credinţă, cu absolută convingere, cu putinţă de devotament, viaţa întreagă.

Am zis, deci, că a fost un naţionalism mai vechi al poporului românesc. Acest naţionalism forma fondul democratic însuşi, care e esenţa dezvoltării politice şi sociale a acestui popor. Noi n-am trăit, mă rog, cu idei pe care să le fi luat din alte civilizaţii. Nu tăgăduiesc că ideile oricărei civilizaţii pot folosi, dar cu singura condiţie ca ele să fie înţelese bine şi aplicate cum trebuie. Dar nimic din împrumut n-are valoare, decât atunci când se altoieşte pe fond propriu. Cu un altoi fără trunchi şi fără rădăcină se poate face o doctrină strălucitoare, dar care durează de astăzi pe mâine, şi niciodată această doctrină nu va da altceva decât un element veşted, în loc să dea toată dezvoltarea plantei sănătoase, capabilă de înflorire. Da, a existat, fără să fi fost împrumutat de nicăieri, un foarte vechi naţionalism instinctiv la poporul român şi voi zice că a fost un naţionalism democratic. Şi aici repet ceea ce am spus în conferinţa de anul trecut, privitor la apucăturile constituţionale ale poporului nostru românesc, fiindcă aceasta mi se pare de o importanţă mare pentru a explica însăşi doctrina în numele căreia stau aici şi pe care sunt chemat s-o lămuresc.

Nu naţiunea noastră a fost creată de un stat, ci statul nostru a fost creat de o naţiune. Franţa, cât e de mare, de frumoasă şi de mândră, este o ţară creată din mai multe naţii prin forma de stat care a contopit aceste naţii împreună şi care a făcut-o capabilă de o dezvoltare unitară. La noi, statul este o creaţie a naţiunii. Sau anume stat, cel mai vechi, din 1300, cel de la Argeş în Muntenia, de la Baia în Moldova, statul acesta este nu creaţia unei clase, ci creaţia unui popor întreg, care n-avea deosebiri de clase.

Aceasta este de o mare importanţă. O ţară creată de o aristocraţie războinică trăieşte totdeauna potrivit nevoilor acestei aristocraţii războinice; o ţară creată de o clasă negustorească, consacrată, înainte de toate, agonisirii materiale, va avea totdeauna caracterul acestei clase. Priviţi în parte Anglia şi, cu mult mai mult, în Statele Unite, unde se adaugă, însă, foarte multe elemente de natură morală: ele vor avea totdeauna idei în legatură cu clasele care au creat statul. O ţară creată de o ţărănime revoltată împotriva unui regim străin, cum e Serbia, va avea totdeauna caracterul clasei ţărăneşti care a creat-o; o ţară prin elemente jumătate săteşti, jumătate orăşeneşti, de mahalagii din lumea cârciumarilor, băcanilor, va avea totdeauna puţin din elementul cârciumăresc, cum e Bulgaria. Fiindcă Serbia este o ţară întemeiată de ţărani răzvrătiţi contra turcilor, pe când Bulgaria nu e creată, în rândul întâi, de ţărani – şi aici onoratul nostru amic, domnul Stambolischi, se înşeală puţin: Bulgaria a fost întemeiată, înainte de toate, de această lume intermediară, interlopă, nu, dar aproape, de acea lume intermediară care se găseşte în marginea oraşelor fără să aibă virtuţile satelor. Statul nostru a fost creat, fără îndoială, prin concursul maselor rurale în Secolul al XIV-lea. Ele au întemeiat statul, l-au apărat, l-au menţinut împotriva tuturor primejdiilor.

Dar aici este o mare deosebire de făcut: clasa care a creat statul, în legătură cu ideea naţională prin mijlocirea democraţiei, clasa care a creat cea dintâi domnie în Munţii Argeşului, clasa aceasta ţărănească era, fără îndoială, liberă. Încă o dată spun: doctrina pe care a apărat-o cu foarte mult talent un tânăr, a cărui dispariţie înainte de vreme o regretă ştiinţa istorică a României, C. Giurescu, doctrina aceea că statul a fost început cu o ţărănime neliberă este neadmisibilă. Cu oameni neliberi nu se întemeiază o ţară, cu oameni neliberi nu se apără o ţară şi cu oameni neliberi nu progresează o ţară, iar dacă s-a putut întemeia cu clasele adânci ale poporului românesc o ţară acum 600 de ani, aceasta se datorează faptului că această clasă era liberă. Dar se va zice: ce lucru frumos ar fi, pentru anumite teorii, dacă, pentru ca la 1300 s-a intemeiat domnia de la Argeş de ţărani, şi, sus, la Baia, de alţi ţărani, domnia Moldovei, ar fi să ne întoarcem la originea aceasta şi să le spunem: statul actual aparţine clasei care l-a creat! El trebuie, deci, condus de cei care au pretenţia de a reprezenta exclusiv clasa care a creat statul. Ei bine, daţi-mi voie, nu e tocmai aşa: când l-am văzut noi în mormânt, la Argeş, când, într-un moment fericit, domnul Drăghiceanu a descoperit pe Basarab Vodă Întemeietorul, s-ar fi aşteptat unii să-l vadă purtând căciulă, suman, iţari, opinci. Nu. N-avea nici căciulă, nici suman, nici iţari şi nici opinci, era îmbrăcat domneşte, absolut oligarhic, de cea mai infectă speţă. Avusese, vă rog, ideea curioasă de a purta în cap o diademă, în diademă avea perle, ceea ce înseamnă exploatarea poporului, a clasei muncitoare; rămăşiţe de purpură se prindeau, încă, de oasele sale, ceea ce nu înseamnă altceva decit un intolerabil sentiment de trufie faţă de soldaţii pe care-i conducea şi care nu beneficiau de aceiaşi purpură, pentru că: ori purpură pentru toată lumea, ori n-are nimeni voie s-o poarte. În sfârşit, cred că strămoşul acela al nostru, care era încins cu aur, şi copca cingătoarei sale înfăţişa un castelan şi o doamnă din epoca feudală – feudalismul se ştie că este cea mai mare nenorocire ce poate atinge şi cea mai mare greşeală este să se întoarcă cineva, fie şi sub forma aceasta de admiraţie pentru un giuvaier, către timpuri în care feudalismul juca un rol de căpetenie – cred chiar că era militarist, pentru că purta arme, deşi nu se observă o sabie lângă dânsul, căci şi fierul îl mănâncă vremea. Vremea mănâncă multe programe politice şi constituţionale, mănâncă uneori şi fier, chiar dacă pe fierul acesta va fi fost scrisă Constituţia de la 1350. Şi, în cazul acesta, paguba n-a fost aşa de mare, pentru că am credinţa că naţiunea românească nu s-a fericit cu constituţii şi poate de aceea nu le observa niciodată: cum nu se fericeşte cu o constituţie ce o are şi nu se va ferici cu aceea care se pregăteşte şi pe care, poate, are ferma convingere că nu o observă mai mult decât pe cele trecute. Este un fel de omenie constituţională a noastră mai bună decât orice constituţie fără omenie. Mi s-a părut, chiar, deşi nici o inscripţie nu era pe mormântul Domnului – şi ar fi putut să fie în limba slavonă, care era aici limbă oarecum internaţională, cum limba latină era limba internaţională din Apus – mi s-a părut că Vodă Basarab n-a avut niciodată în viaţa lui tendinţe constituţionale de orice culoare: albastră, roşie, verde – căci în această privinţă n-are cineva decât greutatea alegerii – ci că avea aerul unui om dârz, care a apărut în lume pentru naţia lui şi s-a îngropat în mormântul lui, după ce şi-a îndeplinit datoria faţă de această naţie.

Dar mormântul unui om împodobit, al unui om care, pe vremea lui, a fost mândru de sine şi care, în mormânt încă, reprezintă un domn mândru, m-a împăcat într-o privinţă. Foarte frumoasă era, evident, o ţară întemeiată numai de ţărani, în care Domnul însuşi să fi fost, cum am spus, un ţăran mai răsărit decât ceilalţi, dar faptul că el mărturiseşte prin purpura şi aurul de care este acoperit că nu era ţăran mai răsărit decât ceilalţi mai dovedeşte un lucru: că pe la anul 1300 şi ceva puteai să porţi aur şi purpură, în afară, dacă în sufletul tău aveai iubire curată pentru naţia din care făceai parte, dacă în sentimentul tău era topită solidaritatea cu naţiunea pe care o conduci, căci atunci poţi întemeia o ţară, o poţi conduce şi o poţi apăra împotriva oricui. Iar, dacă oricum te-ai imbrăca pe dinafară, n-ai înăuntru, topit în sentimentul tău, simţul solidarităţii întregului popor, nu poţi întemeia – de distrus da, poţi să distrugi – dar nu poţi intemeia nimic şi nici menţine ceea ce abia solidaritatea naţională în sufletele tuturor a putut întemeia şi a putut menţine. Cu domni încoronaţi cu aur, încinşi cu aur, şi cu clasa ţărănească care avea aur în inimile ei, s-a întemeiat şi ţinut această ţară. Pe când, dacă domnul ar fi fost foarte umil pentru ambiţia sa, dacă ţăranul ar fi avut, în loc de aurul dinăuntru, veninul pentru acei alături de care trebuia să lucreze, noi am fi astăzi, nu ştiu de câte secole, într-o grea şi umilitoare robie străină.

Vasăzică, a fost un instinct naţionalist şi democratic la înşişi începătorii întemeierii celor două domnii ale noastre, care, poate, nu s-au bătut între ele, deşi aveau interese contrare, decât rareori în trecutul lor, tocmai pentru că fiecare din aceste două ţări avea conştiinţa că reprezintă de fapt acelaşi suflet şi serveşte ţara cu aceleaşi mijloace luate din acelaşi fond adânc al naţiunii – şi dacă acesta este foarte adânc, nu înseamnă că ar cuprinde elemente fără nici un fel de legătură cu elementele mai de suprafaţă, care şi ele îndeplinesc rostul firesc într-o naţiune, ce este un organism. Acum, iată ce a pornit de la acest naţionalism democratic – daţi-mi voie să fac întâi o introducere istorică, pentru că eu n-am argumente filosofice şi omul, la restrişte, aleargă unde ştie că poate găsi mai bine sprijin. Respect ce nu ştiu, şi respectul meu mă îndrituieşte să nu mă amestec în lucruri pe care nu le ştiu îndeajuns, cu atât mai mult cu cât am convingerea că sunt atâtea care le ştiu atât de bine, încât nu văd de ce aş risca pe un teren pe care aş putea aluneca. În orice caz, e mai bine să văd cum cad alţii, decât să vadă alţii cum cad eu.

A fost un moment când din acest preţios instinct primitiv care a întemeiat o ţară pentru o naţiune – şi de aceea s-a numit Ţara Românească, iar Domnul şi-a zis Domn a toată Ţara Românească, pentru tot teritoriul, pentru moşia naţiunii care a întemeiat domnia a toată Ţara Românească – au răsărit cărturari. Cărturarii aceştia, prin veacul al XVII–lea, au dat expresie sentimentului din care putea alcătui o doctrină naţionalistă. A fost epoca boierilor. Şi termenul este foarte onorabil: în pământul ţării acesteia se găsesc îngropate oasele, tot aşa de nobile, pentru că sunt stropite cu tot atâta sânge de jertfă, ale boierilor, cum în pământul acestei naţii stau, stropite cu acelaşi sânge de jertfă, oasele, tot aşa de nobile, ale poporului muncitor de pamânt. Unii de alţii nu se pot despărţi. În aceeaşi groapă eroică stau, după ce aceeaşi viaţă au trăit-o eroic. Nici o silinţă de filosofie socială şi nici o ambiţie politică nu vor putea despărţi această solidaritate luptătoare a poporului nostru de odinioară. Vasăzică, boierii din secolul al XVII–lea au încercat a da o expresie acestei doctrine şi au alergat, pentru aceasta, la tot ce le putea servi. S-au îndreptat spre originile romane amintite de fraţii din Apus, înşelaţi şi ei în această privinţă, căci Epoca Renaşterii, care, fără îndoială, ştia, în unele privinţe, mai mult decât noi în materie de cultură antică, în alte privinţe n-avea orizontul atât de larg care se deschide înaintea noastră, şi, mai ales, n-avea marea experienţă a greutăţilor şi durerilor, capabilă să ne păzească de multe rele, pe care am făcut-o noi pe urmă.

Dar, după boierii din acest Secol al XVII–lea, în care s-a încercat a se înjgheba o doctrina naţionalistă – doctrina pe care o urmăresc, deocamdată, în afară de gruparea pe care n-aş zice: am onoarea de a o conduce, căci e banal, nici meritul de a o conduce, căci e prea pretenţios, dar am calitatea de a o conduce, ceea ce e mai adevărat şi nu cuprinde nici pretenţie, nici banalitate – după boierii aceştia, care au încercat să dea expresie unui început de doctrină naţionalistă, au venit alţii: ardelenii, Şcoala Ardeleană din Secolul al XVIII–lea, care a dat o nouă formulă acestei doctrine naţionaliste. Şcoala Ardeleană a avut un foarte mare merit şi e, deci, vrednică de recunoştinţa noastră întreagă. Nu ştiu câte statui se vor înălţa de generaţiile următoare acelora dintre fraţii noştri din Ardeal care, pentru binele nostru, descalecă astăzi în viaţa acestui Vechi Regat care are nevoie să fie salvat, cum se ştie, din imoralitatea sa, dar ştiu că generaţia noastră trebuie să ridice cândva statui celor trei deşteptători ai conştiinţei naţionale în Ardeal, care, sărmanii, au murit prin străini, fără să fi avut ambiţia de a descăleca decât în biblioteca săracă unde şi-au istovit viaţa ca să arunce, cu totul dezinteresat, scânteia de viaţă în sufletul, încă întunecat, al naţiei lor. Au avut, însă, din punctul de vedere al doctrinei naţionaliste şi democrate, un păcat: acela că, deşi s-au născut în sate, au crescut în sate, având rude săteni, cugetând ţărăneşte, având, cum e cazul pentru Şincai, un fel de duritate rurală, sau, cum e cazul lui Petru Maior, un fel de logică simplistă, tot rurală, pe care un ţăran e natural să o aibă, dar nu e bine să o aibă tot simplistă acei care vorbesc în numele ţăranilor, şi având, cum e cazul lui Samuil Micu sau Klein, un fel de reminiscenţe de idilă din lumea păstorească din care se ridicaseră, ei n-au scris pentru ţărani şi n-au pornit, în rândul întâi, de la tradiţia naţională, în mare parte ţărănească, a noastră, ci au plecat de la Roma cezarilor de odinioară, maiestuoase figuri, dar puţin cam depărtate de noi şi reci ca marmura care înfăţişează chipul lor. Din smerenia noastră n-au scos toată măreţia care se cuprinde într-însa. Este foarte uşor să relevi o maiestate pe care o ştie toată lumea, dar e mult mai greu să găseşti măreţia în elementele umile care se ascund şi să arăţi că toţi cezarii din lume, care s-au perindat în scaunul de stăpînire din Roma, nu plătesc cât un an de adevărată şi adâncă supraumană suferinţă a acestui popor. În felul acesta, doctrina lor, foarte frumoasă pentru şcoli, pentru academii, s-a terminat în Dicţionarul lui Massim şi Laurian, înfăţişând o limbă românească pe care n-au vorbit-o romanii şi pe care n-ar fi înţeles-o niciodată un român: pe când, dacă s-ar fi coborât de la filologie, de la arheologie şi istorie la calendarele şi cărţile populare, ar fi fost mult mai bine. Eu am tipărit multe calendare în viaţa mea şi redactez, de multă vreme, o foaie pentru popor. Nu mai fac corecturile la foaia mea pentru cărturari, dar corectura la foaia pentru ţărani o fac, fiindcă acolo eu am credinţa că este răspunderea cea mai mare, răspunderea pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare literă, căci să te adresezi către sufletul mare, dar nou al poporului tău, este cea mai grea responsabilitate pe care o poate primi cineva. Şi felicit din toată inima pe cei care aruncă maculatura de cuvinte a democraţiei apusene, crezând că, în felul acesta, dau hrană pentru sufletul ţăranului, care merită mai mult decât atâta.

* * *

A venit, însă, onorat auditoriu, prin anii 1840, un rând de oameni înaintea cărora sunt sigur că ne închinăm cu toţii, dar eu mă închin cu un sentiment de recunoştinţă mai adânc, fiindcă, neavând iluzia că inovez, interzicându-mi, chiar, pretenţia de a inova, sunt foarte bucuros când găsesc înaintaşi. Nimic mai simpatic decât omul, între 20 şi 40 de ani, care crede că în fiecare din buzunarele sale se găseşte o doctrină şi e de ajuns ca doctrina să iasă din buzunarul său, pentru a lumina ca lumina soarelui şi, astfel, naţia lui întreagă să devină fericită. Eu nu pot să găsesc cuvinte de urări destul de călduroase pentru, n-aş zice inocenta sa iluzie, ci pentru marea încredere în inocenta sa iluzie. Eu sunt mult mai bucuros când pot să zic: cred aşa, dar au mai crezut şi alţii aşa, şi au trăit o viaţă înteagă pe baza credinţei acesteia şi, dacă poate lor le-a mers rău, naţiei i-a mers bine. Cum şi eu sunt dispus să-mi meargă ceva mai rău, dar naţiei mele să-i meargă bine, sunt foarte bucuros că găsesc această aprobare în experienţa altora, de pe urma căreia naţia românească n-a păgubit. Este frumos lucru să faci experienţa unei doctrine, este ceva eroic, dar nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu ocupaţiile mele. Am fost, deci, foarte bucuros când am găsit baza doctrinei noastre în literatura epocii lui Mihail Kogălniceanu, care este, fără îndoială, cea mai mare minte pe care a produs-o naţia românească şi bunătatea lui Dumnezeu a făcut ca cea mai mare minte să fie unită cu cea mai caldă inimă. O caldă inimă fără o mare minte poate băga în bucluc o naţie, iar o mare minte fără o caldă inimă ţine în loc de naţie, care are nevoie de mişcare: o imobilizează în fel de fel de consideraţii şi paralizează de la picioare o naţie care, înainte de toate, are datoria de a merge. Kogălniceanu a fixat principiul naţionalismului–democrat în întregime; noi n-am avut să facem altceva, acum vreo 10-20 de ani – 20 de ani, dacă vorbim de organizaţia noastră politică – decât să înviem doctrina lui Mihail Kogălniceanu, mai mult decât a lui Bălcescu, fiindcă cercul de cunoştinţe al lui Kogălniceanu şi puterea lui de intuiţie erau superioare celor ale lui Bălcescu. N-am avut decât să scoatem din nou la iveală această doctrină, pe care o cred mântuitoare, de sub grămada, deopotrivă apăsătoare, a unor noi teorii falsificatoare şi foarte dăunătoare în practică înseşi teoriei pe care Mihail Kogălniceanu o aruncase.

De două lucruri trebuie să te fereşti, dar de unul mai mult decât de celălalt: să te fereşti de doctrinele adverse, care, în parte, sunt reprezentate de oameni de talent, dar care, ele variază, deoarece talentul însuşi variază şi, de multe ori, doctrinele cele mai teribile sunt reprezentate de oameni care, văzuţi de aproape, nu sunt deloc teribili şi poţi să dormi foarte fericit, atâta vreme cât nu vor fi oameni cu caracter mai teribil; dar primejdia cea mai mare este în denaturarea propriei tale doctrine. În această privinţă nu poate fi adversar pe care trebuie să-l înfrunţi mai fără cruţare decât acel care strică însăşi ideea căreia i-ai consacrat viaţa ta, căci preface o idee generoasă în idei fatale, capabile de a dărâma o ţară, care nici prin ură nu se susţine şi nici prin ură nu se apără.

Onorat auditoriu, ajungem aici la esenţa însăşi a conferinţei mele. Mihail Kogălniceanu a răspuns cu succes misiunii ce-şi luase în teoria lui, deşi n-a putut răspunde cu atâta succes în practica lui, pentru că împrejurările vieţii lui de boier, cu defectele generaţiei de atunci, l-au împiedicat de a organiza ceva în jurul doctrinei lui, aşa încât a fost un moment când a plecat steagul democraţiei naţionale moldoveneşti în faţa unei doctrine care avea, desigur, acelaşi naţionalism, dar de faţadă, şi nu în sâmburele însuşi al alcătuirii de idei, şi astfel naţionalismul democrat moldovenesc, de pe la 1840, al lui Mihail Kogălniceanu a devenit un umil satelit al liberalismului bucureştean, prin anii 1880. Prin urmare, este de făcut o deosebire între clara şi puternica doctrină a lui Kogălniceanu şi între incapacitatea vieţii sale ca om de a alcătui puteri luptătoare în jurul acestei doctrine şi de a ţine neclintit de dânsa până la moarte, având această supremă mândrie ca om: să se înfăşoare în steagul sub cutele căruia a luptat o viaţă întreagă. Nu cunosc fericire omenească mai mare decât aceasta. Urez oricui, chiar dacă mărturiseşte o doctrină greşită, să aibă privilegiul nespus de mare să fie înfăşurat ca-n giulgiu în steagul care l-a adăpostit pe dânsul, în calitatea lui de luptător, în mijlocul societăţii în care a trăit.

Kogălniceanu n-a avut această fericire, dar el ar fi putut să răspundă, în numele doctrinei lui, la anumite critici pe care le făcea Şcoala Ardeleană şi care se aduc şi acum. Citez, după o foaie din Ardeal, din Orăştie, a domnului Aurel Vlad, care apără foarte urâte concepţii, sub titlul Ciocoii vechi, şi caută să arate că niciodată între ardeleni şi cei de dincoace nu s-a putut ajunge la înţelegerea necesară. Omul nu iubeşte deopotrivă toate părţile, de acum înainte nedespărţit legate, ale poporului românesc şi, mai ales, nu ştie istorie. E foarte bine să ştie cineva filosofie – am râvnit la aceasta toată viaţa mea – dar e foarte bine să ştie cineva istorie. Pentru aceasta nu se cere nici o calitate de naştere: se cere numai răbdare, smerenie, ca să petreacă paginile care nu trăiesc numai în afară de dânsele, ci în fiecare din noi. Căci noi, fiecare, suntem un manual de istorie a românilor: numai nu ne dăm seama că zace în noi istoria românilor, pe care credem s-o culegem numai din paginile cărţilor, şi, până nu ştim că în noi zace istoria neamului nostru, noi înşine nu putem da decât ceea ce poate da individualitatea noastră trecătoare. Când ştim însă că toate acele generaţii trăiesc în noi, le putem deştepta prin cuvinte magice în conştiinţa noastră, putem fi ceea ce putem fiecare cu totalitatea însuşirilor, vădite sau ascunse, ale fiinţei noastre genealogice. În această foaie din Orăştie, deci, se citează câteva cuvinte ale lui Bariţiu, care sunt foarte necesare pentru lămurirea subiectului nostru. Iată cum se zice despre curentul lui Kogălniceanu, fără a-l cunoaşte, căci, deşi au fost din aceeaşi generaţie, ardeleanul n-a străbătut în sufletul marelui moldovean; iată ce zice, într-o carte tipărită mai târziu, despre putinţa sau neputinţa de înţelegere a românilor din Ardeal de românii de aici, în “Pagini alese”: “Oamenii de dincoace de munţi aveau o mulţime de calităţi, dar nu şi aceea de a înţelege ce e adevăratul naţionalism, vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică”. Nu zic că Bariţiu n-are dreptate în parte: anumite atitudini în timpul neutralităţii noastre, în timpul războiului şi după, arată că sunt foarte mulţi oameni şi acum care nu cred în “vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică”. Dacă, însă, cei mai mulţi din clasa conducătoare ar avea această părere, păcat şi de lungul nostru trecut de sacrificii şi păcat şi de sângele vărsat pe pământul acestei ţări pentru a realiza o unitate care nu poate fi menţinută decât prin credinţa că suntem, nu numai o naţie de o puternică vitalitate, dar că de naţia noastră şi numai de naţia noastră este legată o anumită misiune, care nu poate fi îndeplinită în folosul civilizaţiei decât numai de noi, iar nu pentru dânşii. Apoi Bariţiu zice, într-alt loc, că oamenii de la noi erau “îmbuibaţi de idei politice din Franţa, lipsiţi de ideea naţionalităţii”. Mărturisiri foarte interesante, pe care Kogălniceanu ar fi fost în măsură, în ceea ce-l priveşte pe dânsul şi şcoala naţionalistă din Moldova, să le respingă, pentru că la el nu era aşa, dar care, pentru altă categorie din societatea românească din vremea lui Kogălniceanu, erau adevărate, cum foarte adevărate sunt şi pentru alţii din generaţia mea, dar nenorocirea pentru generaţia care se ridică acum este că ea cuprinde, într-o mai mare măsură, elementele pe care le critică Bariţiu. Noi aveam la 1840, şi am avut într-o măsură mult mai mare după ce ţara s-a modernizat constituţional şi s-a realizat unirea, un stat întemeiat de clasa noastră cultă, de boierimea tânără, în rândul întâi, cu sfatul şi după exemplul unei părţi din boierimea mai veche, cu concursul opiniei publice din apus, cu ajutorul diplomatic şi militar al Europei. Aşa s-a întemeiat statul nostru modern. Statul vechi avea temelii mult mai adânci şi mult mai solide; de aceea a putut trece prin vremuri mult mai grele şi a putut rezista experienţei seculare cu succes. Dar statul modern a fost întemeiat de idealişti, de unii ideologi crescuţi aiurea, fără cunoştinţa deplină a naţiei lor, fără să caute pe urmă, când s-au întors de la studii, a cunoaşte adânc această naţie. Erau încredinţaţi că anumite forme constituţionale pot să dea unui popor toate mijloacele de care simte nevoie pentru a se menţine. Născuţi în Ţara Românească din părinţi români, au fost crescuţi în casă de străini, desăvârşindu-şi cultura, în chip străin, pe plaiuri străine, hrăniţi, apoi, din bibliotecile lor, în întâiul rând străine, locuind în oraşe care nu mai au un caracter românesc de foartă multă vreme, ezitând să calce pragul unei case româneşti de la ţară. Astfel statul a fost creat pe baza unor anumite idei abstracte foarte frumoase, pe baza unor tendinţe vrednice de toată lauda, pe baza unor teorii liberale ieşite în apus din dezvoltarea Revoluţiei celei mari şi care aveau rostul de a dăinui în ţări unde Revoluţia cea mare a fost un factor hotărâtor, în care tradiţiile partidelor care au sprijinit libertatea în Revoluţia cea mare aveau încă vitalitate. Dar noi n-am făcut Revoluţia cea mare, n-am avut un război civil, analog celui care a bântuit în Franţa. E un dezavantaj sau avantaj? Desigur că este un avantaj: dacă poţi face cu solidaritate naţională ceea ce alţii au făcut cu o dureroasă ruptură a solidarităţii naţionale, este un mare avantaj; dacă poţi face cu elemente organice ceea ce alţii fac cu elemente abstracte, este un foarte mare avantaj, fiindcă ceea ce este abstract trebuie să devină organic, fără de care n-are nici o valoare; dacă n-ai nevoie să treci prin faza abstractă şi de-a dreptul iei din viaţa organică a poporului elemente constitutive de stat, cu atât mai bine: laşi filosofilor politici sarcina de a filosofa asupra rezultatelor.

Când veni ardeleanul, crescut, ca în Secolul al XVIII–lea, la şcoli mai bune decât noi, crescut la şcoala umilinţei şi a durerii, care e foarte bună, dar cu o condiţie: când vei trece ultimul examen, să nu crezi că, la rândul tău, ai dreptul să impui altora umilinţe şi dureri – acestea spuse în general, fără nici o aplicaţie la vreun caz particular – când, deci, el veni în aceste condiţii, cu naţionalismul lui intransigent, află, mai mult la Bucureşti, această abstractă şcoală liberală, naţionalistă de steag şi chiar de convingere, dar nu naţionalistă în mijloace şi în realizare, nu numai în proclamare. O proclamare poate să acopere orice: o realitate găseşte totdeauna steagul ei, dar steagul nu găseşte totdeauna armata care trebuie să lupte sub dânsa. Evident că au fost uimiţi de cei de peste munţi. Aveam, deci, deodată, în epoca lui Kogălniceanu, pe acesta, înţelegând politica organic, ca istorie, ca om care a trăit în toate realităţile ţării sale. A fost şi industriaş, a avut o fabrică de hîrtie, fiind un adevărat conducător de fabrică, nu la o societate anonimă pe acţiuni, unde te mulţumeşti să tai cupoane. Capitalist n-a fost, e foarte adevărat, şi, mai ales, n-a fost capitalist politic, culegând capitalul în alt domeniu, pentru ca, aducându-l în politică, să transforme şi politica tot în întreprinderi pe acţiuni, ceea ce e totdeauna un lucru foarte rău. Politica este, în adevăr, o întreprindere sprijinită pe acţiunea proprie, iar nu pe acţiunile pe care le tai ca să muncească alţii pentru tine. Dar Kogălniceanu trecutul îl cunoştea, viaţa ţării o cunoştea, şcoala o cunoscuse, ca fost profesor, prin toate realităţile timpului său trecuse. Îi era permis să nu vadă clase în prezent, pentru că nu le văzuse în trecut; îi era permis să treacă peste clase, pentru că sufletul lui era destul de mare şi inima lui destul de largă ca să cuprindă interesele tuturor acelor clase, întrucât ele contribuiau la interesele solidare ale poporului român. Căci tot ceea ce în interesul unei clase este dincolo de interesele solidarităţii naţiunii, este un element care trebuie combătut cu cea mai mare înverşunare. Pentru că nici o naţie nu poate trăi decât din şi prin solidaritatea tuturor claselor, şi nici o conştiinţă de clasă nu trebuie ridicată aşa de sus, încât să nu se vadă elementul comun în care toate celelalte interese se pot întruni şi înfrăţi pentru a colabora. Pentru că tot m-am abătut, mai pot spune un lucru: când o naţie are clase aşa de puternice, încât una singură să poată susţine viaţa naţiunii, mă învoiesc şi cu ideea de clasă; dar nu când naţia este atât de puţin dezvoltată, încât nici o clasă nu poate susţine singură greutăţile statului, sarcinile viitorului, când toate abia sunt în stare să susţină greutăţile acestea zdrobitoare ale unui viitor mare pentru un popor încă mic, mic cultural, mic economic, chiar dacă ar fi mare prin număr. Alături de Kogălniceanu, având această concepţie, erau, e drept, aceia pe care-i critica Bariţiu, deşi mentalitatea lor era foarte onorabilă. Dar cum voiţi să fi cunoscut, din odaia lor de studenţi la Paris, nevoile poporului român? Cum voiţi să fi cunoscut, din discursurile oratorilor Partidului Liberal din Franţa, nevoile care zbuciumau deosebitele categorii ale societăţii româneşti de la 1840? Cum voiţi, dintr-un studiu asupra lui Mirabeau, sau asupra lui Lafayette, ori a lui Royer–Collard, să fi ştiut ce dorea inima noastră care se zbătea în realităţile tragice ale mediului? Nu critic, explic numai.

* * *

Daţi-mi voie să fixez încă o deosebire între anume tendinţe şi doctrina pe care, vorbind de Kogălniceanu, o explic şi în ceea ce ne priveşte pe noi, care, în absolută modestie, numai am înviat şi am acomodat, am organizat şi apărat părerile acelora care, în fericita epocă de romantism sănătos şi învietor, au ştiut să pună bazele doctrinei pe care noi am primit-o şi o ţinem la curent cu nevoile actuale ale societăţii noastre. Între ardeleni şi Kogălniceanu era o deosebire. Această deosebire exista cum există deosebirea între liberalii din Bucureşti încă de la 1840 şi între alcătuirea pe care o reprezint. Eu nu cred în reforme, eu cred în educaţia poporului, care ea poate da o valoare oricărei forme legale. Eu nu cred în constituţii vrăjitoare, ci în conştiinţa care spontan dă articole de Constituţie, chiar când n-au fost scrise niciodată pe hîrtie albă. Eu nu cred în sfaturile care vin de sus şi nu ajung niciodată jos: dar cred în voinţa de jos aşa de puternică, încât să dea câte texte de legi voiţi sus. Eu nu cred în abstracţia care nu va ajunge niciodată să fie element concret, dar cred în puterea elementului concret capabil de a elabora cele mai superioare elemente de abstracţie. Eu nu cred în revoluţii care dărâmă înainte de a şti ce creează şi cum poate fi primit ceea ce vrea să creeze în realităţile asupra cărora creează, dar cred în evoluţia înceată, culturală, care tot ce câştigă asimilează. Revoluţie înseamnă, de multe ori, să dai flămândului un superb ospăţ din care să crape a doua zi; iar evoluţie înseamnă să-i dai pe încetul ceea ce-i trebuie lui, pentru ca să elaboreze potrivit cu necesităţile lui organice, şi, în fiecare moment, să fie mai puternic cum fusese înainte. Acestea sunt deosebiri fundamentale faţă de orice doctrină liberală, din orice ţară. Zic orice ţară, dar de fapt e numai una: Franţa, ţară cu spirit matematic. Noi nu suntem, însă, o ţară cu tendinţe abstracte: nu suntem abstracţi deloc. Doctrina a trecut în Belgia apoi, şi, într-un fel de caricatură a liberalismului, la germani şi austrieci, iar, într-o nebunie a liberalismului, la ruşi, plus, în fel de fel de deformaţii, prin elemente asimilate, la o mulţime de societăţi orientale printre care, ferească Dumnezeu, nu mă gîndesc să număr societatea noastră.

În concepţia noastră, toate clasele, toate elementele naţiunii noastre le concepem ca un singur corp, având o singură viaţă, din care porneşte viaţa tuturor organelor. N-am da toată puterea mâinii drepte numai, crescându-i muşchii şi crezând că de aici va rezulta o nouă viaţă a corpului întreg, ci forţele organice primare, decisive ale organismului trebuie să fie întărite, şi atunci vor creşte şi muşchii mâinii drepte şi muşchii mâinii stângi. E, deci, cu totul altă concepţie decât a celor care ar face fel de fel de masaje, începând chiar şi de la degetul mic, ca să ajungă la renovarea întregului organism. Tot aşa, este o deosebire între concepţia noastră şi între concepţia ardeleană a lui Bariţiu, pe care o păstrează partidul care călăreşte în momentul acesta către plaiurile noastre. Şi iată unde stă această deosebire: naţionalismul ardelenesc este şi a fost totdeauna un naţionalism pe bază de drept. Dreptul este un lucru foarte frumos, dar eu prefer dreptatea, între altele pentru că nu e scrisă şi fiindcă dreptul e scris. Lucrurile scrise au un mare dezavantaj: rămân pe hârtie, şi tendinţa firească este ca ceea ce a rămas pe hârtia unei generaţii să treacă generaţiei următoare, care, cu fetişismul omului pentru lucrul scris, îl menţine ca un lucru bun pentru o societate ce n-are nevoie de dânsul. Dreptul se poate înţelege în multe feluri şi sensul cum îl înţelege Bariţiu şi-l înţeleg reprezentanţii Partidului Naţional Român din Ardeal este greşit. După umila mea părere, „naţional român” n-are nici un rost: naţionali suntem toţi, români avem datoria iarăşi să fim toţi. Dar dreptul, aşa cum îl înţeleg ei, nu vine de la dreptul din Franţa şi nici măcar din epoca aceea care a fixat dreptul francez pe bază romană. Dreptul poate fi împărţit în foarte multe categorii, şi dreptul cum îl înţeleg ardelenii este dreptul pe care l-au elaborat universităţile ungureşti pe baza scolasticii, dreptul din Evul Mediu. Că aşa este, o spun ca istoric. Domniile lor pot fi de altă părere, dar numai pentru că n-au făcut studii istorice. E vorba de un drept cu totul special, elaborat, într-un timp foarte depărtat de noi, pentru o societate care nu este a noastră, pentru o naţie care nu este naţia noastră.

Observaţi toată lupta pe care a dus-o Partidul Naţional din Ardeal şi apropiaţi-o de lupta Partidului Liberal de la noi şi de lupta lui Kogălniceanu, de lupta chiar pe care, după Kogălniceanu, am dus-o noi. Pe ce cale a îndrumat fiecare lupta, care, evident pentru toţi, avea ca ţintă binele naţiunii? Partidul Liberal a scos foi politice de propagandă şi de agitaţie, cerând Constituţie, el a făcut legislaţii şi, astfel, a întemeiat un organism de stat perfect, pe care l-a sprijinit pe bazele foarte solide, pentru statul întreg, ale unor organizaţii economice care şi în timpul din urmă au adus foarte mari foloase, chiar dacă se intitulează Banca Naţională, ori dacă iau altă formă de colaborare economică a naţiunii noastre. O activitate culturală, un capital de cultură al naţiunii noastre în legătură cu dezvoltarea acestui partid nu există. Că sunt oameni de cultură care fac parte din acest partid, da, dar capital cultural izvorât din acest partid, nu este. Foarte târziu, prin Spiru Haret, a fost o anumită propagandă la sate, care a dat sătenilor anumite idei, a aruncat câteva abstracţii simpatice în lumea aceasta, de la sate. Dar la noi – părere care nu mi se impune numai mie, ci oricui cugetă drept – părerea temeinică este că trebuie să se lucreze întâi pe acest teren cultural, creând o conştiinţă populară corespunzătoare doctrinei de partid, conştiinţă care n-a fost creată decât în legătură cu anume interese şi într-o anume parte din populaţia creştinească. Partidul Naţional din Ardeal duce “de cei 70 de ani seculari”, cum zice secretarul său, o luptă foarte puternică pentru a valorifica drepturile naţiunii româneşti, înainte de toate, în faţa stăpânilor de până ieri. Această luptă o duce totdeauna pe baza ideii de drept: este drept ca noi să fim liberi, este drept ca monarhia să ne asigure nouă calitatea de oameni liberi. Dumneavoastră, austrieci uniţi cu ungurii, sau dumneavoastră, unguri fără austrieci, aţi călcat dreptul nostru, principiile de drept precise, şi noi pretindem, de aceea, să aveţi faţă de noi altă atitudine. Iar dincoace liberalii ar fi spus: ideea de libertate cere ca dumneavoastră să aveţi acele drepturi pe care vi le contestă statul ce stă asupra dumneavoastră. Ei bine, noi judecăm altfel. Noi zicem – poate să nu fie aşa de frumos în teorie: chiar în ciuda libertăţii, chiar cu călcarea normelor de drept, poporul acesta are dreptul de a trăi, are menirea de a trăi pe un pământ pe care s-a născut, pe care l-a stropit cu sângele şi cu sudoarea sa şi care reprezintă agonisita lui, şi nu numai un teritoriu. Da, noi am agonisit, fărâmă de fărâmă pământul pe care trăim: între noi, ca organism naţional, şi acest pământ este o astfel de legătură încât toate scrupulele de libertate, toate scrupulele de drept avem curajul să le înfruntăm şi să zicem: aici stăm, aici rămânem, pentru că avem menirea de a rămânea aici. Dar ce-mi pasă mie de principiile de la 1520, ce-mi pasă de ius tripartitum din Ardeal, ce-mi pasă chiar de ideile Revoluţiei mari franceze, o dată ce interesul naţiunii mele merge în rândul întâi? Că nu-i frumos? Nici o naţiune nu s-a întemeiat decât aşa, şi inteligenţa unei naţiuni trebuie să lucreze ca să educe poporul în aşa fel, încât să găsească un termen de conciliaţie între această menire elementară a lui şi cerinţele superioare umane. Aceasta, însă, este o datorie de cultură care vine după afirmarea nezguduită a principiului însuşi. Dacă s-ar fi cugetat aşa în Ardeal, nu s-ar fi repetat greşeala din Secolul al XVIII–lea, a lui Petru Maior, Micu şi Şincai. În loc de atâtea memorii şi memorande, care n-au adus nimic decât procese şi închisoare, ori şi declaraţii platonice de simpatie din partea tuturor popoarelor sentimentale, de care e plină lumea, ceea ce era esenţial era întărirea naţiei cu o conştiinţă atât de profundă, încât nimic să n-o poată zgudui. Veţi zice: există. Dar există, azi, şi anumite manifestaţii faţă de Vechiul Regat care n-ar fi existat dacă s-ar fi ştiut ce a fost trecutul nostru şi ce ne leagă pe toţi până în prezent. Această educaţie, din nenorocire, a lipsit.

* * *

Acum, curentul acesta de idei al lui Kogălniceanu, de la o bucată de vreme a fost înlăturat de grija întemeierii şi consolidării statului. E lucru foarte firesc. Nimeni nu se poate gândi să nu recunoască necesitatea acestei faze. Dar un partid trebuie să-şi dea seama de un lucru. Este, în adevăr, natural ca el să se creadă întemeiat pentru toate vremurile, chiar dacă n-ar avea oameni capabili să-l mai conducă şi n-ar găsi în spiritul public ceea ce-i trebuie. Atâta egoism îşi poate îngădui oricare partid. Dar el trebuie să înţeleagă un lucru, care la noi mi se pare că nu s-a înţeles, deşi mulţi îşi dau osteneală de a convinge pe membrii oricărei grupări că fiecare partid îşi are momentul de acţiune în dezvoltarea unei societăţi. Partidele sunt instrumente diferite pentru nevoi care se succed. Când în Anglia s-a făcut o anumită politică africană cu o anumită atitudine faţă de statul burilor, şi s-a început războiul cu burii, s-a văzut că politica urmată nu poate duce la capăt, şi atunci a venit celălalt partid, care avea altă concepţie în ce priveşte viaţa coloniilor în legătură cu viaţa metropolei. Acei care urmaseră prima politică s-au dus fără nici o părere de rău, s-au dus conştienţi că experienţa lor s-a terminat şi că experienţa celorlalţi începe, pentru binele aceleiaşi ţări. Aceasta înseamnă o viaţă normală în succesiunea la putere a partidelor politice. Alt exemplu: în momentul acesta, rosturile ţării se sprijină în primul rând pe anumite operaţiuni de bancă. Partidele care nu se cred capabile să le facă, pentru că n-au destui bancheri – doar în fiecare om politic nu este un colţ de bancher – îşi impun singure să stea de o parte, pentru că este momentul altora. Dar nu se poate ca această nevoie de bancheri să fie continuă. Şi va veni o epocă de acţiune morală, care se va duce cu elemente adânci, fundamentale, ale poporului, şi atunci va trebui să fie alt partid, cu mai puţini bancheri, dar având în sânul său mai mulţi oameni de cultură.

Aşa încât eu înţeleg foarte bine cum, după epoca lui Kogălniceanu, care a creat o admirabilă stare de conştiinţă, pe care unii au avut-o mai mult, alţii mai puţin, dar care n-a lipsit cu totul nimănui, a venit vremea combinaţiilor matematice şi geometrice, de alcătuire a instituţiilor statului şi de votare a legilor, care, şi ele, ţin de o anumită “ştiinţă a numerelor”, de anumite abstracţii după care trebuie să se conducă o societate. Dar partidul s-a menţinut conducător, sub un singur nume sau mai multe. Fiindcă, de fapt, nu există un singur partid liberal. Toate dizidenţele cu alt nume nu sunt decât reprezentări noi ale politicii liberale. Nu există un adevărat partid conservator, tradiţionalist: dacă ar fi existat, el ar fi făcut ceea ce mi-am permis să recomand acum 10 ani de zile la o întrunire ţinută la Teatrul Liric: ar fi făcut o legătură cu clasa muncitorească de la ţară, ceea ce ar fi fost în binele statului, şi atunci ar fi fost de o parte liberalismul concepţiei abstracte, inovatoare şi doritoare de schimbări bruşte, şi, de altă parte, ar fi fost o masivitate tradiţionalistă în clasa rurală, de la proprietarul solidar cu ţăranul, până la grupele ţărăneşti conduse de proprietari, care ar fi folosit partidului şi, înainte de toate, naţiunii noastre. Trecerea de la marea la mica proprietate nu s-ar fi făcut cu zguduiri care condamnă ţara mulţi ani de zile să vadă o mare parte din pământ nelucrat sau lucrat rău, cu toate consecinţele care decurg, fireşte, din asemenea ruperi de echilibru.

Prin urmare, când Partidul Liberal, care a îndeplinit o operă atât de importantă sub neuitatul său şef de odinioară, Ion Brătianu, a trecut dincolo de misiunea sa, s-a întâmplat cu dânsul, nebăgând de seamă că a ajuns la şanţul unde se opresc rosturile sale adevărate, ceea ce se întâmplă cu orice partid care rămâne în afară de misiunea sa: i s-au substituit grupările intereselor personale cuprinse în partid. Aceasta s-a întâmplat nu numai cu Partidul Liberal, dar şi cu partidele desfăcute, cu aceeaşi mentalitate, din Partidul Liberal.  Atunci a fost necesară o reacţiune. Reacţiunea s-a înfăţişat – şi cu aceasta închei – în trei forme. S-a înfăţişat sub forma unei desfaceri din cadrele trecutului, cu aceeaşi mentalitate ca şi a trecutului şi cu scuza unui mare talent. Nu trebuie să spun mai mult ca să se înţeleagă că încercarea, atât de onorabilă în intenţii, n-a izbutit să creeze un partid, nici pentru sine, nici pentru altul. Încercarea grupării conservator-democrate n-a creat un partid nici pentru sine şi nici măcar pentru altul, fiindcă trebuia, pentru aceasta, ceva mai radical: trebuie o schimbare de mentalitate. Trebuia să apară o grupare cu o mentalitate deosebită de mentalitatea celorlalte. Ceea ce nu înseamnă că ceilalţi trebuiau să fie înlăturaţi permanent de la conducere. Căci am spus că la un anume moment griji de ordin bancar, financiar, au dus în chip firesc la conducerea destinelor ţării pe liberali, într-un interstiţiu dintre două epoci de frământare morală a societăţii româneşti. Poate că a fost rău că acest partid s-a găsit la guvern în momentul când a început războiul. Un război cere două lucruri: o foarte bună organizare şi o stare sufletească extraordinară în clasele de sus. Organizarea, din nenorocire, n-a fost bună, deşi putea să fie bună, dată fiind chemarea însăşi a celor care au prezidat viaţa ţării atunci; în ce priveşte starea de spirit care trebuia creată, ea nu se putea crea decât sub conducerea altei direcţii, în legătură cu viaţa morală, în continuă evoluţie, a naţiunii noastre.

Alături de încercarea de care vorbeam a răsărit – lăsând de o parte trecătorul radicalism al lui Gheorghe Panu, care nu înseamnă decât o fază ceva mai nouă a liberalismului apusean – doctrina socialistă, care a încurajat, la rândul ei, altă tendinţă de clasă. Partidul n-a ajutat cu nimic pe muncitori, care au plătit la cotizaţii de s-au rupt, în ceea ce priveşte cultura. Cea mai nepotrivită pentru cultura poporului din toate gazetele este, desigur, gazeta oficioasă a Partidului Socialist. Nu e un cuvânt care să meargă la inima omului, nu este nimic care să desăvârşească idealismul lui, nimic care să-l îmbunătăţească. E foarte trist că e aşa, dar aşa e. Cu doctrina economică a lui Karl Marx, trecută din cercul de atenţie al ştiinţelor serioase, cu o echilibristică de silogisme care dă bietului popor muncitor mai mult cuvinte pe care le interpretează după instincte decât convingeri de acelea care ele creează cuvinte, dar, când le creează, ele au un sens, un răsunet şi sunt folositoare, adăugând abstracţii vechi pentru a eticheta pasiuni noi, dar mai ales pentru a sfărâma prin ele o solidaritate mai necesară decât oricând, nu se menţine nimeni. Şi era natural să vină altă doctrină, tot aşa de abstractă, de matematică, tot aşa sprijinită pe o singură clasă, care se resimte numai de greutatea celor ce apasă pe dânsa: să vină doctrina ţărănistă, alături de cea socialistă. Ei bine, felul de concepţie organic al societăţii româneşti, pe care l-am moştenit de la şcoala culturală şi idealistă a lui Mihail Kogălniceanu, acest fel de cugetare cu totul particular avea, şi el, dreptul de a întemeia în noua viaţă a societăţii româneşti un partid care să se reazeme pe acest crez.

Naţiunea este o fiinţă naturală şi organică: tot ce se găseşte într-însa nu se desparte de dânsa, ci colaborează la viaţa ei. În naţiune este mai interesantă organizaţia care funcţionează cu mai multă putere. În împrejurări normale, la dânsa se gândeşte naţia în rândul întâi. De aceea, acest naţionalism este democrat. N-o să jertfim ţărănimea pentru capriciul proprietarilor de automobile dinainte sau de după război. Şi, când sunt împrejurări anormale, te gândeşti, poate, nu la clasa care înseamnă mai mult, ci la clasa care suferă mai mult. Iată: ne-am gândit la ţărani pentru reforma agrară, fiindcă aceştia sunt clasa fundamentală şi, pe deasupra, cea care suferă mai mult. Trebuie să recunoaştem, însă, că astăzi ţăranul nu mai suferă atâta, că, uneori, el pune hârtii la chimir, face cărăuşie la oraş şi aşteaptă să venim noi la plug, ca să pregătim hrana pentru anul viitor. Aşa încât a sprijini, pe baza solidarităţii naţionale, clasa ţăranilor ieri era o datorie, a cultiva clasa ţărănească potrivit cu misiunea şi rolul ce-l are, este datoria de astăzi; dar a ajuta nenorocita clasă a celor care nu pot face afaceri, care nu sunt deprinşi a lucra pământul şi care reprezintă totuşi cultura acestui popor este datoria primordială astăzi. Partid Naţionalist–Democrat, în momentul de faţă ai înaintea ta mizeria elementelor sărace de la oraşe, fără îndoială cele mai nenorocite din toate. Vedeţi, această concepţie ne dă o elasticitate pe care partidul de clasă n-o are. Dacă te duci la funcţionari, dumneata ţărănist, ei îţi pot spune: du-te în cercul dumitale! Dacă te duci la ei, dumneata socialist: du-te de vorbeşte la fabrica dumitale! Pe când un partid care concepe societatea ca un tot organic şi se îndreaptă după principiul pe care l-am spus, că înaintea oricui trece cine înseamnă mai mult, dar şi peste cine înseamnă mai mult suferă mai mult şi a cărui suferinţă poate să strice mai mult organismul din care face parte, partidul acela poate să fie totdeauna la îndemâna necesităţilor organice ale naţiei. Această concepţie am mărturisit-o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s-a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într-un chip nu poate fi considerată ca duşmană naturală a unui popor care ar dori să n-aibă nici un duşman natural, dar, dacă-l are, să fie în afară de corpul său politic. S-a produs, astfel, o deosebire foarte esenţială, care a determinat anumite separaţii, pe care sunt mândru că le-am făcut, fiindcă, dacă nu le-aş fi făcut, în momentul de faţă mi-ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care dezonorează o civilizaţie. Astfel, partidul naţionalist cheamă la cultură pe cei de jos, zguduind până în fundul conştiinţei pe cei de sus, îndeamnă elementele neromâneşti prin sânge să-şi dea seama că aici nu e un pământ oarecare, ci este moşia unui neam, şi aici nu este colaborarea cu cine ştie cine, ci colaborarea cu stăpânii îndrituiţi ai acestui pământ. Şi din concepţia aceasta nu ieşim cu nici un preţ, oricât ar spune chiar foi cumpătate ale saşilor din Ardeal că “Rumanien ist kein Nationalstaat”. Un stat naţional unde să nu se întâlnească nici un cetăţean de altă limbă nu există nicăieri. Nici Germania n-a avut un stat naţional în acest sens. Dar aceasta nu ne împiedică de a fi, hotărât, un stat naţional.

Dar, dacă a fost necesară această alcătuire de partid înainte, noi credem că acum este cu atât mai necesară după unirea cu celelalte  provincii româneşti. Ce avem noi de făcut în aceste provincii româneşti? Am avut de dat o dreptate socială pentru masele indigene, care, din fericire, sunt româneşti. S-a făcut, în Basarabia foarte larg, mai puţin larg în celelalte provincii, şi astfel s-au pus bazele materiale ale statului românesc. Dar el n-are nevoie numai de baze materiale: are nevoie de menţinut o morală pentru noi şi are nevoie de o conştiinţă a solidarităţii politice pentru naţionalităţile care se găsesc alături de noi. Pentru aceasta nu ajung abstracţii, şi nu e nimic mai periculos decât a introduce în regiuni unde trezirea conştiinţei româneşti şi armonizarea cu conştiinţele celelalte este lucrul de căpetenie, decât a introduce în Ardeal, Bucovina şi Basarabia noţiunea de clasă peste noţiunea de naţionalitate. Nu poate fi ceva mai periculos decât aceasta. Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri; avem, pe lângă aceasta, de învăţat pe alţii cu acest regim românesc, care le aduce o invitaţie la o tovărăşie onestă şi patriotică. Apoi, după ce se va fi isprăvit cu aceasta, după ce fiecare român va avea o conştiinţă românească şi o bază materială pe care să sprijine libertatea sa de acţiune, pe urmă se pot face încercările pe care oricine le vrea. Dar, chiar dacă o conştiinţă publică nenorocită ar face ca în această ţară cea dintâi cerinţă a unei grupări politice ar fi să spargă solidaritatea naţională pentru a înteţi naţia stăpânitoare sau naţia predominantă faţă de celelalte naţii, ori clasa cea mai numeroasă contra celorlalte, cea dintâi datorie a noastră ar fi să dizolvăm mai curând gruparea noastră, pentru a păstra intactă concepţia pe care alţii ar lua-o după noi, decât să păstrăm gruparea noastră sacrificând o concepţie ce are, încă, atâta de făcut pentru dezvoltarea sănătoasă a naţiunii româneşti şi a statului român.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”Românii timoceni în al doilea război mondial”

grup-de-romani-din-valea-timocului-printre-care-mos-calin-gherghina-si-cristea-sanduUnul dintre punctele aflate în fruntea listei “problemelor de rezolvat” ale diplomaţiei româneşti în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost situaţia românilor din Peninsula Balcanică, fie ei pe teritoriul Bulgariei, Macedoniei sau Iugoslaviei.
Problema românilor timoceni a fost reliefată în numeroase lucrări de specialitate, studii, articole, sinteze, cele mai multe dintre ele realizate având ca punct de plecare documente de arhivă. Documentele aflate în fondurile de arhivă deţinute de Ministerul Afacerilor Externe, respectiv la fondurile România, Germania sau Dosare Speciale, dar mai ales cele aflate în fondul Conferinţa de Pace de la Paris, dau posibilitarea recreării unei imagini de ansamblu asupra problemelor etnice, economice, sociale sau militare ale românilor trăitori peste graniţele României, cu privire specială asupra celor aflaţi în statele vecine, din Peninsula Balcanică.
În studiul intitulat „Românii de peste hotare” se realizează o estimare numerică a românilor trăitori în Peninsula Balcanică, cu specială privire asupra celor din spaţiul iugoslav. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.22; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei.
Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat “Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”. În material este cuprinsă o lucrare întocmită de prim-secretarul de legaţie Mihai A. Blenche, în 1935, cu privire la soarta tuturor grupărilor româneşti din străinătate. În ceea ce priveşte Iugoslavia, datele culese de Blenche au fost sintetizate astfel: “Nici înainte şi nici după războiul mondial nu s-a publicat vreo statistică reală în Iugoslavia asupra minorităţilor române. După datele oficiale ale recensământului iugoslav din anul 1921, numărul românilor din Macedonia sârbească şi din Valea Timocului ar fi de 151.829 suflete, din care numai 10.500 în Macedonia şi 74.090 suflete în Banatul Sârbesc, adică în total 229.398 suflete. În realitate, numărul lor total e mult mai mare”.

Diferende interaliate în problema românilor din Peninsula Balcanică

Problemele noului statut al Balcanilor, situaţia românilor din aceste zone şi a atitudinii oficialilor români sunt cuprinse în „Memoriul redactat de domnul ministru Mihai Antonescu şi remis domnului Killinger, în ziua de 23 aprilie 1941”, în care, după analiza istoricului relaţiilor româno-iugoslave, a consecinţelor internaţionale ale schimbărilor teritoriale, se revine radical asupra vechii atitudini oficiale adoptată de România după încadrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles: “România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-est, faţă de toate ţările din acest sector şi care au câştigat teritorii în 1940-1941”, solicitând formarea unei Macedonii libere, a unui teritoriu în care să fie recunoscută populaţia românească din Valea Timocului şi Vardar sau un condominium germano-româno-italian pentru regiunea Timocului.
Toate aceste informaţii trebuie coroborate cu cele rezultate din şedinţele Biroului Păcii, care se găsesc în Fondul Dosare Speciale, ca şi în Arhivele Militare. Spre exemplificare, problema relaţiilor românilor timoceni cu România, a unui eventual ajutor dat de autorităţile de la Bucureşti, a intrat, mai cu seamă din primăvara anului 1941, în atenţia forurilor militare de decizie. La 6 aprilie 1941, Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificărilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu două zile înainte, aderase la Pactul Tripartit, a fost înlăturat de la conducere. Noul guvern, condus de Dušan Simovič, a refuzat să ratifice aderarea la Pact şi a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.
Hitler a hotărât să zdrobească Iugoslavia din punct de vedere militar şi statal, ordonând comandamentului armatei de uscat şi celui al aviaţiei militare să facă pregătirile militare corespunzătoare (cf. Andreas Hillgruber). Forţele aliate destinate acestei operaţiuni erau 56 de divizii, italiene, ungare şi bulgare, cărora, teoretic, li se puteau opune 31 divizii iugoslave şi 21 divizii greceşti. În seara de 5 aprilie 1941, Legaţia Germană din Bucureşti a primit indicaţia să-l informeze oficial pe Conducătorul Statului Român, Generalul Ion Antonescu, despre ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma să înceapă în ziua următoare. Antonescu a declarat că România nu ridică nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, cu care a întreţinut totdeauna relaţii de prietenie, deşi Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotenţiar la Bucureşti, Ghigi, să ridice pretenţii cu ocazia apropiatei împărţiri a Iugoslaviei.
Ca atare, în respectiva campanie, România va sta deoparte, dar, dacă trupele ungare ar intra în partea iugoslavă a Banatului, el va da ordin armatei române să-i înfrunte pe unguri. La 8 aprilie 1941, România şi-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului că avioane iugoslave bombardaseră Orşova, ca răspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi româneşti. Poziţia autorităţilor române, afirmată în acest fel, s-a modificat la aflarea veştii despre hotărârile luate de Ribbentrop şi Ciano la Conferinţa de la Viena din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împărţirea Iugoslaviei.
La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german şi celui italian, în care se preciza că, deşi România nu a urmărit până în prezent o expansiune teritorială pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii făcute Ungariei şi Bulgariei au creat o situaţie nouă. Mai exact, el solicita, în afară de o revizuire generală a frontierelor Europei de Sud-Est, alipirea la România a Banatului iugoslav şi crearea unei Macedonii libere, cu administraţie autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului şi Vardarului. Hitler avea, însă, alte planuri cu regiunile respective. În timp ce Banatul de Vest fusese deja promis Ungariei, regiunea Porţilor de Fier (unde la propunerea lui Neubacher urma să se construiască o hidrocentrală în vederea aprovizionării satelor dunărene cu electricitate) trebuia să devină un fel de condominium al tuturor statelor interesate. La 16 mai 1941, Mihai Antonescu i-a propus însărcinatului cu afaceri italian, Formentini, să deschidă un coridor românesc prin Valea Timocului, până la noua frontieră a Albaniei Mari, pentru a pune o “barieră latină” în calea expansiunii popoarelor slave. Planul nu a putut fi, bineînţeles, realizat.
Românii din Iugoslavia o duceau tot mai greu…
România a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul iugoslav în exil abia la începutul lunii mai. În acest context, în aprilie 1941, Biroul 1 Frontul de Sud din compunerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major român întocmea un “Studiu sintetic asupra Banatului şi Timocului iugoslav”. După examinarea forţelor armatei iugoslave, a plasării diferitelor mari unităţi şi eventualelor direcţii de atac, se făcea, în a doua parte a studiului, o prezentare complexă a regiunii Timocului iugoslav, din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, subliniindu-se existenţa masivă a elementului românesc în această zonă.
Situaţia materială a populaţiei s-a deteriorat progresiv, mai cu seamă a celei de naţionalitate română, care, pe lângă nenumăratele neajunsuri materiale, avea de suportat şi prigoana înteţită din partea autorităţilor. Notele informative ale unităţilor militare române aflate în zona graniţei cu Iugoslavia subliniau aceste realităţi, raportând forurilor superioare că “sârbii prigonesc pe români, nu le dau voie să înveţe carte românească, le fac mari neajunsuri”, în condiţiile în care “viaţa este foarte scumpă, fapt ce determină pe cei din jurul frontierei să treacă clandestin în România după alimente: zahăr, grăsimi, porumb, ouă, cartofi, etc.”.
Instalarea, în octombrie 1940, la Prahovo a unui lagăr de concentrare a germanilor care se repatriau din Basarabia, a determinat scumpirea accentuată a vieţii mai ales în regiunea Negotin “de unde sunt aprovizionaţi şi hrăniţi germanii din lagăr”. Prezenţa militarilor germani a determinat revolta populaţiei, care, şi înainte de instalarea lagărului, avea nivelul de trai cel mai redus din Iugoslavia. “Ţăranii din regiunile învecinate lagărului s-au răsculat, însă intervenţia jandarmilor a înăbuşit revolta populaţiei. În timpul acţiunii de reprimare au fost omorâţi opt ţărani”.
Singurul ajutor pe care îl puteau spera românii timoceni era cel care ar fi putut veni din partea autorităţilor române. În Consiliul de Miniştri din 1 august 1941 s-a discutat şi problema ajutorării acestor fraţi aflaţi în mare nevoie. O delegaţie a românilor timoceni şi a românilor din Banatul de Vest a fost primită, la 31 iulie 1941, de Mihai Antonescu; i s-a atras atenţia că în aceste zone lipseau zahărul, petrolul, cărbunii şi sarea. Cel care a stat de vorbă şi cu I. Marinescu, ministrul Economiei Naţionale a fost preotul Suveică – blamat de Onisifor Ghibu în anii Unirii. Se dorea realizarea unui recensământ, sub acoperirea realizării unei liste a consumatorilor, pentru a nu provoca “o acţiune de propagandă bulgară sau sârbă împotriva noastră”.
Mihai Antonescu sublinia, în cadrul Consiliului, că “în înţelegere cu Serviciul Secret şi cu Direcţia Propagandei s-au organizat echipe care vor merge în special în Timoc, cu aerul unor societăţi de cultură, care distribuie cărţi, icoane şi alte mici semne de credinţă sau de legătură românească – am făcut chiar unele chirilice – şi cu această ocazie vor solicita pur şi simplu celor care le primesc ca să semneze, dacă mai vor să primească şi altele din ţara care le trimite. În modul acesta putem avea o evidenţă. Pe de altă parte, am ajuns, sprijinind pe părintele Suveică şi pe delegaţii timoceni şi bănăţeni care lucrează acolo, la colectarea unui număr foarte important de semnături, pe care, încă de acum trei săptămâni, le-am trimis la Berlin.
Am primit şi alte noi declaraţii de voinţă, chiar o constituire de comitet, un fel de Consiliu Naţional al Timocenilor, care se aşează ca organ de legătură cu Guvernul Român. Nu voi publica constituirea acestui organ al timocenilor decât după ce voi avea terminate toate operaţiile de informaţie şi control la faţa locului a acestor «agenţi culturali», care lucrează mai acoperit. În această privinţă, am avut discuţii şi cu Legaţia germană şi cu Berlinul, în aşa fel ca ceea ce întreprind este ceva ce fac în mod măsurat, ca să avem rezultate mai sigure”.
Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia.
În anii 1942-1943, în cadrul Biroului Special pentru Problemele Păcii, constituit la iniţiativa lui Mihai Antonescu, coordonat de diplomatul Vasile Stoica, a fost întocmit un material intitulat „Românii de peste hotare”, cu participarea unor profesori universitari şi membri ai Academiei. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.221; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei. Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat „Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”.
În bisericile româneşti, slujbele se ţineau în limba… sârbă!
În iunie 1943, Secţia II a Marelui Stat Major aducea la cunoştinţă faptul că „în toate bisericile româneşti, slujba religioasă se face în limba sârbă, fiind oprit a se oficia româneşte”. Se solicită forurilor superioare intervenţia pe lângă Misiunea Militară germană din România care ar fi putut cere autorităţilor militare germane din Serbia „să se oficieze, acolo unde majoritatea locuitorilor din sat o formează românii, slujba religioasă în româneşte sau, în orice caz, să li se acorde şi românilor dreptul de a se ruga în limba lor”.
Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia. La 18 iunie 1943, Secţia II Informaţii-Contrainformaţii a Marelui Stat Major transmitea Secţiei 7 Legături cu Armatele Aliate, o informare cu privire la modul „cum sunt trataţi românii din Iugoslavia”.
Lipsiţi de articole de primă necesitate, precum sare, petrol, grăsimi şi tutun, românii din Timoc treceau frecvent Dunărea, aprovizionându-se din satele româneşti cu cele necesare. Autorităţile sârbeşti, în acord cu cele germane, au sistat micul „trafic de frontieră”, luând măsura de a ridica bărcile românilor, „lăsându-le numai pe care deteriorate, care aproape sunt inutilizabile. Din această cauză, timocenii trec noaptea şi se înapoiază pe înserat, pentru a scăpa de controlul autorităţilor de frontieră vecine, care iau măsuri severe contra celor prinşi”. Autorităţile române, Mareşalul Ion Antonescu personal s-au preocupat de această problemă şi au încercat rezolvarea ei. La 10 august 1943, colonelul C. Ionescu, şeful Secţiei II din Marele Stat Major, se adresa Ministerului de Finanţe, Ministerului Economiei Naţionale şi Ministerului de Interne, arătând că „pentru a veni în ajutorul românilor din Timoc, care trăiesc foarte greu, domnul Mareşal a aprobat trecerea lor pe teritoriul românesc pentru a-şi procura de acolo cele necesare”.
Se cerea, pentru întocmirea unei convenţii în această privinţă cu autorităţile germane – care, de altfel, nu a fost niciodată încheiată – „a examina această propunere în părţile ce interesează acel departament şi a ne comunica cât mai urgent condiţiile şi măsura în care ele ar putea fi satisfăcute”.
Motivele pentru care autorităţile sârbeşti şi germane se împotriveau comerţului frontalier şi pentru care convenţia mai sus menţionată nu s-a putut materializa în nici un fel, sunt explicate de generalul Hansen la 18 august 1943: „Măsurile ce sunt în curs de executare actualmente pentru sporirea siguranţei cursului Dunării, cer, după părerea Generalului Comandant Militar al Serbiei, o limitare a acestui trafic frontalier, căci este imposibil să nu se vadă pericolul introducerii frauduloase de partizani. La aceasta se adaugă şi oarecare obstacole de ordin economic, căci locuitorii din ţinutul Timocului, având în vedere sărăcia lor, ar putea să intre în conflict cu dispoziţiile de devize şi cele de export existente”.
Pentru toate aceste probleme însă, pentru care autorităţile germane şi sârbeşti dădeau impresia a avea „toată înţelegerea”, se propunea şi o soluţie: „Recunoscând însă starea precară a populaţiei şi în dorinţa de a ajutora pe cât posibil, el [Generalul Comandant Militar al Serbiei] propune facerea unui dar din partea Crucii Roşii din România, care să se importe în Serbia şi să se împartă acolo. Astfel s-ar putea aduce o ajutorare, fără ca să se atingă interesele militare”.
Se pare că propunerea a fost găsită de către autorităţile române suficient de raţională; ele au şi propus ca „Societatea de Cruce Roşie Română” să distribuie aceste materiale populaţiei româneşti prin intermediul Oficiului Consular român din Serbia, sau prin înfiinţarea unui oficiu propriu în regiunea Timocului, locuită de români”. Fără a minimaliza simpatia de care românii din Timoc, printre alţii, se bucurau din partea autorităţilor române, nu ne putem împiedica să constatăm că nu numai de ajutoare din partea Crucii Roşii aveau nevoie românii din Timoc! Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem, în aceeaşi măsură, că situaţia politică şi mai ales cea militară nu permiteau gesturi frăţeşti, umanitare, care să intre în contradicţie cu nevoile militare şi politice. Autorităţile de la Bucureşti nu puteau risca un conflict deschis cu reprezentanţii Misiunii Militare germane aflaţi în România.
„Nici o milă faţă de populaţia românească”…
În anul 1942 situaţia românilor din Iugoslavia, a românilor timoceni, a continuat să se deterioreze: „Situaţia românilor din Iugoslavia este cât se poate de îngrijorătoare. Sârbii, germanii şi ungurii s-au constituit în grupuri etnice recunoscute şi acţionează pe cont propriu, susţinându-şi interesele. Românilor nu li s-a permis să-şi constituie grup etnic. Ei sunt lăsaţi în voia soartei, iar toţi ceilalţi lucrează după bunul plac. În prezent li se ia tot ce există aliment prin sate şi aceasta nu de către armata germană, ci de conducătorii satelor şi oraşelor, care în prezent sunt şvabi şi sârbi şi care n-au nici o milă faţă de populaţia românească. Vitele românilor sunt luate şi tăiate în satele şi oraşele şvăbeşti şi sârbeşti. Populaţia românească suferă mult şi este în culmea disperării”.
Nu se pot nega eforturile pe care autorităţile române le-au făcut pentru a uşura situaţia românilor timoceni, fie aflaţi în Iugoslavia, fie în lagărele germane. Urmare a acestor eforturi a fost eliberarea românilor timoceni aflaţi în lagărele de la Belgrad şi Zemun.
VLAD HOGEA

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”România – de la Marea Unire, la Marea Prăbușire”

România Mare - Harta ideală a naţiuniiLa începutul secolului XX, România se afla încă în sfera de influenţă a Puterilor Centrale. Abia în 1912-1913, în timpul războaielor balcanice, eforturile conjugate franco-ruse au reuşit să schimbe definitiv orientarea în favoarea Antantei. “Definitiv” e un fel de-a zice, pentru că, în ajunul şi după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, un întreg complex de împrejurări avea să ne arunce în tabăra Germaniei. Să ne oprim, deocamdată, la bilanţul primului război mondial. Documentele politice interne care au consfiinţit Întregirea Ţării (Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918, Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918, Rezoluţia privind Unirea Transilvaniei cu România din 18 noiembrie/1 decembrie 1918) au fost urmate de tratatele internaţionale privind noul statut teritorial şi politic al României. Astfel, în Tratatul de Pace cu Austria (Saint-Germain, 10 septembrie 1919) se stipula că “Austria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei” , în Tratatul de Pace cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 27 noiembrie 1919) se fixau fruntariile aşa cum fuseseră ele la 1 august 1914 , iar Tratatul de Pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) marca renunţarea acestei ţări, în favoarea României, “la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor [Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, aparţinînd] fostei monarhii austro-ungare” . De asemenea, trebuie subliniat că, în absenţa unei recunoaşteri din partea Uniunii Sovietice a Unirii Basarabiei cu România, această lipsă a fost suplinită de Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, care, prin Tratatul de la Paris încheiat cu România la 28 octombrie 1920, declarau că “recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” şi că “vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă” .
În mod corect s-a afirmat că “prin Unirea din 1918, graniţele politico-statale aproape s-au suprapus peste cele etnice, situaţie care se menţine pînă în 1940, cînd României i-au fost impuse trei dureroase cedări teritoriale” . Istoricul Andreas Hillgruber avea să constate că “extinzîndu-şi teritoriul, România a devenit un stat saturat, nevoit să-şi orienteze în aşa fel politica externă, încît să-şi păstreze teritoriile şi să-şi asigure frontierele în trei direcţii. Împotriva eforturilor de revizuire făcute de Ungaria s-a ridicat Mica Antantă [Mica Înţelegere], creată în 1920/1921, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi asupra căreia diplomaţia francază a început să exercite foarte curînd o influenţă dominantă. Împotriva unor tendinţe similare din partea Bulgariei, în 1934 s-a încheiat Înţelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia” . Totodată, trebuie să arătăm că, în perioada interbelică, România a încheiat tratate de prietenie sau convenţii de alianţă şi cu alte state decît cele menţionate; în acest sens, amintim: Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei din 1921 (reînnoită în 1926), Tratatul de prietenie dintre Franţa şi România din 1926 (prelungit în 1936), precum şi Tratatul dintre Italia şi România, din acelaşi an.
O contribuţie esenţială în trasarea unor jaloane ale politicii externe a ţării noastre a avut-o Ministrul Afacerilor Străine din 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu. Lucrarea sa, Politica externă a României , dă măsura întreagă a omului politic de al cărui nume se leagă protocolul semnat cu Maksim Litvinov privind pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS, din 1936. Prin acest act, guvernul Uniunii Sovietice recunoştea, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, că “trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului Regal al României” . Nu se poate omite nici semnarea, de către U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia, Iugoslavia şi România (sub ministeriatul aceluiaşi Titulescu) a Convenţiei de definire a agresiunii (Londra, 1933), care, din păcate, avea să fie încălcată brutal cîţiva ani mai tîrziu.
Istoricul Ioan Mamina se opreşte asupra importanţei vitale a misiunilor diplomatice ale României, despre care consideră că “au reprezentat staţiile, liniile de comunicaţie şi de exprimare” a politicii noastre externe. Iată lista statelor unde România avea reprezentanţe diplomatice (agenţii, apoi legaţii): Albania, Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cehoslovacia, Chile, Danemarca, Egipt, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ungaria, URSS, Uruguay, Vatican, Venezuela. O importanţă aparte a avut legaţia română de pe lîngă “Societatea Naţiunilor”, misiune diplomatică pe care a condus-o, între 1928 şi 1936, Constantin Antoniade .
În cele ce urmează, vom analiza principalele direcţii ale politicii externe a României între 1938-1940, perioadă de maximă importanţă nu doar pentru destinul statului român, ci pentru stabilitatea Europei şi a lumii în ansamblu. Asupra evenimentelor vieţii politice internaţionale din acei ani şi a modului în care acestea s-au răsfrînt asupra ţării noastre s-au scris numeroase lucrări de specialitate, între care apariţia editorială cea mai recentă este reprezentată de tratatul de Istoria românilor, realizat sub egida Academiei Române .
După căderea guvernului Goga-Cuza, la 10 februarie 1938, şi instaurarea dictaturii carliste, puterea de la Bucureşti voia să dea semnale clare că nu va avea loc o răcire a relaţiilor cu Germania, ba dimpotrivă. Gheorghe Tătărescu sublinia, la 16 februarie 1938: “Comunitatea de interese economice şi simţăminte de bună prietenie vor continua să dea raporturilor noastre cu Germania o dezvoltare tot mai satisfăcătoare”. Istoricul Ioan Chiper arăta că “Anschlussul [din 13 martie 1938] – actul de forţă al Germaniei, prin care erau încălcate prevederile Tratatului de la Saint-Germain şi prin care Germania nazistă proceda la prima agresiune şi expansiune teritorială – avea să schimbe într-o măsură însemnată nu numai configuraţia politcă a Europei, ci şi raportul de forţe din Europa, cu implicaţii importante pentru situaţia României şi pentru relaţiile româno-germane” . Acelaşi istoric preciza că “ocuparea Austriei de către trupele germane atrăgea după sine o creştere considerabilă şi periculoasă pentru ţările sud-estului european a factorului de putere german” şi, tocmai de aceea, “măsurile decise la Bucureşti imediat după Anschluss şi întreaga activitate a diplomaţiei româneşti începînd din martie 1938 deschideau o nouă etapă în relaţiile româno-germane” . La 19 martie, Carol al II-lea declara că “Anschlussul trebuia să aibă loc” şi că el îl saluta acest act “cu recunoştinţă”. Se temea însă că metodele şi momentul Anschlussului vor duce la complicaţii cu Anglia şi Franţa. Exista, evident, o vizibilă preocupare pentru conservarea graniţelor româneşti, în contextul unor revizuiri de frontiere în Europa. În replică, Hitler anunţa că Germania “nu are nici un fel de aspiraţii teritoriale în Balcani” şi că “nu este interesată de problemele teritoriale dintre statele balcanice” .
În legătură cu jocul extern al României în lunile care au urmat, Hillgruber este de părere că, în perioada crizei regiunii sudete (partea din Cehoslovacia care era locuită, în majoritate, de etnici germani – vizată de Reich în perspectiva creării “Spaţiului Vital”), “privind retrospectiv politica guvernului român din vara anului 1938, se pot constata următoarele tendinţe: sub presiunea poziţiei adoptate de Polonia şi de teamă că România ar putea deveni teatru de război între Germania şi Rusia, guvernul român se opune insistenţelor Franţei în problema trecerii trupelor sovietice prin România. (…) Pentru Regele Carol, factorul hotărîtor în politica europeană în timpul crizei şi într-un eventual conflict era Marea Britanie, a cărei poziţie era în mare măsură determinantă pentru România. Faţă de Germania, politica românească este deosebit de precaută şi rezervată. Ea încearcă, ce-i drept, să preîntîmpine o prea mare extindere a puterii Germaniei în sud-estul Europei” . La 1 septembrie 1938, Carol al II-lea se gîndea la “legături cît mai strînse cu Franţa şi Anglia, fidelitatea absolută a aliaţilor noştri, să nu ne lăsăm angajaţi niciodată într-un conflict cu Germania, iar faţă de U.R.S.S. nici o legătură strînsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil. (…) Cheia situaţiei tot Anglia este” .
După Acordul de la Munchen din 29-30 septembrie 1938, situaţia s-a schimbat radical, în sensul că regele s-a decis să acţioneze energic pentru o apropiere politică de Germania. În acest context, se lua în calcul şi posibila dispariţie a Micii Înţelegeri, care putea conduce la slăbirea capacităţii României de a face faţă pretenţiilor revizioniste maghiare. De aceea, “se impunea găsirea unor noi soluţii care puteau fi folosite pentru menţinerea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii ţării” . Eşecul convorbirilor pe care suveranul le-a purtat între 15 şi 20 noiembrie la Londra şi Paris l-au determinat pe conducătorul statului român să-şi înfrîngă rezervele, să treacă peste prejudecăţi şi să se întîlnească cu Hitler, la 24 noiembrie, la Berghof, pentru a-i prezenta obiectivele României: relaţii comerciale bune cu Europa centrală, în primul rind cu Germania; un drum de legătură sigur spre Europa centrală; cunoaşterea poziţiei Germaniei în problema pretenţiilor revizioniste ungare faţă de România, precum şi în problema Ucrainei subcarpatice. Răspunsurile primite de la Fuhrer au fost nuanţate, dar liniştitoare: ţara noastră nu era ameninţată. Între 25 şi 26 noiembrie, Carol s-a întîlnit la Leipzig cu Hermann Goering, astfel debutînd convorbirile cu privire la încheierea unui tratat economic româno-german.
Totuşi, bunele raporturi dintre cele două state aveau să fie grav tulburate numai cîteva zile mai tîrziu, prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 membri ai Mişcării Legionare, la ordinul suveranului Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Această măsură sîngeroasă şi pripită a produs stupefacţie la Berlin, iar tensiunea dintre cele două ţări, în loc să scadă, a crescut simţitor. România avea să revină la vechiul ei obiectiv al politicii ei externe: “de a interesa puterile occidentale şi, în primul rînd, Marea Britanie, în sud-estul european şi de a realiza legături cît mai strînse între acestea şi România. Evenimentele din martie 1939 au oferit prilejul pentru o înaintare spectaculoasă în această direcţie” .
La 15 martie 1939, se produce dezmembrarea Cehoslovaciei şi dispariţia acestui stat de pe harta Europei. România face demersuri pentru încheierea unui tratat economic cu Germania (Tratatul “Wolthat”, după numele înaltului responsabil german care s-a ocupat de negocierea condiţiilor), semnarea avînd loc la Bucureşti, la 23 martie; în paralel, încearcă să obţină solide garanţii franco-britanice, a căror publicare, la 13 aprilie, este întîmpinată cu satisfacţie la Bucureşti. Această duplicitate este observată şi de Hillgruber, căruia nu-i scapă că “în pofida marii importanţe economice a acordului româno-german, România a rămas pînă în timpul războiului între marile fronturi politice care se conturau” . De altfel, preponderenţa în guvern a cercurilor francofile şi anglofile a determinat încheierea unor acorduri economice similare celui cu Reichul atît cu Franţa (31 martie), cît şi cu Anglia (11 mai). Totuşi, trebuie spus că “semnarea Tratatului [“Wolthat”] a însemnat pentru economia românească un adevărat succes. Această colaborare rezolva problema excedentului de produse agricole. Totodată, colaborarea cu pretenţioasa economie germană obliga la acumularea de cunoştinţe tehnice şi de utilaj de înaltă calitate. Prin investiţiile făcute cu infrastructura şi instituţiile publice, România realiza un import de capital necesar, pe care cu resurse proprii nu l-ar fi obţinut” .
În diplomaţie, intensă a fost în acele luni activitatea ministrului de externe Grigore Gafencu, al cărui periplu european a inclus vizitele efectuate la Varşovia (4-6 martie), Berlin (18-20 aprilie), Londra şi Paris (24-30 aprilie). Jocurile se făceau, însă, din păcate, fără noi. La 23 august 1939 se încheie Pactul de neagresiune germano-sovietic (“Ribbentrop-Molotov”, “Hitler-Stalin”), al cărui protocol adiţional secret stipula, la punctul 3: “În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu” . Istoricul Gheorghe Buzatu remarca faptul că “pe moment, Hitler a cîştigat: a vrut războiul şi a putut ataca Polonia, beneficiind de neimplicarea U.R.S.S., dar, în perspectivă, a făcut o eroare de strategie politică şi militară de proporţii şi cu consecinţe nebănuite. Pactul (…) a ridicat U.R.S.S. la nivelul de putere continentală şi, în perspectivă, mondială, satisfăcută de Hitler, dar curtată de adversarii săi – Franţa şi Marea Britanie, mai cu seamă. Consecinţa? Europa a fost aruncată pe mai mulţi ani sub dominaţia nazistă, în primul rînd, căreia i se va substitui (…) stăpînirea comunistă pe o durată de mai bine de patru decenii” . Despre cum a influenţat acest pact evoluţia ulterioară a statului român, merită amintită confidenţa lui Adolf Hitler făcută lui Benito Mussolini la 25 august 1939; Fuhrerul se declara convins că “România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei”.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, a îngrijorat România, care îşi declară în grabă neutralitatea: “suntem hotărîţi a păstra mai departe atitudinea paşnică de pînă acum”, se arată în comunicatul Consiliului de Miniştri, dat publicităţii după şedinţa din 4 septembrie . Situaţia externă a ţării era foarte gravă, dacă ţinem seama că izbucnirea războiului mobiliza forţele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii în vestul Europei, lăsîndu-i Uniunii Sovietice o largă libertate de a acţiona în răsăritul continentului. Istoria îi jucase o festă Poloniei, a cărei atitudine incorectă fusese probată, între altele, chiar în 1939, cu puţin timp înainte ca Ucraina subcarpatică să fie ocupată de armata ungară, cînd guvernul de la Varşovia avansase României propunerea de a participa alături de Ungaria la această acţiune de cotropire…
Gheorghe Buzatu aprecia că “perioada neutralităţii declarate a României (6 septembrie 1939 – 28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor anglo-francezi şi victimelor agresiunii fasciste. Departe de a se caracteriza prin pasivitate, ea s-a dovedit activă, condiţionată şi, în măsura posibilului, prevăzătoare. (…) România a dus o politică activă şi a iniţiat acţiuni pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial şi evitarea extinderii agresiunii în sud-estul Europei” . Fie şi un singur exemplu se dovedeşte elocvent: guvernul României a acordat găzduire guvernului polonez, în frunte cu preşedintele Moscicki şi premierul Skladkowski, ceea ce a stîrnit un val de proteste dinspre Germania.
Tot în această perioadă a neutralităţii, România a fost teatrul unor acţiuni de sabotaj pregătite şi organizate pe Dunăre de către serviciile speciale britanice. În scopul amintit, “agenţiile de navigaţie Watson & Youell şi Anglo-Danubian au fost transformate în organizaţii de sabotaj. Printre misiunile primite de aceştia era şi blocarea Dunării în zona Porţile de Fier. Pentru a coordona mai bine aceste activităţi, s-a creat la Londra societatea Goelland Transport Limited, care avea o sucursală la Bucureşti” . Lipsa de combativitate manifestată de serviciile româneşti în prevenirea şi reprimarea sabotajelor care vizau, de fapt, zona de interes economic german, a dat prilejul maşinii de propagandă a Reichului să lanseze violente atacuri care incriminau încălcarea neutralităţii asumate anterior, la nivel declarativ, de ţara noastră. Tonul era atît acuzator, cît şi triumfalist, luînd în considerare faptul că tentativa engleză de sabotaj pe Dunăre eşuase la 5 aprilie 1940.
Silit de succesiunea evenimentelor din viaţa politică europeană, Carol iese din espectativă în noiembrie 1939 şi se alătură demersurilor belgiene şi olandeze pentru reinstaurarea păcii, iar ministrul de externe Grigore Gafencu face publică, la 28 octombrie, propunerea română privind constituirea unui “bloc al neutrilor”, pe următoarele baze: “1) neutralitatea desăvîrşită în cadrul actualului conflict; 2) neagresiunea între statele făcînd parte din bloc; obligaţiile de asistenţă mutuală stipulată între unele state făcînd parte din bloc rămîn valabile în caz de agresiune; 3) în cazul unei agresiuni externe împotriva unuia dintre statele făcînd parte din blocul neutrilor, celelalte vor păstra cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statul atacat; 4) deciziuni luate de acord în vederea normalizării măsurilor militare luate la frontierele comune; 5) stabilirea unui contact direct între miniştrii Afacerilor Străine ai statelor făcînd parte din blocul neutrilor; 6) adoptarea unor măsuri de ordin economic în baza comunităţii de interese” . Din păcate, “răspunsurile guvernelor turc, iugoslav şi elen la propunerile României au venit mai tîrziu decît s-a aşteptat iniţial Gafencu” , abia spre sfîrşitul anului, ceea ce a dus la întîrzierea momentului în care s-ar fi putut face tatonări la Roma, Sofia şi Budapesta. Trebuie să avem în vedere mai mulţi factori care au concurat la zădărnicirea tentativei de constituire a “blocului neutrilor”, la eşecul regretabil al acestui proiect: rivalităţile şi disputele teritoriale dintre statele sud-est europene: politica de revizuire a frontierelor; refuzul Bulgariei şi Ungariei de a consimţi la o apropiere cu unele state membre ale Înţelegerii Balcanice: opoziţia marilor puteri europene (în special Italia şi Germania) .
Ce a urmat se cunoaşte: “precipitarea evenimentelor militare pe Frontul de Vest, campania de presă antiromânească din Ungaria, poziţia guvernelor Angliei şi Franţei – care acuzau România de lipsă de înţelegere faţă de Bulgaria, noua atitudine a Sovietelor au avut drept consecinţă izolarea ţării” . Presat de împrejurări, speriat de succesele germane în Vest şi de ameninţarea sovietică, Carol al II-lea schimbă, în mod oficial, la 29 mai 1940, traseul politicii externe a României, preferînd apropierea de Germania. Se încheie “faimosul Pact al petrolului, semnat de Cancicov şi Neubacher, cunoscut şi sub numele de Pactul armament-petrol, dat fiind că România livra Reichului cantităţile de ţiţei ce-i reveneau ca redevenţe de stat, iar Reichul trimitea în schimb arme, inclusive cele capturate din Polonia. Pentru schimbul realizat, părţile nu efectuau plăţi în numerar” .
Lunile următoare aveau să aducă prăbuşirea graniţelor ţării şi drama României Mari. Într-o notă a lui Joachim von Ribbentrop, trimisă lui Veaceslav Molotov la 25 iunie 1940, se preciza că “Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este, deci, dezinteresată de problema Basarabiei”. În acelaşi timp, “pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate”, iar “în restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice”. În concluzie, “conducerea Reichului ar fi pregătită (…) să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc” . A doua zi, la 26 iunie, prima notă ultimativă a guvernului sovietic aducea “propunerea” de înapoiere cu orice preţ a Basarabiei şi de transmitere a părţii de nord a Bucovinei. A doua notă, din 27 iunie, stipula că guvernul român urma să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti în decurs de patru zile. Răspunsul autorităţilor de la Bucureşti, prin noul ministru de externe Constantin Argetoianu, a survenit pe 28 iunie: “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, [guvernul român] se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate” . Analiza atentă a ultimatumurilor lui Molotov scoate în evidenţă faptul că “Moscova îşi însuşeşte rolul de purtător de cuvînt al Ucrainei, în numele căreia cere României cele două provincii” ! Istoricul Gheorghe Buzatu constata cu amărăciune că “acţiunile U.R.S.S. din iunie-iulie 1940 au avut, în ansamblu, un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative din 26-27 iunie 1940 nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Căci, în adevăr, odată satisfăcute revendicările Moscovei, cine mai putea stăvili pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi U.R.S.S.? Guvernul de la Bucureşti avea să fie silit, în consecinţă, să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta, după ce, la 1 iulie 1940, a renunţat la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939, iar la 11 iulie 1940 s-a retras oficial din Liga Naţiunilor. La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Adolf Hitler, insistînd pentru o colaborare mai intimă cu Germania, care ar fi putut fi întărită de o alianţă şi de trimiterea unei misiuni militare germane în România. Replica Fuhrerului, din 3 iulie 1940, a fost prezentată regelui Carol al II-lea a doua zi, avînd – la numai cîteva ceasuri după terminarea evacuării dezastruoase din Basarabia şi Bucovina de Nord – efectul unui trăznet la Bucureşti: în mod amical, Carol al II-lea era avertizat că România ‹nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari, şi nu de români›” .
În ciuda acestor chestiuni, reieşea limpede că ţara noastră nu avea alt drum decît cel alături de Germania. Ilustrativă în acest sens este declaraţia primului ministru, Ion Gigurtu, din 8 iulie 1940, privind “noua orientare“ a politicii externe: “Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întîmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict” . Desigur, Gigurtu nu avea cum să explice anumite probleme neclare din textul declaraţiei sale. Dacă locul României fusese tradiţional alături de puterile Axei, de ce nu fusese făcut pasul acesta firesc mai devreme, pentru a evita rapturile teritoriale din iunie? Dacă locul, din contra, nu era în rînd cu Germania şi Italia, care erau explicaţiile schimbării de atitudine? Ce cîştiga România alăturîndu-se Axei şi ce ar fi pierdut în cazul păstrării poziţiei anterioare? Iată doar cîteva paradoxuri ale declaraţiei făcute de reprezentantul puterii de la Bucureşti. De altminteri, neîncrederea reciprocă dintre Carol al II-lea şi Hitler este evidenţiată şi în scrisoarea acestuia din urmă din 17 iulie 1940. Fuhrerul german ţinea să precizeze ferm şi cinic: “Atît timp cît nu s-a ajuns la o reglementare rezonabilă a tuturor chestiunilor pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania a posibilităţilor unei colaborări mai strînse şi în asumarea – în funcţie de posibilităţi – a unor obligaţii mai cuprinzătoare”. Umbrela germană nu era pregătită încă să asigure continuitatea statului român. Condiţia pusă pentru existenţa protecţiei Reichului era reprezentată de noi cedări teritoriale sau, cu termenii lui Hitler: “Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări [România, Ungaria şi Bulgaria] printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decît orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tîrziu, ar duce inevitabil la noi crize” .
Inevitabilul s-a produs. La 19 august, încep la Craiova negocierile româno-bulgare. Cedarea Sudului Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra) se va realiza, pe baza unui accord semnat în aceeaşi localitate, la 7 septembrie. De fapt, atunci doar “se înregistrează cesiunea teritorială consfiinţită prin nota din 16 august 1940, notă care reprezintă concluzia unor îndelugate tratative între cele două guverne” . După ce, între 16 şi 23 august, au loc la Turnu Severin tratative infructuoase româno-ungare, Hitler se decide la 26 august să realizeze un arbitraj în vederea soluţionării diferendului în legătură cu Transilvania. La 30 august – prin Dictatul de la Viena – nordul Transilvaniei şi întrîndul secuiesc sunt desprinse de România. Comunicatul oficial preciza că “teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia” . Inutil să mai subliniem că pînă şi acest termen a fost nesocotit, iar invadarea teritoriilor menţionate anterior s-a produs mai devreme decît fusese stabilit. Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României în acea perioadă şi unul dintre semnatarii Dictatului, povesteşte că i s-a făcut rău cînd a văzut pe hartă nenorocirea ce se pusese la cale: “Cînd am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenuşiu, din cenuşiu negru…În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa” .
România fusese ciopîrţită şi aruncată în sfera de influenţă a Reichului. Constantin Corneanu arată că, în drumul ei către tabăra Germaniei, ţara noastră nu prea a avut de ales: “Întrucît în zona geopolitică şi strategică în care România s-a aflat, evitarea sferelor de influenţă era dificilă, aproape imposibilă, concluzionăm că România nu ar fi putut evita războiul. S-a ales partea germană care asigura o independenţă a statului, chiar limitată, menţinea regimul politico-social, promitea refacerea integrităţii ţării. De partea cealaltă se aflau deznaţionalizarea, un sistem politic, economic şi social străin spiritului naţional” .
Cum s-a ajuns aici şi cine sunt vinovaţii pentru prăbuşirea graniţelor – iată o întrebare la care istoricii noştri au înceercat să dea un răspuns concludent. Gheorghe Buzatu sublinia că “în perioada 1938-1940, după acordul nefast de la Munchen şi în mod cu totul deosebit după încheierea Pactului Hitler-Stalin, situaţia externă a României s-a agravat treptat, dar sigur, atît sub raport politico-diplomatic, cît şi militar. Nu mai puţin s-a deteriorat situaţia internă a României. Momentul de vîrf al crizei a survenit în vara anului 1940 (iunie-august), fiind nu numaidecît intens şi minuţios pregătit şi aşteptat de către statele vecine agresoare şi revizioniste (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria), dar şi anume ales de către acestea. Guvernele de la Bucureşti, regimul însuşi al lui Carol al II-lea, ale căror decizii de cedare în faţa statelor menţionate încercăm să ni le explicăm, nu pot fi însă absolvite integral de rezultatul atins – izolarea externă rapidă a României, dat fiind că, aşa cum au guvernat anterior şi în zilele de angoasă ale crizelor survenite, ele poartă răspunderea lor, distinctă, pentru conducerea ţării pe toboganul prăbuşirii”. Aşadar, acceptarea fără luptă a ciuntirii graniţelor este departe de a fi unica soluţie. Mai mult, este departe de a reprezenta cea mai bună variantă, iar “forţele politice de la Bucureşti au optat prea uşor şi rapid pentru soluţia evacuării regiunilor istorice din est, ele aflîndu-şi fără mare greutate un alibi convenabil pentru actul lor: izolarea politico-diplomatică a ţării, imposibilitatea obţinerii asistenţei militare din partea Angliei (singura rămasă în faţa asaltului german) şi a Franţei (nevoită să capituleze la 22 iunie 1940) şi voinţa de a păstra nucleul statului român, ca în 1916-1918, cînd România fusese redusă la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, dar care trebuia să constituie magnetul ce avea să atragă, la sfîrşitul presupus fericit al ostilităţilor aflate în curs, pe toţi românii laolaltă, aidoma ca în 1918” .
Principalul culpabil dintre cei din interior (regele deceniului trei românesc) pleacă din ţară, dar nu înainte de a lăsa frîiele puterii în mîinile unui om considerat “providenţial”. După cum constata istoricul Jipa Rotaru, “zvîrcolirile ţării, triplu mutilată în vara lui 1940, îl determină pe Carol al II-lea să-l caute pe generalul Ion Antonescu, socotindu-l singurul în măsură a salva ţara, pentru a-i încredinţa sarcina formării unui guvern care să poată stăpîni situaţia care se agrava de la ceas la ceas. (…) Prin Decretul de învestire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu, din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheie. În ziua următoare a fost îndeplinit şi actul formal al abdicării în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act de reînnoire a învestirii generaului Ion Antonescu cu depline puteri. A urmat, la 8 septembrie, Înaltul Decret nr. 3072 prin care se crea o nouă insituţie politică, cea de Conducător al Statului, învestită cu puteri discreţionare. Ea concentra atît atribute ale puterii legislative, cît şi pe cele ale puterii executive” .
Vechiul regim, responsabil pentru politica externă catastrofal de ezitantă care, prin însăşi natura ei, nu avea cum să asigure păstrarea intactă a frontierelor de la 1918, lăsa locul unui regim nou, care încerca să-şi profesionalizeze mecanismul politico-diplomatic. Polul spre care s-a orientat ţara noastră a fost acela reprezentat de statele Axei, unde importanţa factorului german era una covîrşitoare.
Relaţiile româno-germane din perioada 1940-1944 au constituit obiectul de cercetare a multor istorici români şi străini, între care îi menţionăm pe Andreas Hillgruber, Aurică Simion, Gheorghe Buzatu, Larry Watts, Alexandru Duţu şi Valeriu Florin Dobrinescu. Majoritatea celor care au studiat cu atenţie documentele epocii au ajuns la concluzia că, în perioada 1940-1943, conducătorul statului român, Mareşalul Ion Antonescu, a fost dispus într-o măsură mai mică la concesii faţă de cel de-al III-lea Reich. După tragedia de la Stalingrad, datorată în bună măsură lipsei echipamentului antitanc, dar şi pe fondul unor restanţe ale Germaniei în ceea ce priveşte livrările către România, divergenţele în raporturile bilaterale s-au adîncit. Liderul român a intuit just că forţa militară a aliatului german era insuficientă pentru a tranşa favorabil deznodămîntul Frontului de Est, iar soarta României ar fi, practic, pecetluită dacă Armata Roşie ar invada Europa Răsăriteană . În iulie 1944, Mareşalul era ferm convins că Germania trebuia să pregătească diplomatic pacea. În consecinţă, el a urmat linia germană în domeniul politico-militar, dar a acţionat diferit în chestiunile economico-financiare.
În continuare, ne propunem să ilustrăm – cu extrase din documentele oficiale ale perioadei respective – principalele etape ale evoluţiei raporturilor româno-germane. În urma convorbirilor dintre Antonescu şi generalul von Tippelskirch, din 15 septembrie 1940, s-au stabilit principiile pe baza cărora avea să funcţioneze misiunea militară germană în ţara noastră. Scopul acesteia era „să colaboreze cu Comandamentul român la reorganizarea, dotarea şi instrucţia armatei române pe baza experienţei făcute (sic!) de armata germană la campaniile din Polonia şi Franţa”. Pentru aceasta, „Comandamentul german va trimite în România o misiune militară, cu specialiştii necesari, unităţile destinate a arăta întrebuinţarea tehnico-tactică a mijloacelor moderne în luptă”. Erau detaliate elementele legate de compunerea şi funcţionarea misiunii, centrele de instrucţie, întreţinerea, cazarea şi sosirea unităţilor, precum şi colaborarea în caz de război, care „se va stabili din timp, direct între cele două ţări” . Von Tippelskirch a raportat superiorilor săi că „Antonescu speră, de asemenea, să obţină aparatură germană pentru dotarea unităţilor române. Intenţia sa era ca, după o scurtă perioadă de instruire tactică şi tehnică, plină de succes, a armatei române, să poată prelua materialul unităţilor germane dislocate în România. (…) Probabil că el înţelege prin alianţă militară o şi mai accentuată poziţie a Germaniei pentru asigurarea României împotriva unei agresiuni. Este foarte interesat de fundamentarea unei forţe militare reale, eficiente. El are deja planuri concrete în acest sens” . La 17 octombrie 1940 a avut loc prima şedinţă a comisiei româno-germane pentru aranjarea drepturilor şi situaţiei juridice a misiunii militare germane în România. S-au constituit următoarele subcomisii: 1) Hrană; 2) Chestiuni juridice; 3) Transporturi; 4) Cantonamente; 5) Solde, plăţi; 6) Chestiuni financiare; 7) Chestiuni de vamă; 8) Transmisiuni; 9) Poştă .
După începerea Războiului din Răsărit (la 22 iunie 1941) s-a constituit Organizaţia Todt, „ca o secţie de lucru a Reich-ului german pentru lucrări de construcţie de importanţă militară în vederea războiului”. În acest sens, s-au convenit, printr-un protocol bilateral, încheiat la 15 iulie: 1) Pregătirea braţelor de muncă necesare; 2) Pregătirea camioanelor necesare; 3) Executarea transporturilor necesare pe calea ferată; 4) Facilitarea problemelor de construcţie prin simplificarea formalităţilor; 5) Autorizaţia penru reîntrebuinţarea imediată a materialului de construcţie; 6) Împuternicirea de a face lucrări în zonele de graniţă . Era suportul logistic al arsenalului de luptă de pe frontul răsăritean.
După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, armata română a continuat ofensiva, la rugămintea expresă a lui Adolf Hitler, exprimată în scrisoarea adresată lui Antonescu, la 27 iulie 1941: „Aş aprecia acum, cu deosebită recunoştinţă, dacă Domnia Voastră, domnule General Antonescu, îndată ce sub presiunea grupului de armate Sud dinspre nord-vest, rezistenţa pe Nistru va fi dislocată şi mai departe înspre sud, aţi înainta cu trupele Domniei Voastre în spaţiul de la sud-vest de Bug şi, prin aceasta, aţi lua asupra Domniei Voastre şi asigurarea controlului asupra acestui teritoriu. În acest scop, pun sub ordinele Domniei Voastre Corpul de Armată 4, cu diviziile 50, 72 şi 73, conduse de generalul de cavalerie Hansen, în timp ce Armata a 11-a, împreună cu Corpul de Armată 4 român, care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de Armate „Sud” la răsărit de Bug spre partea de jos a Niprului” .
În Acordul asupra întreţinerii trupelor germane în România, intrat în vigoare la 1 martie 1942, se stipula că toate „cheltuieliele trupelor germane în România le suportă Germania” . De asemenea, în Convenţia dintre armata germană şi cea română, privitoare la administrarea unei armate române şi a altor mari unităţi române ce operează în U.R.S.S., încheiată la 30 iunie 1942, se arăta că „necesităţile de bani ale armatei române se vor acoperi în ţinuturile ocupate ale U.R.S.S. prin mijloacele de plată valabile în ţările respective; la nevoie şi prin bonuri RKK”. Un capitol special era rezervat prăzii de război în Uniunea Sovietică, despre care se menţiona expres că era reprezentată doar de „averea mobilă a forţelor armate sovietice”. Totodată, bunurile capturate de către marile unităţi române „constituie captură românească”, în timp ce „subzistenţele şi furajele capturate de trupele româneşti şi care întrec nevoile lor imediate de hrană, se vor preda autorităţilor germane” .
Relaţiile româno-germane au înregistrat, ulterior, o deteriorare continuă şi accentuată. La 25 mai 1943, s-a întocmit de către Marele Cartier General o „Notă aspra imixtiunilor comandamentelor germane în comanda marilor unităţi române”. Iată cîteva idei esenţiale: 1) „Unele comandamente germane iau sub comandă mari unităţi române, trecînd peste comandanţii români mai mari sau egali în comandă. 2) Au fost comandamente germane care, necunoscînd exact situaţia, au luat totuşi comanda unităţilor române (neţinînd seama nici de ierarhie) şi care, prin măsurile luate şi ordinele date, au provocat confuzie. 3) Alte comandamente germane se amestecă în amănunt (prea mult) în pregătirea, execuţia şi conducerea marilor unităţi române, răpind astfel comandanţilor români prerogativele dreptului la comandă şi micşorînd, astfel, responsabilitatea lor, fără ca prin acest amestec, comandamentele germane să aducă un aport (sic!) material eficace pentru a ajuta la reuşita operaţiilor. 4) Au fost operaţii pregătite de marile unităţi tromâne, aflate sub comandamente germane, cărora comandamentele germane nu le-au dat sprijinul material ce erau obligate să le asigure şi nici pe cel pe care îl ceruseră comandamentele române. 5) Sunt comandamente germane care procedează frecvent la modificări repetate şi importante în comandamentul marii unităţi române aflate în subordine, rupînd foarte des, prin aceste modificări, legăturile organice şi de comandament, ştirbind prin aceasta autoritatea comandanţilor români asupra subordonaţilor şi împiedicîndu-i de la exercitarea prerogativelor dreptului de comandă” .
În 1944, dificultăţile din ce în ce mai mari au determinat necesitatea strîngerii legăturilor, din punct de vedere al economiei de război, între industria germană şi cea română, problemă evidenţiată şi într-un document din 3 august, de la Ministerul Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război, prin care se insista asupra măririi producţiei româneşti „pînă la plafonul maxim” . Erau ultimele săptămâni ale colaborării româno-germane. La 23 august, prin evenimentele de-acum binecunoscute, istoria noastră avea să ia un alt curs, pentru mai mult de o jumătate de veac. Lovitura de palat a echivalat cu deschiderea Cutiei Pandorei, ducînd la invadarea României de către Armata Roşie, sovietizarea ţării şi înrobirea ei pentru aproape jumătate de veac.

VLAD HOGEA

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

VLAD HOGEA – ”HAZUL DE NECAZ LA ROMÂNI” (13 august 2014)

logo-NASTRATIN-456x485”Nastratin Hogea (1208-1284)”, scrie Kemal Yorenc, ”a fost ba un sfânt, ba un erou, ba un mântuitor, ba un savant al epocii sale”. Cea mai veche pictură în care apare (păstrată la Palatul Topkapî, din Istanbul) datează abia din secolul al XVIII-lea. În acea miniatură, Hogea (locuitor în Anatolia căzută sub ocupație mongolă) are un turban mare, barbă albă, față zâmbăreață și călărește un măgar – iată simbolurile sale! La început, cum era firesc, faima anecdotică a fascinantelor lui isprăvi s-a răspândit repede în ţările orientale, apoi fermecătoarele lui povestiri au cucerit răsăritul Europei şi, în cele din urmă, întregul continent, fiind tipărite în toate limbile.

La noi, primul care vorbeşte despre Nastratin Hogea este Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa istorică ”Incrementa atque decrementa aulae Otomanicae” (1716), prezentând, ca fiind adevărate, câteva dintre întâmplările eroului nostru. Tipărită de către fiul său Antioh Cantemir, în engleză şi germană, cartea respectivă (”Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane”), a avut darul, probabil, să disipeze în lumea cărturărească apuseană şi să lărgească ştirea despre existenţa şi despre năstruşniciile lui Nasr-edin-Hoca. Mai târziu, un alt român, Anton Pann, repovestindu-l în versuri pe mucalitul și poznașul Nastratin (care face haz din orice necaz!), îi răspândeşte la noi opera pe calea tiparului, fiind destul de fidel textului original. Prin ”Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), Pann nu face o simplă traducere după ediția turcească din 1837, ci creează o operă profund originală, căreia îi imprimă personalitatea sa poetică: ”Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător) / Care a rămas de basnu până astăzi tutulor, / Pentru că era din fire cam p-o ’reche, nezdrăvan, / Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean”… Nastratin (”ușuratul Hoge, mereu soitariu”) este și exponentul unei lumi în declin, zugrăvite de Ion Barbu în ciclul ”Isarlâk” (dezvoltat în jurul a 3 obsesii principale: Natura, Somnul și Moartea), despre care autorul declara următoarele: ”N-am vrut să spun nimic limitat, precis, în <<Nastratin>>. Am conceput-o muzical: un pretext de visătorie, o viziune concretă, care te poftește să cauți și un sens, dincolo”. După cum observa Constantin Mateescu: ”Caracterul său (al lui Nastratin Hogea – nota V.H.) e departe de a fi liniar. Om trecut de prima tinerețe, având destulă experiență a vieții, înțelept nu numai de la natură, dar și prin impactul cu nevoile și vicisitudinile sorții, el își păstrează, totuși, dincolo de o concepție fatalistă (caracteristică modului de gândire oriental), un anumit umor nativ și sănătos – uneori amar, alteori tonic”.

Ne oprim aici și la o fabulă – sau, dacă vreți, o naraţiune pilduitoare – cu titlul ”Gura lumii”. Această poezie fabulatorie (care își are originea tot în vechile snoave cu Nastratin Hogea) a fost publicată de Tudor Arghezi, în volumul său din 1957, intitulat ”Stihuri pestriţe” – o carte de fabule şi istorioare cu tâlc moralizator (ilustrată de Jules Perahim): ”Măgarul, călărit de un unchiaş, / Îl duce fiul de dârlog, / Şi nici nu au intrat încă-n oraş, / Că trei muieri, cam slobode, mă rog, / Îi dau cu tifla: / <<– Cum? Nu ţi-e ruşine / Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos / Şi să te care el pe tine? / Şi mai şi râzi, bătrâne puturos!>> / Bătrânul n-are ce să spuie / Și, ocărât cum fuse, în zadar, / Opreşte-n loc, descalecă şi suie / Numaidecât băiatul pe măgar, / Şi ia dârlogul, ca să-l ţie el. / Gândindu-se la cele întâmplate. / Unchiaşul, cam slăbuţ şi mitiel, / O ia scâlciu prin târg cu greutate. / Dar doi moşnegi înjură pe băiat: / <<– Îţi şade, nesimţitule, frumos / Să stai acolo cocoţat / Şi laşi pe taică-tu pe jos?>> / Băiatul sare iute de pe şa. / Şi tatăl şi copilul se-ntrebară: / <<– Ce facem de ne-o merge tot aşa? / Cu o găină-n traistă, / La târg nu-i mare treabă. / Dacă ştiam, al dracului să hie / Şi ochii să le iasă, / Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie. / Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.>> / Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă, / Se uită înainte şi-napoi, / Şi cu nădejdea târgului înfrântă, / Încalecă măgarul amândoi. / Dar o nevastă şi un gospodar / Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce, / Şi-i plâng: / <<– Nenorocitul de măgar / S-a-ncovoiat şi nu-i mai poate duce.>> / Mai rămânea să facă o-ncercare, / Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare”…

În ceea ce mă privește, multe din pamfletele publicate de-a lungul timpului și-au tras seva (întâmplător sau nu!) din istețimea voioasă a strămoșului meu spiritual, Nastratin Hogea (căruia i-am adus, drept omagiu postum, revistele și almanahurile de umor ce-i poartă numele – realizate în perioada 2011-2013, împreună cu maestrul Mihai Matei). O sevă otrăvitoare, după unii (precum juratul care tocmai îl condamnase pe marele pamfletar Paul-Louis Courier), întrucât: ”- Pamfletul nu poate fi ceva bun. Cine spune pamflet spune o scriere plină de otravă. – De otravă? – Da, domnule, și dintre cele mai rele, căci altminteri nimeni nu l-ar citi. – Nu l-ar citi dacă nu ar fi plin de otravă? – Nu, căci așa-s oamenii: le place să găsească otravă în tot ce se tipărește. Nu știu ce cuprinde pamfletul dumitale, pe care tocmai l-am condamnat. Nu știu și nici nu vreau să știu, dar toată lumea îl citește: înseamnă că-i plin de otravă”. Nu, zău?!

(”Tricolorul”, 13 august 2014)

Categorii: ”Nastratin”, Caricaturi, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”LA PLECAREA LUI NICOMAH…” (2013)

images4Maestrul Nicolae-Paul Mihail a fost unul dintre corifeii Proiectului Nastratin (Revistă – Almanah/Abecedar – Portal de Umor), în care s-a implicat, cu tot sufletul, din prima clipă. Creaţiile sale umoristice (în versuri sau în proză) au făcut deliciul cititorilor noştri, iar plecarea dintre noi a lui Nicomah lasă în urmă un imens gol, pe care nici măcar nu ne-am fi putut propune să-l acoperim cumva. Marele scriitor şi scenarist de film (dintre care menţionăm aici seriile cu Haiducii şi cu Mărgelatu) a scris, pe adresa Redacției Nastratin, şi câteva zeci de epistole pline de har, care vor vedea în curând lumina tiparului, într-un volum separat. Nicolae-Paul Mihail nu a fost doar prietenul nostru drag, ci şi unul dintre cele mai alese spirite ale literaturii române postbelice, asupra căreia şi-a lăsat amprenta de neconfundat. Dumnezeu să te odihnească în pace, Nene Nae!
(”Almanahul Nastratin 2013”)

Categorii: ”Nastratin”, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”S-A DUS ȘI OLIMPIAN UNGHEREA…” (2012)

olimpian-ungherea-ghimpele2-630x605Ne-a părăsit marele scriitor și publicist Olimpian Ungherea. În 2011, ne-a făcut onoarea de a se alătura familiei Media Bloc (în calitate de editorialist al revistelor ”Business Adviser” și ”Business Pont”, precum și membru în Colegiul de Onoare al Revistei și Almanahului Nastratin). Cititorii vor pastra în memorie, pentru multă vreme de-acum înainte, articolele de fond ieșite de sub penița lui Olimpian: „Violența – alarmă de gradul zero!“, „Maria din Ferentari“, „Originalitate sau imitație?“, „Exodul cenușiu“, „Tăcerea satelor“, „Amintiri din Absurdistan“, „Sindromul străzilor bolnave“, „Crima organizată, în trei ipostaze“, Democrație vs. Democrație“, „Mizeria ca politică de stat“. În total: 10 texte de excepție ale presei contemporane. Un decalog jurnalistic care completează vasta opera beletristică și stiințifică a acestui titan al literelor românești, de care m-a legat o strânsă prietenie. Nu te vom uita, Maestre!
(”Business Point”, 2012)

Categorii: ”Nastratin”, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”EUROPA LUI ANTON CARAGEA” (2009)

coperta-gandind-la-europa-aI) Am răspuns cu plăcere invitaţiei de a lua parte la lansarea uneia dintre cele mai solide cărţi ale ultimilor ani: „Gândind la Europa”. Autorul ei (de care mă leagă o veche şi trainică prietenie) – profesorul universitar şi omul de media Anton Caragea – este, fără doar şi poate, la ora actuală, unul dintre cei mai reputaţi experţi în relaţii internaţionale pe care îi are ţara noastră. Multe dintre lucrările lui anterioare le parcursesem cu interes, găsind o excelentă sursă de documentare şi inspiraţie pentru unele dintre studiile mele şi pentru cursurile pe care le predau la universitate. Dar acest volum (care beneficiază şi de o prefaţă elogioasă a fostului preşedinte Emil Constantinescu) este cu totul special.
Reducand notele de subsol şi trimiterile bibliografice care împovărează, îndeobşte, un tom cu conţinut ştiinţific autorul a reusit sa sporeasca atractivitatea lucrarii. Lejeritatea stilului cu care a fost scrisă cartea s-a dovedit de-a dreptul spectaculoasă: lectura e uşoară şi captivantă. Uşurinţa cu care profesorul Caragea a subordonat şi a adaptat matricei jurnalistice teme şi concepte altminteri aride (precum, de pildă, căutarea identităţii europene şi eterogenitatea melanjului inter-statal, inter-naţional, inter-cultural, inter-religios etc. în construcţia comunitară) a reprezentat un pariu ambiţios, pe care l-a câştigat.
Anton Caragea (care nu poate fi etichetat ca eurosceptic, dar nici eurooptimist nu este, cu siguranţă!) ne plimbă cu caleaşca aristocraţiei intelectuale şi cu ochii minţii sale de cărturar prin istoria Bătrânului Continent, iar concluzia pe care o trage nu este deloc una liniştitoare: „La ora actuală, UE se confruntă cu lipsa unei idei unificatoare. (…) Cât timp va mai putea funcţiona o Uniune Europeană fără un model civilizaţional corent? Aceasta este întrebarea ce se pune acum. Fără îndoială, a alege înseamnă şi a părăsi anumite linii pe care Uniunea este tentată să le urmeze, dar niciodată până la capăt, înseamnă şi limitare, dar înseamnă, în primul rând, identificare şi responsabilitate, coerenţă şi supravieţuire. Modelul tip Ianus al UE ce promite totul şi nimic nu mai poate funcţiona şi elitele intelectuale au început a pune problema şi a căuta soluţii”. Iată nodul gordian, pe care nimeni nu se înghesuie să-l taie: „Privită din interior, Uniunea pare un amestec uimitor de civilizaţii unite şi disparate prin religie, etnicitate, spaţiu geografic şi istorie. Care să fie elementul de coeziune între o civilizaţie catolică, una protestantă şi una ortodoxă, între arealul baltic şi cel mediteranean, între Marea Neagră şi spaţiul continental sau între civilizaţia anglo-saxonă şi cea latină şi slavă? Prea multe culturi, prea multe paradigme civilizaţionale, un adevărat coşmar pentru cei care vor să creeze o identitate europeană sau măcar o interferenţă civilizaţională între cele 27 de state şi cele 9 straturi de civilizaţie europeană. (…) Interferenţa civilizaţională într-o Europă Unită rămâne încă un deziderat al viitorului, o promisiune ce trebuie îndeplinită dacă Europa vrea să supravieţuiască, indiferent de climatul economic şi de modele politice. România trebuie să devină un model al interferenţei civilizaţionale şi să militeze pentru realizarea acestei interferenţe la nivelul Europei Unite. Viitorul Casei Comune a popoarelor europene depinde de această construcţie civilizaţională. Va reuşi ea?”. O întrebare retorică, la care profesorul Caragea nu cere un răspuns, din partea nimănui. Pentru că deja îl ştie. Iar cunoaşterea răspunsului este unul dintre motivele pentru care a publicat această carte impresionantă atât prin profunzime, cît şi prin sinceritate.
(”Bună Ziua Iași”, 18 iunie 2009)

II) O apariție editorială de zile mari m-a ținut vreme de 2-3 ore departe de zbuciumul cotidian. Vechiul meu prieten Anton Caragea a scos de sub tipar o nouă lucrare excelentă: ”Sfântul și cultul sfinților”. În perioada creștinismului timpuriu, ”distanța între credincios și sfânt este întotdeauna mică: în timpul vieții – credinciosul îl slujește pe sfânt, după moarte – sfântul îl ia sub aripa sa protectoare pe credincios”. Pe măsura ce trec veacurile, ”deja sfântul nu mai este «amicus», ci «patronus» puternic, ce nu trebuie deranjat, un patron care cere menținerea distanței între el și credincioșii care vin la el”.
Prin cultul sfinților se înțelege ”cercetarea rolului cultic, imagistic al întregului mormânt, al fragmentelor de trup (moaște) și al obiectelor ce au devenit intrinsec componente ale vieții sfintelor și sfinților, mărturisitorilor, cuvioșilor și martirilor”. Cultul ”este legat în mare parte de miracole, de harul taumaturgic al acestora, de forțele misterioase ce par a activa în jurul lor. Această energie supranaturală ce pare a se revărsa în preajma lor este explicată de Biserică ca fiind mărturia pe care sfântul o face atotputerniciei divine. (…) Elementul esențial al acestei scheme este faptul că cel despre care se discută este mort. Odată trecut în cealaltă viață, sfântul nu mai lasă loc interpretărilor, miracolele sale sunt clare, devoțiunea pe care o provoacă nu lasă loc de îndoieli, sfântul e exigent și apelul său la credință este fără drept de revocare”.
Autorul precizează că ”relicvele nu trebuie niciodată privite doar ca oseminte și lucruri moarte. (…) Sfântul ca atare trăiește, el este în preajma lui Dumnezeu și își supraveghează cu atenție destinul trupului rămas pe pământ. Trupul rămas aici nu va fi abandonat, ci în ceasul Judecății de Apoi va fi unit și redat vieții veșnice în aureola sfințeniei”. În acest volum de care ortodoxia românească avea atâta nevoie și care nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui credincios, Anton Caragea arată că ”sfinții sunt priviți drept corp al lui Christos. În unire cu trupul lui Christos, ei săvârșesc miracole, îndură dureri și, într-o «imitatio Christi», reușesc să îndure martiriul până la moarte. (…) Christos apare, de altfel, ca primul martir, în fond un deschizător de drumuri, mai complet decât toți cei care îl vor urma”…
(”Bună Ziua Iași”, 9 noiembrie 2009)

Categorii: Recenziile mele la cărţile altora, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”ANGHEL STANCIU – ACADEMICIAN, SAU MĂCELAR?” (6 iulie 2005)

Anghel-Stanciu--PSD--si-a-dat-demisia-din-Comisia-de-Cod-ElectoralPână mai ieri, Comisia de Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport a Camerei Deputaţilor a fost condusă de un ins butucănos, ajuns din şantierist – profesor universitar (deşi unii zic că scria “mi-au” ca pisica, adică ”miau”!), cam grobian de felul său, intrat în politică încălţat cu cizme de cauciuc şi ieşit de pe scena publică în pantofi de mort (carton vopsit negru – “ieftin şi bun”, cum afişau odinioară, în vitrine, negustorii de pe Lipscani). Acest politruk despre ale cărui fărădelegi din timpul comunismului vorbeşte un document şocant, pe care îl vom publica într-unul din numerele noastre viitoare, a dus-o bine şi înainte, şi după 1989, sub toate guvernele, cu toate partidele, ca orice oportunist care se respectă. Anghel Stanciu (până şi copiii şi-au dat seama că despre el este vorba) a purtat, în anii din urmă, o mască dublă, de Ianus. Spre ceilalţi privea cu chipul prefăcut al omului politic “sărac şi cinstit”, care se sacrifică pentru binele masselor, iar la spate ascundea o altă figură – cea hâdă, a bogătanului corupt şi corupător, băgat în zeci de combinaţii murdare pentru a-şi spori averea fabuloasă. Acest individ, bolnav de mania persecuţiei, lacom şi abuziv, a otrăvit, 13 ani, Parlamentul României. Deşi, de la microfonul Camerei Deputaţilor, slobozea, în general, doar glumiţe scremute, truisme jenante şi banalităţi crase – bulibaşa chiar s-a crezut (în megalomania sa!) un mare orator, un stâlp al Legislativului.
Cum spunea, pe vremuri, N. D. Cocea, în pamfletul “Alesul naţiunii”: “Ca un gramofon solemn urcă alteori treptele tribunei, îşi drege glasul, schiţează un gest clasic şi începe”. Stanciu a fost un gramofon stricat, a cărui unică placă, aceea a demagogiei, s-a tot învârtit, până când jegul acumulat pe acul aparatului a oprit-o în loc. Atunci a fost dat afară din PRM, ca ultimul gunoi, iar cei care l-au văzut în acea zi de luni (30 mai 2005) susţin că el plângea cu lacrimi grele, de crocodil. Plângea după funcţii şi privilegii. Se fofilase, viclean, în februarie 2002, când trebuia, pe bună dreptate, să fie exclus din partid; dar şi-a dat seama că, de data asta, nu mai era cale de întors. Profitase de buna-credinţă a Partidului România Mare şi a preşedintelui său, dl. senator Corneliu Vadim Tudor. Înşelase aşteptările ieşenilor. Transformase Comisia de Învăţământ a Camerei Deputaţilor într-o moşie proprie, de care nimeni nu mai avea voie să se atingă, fără să-l supere pe “stăpân”. Sub umbrela Parlamentului, îşi extinsese în întreaga ţară propria reţea de învăţământ privat, numită F.E.G. (Fundaţia Ecologică Green). Desigur, aici era vorba de un conflict de interese, Stanciu fiind, simultan, şi “prestator de servicii”, şi “controlor”. Adică, el centra şi tot el dădea cu capul! Ministerul Educaţiei şi Cercetării închidea ochii, iar puşculiţa F.E.G. se umplea până la refuz, aşa că gologanii au fost băgaţi în proprietăţi imobilare, maşini de lux, acţiuni şi conturi bancare ş.a. În tot centrul Capitalei, trecătorii sunt agresaţi, de ani de zile, de afişele “promoţionale” ale acestei fundaţii-căpuşă, care organizează “cursuri de calificare şi perfecţionare profesională” pentru măcelari, zidari, ospătari, barmani, bucătari, brutari, patiseri, coafori, frizeri, dulgheri, instalatori, menajere, cameriste etc. Pe când şi cursuri intensive pentru vidanjori, gunoieri, hingheri şi gropari?!
Acest Stanciu se recomandă peste tot “academician”. Cum a primit un inginer constructor, specialist în geotehnică şi fundaţii, titlul de “membru de onoare al Academiei Agricole şi Silvice” – e uşor de aflat. Nu pentru merite de ordin ştiinţific, evident, ci pentru promovarea în Parlament a infamei Legi a Agronomilor (nr. 290/2002), prin care aceştia au fost transformaţi în latifundiari, făcându-li-se cadou o serie de obiective din toată ţara, inclusiv zeci de mii de hectare de terenuri arabile, pomicole, viticole, legumicole, destinate păşunatului etc. Dar, asta e o altă discuţie. Acum ne interesează unde se situează Anghel Stanciu pe scara socială. El zice că foarte sus. Doar e “academician”, nu-i aşa? Un “academician” care îi stoarce de bani pe măcelarii dornici să se recalifice şi să se perfecţioneze profesional. Despre ce măcelari o fi vorba? Despre măcelarii de abator, care căsăpesc animalele? Despre măcelarii de carmangerie, care tranşează leşurile şi pun carnea pe căprării? Vi-l şi imaginaţi pe patronul (din umbră) al F.E.G. (140 de kile, veşnic asudat, “ceafă de taur” – vorba lui Zaharia Stancu), dezbrăcat până la brâu, cu un şorţ de piele peste părţile ruşinoase, explicându-le doct şi pedant ucenicilor-măcelari cum se “depilează” părul de porc de pe şorici… Asta da, demnitate de “academician”, de profesor universitar, de (fost) şef de Comisie Parlamentară!
N-are ea, România, un parlamentar-ţăran, dar iată că mai are parte câteva luni, până la alegerile anticipate, de un parlamentar-măcelar, Anghel Stanciu, căruia îi dedicăm, acum, când cariera lui politică a luat sfârşit, câteva rânduri din articolul “Ploşniţele” (că tot are whisky-ul gust de ploşniţe!), al marelui Tudor Arghezi: “A, ploşniţă scumpă, vino şi rămâi la noi; fă-ţi cuiburile în perini de velur şi puii tăi în horbota lor spumoasă: creşte şi te înmulţeşte, căci aşa voieşte Dumnezeu, părintele tău şi al nostru, de care ne rugăm să te stârpească şi care îţi boiereşte, dimpotrivă, sămânţa şi ţi-o aruncă peste noroade. Iar dacă somnoroşii pe care îi sugi se vor încumeta vreodată să-ţi aducă pâre de care tu eşti nevinovată, căci starea în lumea noastră ţi-o păstrezi de la firea ce ţi s-a dat, răspunde cărturarilor scârbiţi că cine nu doreşte păduche, îşi curăţă sălaşul”…

(”Tricolorul”, 6 iulie 2005)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”PENTRU MINE, FILMUL ARE GUST DE ȘTRUDEL!” (februarie 2010)

Vlad HogeaUnii se întreabă a cui o fi fost ideea emisiunii ”Filmul sau Viața?” (realizată și prezentată de mine, sâmbăta, la Antena 2). Le răspund simplu: a mea. Pasiunea pentru cinema este o moștenire de familie. În copilărie, cea mai mare plăcere era să merg cu bunica la film. Mă simțeam cel puțin la fel de fascinat ca puștiul din ”Cinema Paradiso” (de Giuseppe Tornatore). Țin minte și acum atmosfera unică, magică, incandescentă din cinematografele ieșene Victoria, Republica, Tineretului sau Copou, atunci când rulau (cu sala arhiplină și la stal, și la loje, și la balcoane) ”Tarzan, omul-maimuță”, ”Rio Bravo”, ”Zorro”, ”Apartamentul” sau ”Misterele Bucureștilor”. După spectacol, mergeam să mâncăm ștrudele cu mere la cea mai bună plăcintărie din Iasi (care, între timp, a fost demolată). Așa că, pentru mine, filmul are gust de ștrudel…
Tot în anii ’80, mă duceam cu mama la niște prieteni de familie, care aveau videorecorder. Primul film pe care l-am văzut pe casetă video a fost ”Shining” (cu Jack Nicholson), de pe urma căruia am avut coșmaruri săptămâni întregi. Alte filme care mă țineau lipit de fotoliu erau ”Ultimul Împărat” (al lui Bertolucci), ”Lace”, ”Doctor Jivago” (amândouă cu Omar Sharif), ”Commando” (cu Arnold Schwarzenegger), ”Benji, câinele îngeresc” (cu Chevy Chase), ”Vizitatorul din noapte” (cu Max Von Sydow), ”Diamantele sunt nemuritoare”, ”Niciodată nu spune niciodată” (ambele cu Sean Connery), ”Șotronul” (cu Walter Matthau), ”Aventurile rabinului Iacob” (cu Louis de Funes) și încă vreo câteva zeci de casete (unele dintre ele traduse, într-o manieră inconfundabilă, de Irina-Margareta Nistor). Prea puține ca să-mi satisfacă setea uriașă de film, dar destule ca să mă cucerească și să mă transforme în cinefil pentru restul vieții. Și, nu în ultimul rând, nașul meu de botez este Ștefan Oprea, reputat critic de teatru și film, autorul volumelor ”Statui de celuloid”, ”Stelele Oscarului” și ”Scriitorii și filmul”. În 1992, când aveam 15 ani, mama (care avea sa se prăpădească prematur, în 1999) mi-a făcut cadou ce îmi doream mai mult și mai mult: un videoplayer. Ca o coincidență stranie – prima casetă cumpărată de mine (proprietate personală, cum ar veni) a fost ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, deci tot un film cu Jack Nicholson (ca și „Shining”, primul film văzut pe video, în anii ’80)…
La școala, le dădeam să copieze colegilor la lucrările de control doar dacă îmi împrumutau casete video, pentru câteva zile. Era un troc reciproc avantajos, pentru că eu oricum învățam, iar așa făceam rost și de filme bune fără să dau mereu bani la centrele de închirieri care existau pe vremea aceea. Atunci am văzut seria ”Die Hard” (cu Bruce Willis), ”Trup și Sânge” (cu Rutger Hauer), ”Ploaia neagră” (cu Michael Douglas) sau ”Profondo Rosso” (făcut de maestrul genului ”giallo”, Dario Argento, care avea să devină regizorul meu preferat, după ce, amintindu-mi ca prin vis de acest film superb văzut pe video cu ani în urmă, aveam să cumpăr din străinătate, la mijlocul anilor 2000, DVD-urile cu celelalte creații ale sale). Tot la începutul anilor ’90, devoram emisiunea ”Vârstele peliculei”, de la TVR, pe care o realiza Tudor Caranfil, tatal lui Nae Caranfil – cel mai talentat regizor român de după Sergiu Nicolaescu. În perioada respectivă, o parte din filmele la care aveam acces, fie pe casete video, fie prin cablu, la posturile TV străine, nu erau dublate sau titrate în limba română. Așa că dorința mea de a pricepe cât mai mult din desfășurarea acțiunii m-a făcut să-mi perfecționez din mers 3 limbi străine: engleza, franceza și italiana. În 1996, am cumpărat și un videorecorder, cu care puteam copia filme de pe casetele altora sau de la televizor.
Începând cu anul 1998, toate deplasările mele în străinatate, fie că era vorba despre delegații parlamentare sau vacanțe private, aveau să conțină, obligatoriu, și lungi perindări prin shop-urile de casete video și, apoi, DVD-uri. Țin minte că în 2002, la Strasbourg, am ieșit atât de încărcat de casete video (moda DVD-ului era, la noi, abia la început, iar eu aveam încă inerția videorecorderului) din magazinul ”Fnac”, încât am fost nevoit să-i rog să mă ajute la transportat, până la hotel, pe doi colegi de Parlament, senatorii Gheorghe Buzatu și Mihail Lupoi. La ora actuală, dețin una dintre cele mai mari și mai valoroase colecții de filme care există în România: câteva mii de titluri, pe suport DVD, CD și VHS. Mă pot uita oricând, la nesfârșit, la Benny Hill, și, indiferent de starea mea de spirit, mă binedispune instantaneu. Pentru mine, rămâne cel mai mare creator de comedie din toate timpurile. A, să nu uit: am un actor preferat – pe Alain Delon – și o actriță favorită – Monica Bellucci…
(”Bună Ziua Iași”, 15 și 19 februarie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011), Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”EFECTUL DE BUMERANG” (23 iulie 2014)

bumerang-nedir-D476-3567-BE9EÎntoarcerea la popor (clamată, de prin 2004 încoace – și când trebuia, și când nu trebuia!) s-a întors, cu efect de bumerang, în 2012, împotriva celor care-și făcuseră din ea clișeu pentru discursuri sforăitoare și muniție pentru ciuruiri improvizate. Dar nici ceilalți nu s-au dovedit mai breji, pilotând orbește, la raliuri politice absurde, mașini tunate, dar fără carburanți. Cartoforii mahmuri ai falselor alternative au confiscat nemulțumirea populară față de cei dintâi, dar, odată (re)ajunși la putere, au făcut uitate promisiunile reformiste și s-au preocupat de (re)capitonarea fotoliilor guvernamentale de sub propriile șezuturi. Însă Istoria joacă, de multe ori, feste, iar mulți pești din borcanul acesta comun, care s-au îngrășat peste măsură în două decenii și jumătate de furăciuni, pot sfârși pe grătarul fumegând al unui vot negativ anti-tot.
Vine scadența, iar românii ar putea băga în urne, cu ultimele puteri, în noiembrie 2014 (la scrutinul prezidențial), respectiv în 2016 (la alegerile locale și parlamentare), ultimul simbol al nemulțumirii lor față de batjocura generală din 1989 încoace: un vot. Democrația a fost demagogizată caragialesc de către clica politică dâmbovițeană, care a jecmănit țara în ultimii 25 de ani. Acum, un tur-retur al acestui joc periculos este riscul final pentru cei care au crezut că își pot permite orice. Aroganța costă. Și, mai cu seamă în vremuri tulburate de crize naționale, continentale sau mondiale, oamenilor simpli (care duc globalizarea pe umerii lor de Atlas) le vine mintea la cap.
Nimic nu va mai fi ca înainte în politica (și, implicit, în societatea) românească. Iar cei care i-au umilit și i-au înfometat pe români se vor trezi (mai bine mai devreme, decât mai târziu!) închiși cu lacăte grele în lada de gunoi a istoriei noastre recente…
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, 23 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”ANDI LĂZESCU FACE PARTE DINTR-UN GRUP EXTREMIST!” (10 februarie 2000)

AUDIERE - CANDIDATI - SRTV - SRRS-a mai scris despre Alexandru (alintat “Adi” sau “Andi”) Lăzescu, grangurele monitorist cu buzunare pline de parai mucegăiţi. Nevastă-sa, Daniela, era un fel de doctoriţă la Policlinica CFR; în vremurile din urmă şi-a tras şi un cabinet particular, intens mediatizat în ziarul lui bărbatu-său. Răsfoind zilele trecute revista “22”, am avut surpriza să constatăm că Andi este ditamai “publicist comentator” al celei mai buruienoase fiţuici din istoria presei (anti)româneşti. Lăzescu este, aşadar, coleg cu Patapievici (care a spus că “radiografia plaiului românesc este ca a fecalei”), cu Gabriel Andreescu (care a instigat public împotriva Unirii cu Basarabia românească), cu Emil Hurezeanu (adept fervent al federalizării ţării), cu Cristian Preda (demolator de Eminescu) şi cu Al. Zub (ideolog şi eminenţă cenuşie a masonilor ieşeni). Toţi, unul şi unul, membri de frunte în “Grupul pentru Dialog Social” (editorul imundei reviste “22”). Reiese foarte clar că şeful de la “Monitorul”este de acord cu ceea ce se publică în gazeta cu pricina. El se face complice, de exemplu, la publicarea aberaţiilor antiromâneşti ale lui Horia–Roman Patapievici, considerat de revistă ca fiind un “distins intelectual”, victimă a celor care promovează “patriotismul ordinar”. Nu-i de mirare, din moment ce unul dintre fondatorii GDS, Alin Teodorescu , declară cu o sinceritate incredibilă: “Îmi propusesem ca Soros să fie decorat de preşedintele României, oricare va fi fost el, sau primit de Parlament cu onoruri speciale”(!!!). E clar în solda cui este grupul de la “22” (din care face parte şi Andi Lăzescu).
Să nu uităm de atacurile demenţiale împotriva unor mari valori ale culturii române, precum Eugen Barbu, Marin Sorescu, Edgar Papu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, Corneliu Vadim Tudor, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu, Iosif Constantin Drăgan, Virgil Cândea, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu (dintre care mulţi au intrat în pământ prea devreme, din cauza tracasării morale la care erau supuşi).
“Monitorul” e şi el membru în această clică a călăilor lipsiţi de scrupule şi de orice urmă de sentimente umane. Semnalul dat de şeful său (care s-a înrolat în secta sinucigaşă a GDS) e mai mult decât elocvent. Dacă ţinem bine minte, n-a fost chiar el, Andi Lăzescu, coordonator pe Moldova al Fundaţiei “Soros” cu ani în urmă ?! Iată cum se leagă toate, într-un “puzzle” complicat, într-un păienjeniş al urii şi al dezinformării, într-o caracatiţă a ticăloşiei şi prostituţiei de presă. Quod erat demonstrandum.
(Pamflet publicat sub pseudonim, “Atac de Târgu’ Ieşilor”, 10 februarie 2000)

Categorii: Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”ANDROPAUZA LA ROMÂNI” (16 decembrie 1999)

C9Multă lume a început să vorbească, pe bună dreptate, despre impotenţa clasei noastre politice. Incapabili să ia o decizie după capul lor, demnitarii români refuză să se încoieze, preferând să stea într-o poziţie de aşteptare, păguboasă pentru toţi, inclusiv pentru ei. Faptul că o grămadă de aşa-zişi “politicieni” nu au bărbăţia să-şi arate muşchii doctrinari şi ideologici când vin la guvernare, nu mai e de mult un secret. Dar perpetuarea sculamentului în viaţa publică românească, în general (şi în cea ieşeană, în special), ar trebui să ne dea serios de gândit. E clar că unor moşnegi liberali sau ţărănişti nu li se mai scoală bastoanele ca în tinereţea lor mai mult sau mai puţin revoluţionară. În ciuda vârstei matusalemice, aceşti patriarhi ai senilităţii nu se mişcă nici un milimetru de pe jilţurile capitonate unde şi-au instalat fundurile urât mirositoare. În urma lor, plodăraia de nepoţi şi strănepoţi de sânge (corcit) sau de alianţă (conjuncturală) împânzesc până la refuz reţeaua administraţiei locale şi centrale.
Nepotismul de partid a devenit o regulă pentru sistemul corupt şi inuman care încă mai caracterizează România. Totul pentru a se acoperi andropauza care marchează profund comportamentul clanului de la putere. Penetrarea pieţelor externe de desfacere a fost înlocuită de politica onanistă a supravieţuirii prin comerţ şi trafic de frontieră. Sămânţa bună a creşterii economice (prin sporirea producţiei interne) a fost schimbată de coaliţia lui Dănilă Prepeleac cu importul deşeurilor aruncate peste bord de vesticii aflaţi în criză de supraproducţie. Asta nu înseamnă că românii n-ar avea armăsari adevăraţi, capabili să prăsească iepele altora. Numai că aceştia sunt ţinuţi în grajduri infecte, în timp ce gloabele “democratice” abia se mai târăsc prin păşunile grase ale Ieşilor şi României. Nu trebuie decât să urnim din loc căruţa înnămolită a poporului român, pentru ca la anul pe vremea asta să-i prindem din urmă pe unguri, pe polonezi şi pe cehi.
Viagra nu putem folosi, că e prea scumpă, iar noi suntem săraci. În schimb, putem să găsim altă metodă. La urma urmei, de ce-am schimba noi la infinit “pamperşii” ministeriali, când putem să-i înlocuim pe cei care i-au tot murdărit în ultimii ani…
(Editorial publicat sub pseudonim, “Atac de Târgu’ Ieşilor”, 16 decembrie 1999)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DE CE CRED ÎN BIRUINŢA PARTIDULUI ROMÂNIA MARE?” (27 martie 1999)

VULTURUL CRUCIAT1. Pentru că are un mesaj politic naţionalist , radical şi justiţiar.
2. Pentru că militează pentru consolidarea şi reîntregirea Statului Român, în graniţele sale fireşti.
3. Pentru că luptă împotriva Ocultei Transnaţionale (care urmăreşte instaurarea Noii Ordini Mondiale).
4. Pentru că doreşte eliberarea României din robia Marii Finanţei Internaţionale şi se pronunţă pentru relaţii de cooperare cu state importante precum China, Rusia, India ,Ţările Arabe.
5. Pentru că are oameni valoroşi, cinstiţi şi patrioţi, care pot să facă ordine în economia românească şi să asigure stabilitatea Ţării.
6. Pentru că este singurul partid politic care NU s-a aflat la guvernare după 1989
7. Pentru că, de la înfiinţare şi pînă în prezent, merge pe aceeaşi linie de curaj şi intransigenţă, în ciuda prigoanei internaţionalist-totalitare declanşate împotriva sa.
8. Pentru că Organizaţia sa de Tineret nu este o simplă anexă a partidului, ci un vârf de lance, un adevărat detaşament de elită.
9. Pentru că are ca scop suprem dăinuirea Neamului Românesc şi asigurarea viitorului fericit al copiilor noştri.
10. Pentru că liderul său, Corneliu Vadim Tudor, are toate calităţile necesare pentru a fi conducătorul naţionalist al României Mari.
(“Politica”, 27 martie 1999)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL MAIORESCU” (22 iulie 2014)

Titu_Maiorescu_-_Foto01Cum, în vremea regimului bolşevic de ocupaţie, stigmatizarea valorilor naţionale şi înlocuirea lor cu mediocrităţi şi cu modele de împrumut deveniseră reguli ale proletcultismului oficializat, nici marele critic literar Titu Maiorescu n-a scăpat nepătat. „Misiunea” a fost încredinţată tinerei Georgeta Horodincă, aceasta publicând în decembrie 1955, în „Gazeta literară”, următoarea compunere (cu titlul „Adio, domnule Maiorescu!”), devenită „clasică” în anii „Deceniului Negru” (1950-1960): „Se făcea să stăteam de vorbă cu Titu Maiorescu. Ca să spun drept, m-a impresionat. Mai ales la începutul convorbirii noastre. Avea o distincţie aristocratică puţin ostentativă, care ar jena, cred, pe orice interlocutor. Barba neagră, potrivită cu măiestria unui frizer cum nu cred că se mai află azi pe undeva, îi dădea un aer sever. Ţinea capul uşor aplecat spre umărul drept, ca într-o poză din «Istoria literaturii române», o mână îi spânzura neglijent de speteaza scaunului, în timp ce cu cealaltă bătea un tact discret pe scoarţele unui volum de pe măsuţa mea de lucru. Mă privea cu o ironică indulgenţă care mă stingherea, trezindu-mi uitate simţăminte şcolare.
– Şi dumitale-ţi place cartea asta? m-a întrebat într-un târziu, accentuând pe scoarţele volumului tactul care-i trăda nervozitatea reţinută, căruia nu-i dădusem mare atenţie până atunci. M-am uitat încurcată la titlul acestuia şi-am răspuns cu sfială, dar cu un glas pe care mi-l voiam ferm:
– Da… Dumneavoastră, nu?
– Cum să-ţi spun, mi-a răspuns neaşteptatul şi incomodul meu musafir, care, totuşi, începea să mă intereseze, unele comparaţii politice îmi plac, adjectivul sensibil este uneori la locul lui şi personificările purcese din trebuinţa de a sensibiliza gândirea mi se par nelipsite de interes.
– Numai atât? Nu remarcaţi o gândire originală la Mihai Beniuc, nu vă place conţinutul nou… – îmi căutam cuvintele ca să înving distanţa dintre minţile şi inimile noastre necontemporane – în sfârşit, viziunea, concepţia filosofică şi artistică a acestor poezii?…
– Eh, tinereţe, tinereţe… mi-a răspuns surâzând blând, numai cu o luminiţă de ironie jucându-i în pupilele aţintite asupra mea – asta mă interesează mai puţin. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie în veşmântul cu care învălueşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră.
– Cred că greşiţi, fiindcă…
– Nu, subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă…
– O, dar e un lucru de mult dovedit că nu e adevărat… Uitaţi-vă, aproape i-am smuls cartea de sub degetele-i nervoase care dansau pe scoarţele ei. Iată, deschid la întâmplare: «Am cunoscut ce nu vor mai cunoaşte / Aceia ce în urma mea s-or naşte / Căci am trăit când se sfărmau cătuşe, / Când se făceau împărăţii cenuşă / Iar altele să se mai iele locul / N-au mai avut nicicând, nicicum norocul. / Pierdea când ici, când colo, câte-un rege, / Îl jeluiau curtenii – se-nţelege – / Ci n-a plâns lacrimi după domnitor / Din inimă vreodată vreun popor».
– Ei, ajunge, ajunge…
– Ba nu, daţi-mi voie, nu oricând se pot scrie asemenea versuri. Astea sunt versurile vremii noastre – m-am înflăcărat eu. Conţinutul – am accentuat cu subînţeles – acestei poezii este nou. Noi găsim în versuri mândria noastră, a celor care trăim prefacerile revoluţionare ale ţării noastre şi care luptăm pentru înfăptuirea lor…
– Ei, vezi, uite aici greşeşti – m-a întrerupt iar interlocutorul meu, cu o lumină de biruinţă în ochi. Atât cel puţin este sigur – a continuat cu un ton grav ca o profeţie – că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice.
– Dar bine, domnule Maiorescu, m-am indignat eu, deodată foarte stăpână pe mine, exact aceleaşi cuvinte le-aţi spus, ba chiar le-aţi şi scris acum mai bine de optzeci de ani. De atunci, lumea s-a schimbat foarte mult şi, în orice caz, numai în literatura noastră s-a scris destulă poezie politică încât să infirme total aceste afirmaţii ale dumneavoastră, pe care le susţineţi din nou astăzi, fără cea mai mică modificare despre «cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace».
– Poate ai uitat că eu am ţinut în viaţa mea prelegeri universitare «fără cea mai mică modificare» – sublinie el ironic – la distanţă de douăzeci de ani.
– Nu e o cinste pentru dumneavoastră, m-am înfuriat eu.
Ieşirea mea nepoliticoasă l-a jignit. Şi-a strâns buzele ca şi cum ar fi gustat dintr-o lămâie şi a început să-şi mângâie nervos barba.
– Iertaţi-mă… dar m-am cam aprins. Dumneavoastră, cu această teorie, incriminaţi toată poezia noastră actuală. Or, iată, să luăm acelaşi volum. Voi încerca să vă demonstrez de ce-mi plac poeziile pe care le cuprind şi de ce-l socotim noi un succes al literaturii contemporane.
Titu Maiorescu îşi balansa atent vârful piciorului, ca şi cum ar fi fost cu totul absorbit de această preocupare.
– … Iată, mă opresc la una din cele mai bune poezii din volum, care i-a dat şi titlul, «Mărul de lângă drum»: «Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri poame roşii ard. / Drumeţule, să iei fără sfială, / Căci n-ai să dai la nimeni socoteală. / Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam / Adu-l ţărânei ce sub mine-o am / E ţara ce sub sânul ei ne ţine, / Hrănindu-ne pe tine şi pe mine». Nu găsiţi că sentimentele patriotice ale poetului sunt aici expuse într-o imagine dintre cele mai frumoase? Şi, mă iertaţi, dar această superbă imagine nu se putea naşte decât ca rod al unui conţinut nou, al ideologiei înaintate şi generoase.
– Poezia este un product de lux al vieţii intelectuale – mi-a răspuns sec musafirul meu – une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Stael – a adăugat agitând spre inălţime arătătorul mâinii drepte. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încât să o tragă de la sine, din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucât nu poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică.
– Daaa? l-am interpelat eu, aproape familiar şi obraznic. Aflaţi atunci că poezia noastră contemporană, asemeni acestui «măr de lângă drum», se bucură de o mare simpatie din partea maselor populare şi chiar în acest volum pe care-l ţin în mână se află versuri de o rară splendoare, care mărturisesc o osmoză de idei şi simţăminte între poet şi popor. Iată, în poezia «Oaspeţi», Mihai Beniuc îşi face o frumoasă autocritică, dacă ştiţi se înseamnă asta: «Avea Pegasul meu ovăz, / Eu nu aveam vreun of, vreun păs, / Mă linişteam, mă îngrăşam / Aveam şi ceas şi portofel; / Cât de Parnas, îl cam uitasem / Şi nu-l mai cercetam defel». Şi-apoi – nu vă mai citesc toată poezia – poetul povesteşte cum a invitat la ospăţ oameni noi din fabrici. Le-a dat din heleşteie păstrăvi proaspeţi şi i-a cinstit cu vin «să cadă toţi sub masă criţă». Dar oaspeţii n-au fost mulţumiţi: «– Bucatele, orice s-ar spune, / Nu-s fără gust, ba chiar sunt bune; / Dar, nu te supăra pe noi, / Miroase peştii a noroi. / Şi prepeliţa, deşi-i grasă, / A fost crescută lângă casă. / Găina e… vezi, ne-ar plăcea / Vânat mai rar la dumneata » etc. etc. Există, cum spune şi poetul aici, un veşnic schimb între creator şi mase, o legătură bazată pe dragoste şi pe reciproc, care atestă că literatura a devenit astăzi un bun al maselor largi, cititori foarte exigenţi. Poeţii noştri pentru aceşti cititori scriu. Şi să ştiţi că nu-i acesta puţin lucru. «S-o mohorî odată…» se cheamă o foarte bună poezie din acest volum. Şi am început să-i citesc înduioşată: «S-o mohorî odată ziua mea, / Ca zmeura va curge asfinţitul, / Pe vii s-o-ntinde giulgi de pâclă grea, / În soare va fi scormonit cuţitul».
– Mda, descripţiunea simţământului manifestată în forma estetică…
L-am întrerupt:
– Şi ce întreabă poetul cu o umbră de melancolie pentru făptura-i trecătoare: «Poporul meu, ţinea-mă-vei tu minte? / Ori fericit sub raza noii vremi, / Pe cei ce suferă înainte / Nici chiar în gând mai mult n-ai să-i rechemi?» E firească această întrebare! Şi cât de atingătoare! – arhaizai, ca să mă priceapă mai bine interlocutorul. Poetul se împacă chiar cu această ipoteză – «Să fie-aşa dacă vei fi ferice!» – dar faptul că şi-a confundat fiinţa, gândurile şi simţirile cu poporul său, îi dă un optimism invicibil, provenit din sentimentul că idealurile lui se vor perpetua în viaţa poporului care este veşnic. Ascultaţi, vă rog, domnule Maiorescu, ultimele două strofe, care sunt deosebit de frumoase: «Cât despre mine, foşnet de rogoz / Ori tângă de cocor pierdut în toamnă… / Poate-un ţăran la dânsul în colhoz, / ‘Nainte de-a sorbi vinul din cană / Cinstind cu alţii straşnica recoltă, / Un strop sub masă va turna gândind / La cei apuşi. Străbuna mea revoltă / Atunci în căni va spumega zâmbind». Vedeţi? Şi marele Goethe, pe care-l tot citaţi dumneavoastră, spune: «individul nu poate fi bucuros şi fericit decât atunci când are curajul că el nu este decât o parte dintr-un întreg».
– Da, conveni el perfid, dar să nu uităm că în poeţii cei mari a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor.
– Ah, scrâşnii eu, sunteţi incurabil şi de altfel n-aveţi dreptate!
El zâmbi calm şi continuă:
– Unde se întâmplă este un simptom rău, nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci necunoştinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competenţei autorităţilor în stat, şi când se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantezii poetice în politică – două confuzii, între care este greu de hotărât care este mai preţioasă.
Argumentaţia lui mi s-a părut cel puţin amuzantă şi am început să râd.
– Nu văd totuşi de ce un poet ar fi neapărat un incompetent om de stat. Ştiţi, exemplele nu lipsesc! Dar să lăsăm asta. Teoria dumneavoastră, care opune atât de radical ştiinţa artei şi gândirea poeziei, este o teorie desuetă. Noi am acordat de mult poeţilor dreptul de a gândi sau, dacă vreţi, şi l-au luat ei singuri. În orice caz, creatorii pe care-i preţuim, asemeni lui Mihai Beniuc, din care v-am citat foarte mult, sunt oameni care gândesc şi care-şi iubesc patria.
– Frumoasele arte, şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenţei.
– Degeaba, am izbucnit eu, nu sunteţi recuperabil! Eram din nou evervată. Mi-am luat cartea sub braţ şi am dat să ies. În prag m-am oprit să-i spun numai atât: «Adio, domnule Maiorescu!», dar el dispăruse”…
(”Tricolorul”, 22 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL REBREANU” (21 iulie 2014)

LiviuRebreanuMarele prozator Liviu Rebreanu a fost, şi el, satanizat, imediat după ce şi-a dat obştescul sfârşit. Sacrilegiul a fost săvârşit în septembrie 1944, de către Ion Caraion, într-un articol odios intitulat „Gorila”, în care erau amestecate informaţii reale cu minciuni sfruntate şi cu injurii birjăreşti. Iată textul care, practic, îl omora a doua oară pe unul dintre cei mai valoroşi scriitori din literatura română: „Aşadar, maestrul a murit. A murit aproape în aceeaşi zi cu «baronul» sau, în orice caz, la interval scurt, unul după celălalt, într-o camaraderie de situaţii, ce să spunem, emoţionantă. Destin? Coincidenţă? Ironie istorică? Sau simplă întâmplare? Poate fiecare în parte, cine ştie, ori toate la un loc. Sfârşitul e la fel de dezgustător şi anonim, iar concluzia rămâne aceeaşi: că Liviu Rebreanu şi-a îndeplinit până la urmă acţiunea lui de trădător. Singura dată când a fost conştiincios, căci altfel nu l-a interesat nici conştiinţa lui, nici neamul acesta, nici judecata oamenilor viitori. Liviu Rebreanu ţinea conferinţe în străinătate, nu uita să amintească de «bunele raporturi» româno-germane. Câtă muncă pentru el, care era greoi şi delibera anevoie… A ştiut Germania hitleristă întotdeauna dintre cine să-şi aleagă oamenii şi cum să-şi bată joc de durerile popoarelor, a ştiut Gestapoul nemţesc la cine să facă apel, atunci când trebuiau să fie ascunse nemulţumirile, atunci când revoltele, urletele mulţimii trebuiau făcute inofensive, a ştiut vâscul teuton în care arbori să intre, pentru a lipsi pădurea de copacii care mai rămăseseră sănătoşi. Pentru doctrina încârligată a naziştilor, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, Pamfil Şeicaru şi alţii mai mici, ca Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu etc., nu mai aveau importanţă, începuseră să fie prea puţini. Din partea lor, slugi de doi lei, gata să lingă oricând unde au scuipat, nu s-ar fi sinchisit niciodată Hitler. Era sigur de ei, ca de nişte lipitori trimise să sugă, era convins, aşa cum eşti convins de picioarele scaunului, de fundul pălăriei. Trebuiau înmulţiţi, trebuiau căutate platforme proaspete pentru a îmbrobodi la ochi ţara, pentru a o face să primească dictatul vienez cu gura închisă. Şi s-au gândit la Liviu Rebreanu. Era disponibil şi i-au plăcut banii, onorurile, vizitele, fotografiile, cartierele generale, se prăpădea după civilizaţia germană, începuseră să-i amorţească ochii ca la «camarazii» lui din Prusia şi din Bavaria. Liviu Rebreanu avea în faţa ochilor prestigiul des zis al lui Cezar Petrescu, fostul director al unui cotidian de a nu ştiu câta «renaştere naţională»; avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni, peste mormântul cărora călcau acum cizmele şi trosneau bicele grofilor unguri. Şi cu toate acestea a trădat. În loc să moară lângă Apostol Bologa, a murit lângă Killinger. În loc să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate, pentru eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de «protectorat» hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării, acolo, în Năsăud, a aşteptat – alături de Clodius – «victoria finală», postat la direcţia ziarului «Viaţa» şi la aceea, mai grasă, zisă şi generală, a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriaşilor, nici amintirea războiului trecut, când fratele lui murea împuşcat de nemţii lui Mackensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut să împiedice lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă, curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă, care n-ar mai fi interesat pe nimeni. Şi-şi făcuse o echipă straşnică, o echipă a morţii personală, din băieţi tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe sprânceană, aleşi de el, de maestru şi retribuiţi. Pe prima pagină, în mijloc, îşi lăudau «Conducătorul» (şi cu ce clişeu lăbărţat peste coloane…), iar alături, tot pe prima pagină, sau câte o dată pe a doua, te pârau la Poliţie, ziceau să te ducă în lagăr, să te trimită pe front, pentru ca să nu le mai stai pai înaintea ochilor. Erau doi Steliani (unul Marinescu, altul Ionescu) şi-un biet Mihail Infirm, care se căznea mereu să te arate din stilou, din ochi, din picior, cât eşti de marxist. Maestrul Rebreanu trecea din când în când pe la redacţie şi-şi felicita băieţii, copiii lui, pentru că «au înţeles». Asta trei ani de zile, oră de oră, minut cu minut, ca să nu-şi supere «boierii». La Teatrul Naţional erau actori care crăpau de foame, la Cenzura Presei se umpleau birourile cu oameni «suspecţi» (atunci oricine spunea adevărul era suspect), invitaţi acolo din sugestia redactorilor de la «Viaţa», închisorile maghiare băhăiau de români, regimentele româneşti erau asasinate pentru Hitler, şi Liviu Rebreanu, senin ca o chelie, imperturbabil ca o pecingine, sătul ca un butoi, râdea. Râdea din toate fotografiile ziarelor naziste, mulţumit, intact, biruitor. Era biruinţa frumoasă a unui cadavru viu, a unui fost om al «Gorilei», ajunsă în demnităţi oficiale, remunerată, lustruită de duminică. N-a murit Liviu Rebreanu, căci el murise demult, de la apariţia romanului «Gorila». A murit un strigoi, un spectru. A murit un vânzător, aşa cum au fost în România mulţi, de la Brătescu-Voineşti până la George Drumur, aşa cum au fost în Franţa Jean Giono, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau etc. Astăzi, când trupele româneşti se apropie de Cluj şi se apropie de Năsăud, ţăranii din Jidoviţa, ca şi cei din «Răscoala» de pe vremuri, aşteaptă să gâtuie pe grofii unguri instalaţi de regentul Horthy în comunele noastre transilvănene. Ne trăim în plină dezlănţuire istoria naţională şi n-avem timp să ne gândim prea stăruitor la cei care au încetat demult să mai merite a te gândi la ei. Dar poate mâine, din ţara aceasta întreagă, se va găsi cineva să transporte osemintele vânzătorului de ţară Rebreanu acolo, în cimitirul năsăudean… Va fi, probabil, un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi de bozii; ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi, îl vor ocoli de departe pe uliţele Jidoviţei; mânjit de sânge, Ion al Glanetaşului se va duce acasă să-i spună muierii lui: «Ştii ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sânge curs când mă băteau solgăbirăii şi sânge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca să tacă. Şi a tăcut». Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniştita vale a Someşului, un popă tânăr, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul şi amintirea, omagiul de pe urmă al fostului agent al Gestapoului”.
(”Tricolorul”, 21 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”BISERICA ȘI POLITICA”

coperta hogea.qxpBiserica parcurge, în aceşti ani (pentru a câta oară în istoria ei tumultoasă, care s-a împletit cu cea a Neamului Românesc?!), calvarul unei noi „secularizări”. Înalţii ierarhi sunt aduşi cu de-a sila la CNSAS şi umiliţi în public, pe altarul unei cauze strâmbe. Oameni străini de creştinismul autentic încearcă să semene vrajbă în sânul Bisericii, precum şi între aceasta şi Stat. Se publică „pe surse” liste negre ale unor membri ai Sfântului Sinod care, cică, ar fi făcut nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-când. Situaţia e îngrijorătoare. În loc să fie lăsată în pace, pentru a-şi îndeplini misiunea, Biserica e atacată cu bestialitate, din mai multe părţi deodată, iar atacurile sunt mediatizate excesiv, în raport cu punctele de vedere ale apărătorilor Dreptei Credinţe.
* * *
Fără să ne propunem o teoretizare seacă, ne vom raporta aici şi la referirile pe care le face Dan Dungaciu (indiscutabil, unul dintre cei mai valoroşi sociologi contemporani nu doar din România, ci din Europa) la analizarea creştinismului oriental de către cercetătorii… occidentali: „Ideea lui Thual este că există un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă şi al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: «interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând într-o stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios». Geopolitica ortodoxiei, aşadar, nu poate ignora identitatea naţională, pentru că ortodoxia, în viziunea francezului, «este unul dintre operatorii principali ai construcţiei naţionale». «Imaginarul colectiv» al acestor popoare este infuzat de religia ortodoxă, factor crucial în determinarea vectorului geopolitic (acţiuni, reacţiuni) al acestor state şi naţiuni de-a lungul istoriei. De-ar fi să invocăm aici un alt geopolitician faimos, Yves Lacoste, am spune că religia este pentru spaţiul ortodox (dar nu numai) un element fundamental în ceea ce acesta a numit «reprezentări geopolitice», respectiv imaginea pe care un grup social şi-o construieşte relativ la situaţia sa geopolitică sau a vecinilor săi. În cartea sa, Thual a vrut să ne avertizeze că în structura acestei reprezentări geopolitice
religia poate juca un rol decisiv: «geopolitica lumii ortodoxe ne arată că religia, ca sursă a ideologiei naţionale şi a legitimării colective, este una dintre matricile acestei reprezentări geopolitice, care, până la urmă, modelează lumea»“. Ce ne reamintesc, aşadar, aceşti savanţi din Apus? Că formarea statelor naţionale moderne ale Europei de Răsărit nu putea avea
loc în absenţa profundului filon creştin. Avem, iată, un prim element de legătură dintre Biserică şi Politică (cea din urmă entitate luată, desigur, în context, în sensul ei larg, nu în acela restrâns, de partizanat meschin). Baza statului român a fost nu doar una a unităţii de etnie, limbă şi destin comun, ci şi una a conştiinţei ortodoxe. Ceea ce detractorii de azi ai valorilor eterne ale românismului fie nu ştiu, fie, mai probabil, se prefac a uita.
* * *
În al doilea rând, „uitarea” unora dintre cei care compun Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi o anumită parte (cea falsă şi otrăvitoare) a „Societăţii Civile” atinge rolul fundamental jucat de Biserică în rezistenţa împotriva regimului comunist de ocupaţie. În loc să fie decoraţi pentru lupta eroică pe care au dus-o cu ateismul ştiinţific şi cu dogmele absurde importate din Uniunea Sovietică, părinţii Bisericii Neamului sunt hăituiţi pentru culpe imaginare sau amplificate artificial. Noilor „acuzatori publici”, care şi-au propus linşarea unor oameni mai morali, mai cinstiţi şi mai curajoşi decât ei le amintim cuvintele marelui cărturar creştin Dumitru Stăniloaie, din 1990: „Biserica Ortodoxă strămoşească a fost supusă de regimul comunist unei prigoniri deosebite. (…) Formele acestei acţiuni de eliminare a credinţei din majoritatea poporului nostru s-a concretizat (…) în demolarea unui număr mare de biserici existente, în supravegherea deosebită a activităţii preoţilor, în închiderea acestora pentru vini inventate, în aşa măsură încât în anii 1950-1965 se aflau peste 500 (numărul este mult mai mare decât cel cunoscut de
părintele Stăniloaie la data scrierii acestor rânduri – nota V.H.) de preoţi ortodocşi în închisori, dintre care unii au fost duşi la Canal, ca să nu mai vorbim de copiii preoţilor, mai ales ai celor închişi, care nu erau admişi în facultăţi; erau, în schimb, suspectaţi permanent, iar în serviciu menţinuţi numai în grade inferioare. La acestea se adaugă persecutarea credincioşilor care aveau curajul să frecventeze bisericile. (…) În închisori, preoţii şi monahii ortodocşi n-au stat degeaba, ci au învăţat pe oameni acatiste şi alte rugăciuni, pe care aceştia şi le scriau cu gratiile rupte din uşi pe săpun; le ţineau lecţii despre învăţătura creştină. Dar, cu toate persecuţiile şi supravegherile indurate, preoţii şi monahii au continuat să-şi practice îndatoririle lor, săvârşind Sfânta Liturghie, precum şi botezuri, cununii şi înmormântări. (…) Neţinând cont de tot felul de persecuţii suferite, astăzi Biserica Ortodoxă este acuzată (…) pentru faptul că unii ierarhi, în unele Pastorale, au adus cuvinte de laudă marelui duşman al Bisericii, care căuta orice prilej pentru justificarea opririi oricărei lucrări a acesteia. Se uită faptul că acele cuvinte de laudă, doar spuse, dar nu şi gândite, erau adresate cu conştiinţa că de ele depindea activitatea întregii Biserici, de care ei erau în primul rând răspunzători. Se uită că, în general, Biserica – cu preţul acelor scurte şi rare pomeniri verbale – a putut să-şi continue toată activitatea liturgică şi duhovnicească în vremea celor 45 de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania şi, în parte, chiar din Iugoslavia. Poporul român a putut rămâne astfel, prin Biserică, în continuitatea fundamentală a spiritualităţii sale, fapt care n-a fost ajutat de nici un alt sector al activităţii publice din ţara noastră (ziaristică, scriitorime, jurişti, economişti, universităţi, Academie etc.)”.
* * *
Mai ales că aşa stau lucrurile (şi nu cum spun defăimătorii), pare de neînţeles cum îşi permit unii oameni străini de Biserică să intervină cu brutalitate în viaţa acesteia, acum, în anii de pluralism şi de libertate! Dar societatea românească de azi încă nu şi-a găsit definitiv drumul către normalitate, iar firul Ariadnei pe care îl urmăm în labirintul tranziţiei se prelungeşte, parcă, la infinit. Statul e surd la vorbele de bun simţ pe care Biserica, prin cei mai de seamă reprezentanţi ai ei, le spune în apărarea ei. De pildă, marţi, 23 octombrie 2007, Sfântul Sinod a anunţat că va sesiza Senatul cu privire la activitatea CNSAS. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, preotul Constantin Stoica, opina că activitatea respectivei instituţii, nocive şi bugetivore, este „în vădită contradicţie cu legea” şi o acuza de manipulare a opiniei publice, arătând că nu-şi susţine aserţiunile pe termen lung: „Cu 6 săptămâni în urmă, CNSAS a anunţat că 16 ierarhi au grave probleme de dosar, în timp ce săptămâna trecută Colegiul a dat 23 de verdicte de necolaborare”. El afirma că CNSAS nu respectă legea, care prevede comunicarea către cei care au solicitat verificarea dosarului şi către cel incriminat, nu către presă. Părintele Stoica compara exprimarea unui membru al CNSAS cu aceea specifică torţionarilor regimului comunist : „Unul dintre membrii Sfântului Sinod, care a făcut puşcărie politică, spunea că acea expresie pe care unul dintre membrii Colegiului CNSAS a folosit-o – «berbecuţii», care a creat foarte mult entuziasm într-o anumită zonă, a auzit-o în temniţa comunistă din partea celui care îl chinuia în acea perioadă. Vestitul Ţurcanu (implicat în «Experimentul Piteşti» – nota V.H.) folosea acest termen când era vorba de clerici – «berbecuţi». Şi, acum, un ilustru membru al CNSAS foloseşte aceeaşi expresie”. El a mai spus că Biserica nu a negat niciodată faptul că au existat clerici care au cedat presiunilor Securităţii, dar criteriile pe care Biserica le are în vedere sunt diferite de cele ale CNSAS. Purtătorul de cuvânt al BOR a adăugat că adevărul nu se poate afla prin vot, acuzând membrii instituţiei că votează pătimaş: „Invariabil, sunt 6 persoane care votează pentru poliţie politică. Acele verdicte nu au nici o valoare pentru Sfântul Sinod al BOR, câtă vreme ele nu sunt clare. Multe dintre ele nu au acoperire în spate, chiar dacă se încearcă să se mimeze de pe treptele instituţiei şi într-un mod ilegal, pentru că nu acolo se face comunicarea”. Mulţi dintre cei care au primit verdicte de colaborare se vor adresa, pe bună dreptate, instanţei. Însă aceasta nu rezolvă priblema de fond: de ce s-a ajuns aici? Cine şi de ce a spart castelul de cleştar în care trebuia să rămână Biserica Neamului, protejată de răutăţi şi de împilări?
* * *
Şi alte voci autorizate ale ortodoxiei româneşti iau atitudine în legătură cu terorismul practicat de ultimele relicve staliniste şi anticreştine din România contemporană. Astfel, tot în ziua amintită, episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Ploieşteanu anunţa că Biserica Ortodoxă va continua studiul privind perioada comunistă potrivit propriilor criterii de analiză: „Comisia de Istorici a BOR (…) va continua studiul privind persecutarea şi suferinţa BOR în perioada dictaturii comuniste. (…) Evaluarea acestei perioade se va face potrivit propriilor criterii de analiză, care vor face distincţie între situaţiile în care colaborarea cu Securitatea a adus daune Bisericii sau unor terţe persoane şi cele în care colaborarea a fost o condiţie a supravieţuirii şi activităţii misionarepastorale a comunităţilor bisericeşti”. Potrivit Preasfinţiei Sale Vincenţiu, Colegiul CNSAS, „prin verdictele sale sumare, pripite şi tendenţioase”, nu poate, în starea şi structura actuală, să evalueze în mod „nepărtinitor, nepartinic şi obiectiv” activitatea clericilor ortodocşi în perioada dictaturii comuniste. El a criticat modalitatea de lucru a CNSAS, „scurgerile de informaţii” către presă, acuzând instituţia că nu respectă legislaţia în vigoare: „Deciziile luate de Colegiul CNSAS trebuie anunţate în scris persoanelor interesate, adică atât celui care a cerut verificarea, cât şi celui care a primit verdictul, şi nu făcute publice prin scurgere de informaţii către presă. În plus, unii ierarhi ortodocşi au fost ameninţaţi prin presă, înainte de a se pronunţa verdictul, într-un limbaj umilitor, în mod curios, similar cu cel al anchetatorilor de la Securitatea de altădată”. El a afirmat că Biserica a fost, în timpul dictaturii comuniste, „singura instituţie care nu s-a identificat cu ideologia ateistă de stat” şi, de aceea, a fost supusă presiunilor, unii clerici fiind uneori forţaţi „la cooperare şi semnarea de angajamente”. Rezultatele cercetărilor BOR vor fi aduse periodic la cunoştinţa credincioşilor şi a opiniei publice, în special prin presa bisericească – postul de televiziune Trinitas TV, radiourile şi publicaţiile bisericeşti, Internet etc., dar şi prin alte mijloace de informare în masă, iar la finalizare vor fi publicate într-o lucrare la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu titlul „Supravieţuirea şi suferinţa Bisericii în timpul dictaturii comuniste”: „Această lucrare se justifică mai ales pentru că, potrivit literei şi spiritului Constituţiei României şi Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, cultele sunt autonome faţă de stat şi au propriile instanţe de judecată morală şi canonică”. În opinia înaltului ierarh, deconspirarea clericilor aşa-zişi „colaboratori” ai Securităţii, prin verdicte de ordin moral, seamănă cu „asasinatele morale” şi „face parte dintr-o campanie de discreditare a Bisericii şi de diminuare a rolului acesteia în societatea românească, inclusiv prin scoaterea icoanelor şi orelor de religie din şcolile publice, precum şi prin încercările de reducere a sprijinului Statului pentru activităţile Bisericii. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează clerului şi credincioşilor îndemn la rugăciune, discernământ şi comuniune bisericească”.
* * *
Ce ne facem, însă, cu aceia care, în numele „demitizării” Istoriei Naţionale, şterg cu buretele tradiţiile creştine ale Poporului Român? Nu, implicarea brutală a factorului laic/mirean/politic în viaţa internă a Bisericii nu este deloc întâmplătoare. Într-un alt studiu, m-am referit la „Demolarea Pantheonului Naţional”. Or, atacul la Biserica lui Christos face parte din aceeaşi campanie criminală, pentru că, dacă n-am fi fost creştini, n-am fi rezistat în istorie, iar cine pune gând rău românităţii este… obligat (sic!) să-şi fixeze ca ţintă prioritară tăierea rădăcinilor noastre creştine. Nu celor de la CNSAS (care se dau specialişti în istorie, dar, de fapt, fac borş din ea!), ci publicului nostru cititor îi (re)aducem în atenţie şi cuvintele marelui teolog Nichifor Crainic: „Strămoşii noştri nu judecau creştinismul la fel cu noi. Pentru ei – să spunem cuvântul potrivit – naţionalismul era o funcţie a Bisericii ecumenice, adică a întregii lumi ortodoxe. Să nu uităm că ţările româneşti s-au ridicat în amurgul tragic al Imperiului Bizantin, care murea sub loviturile violente ale forţei mahomedane. Prăbuşirea lui a zguduit până în temelii toată suflarea răsăriteană şi nimeni nu voia să creadă că această tristeţe n-avea să aibă cât de curând un sfârşit. La Ierusalim, Sfântul Mormânt zăcea sub stăpânire musulmană; la Constantinopol, Sfânta Sofia, fala artistică a creştinătăţii, era pângărită şi prefăcută în moschee. Pentru sensibilitatea ortodoxă a epocii, aceste orori pricinuiau suferinţe morale de neîndurat. În acest timp, forţa mahomedană ameninţa ca o furtună cerul Europei. Primejdia păgână aţâţa mereu amintirea cruciadelor în inimile oamenilor. Lupta necesară împotriva Semilunii însemna totdeauna solidaritatea spirituală cu Bizanţul ecumenic. În această atmosferă s-au ridicat ţările româneşti şi ea îşi imprimă pentru veacuri pecetea caracteristică asupra istoriei noastre. Nu e simplu capriciu de modă faptul că întâiul mare voievod al românilor ne-a rămas pe zidul de la Cozia în chip de cruciat. Însuşi duhul iniţial al istoriei noastre se afirmă pe Câmpia Mierlei în Serbia şi la Nicopole în Bulgaria ca un duh cruciat, în slujba idealurilor ecumenice. Astfel se va repercuta din veac în veac. Bulgaria şi Serbia au avut soarta Bizanţului, iar noi am rămas câteva secole singura nădejde şi singurul refugiu al lumii ortodoxe, cotropite de păgâni. Ce sublimă conştiinţă creştină a dovedit în acea vreme neamul acesta în Primul Sinod Ecumenic, în iconografia ortodoxă frunte cu voievozii şi ierarhii lui. Pământ bogat încât să hrănească singur câteva popoare şi suflet generos ca însuşi duhul Sfintei Evanghelii. Misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în istorie a fost aceea de a ne dărui unor cauze ce depăşeau orice egoism naţional, fie el oricât de îndreptăţit. La curtea Domnilor noştri, ierarhi înalţi din tot răsăritul, teologi învăţaţi, artişti şi călugări veneau nu numai pentru a culege imensa milostenie românească, ce s-a răspândit pe trei continente, în Europa sud-estică, în Africa şi în Asia Minoră, dar întreţineau, viu necontenit, spiritul ecumenic şi mijloceau apropieri diplomatice în vederea cruciadelor, idee la care niciodată nu s-a renunţat. Rusia s-a ridicat ca protectoare a ortodoxiei abia la sfârşitul veacului al XVIII-lea, dar noi încă din cel al XIV-lea am fost azilul şi pavăza năzuinţelor ecumenice. Se poate spune că în toată această vreme ţările române au fost pentru ortodoxie pământul făgăduinţei. Acesta a fost modul de a gândi şi de a lucra specific românesc. N-a existat voievod vrednic de numele său, care să nu-şi fi desfăşurat strădaniile pe planul spiritual al Bisericii răsăritene. Pomelnicul acestor fapte de milostenie, de cultură duhovnicească şi de arme e nenumărat şi e ceva care nu seamănă cu contribuţia nici unei ţări din Europa. Ceea ce ne interesează acum însă e spiritul din care au izvorît aceste fapte, ce ne par astăzi de necrezut”.
* * *
Aşadar, statul român datorează mult ortodoxiei. Factorul religios a influenţat în bine, de-a lungul timpului, factorul politic. În vremurile tulburi pe care trăim, relaţia dintre Biserică şi Politică este profund viciată. Sigur, poate n-au făcut bine nici unii înalţi stătători care s-au implicat în sprijinirea unor candidaţi sau forţe politice, în scrutinurile desfăşurate după 1989. Dar nici intrarea cu cizmele murdare de noroi în altarul creştinismului românesc, în numele „transparenţei” şi al „lustraţiei”, nu e de bun augur. Noi, românii, am fost puternici, atâta timp cât conducătorii statului şi sfinţii părinţi erau împreună, pe aceleaşi baricade. Încă din antichitate, la strămoşii noştri daci, lucrurile stăteau la fel (exemplul cu regele Burebista şi marele preot Deceneu este deja clasic). Contextul actual pare unul diferit (mi-aş dori din tot sufletul să mă înşel!). De aici încolo poate interveni o schismă groaznică, pe care ne vom căzni zeci de ani s-o anulăm. O schismă între lumea politico-economică (bună sau rea, cum e ea, după chipul şi asemănarea societăţii româneşti postdecembriste) şi lumea creştină (care tinde spre puritate). O schismă între Statul Laic, cu instituţiile sale uneori birocratizate la extrem, şi Biserica noastră Creştină. Eforturile noastre, ale celor care încă gândesc clar, trebuie să se concentreze, acum şi în viitorul apropiat, pentru evitarea acestei schisme.
(Text scris în 2007 și publicat parțial în ”Tricolorul”, 17 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL ARGHEZI” (15 iulie 2014)

tudor_argheziTudor Arghezi, cel mai mare pamfletar român şi al doilea poet al nostru din toate timpurile (după Eminescu), a fost prigonit toată viaţa. Dar cea mai brutală persecuţie a îndurat-o în vremea bolşevismului de partid şi de stat. După 23 august 1944, au început să se plătească poliţe, astfel că atacurile antiargheziene nu au întârziat să apară. În februarie 1945, Miron-Radu Paraschivescu (altminteri, un poet de talent) a publicat textul intitulat „Un impostor: dl. Tudor Arghezi”, în care afirma, între altele: „Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeţilor ce mor prea târziu, după ce s-au compromis atât de rău, încât nici o minune nu-i mai poate ridica: nici chiar talentul. Şi dacă e dureros destinul poeţilor stinşi din viaţă la vârsta iluziilor, este şi mai tristă soarta celor care nu pleacă la timp. Până ce nu devine penibilă. Ca a lui, de acum. A fost şi – încet, dar sigur – sfârşeşte de a mai fi lauda şi ruşinea unei generaţii, aceea a tinerilor cititori de poezie de după războiul trecut. Dar dl. Tudor Arghezi a fost mai degrabă eroarea acestei generaţii, dacă nu chiar a două. Omul nu e decât un impostor. Căci dacă o bună parte din tineretul nostru cititor s-a deprins să vadă în dl. Tudor Arghezi un mare poet, eroarea acestui tineret e una de generozitate, crezându-l şi un om mare. E drept că maestrul a făcut totul ca să pară, neizbutind niciodată să fie. Şi dacă rămâne de datoria unei mai senine istorii literare să dovedească rolul de piculină pe care lirica argheziană îl ocupă în poezia modernă, autorul «Cuvintelor potrivite», şi mai ales potrivite, nu pierde nici un prilej spre a dovedi că statura lui de bărbat şi cetăţean nu întrec cu nimic dimensiunile literei şi a gândacului în care e meşter. În chipuri felurite şi neostenit, dl. Tudor Arghezi se dovedeşte de mai multe ori impostor. (…) Între decoraţiile pe care-i place să le abordeze, dl. Tudor Arghezi se ocupă cu predilecţie de puşcăriile prin care a trecut. E nevoie să precizăm că puşcăriile cu care se laudă n-au fost osânde pentru vina de a fi avut vreo idee şi de a fi crezut în ea, ci mai degrabă tocmai pentru vina de a fi trădat orice idee, de a fi renunţat cu o tristă uşurinţă la steagul oricărui ideal şi al oricărei jertfe de sine, spre a trece – ca-n trecutul război – sub acela remuneratoriu al Komandaturii germane; păcatele pentru care-a ispăşit, acestea sunt: de a fi căutat întotdeauna să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile. (…) Să nu creadă poetul tuturor abdicărilor şi laşităţilor că se uită ceva. Există, oricum, şi o primejdie a cuvintelor potrivite, dac-au fost potrivite strâmb. Şi mai e ceva. Este parada pe care dl. Tudor Arghezi o face într-un fel cam comercial pe socoteala faimoasei sale scrisori din ziarul «Informaţia» şi pe socoteala curajului său personal. E nevoie să fim lămuriţi cu toţii, dacă domnul poet înţelege să-şi bată efigie din acest curaj. Fiindcă dintr-un defect funciar, de a nu fi izbutit niciodată să-şi ridice indignarea şi micile, meschinele ţâfne până la tăcerile de cremene şi dogoare ale unei revolte mute şi senin organizate, dl. Tudor Arghezi îşi face un titlu de glorie dintr-o «înjurătură» adresată echivoc şi la un moment foarte oportun împotriva lui Killinger. Dar cum rămâne atunci cu scrisoarea în care-i cerea scuze aceluiaşi baron, arătându-i că nu de Excelenţa Sa era vorba în articolul incriminat din «Informaţia»? Există această scrisoare? Dacă nu, de ce n-o spune tare? Dacă da, de ce se mai laudă cu articolul? E bine acuma, când Killinger nu-l mai poate lua de urechi, să vorbească deschis. Fie chiar fără ocoluri de stil. Dar limpede, categoric, bărbăteşte. Bărbăteşte, da. Iată că am ajuns exact la ceea ce constituie racila şi osânda marelui poet. La lipsa lui de bărbăţie. La lipsa de curaj şi onestitate a acestui scriitor care, dacă fuge de răspunderea critică – aceea politică – n-o are mai mult pe aceea de tată şi bărbat. Fiindcă aşa cum în ale poeziei se simte bine între orătănii şi gândaci, iar în politică «îşi caută dreptate la dreptaşi», când e vorba de răspunderile faţă de sine şi
de veşnicii, învăluie în borangicul de cocon mediocritatea unui Baruţ oarecare, ignorând şi depărtând de sufletul său, care nu-l putea cuprinde, pe adevăratul răzvrătit şi fiu rătăcitor care e marele artist al lumini şi întunericului, revoluţionarul Eli Lotar. Fiindcă Eli Lotar este întâiul fecior al dlui T. Arghezi – şi întâiul nu numai în ordine cronologică. Şi trebuie spuse odată toate aceste lucruri, fiindcă prea mult se laudă cu gustul de otrăvuri dl. Tudor Arghezi, atunci când el n-a ştiut să îmbrace singura atitudine a neconformismului cu adevărat întreg, bărbătesc şi pur. Pentru toate acestea, e nevoie de un singur lucru: să tacă. Şi dacă nu vrea, să i se amintească. Să i se aducă aminte răspicat că n-are ce căuta într-o presă democrată un gazetar care-şi «caută dreptate la dreptaşi». (…) E, pare-se, nevoie de asemenea recapitulări, pentru că poetul tuturor turpitudinilor pare să-şi fi pierdut după 23 august nu numai talentul, dar şi memoria”.
Cel mai celebru şi mai imund atac împotriva lui Tudor Arghezi a fost, însă, înfăptuit de Sorin Toma (fiul versificatorului A. Toma – adulat de oficialii regimului comunist, în anii „Obsedantului Deceniu”), prin serialul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, publicat în „Scînteia”, în ianuarie 1948 (la câteva zile după proclamarea Republicii Populare Române!). Reproducem o seamă de fragmente revelatoare: „În diferite poezii ale sale, adresându-se cititorului, dl. Arghezi îi declara cu un cinism plin de cochetărie: «nu vreau să ştiu nici cine sunt, nici cine eşti». Alteori afirmă că nu-i pasă «pentru ce şi pentru cine» scrie. Realitatea este însă alta. Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei. Căci procesul pe care l-am urmărit în versurile d-lui Arghezi şi în evoluţia concepţiei sale poetice nu este un proces individual. Dl. Arghezi nu a făcut decât să exprime în versuri evoluţia politică şi sufletească a burgheziei române de dată proaspătă, abia în primă generaţie desprinsă de ţărănime. Ajuns la maturitate şi «parvenit», noul burghez – personagiu tipic al vieţii noastre sociale – îşi reneagă idealurile din tinereţe şi se sileşte să convingă şi pe tovarăşul său de sărăcie de pe vremuri să se împace cu soarta vitregă şi să renunţe la orice luptă, căci totul nu este decât «zădărnicia zădărniciilor». De mai multe ori, burghezia română sau părţi ale ei au apelat la sentimentele revoluţionare ale poporului. De fiecare dată, ea a renegat, cum e şi firesc, credinţele pe care vremelnic le proclamase pentru a ajunge la puterea politică şi economică. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a fost urmată de împletirea de interese tot mai strânsă între burghezia liberală şi moşierimea conservatoare. (…) Nu este întâmplător faptul că primele mari succese ale lui Arghezi au loc în 1927-1929 – epoca în care burghezia nouă se pregăteşte să ajungă, şi apoi ajunge, la potoul pe care i-l indica poetul ei, epocă în care ea devine accesibilă unei poezii care reflectă psihologia renegatului. Şi nu este întâmplător faptul că Arghezi, înainte respins şi hărţuit, devine unanim consacrat, adulat, trâmbiţat, idolatrizat de critica burgheză, tocmai în anii perfectei contopiri a păturilor burghezo-moşiereşti de dată nouă cu cele de dată veche, în anii lepădării lor totale de orice rămăşiţe democratice, în anii
dictaturilor reacţionare şi fasciste. În anii când Arghezi devine poetul burgheziei române pur şi simplu, al burgheziei îmbătrânite şi agonizante. (…) Dl. Arghezi predică aşadar setea de moarte, unui popor care n-a gustat încă viaţa şi pe care cândva, însăşi poezia argheziană îl vedea pregătindu-se să crească generaţii şi generaţii de «urmaşi stăpâni». (…) Poezia argheziană a morţii nu constituie numai un climat liric irespirabil, asfixiant, pentru tot ce e sănătos şi dornic de viaţă. Ea mai are încă o gravă tară lăuntrică. E aceeaşi tară pe care am constatat-o când ne-am ocupat de misticismul lui Arghezi: nesinceritatea. Şi de-aci – lipsa de adâncime, lipsa de forţă. De fapt, atât în viaţă cât şi în poezie, sufletul poetului nu este câtuşi de puţin – aşa cum pretinde – «bucuros de moarte». Dimpotrivă, bunurile materiale ale vieţii îl ispitesc. Clasa pe care o reprezintă e avidă să ia cât mai mult din ele. De aceea şi «setea de moarte» se transformă în majoritatea poeziilor lui Tudor Arghezi într-un manierism găunos, într-un şablon neconvingător. De altfel, nu este întâmplător că poeziile în care Arghezi a atins cea mai mare parte de evocare, nu sunt cele pesimiste, funebre, ci cele senzuale. Îndeosebi poeziile naturaliste din «Flori de Mucigai». S-ar spune că ele evocă viaţa cu o vigoare halucinantă. Dar această vigoare nu este decât aparentă. Aceste poezii poartă şi ele pecetea bătrâneţii, slăbiciunii şi morţii burgheziei. În «Flori de Mucigai» n-avem de-a face cu întreaga realitate, cu întreaga viaţă aşa cum este ea, cu dorinţa de viaţă în toată plinătatea şi varietatea ei, cu bucuria de viaţă care caracterizează clasele în ascensiune, şi pe care aceste clase o simt până şi în mijlocul durerii şi a morţii. Nu. Aci avem de-a face cu aspecte bolnăvicioase ale realităţii. Cu dorinţe devenite obsesie (mai cu seamă obsesie sexuală). Cu pofte exacerbate devenite chin şi povară. În «Flori de Mucigai», Arghezi ne descrie puşcăriaşi obsedaţi. Dar în dosul acestei imagini se străvede o alta. Aceea a unui chefliu blazat, devenit obez şi îmbătrânit înainte de vreme. Pe el nu-l interesează realităţi adânci, el este avid de senzaţii tari, de excitante pentru simţurile lui adormite şi lacome pe care nimic nu le mai poate satisface, pentru plictisul lui fără leac. Şi Arghezi îi serveşte tot ce-i trebuie. Îi serveşte afrodisiace – recunoaştem, de cea mai «bună» calitate – dar totuşi (sic!) afrodisiace (vezi «Rada», «Tinca»). Mai mult chiar. Clienţilor vestitelor bordeluri pariziene în care amatorii sunt «serviţi» în sicrie plasate în camere funerare, Arghezi le serveşte şi el cocktailuri de macabru libido (vezi «Dimineaţa»). Tot acestor amatori de senzaţii tari, poetul Arghezi le serveşte poveşti cu hoţi gen «Momentul» şi tablouri de închisoare în care omul nu este decât un biet înfrânt, iar temniţa o imagine miniaturală a lumii întregi. Că realitatea închisorilor româneşti a fost mult mai complexă decât cea din «Flori de Mucigai», că tocmai în temniţele acestea a înflorit tot ce are mai frumos sufletul omenesc, că unul din cele mai însemnate aspecte ale acestor temniţe a fost lupta eroică a deţinuţilor politici comunişti pentru libertatea şi biruinţa întregului popor – aceasta nu-l interesa pe dl. Arghezi”…
(Textul a fost publicat în ”Tricolorul”, 15 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”LUMINI ȘI UMBRE” (2005-2006)

the_perfect_europeanÎnainte de a analiza stadiul în care se află, în prezent, construcţia europeană, voi aduce în discuţie câteva elemente legate de Fondul Monetar Internaţional (instituţie super-importantă până de curând, dar aflată acum într-o incredibilă pierdere de viteză – ca să nu spun „decădere“ sau „prăbuşire“). Marţi, 29 noiembrie 2005, Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare a Parlamentului European (din care făcea parte şi subsemnatul, ca euro-observator, încă din septembrie 2005) a dezbătut Raportul privind Reforma Strategică a Fondului Monetar Internaţional (întocmit de euro-deputatul Benoit Hamon). Au fost prezenţi mai mulţi reprezentanţi ai F.M.I. (în primul rând, este vorba despre Agustin Carstens, director general adjunct), care au oferit diverse lămuriri privind tema discutată. Înalţii oficiali ai Fondului au recunoscut că instituţia respectivă are 3 mari probleme: 1) Asupra F.M.I. planează suspiciunea că ar avea un caracter redundant (inutil); 2) Statele membre dau dovadă de lipsă de încredere faţă de demersurile F.M.I.; 3) Bugetul alocat este insuficient. Este deja de notorietate răceala cu care din ce în ce mai multă lume tratează Fondul Monetar Internaţional: Brazilia îşi plăteşte datoriile contractate mai devreme decât era prevăzut, autorităţile unor state est-asiatice anunţă că nu intenţionează să mai împrumute vreodată bani de la F.M.I. etc.
Deşi această instituţie (creată în iulie 1944, la Bretton Woods – New Hampshire, SUA) era menită „să promoveze dezvoltarea globală şi stabilitatea economică“, unii zic că, de-a lungul ultimelor decenii, ea a făcut şi destul rău. În şedinţa la care fac trimitere a fost adus în discuţie cazul Argentinei, ţară în care F.M.I. a experimentat diverse politici economice, fără să fie „jenat“ de oficialităţile naţionale sau de societatea civilă. În 2005, Produsul Intern Brut era mai mic decât în urmă cu 30 de ani, şomajul crescuse de 4 ori (de la cca 10%, la cca 40%), iar datoria externă (care era de 7,8 miliarde de dolari în 1976) se cifra la suma astronomică de 180 de miliarde de dolari! Din această „afacere“ câştigaseră, conform spuselor oficialilor europeni, doar corporaţiile transnaţionale, băncile importante şi unii rechini autohtoni. Toţi ceilalţi „actori“ (populaţia, companiile mici şi mijlocii, structurile administraţiei publice etc.) pierduseră totul sau aproape totul. Cei care poartă vina pentru dezastrul din Argentina dau din umeri, refuzând să-şi asume vreo responsabilitate, cât de mică.
Uniunea Europeană părea, totuşi, să se trezească, din iluzia F.M.I.-ului mare şi bun – veritabil „Big Brother“, care veghează la bunăstarea tuturor. Până atunci (în 2005), Statele Unite ale Americii erau forţa conducătoare în cadrul Fondului (cu 17,11% din totalul voturilor). Deşi cele 25 de ţări membre U.E. însumau 31,92% din voturi, lipsa unei strategii şi acţiuni comune le privase de o poziţie privilegiată în F.M.I. În al 11-lea ceas, europenii înţeleseseră, din greşelile trecutului, că era nevoie de o implicare serioasă. „Vrem o reformă strategică a Fondului Monetar Internaţional“ – spunea Parlamentul European. Era, însă, prea tîrziu…
* * *
Să revenim la Uniunea Europeană şi la criza cu care aceasta se confruntă, după eşecul Referendumurilor privind Constituţia Europeană, în Franţa şi Olanda. Un mega-sondaj realizat la începutul lunii octombrie a anului 2005, în câteva mari state europene, a dat la iveală rezultate spectaculoase. Dacă, anterior acelei ample analize sociologice, unele tendinţe erau doar intuite, din momentul respectiv aveam la îndemână şi confirmarea ştiinţifică. Dar, despre ce era vorba? În primul rând, de următoarea întrebare fundamentală: „Faptul că ţara dvs. aparţine Uniunii Europene vă dă sentimentul că trăiţi mai prost, la fel, sau mai bine?“ Răspunsul a fost sincer, dar crud: numai 33% dintre germani, 22% dintre francezi, 33% dintre britanici şi 18% dintre polonezi au declarat că trăiesc mai bine decât atunci când statele lor nu făceau parte din structurile comunitare. Cei mai nemulţumiţi erau muncitorii şi agricultorii, care au dus greul „integrării“ economice. În aceeaşi ordine de idei, europenii (66% dintre germani, 69% dintre francezi, 70% dintre britanici, 52% dintre polonezi) considerau că măsurile care vizează protecţia socială ar trebui să fie luate la nivelul fiecărei ţări, nu în comun, de către UE. Un răspuns similar a fost obţinut şi la întrebarea care se referea la necesitatea combaterii şomajului. Chestionaţi fiind în legătură cu primul lucru care le vine în minte atunci când e vorba de Uniunea Europeană, numai o mică parte dintre europeni au menţionat „prosperitatea“: 16% dintre germani, 17% dintre francezi, 11% dintre britanici şi 15% dintre polonezi. De asemenea, majoritatea celor chestionaţi apreciază că identitatea lor naţională şi cultura proprie sunt mai mult atacate, decât protejate de către Uniunea Europeană. Desigur, orice sondaj de opinie are marja lui de eroare, însă, în cazul cercetării sociologice la care ne-am raportat noi, e greu de crezut că putea fi vorba despre vreo mistificare (cum se întâmplă, uneori, în ţara noastră, în cazul unor asemenea anchete)…
* * *
Europa, aflată, şi aşa, în derivă, dădea, însă, faţă, unor provocări fără precedent: noi şi noi extinderi ale graniţelor UE. În noiembrie 2005, se părea că lista ţărilor candidate nu se mai sfârşea niciodată. După începerea negocierilor cu Turcia şi Croaţia, Comisia Europeană anunţa că are în vedere, în viitorul apropiat, demararea unor discuţii pe aceeaşi temă cu Macedonia, Serbia-Muntenegru, Bosnia-Herţegovina şi… Albania! Situaţia era cel puţin bizară, pentru că presa internaţională relata, pe spaţii ample, exact în acele zile, că Albania se afla la limita paraliziei – autorităţile luaseră măsuri severe de raţionalizare a energiei electrice (care era furnizată timp de 4-8 ore pe zi!). În consecinţă, foarte mulţi se întrebau: „Cum cred, oare, oficialii de la Bruxelles că vor avea în Albania (şi în alte state aflate cam în aceeaşi situaţie, din punct de vedere economic) un partener de dialog şi, în perspectivă, un… membru al Uniunii Europene?!“ Deloc întâmplător, Parlamentul European a cerut Comisiei Europene să stabilească principiile care definesc capacitatea de absorbţie a UE. Pentru aceasta, trebuie avută în vedere „natura Uniunii Europene, inclusiv graniţele sale geografice“. Totodată, deputaţii europeni au solicitat Comisiei să aibă în vedere o strategie de comunicare care „să liniştească îngrijorările legitime ale opiniei publice europene privind extinderea şi integrarea europeană“.
* * *
Inevitabil, ajungem la dezbaterile (probabil, interminabile) despre „Statele Unite ale Europei“. Desigur, acest concept nu reprezintă o noutate, dar acum, la începutul Mileniului III, unii chiar cred că este realizabil. De pildă, premierul belgian, Guy Verhofstadt, şi-a făcut un obicei din a aduce în discuţie, la fiecare conferinţă, masă rotundă ori simpozion despre viitorul Bătrânului Continent, iminenţa formării „Statelor Unite ale Europei“. El nu este singurul care abordează acest subiect. Ministrul german pentru Afaceri Europene, Hans Martin Bury, afirma, în cadrul unei dezbateri din Bundestag: „Constituţia Europeană este certificatul de naştere al Statelor Unite ale Europei“ („Die Welt“, 25 februarie
2005). La rândul său, Elmar Brok, preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Parlamentul European, spunea că „UE este un stat pe cale de edificare“. Joschka Fischer, ministrul de Externe al Germaniei, declara că „transformarea Uniunii Europene într-un stat, cu o singură armată, o singură Constituţie şi o singură politică externă – este provocarea de căpătâi a epocii noastre“ („The Guardian“, 26 noiembrie 1998).
Publicistul britanic Philip Day constata, cu amărăciune, că „UE se proclamă cel mai frumos viitor, dacă citeşti printre rânduri. Dar în culise există un alt plan, o altă agendă, a cărei îndeplinire se urmăreşte pas cu pas. (…) Astăzi, Uniunea Europeană avansează periculos de mult pe drumul său de a deveni un superstat federal, având o singură monedă, un singur sistem de legi, o singură armată, forţe poliţieneşti proprii, chiar şi un steag propriu. (…) Am fost trădaţi sistematic de către politicienii noştri, din toate partidele, timp de mulţi ani, iar acesta este un fapt demonstrat. (…) Această constantă erodare a drepturilor şi libertăţilor noastre inalienabile este din ce în ce mai accentuată. Oamenii sunt tot mai frustraţi de minciunile ascunse sub covorul frumos al noii Uniuni Sovietice a Europei“. De asemenea, Alexandra Neagu aducea în discuţie, în eseul intitulat „Cât de unite sunt Statele Unite ale Europei?“, problema fundamentală a păstrării identităţii naţionale: „Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană s-a creat de la vârf spre bază, şi nu invers, cum era firesc. A fost o creaţie în mintea conducătorilor, o dezbatere în rândul elitelor, nu o necesitate la nivelul clasei de mijloc sau al celei de jos. (…) Secolul XX, cel al unei Europe din ce în ce mai unite, a fost o replică a secolului anterior. Secolul XIX a fost, indubitabil, secolul naţionalităţilor, secolul formării statelor naţionale. A fost perioada în care fondul a luat o formă. Tot ceea ce defineşte o naţiune – limba, tradiţia, obiceiurile, dorinţa de a împărtăşi acelaşi destin etc. – a luat forma unui stat naţional. Suportul statului este naţiunea: ansamblul aşezărilor omeneşti între care există o legătură de solidaritate, o comunitate de tradiţie, limbă, cultură etc.“ „Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi“, spunea academicianul francez Jean Baechler, „este puţin probabil că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde… Cum o naţiune nu se obţine prin decret, succesele au fost şi sunt variate, în funcţie de condiţiile de plecare“.
* * *
Într-un eseu vitriolant, intitulat „Ceea ce Europa are cu adevărat nevoie“, istoricul britanic Paul Johnson arăta următoarele: „Faptul că Europa ca entitate politică este bolnavă, iar Uniunea Europeană ca instituţie este într-o gravă dezordine nu poate fi negat. Dar nici unul dintre remediile despre care se discută acum nu poate schimba lucrurile în bine. Respingerea prin Referendum a Constituţiei UE, de către cetăţenii francezi şi cei olandezi, este un semnal clar că trebuie renunţat la acest document ridicol (sic!) şi, totodată, e necesară o regândire totală a ideii de Uniune Europeană. Ceea ce birocraţii de la Bruxelles nu vor nici în ruptul capului! Elita UE dovedeşte nu doar lipsă de putere intelectuală, ci şi o perseverenţă şi o orbire vecină cu imbecilitatea. (…) De o generaţie şi ceva, UE a mers într-o direcţie total opusă celei gândite de fondatorii ei, astfel că, azi, Uniunea Europeană este ea însăşi un monstru totalitar (sic!), care emite milioane de reguli şi legi ce invadează fiecare colţ al vieţii economice şi sociale. Rezultatele sunt înfricoşătoare: o birocraţie imensă la Bruxelles, cu fiecare departament clonat în fiecare din capitalele statelor membre. Un buget uriaş, ce ascunde o corupţie fără precedent, o maşină eficientă de spoliere a sute de milioane de plătitori de taxe. Şi, peste toate, o reglementare totalitară a economiilor naţionale. (…) În noua Constituţie Europeană nu se face nici o referire la originile creştine ale Europei; mai mult, creştinii practicanţi nu pot deţine funcţii-cheie în ierarhia UE. (…) Pe scurt, Uniunea Europeană nu este un organism viu, cu o minte, un spirit şi un suflet. Şi dacă nu va reuşi să găsească asemenea dimensiuni nemateriale, dar esenţiale, va deveni curând un cadavru, corpul simbolic al unui continent mort“. Desigur, abordarea savantului englez este foarte dură, dar, dincolo de figurile de stil în care abundă eseul respectiv, nu putem nega faptul că Johnson a identificat cu precizie o parte dintre luminile şi umbrele construcţiei europene.
* * *
Tocmai în perioada în care unii vorbesc despre un superstat european, reînvierea spiritului naţional, mai ales în ţările din Europa Centrală şi de Est, este imposibil de negat. Iată ce scria ziarul german „Berliner Zeitung“: „În Noua Europă renaşte, în momentul de faţă, o veche idee: naţionalismul. În Polonia şi Slovacia, ea se află deja la Putere. În Ungaria şi Cehia poţi guverna împotriva ei doar cu dificultate sau deloc. Se pare că aderarea la Uniunea Europeană are alte efecte decât cele aşteptate“. În acest context, se impun câteva precizări despre schimbările de pe scena politică poloneză, după ce Lech Kaczynski a devenit preşedintele Poloniei în 2005, cînd l-a înfrânt pe candidatul Platformei Civice, Donald Tusk. Partidul pe care l-a reprezentat în alegeri – „Lege şi Justiţie“ – nu a putut, până în mai 2006, să formeze o majoritate parlamentară consistentă, aşa că a decis atunci să coopteze la guvernare Autoapărarea Poloneză (Samoobrona) şi Liga Familiilor Poloneze. Unii analişti s-au grăbit să afirme că, prin acest nou „Pact de la Varşovia“, Polonia devenea euro-sceptică. Nimic mai fals. Kaczyinski era euro-sceptic înainte de a-i numi pe liderii celor două partide naţionaliste (Andrej Lepper, respectiv Roman Giertych) vicepremieri în Cabinetul lui Kazimierz Marcinkiewicz. Astfel, cu două luni înainte, în martie 2006, cînd „marea coaliţie guvernamentală“ cu Samoobrona şi Liga Familiilor Poloneze nu era o prioritate a sa, Kaczinski (între timp trecut în lumea celor drepţi – nota V.H.) calificase Uniunea Europeană drept „un organism artificial“ şi „un superstat, care acţionează dezordonat, pentru că nu are decât un buget simbolic“. Cam la fel gândea şi preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus: „Nu cred că ar trebui o unificare totală a continentului european, pentru că sunt îngrijorat de eventuala pierdere a suveranităţii noastre“. De asemenea, noul lider al Partidului Conservator din Marea Britanie, David Cameron, declara că el nu vede „o ţară care să se numească Europa“.
Să mai adăugăm că, potrivit unui Euro-Barometru din acea perioadă, o Constituţie comună nu era considerată un element-cheie pentru viitor decât de 25% dintre subiecţi, în vreme ce numai 27% din cei intervievaţi clasau introducerea monedei euro printre rezultatele pozitive ale integrării europene. Cât despre România, ce să mai vorbim? Doar 2,24% din IMM-urile autohtone au accesat fonduri europene şi finanţări nerambursabile de la stat, dar asta nu i-a împiedicat pe oficialii UE să ceară ţării noastre majorarea taxelor şi impozitelor (de la 29,7% la 35% din Produsul Intern Brut)!
Întorcându-ne la chestiunea poloneză, vom reproduce şi o concluzie a publicistului Jacek Pawlicki: „Nu sunt semne că Vechea Europă îşi va recăpăta rapid siguranţa de sine pierdută şi credinţa în forţele sale vitale“. Atenţie: cel care afirmă, răspicat, acest lucru nu este, nici pe departe, un „euro-sceptic“ din tabăra preşedintelui Lech Kaczynski, ba dimpotrivă. Numai că anumite realităţi nu pot fi ascunse sau negate la infinit… Scenariul polonez s-a repetat şi în Slovacia, unde a preluat Puterea o coaliţie euro-sceptică, formată din social-democraţii lui Robert Fico (partidul „Smer“), naţionaliştii lui Vladimir Meciar („Mişcarea pentru o Slovacie Democratică“) şi Jan Slota („Partidul Naţional Slovac“). Tratamentul aplicat de unii preşedintelui polonez Lech Kaczynski (în articole dure, precum „Noul cartof polonez. Ticăloşii care vor să conducă lumea“, publicat de ziarul german „Die Tageszeitung“, la data de 26 iunie 2006) va fi repetat, probabil, şi în cazul premierului slovac Robert Fico. Numai că aceşti oameni politici au venit la guvernare pe un val de simpatie populară imposibil de negat, iar cei care se grăbesc să pună etichete ar trebui să răspundă, mai întâi, la următoarea întrebare: „Este, oare, întâmplator că, după extinderea din 2004, euro-scepticismul atinge cote fără precedent exact în cele 10 ţări care s-au
alăturat Uniunii Europene?“
Un alt şef de stat din Europa Centrală şi de Est, Vaclav Klaus (preşedintele Cehiei), a ajuns la o asemenea exasperare în legătură cu integrarea europeană, încât a declarat că „adoptarea Constituţiei Europene înseamnă trecerea Rubiconului. După aceasta, nu vor mai exista state suverane în Europa, cu guverne şi parlamente care să reprezinte interesele legitime ale cetăţenilor lor, ci doar un singur stat va mai exista – UE. Totul va fi decis la Bruxelles, de un guvern federal, asupra căruia, de exemplu, cetăţenii cehi vor avea o influenţă aproape nulă. De aceea, suntem împotriva unui superstat european“. Dacă liderul unei ţări mai bogate ca România îşi pune astfel de probleme, ce să mai zicem de bieţii ţărani din Carpaţi…
* * *
Legăm aceste consideraţii de un eveniment important al anului 2006: reuniunea de vară a Consiliului European, care a avut loc la Bruxelles, în zilele de 15 şi 16 iunie. Aceasta nu a adus, însă, nici o clarificare cu privire la viitorul Europei Unite. Dimpotrivă, criticile la adresa Comisiei Europene s-au înmulţit. După cum arăta publicaţia italiană „Panorama“: „Creşte numărul dubiilor şi al perplexităţilor. Tot mai mulţi analişti politici de la Bruxelles se întreabă ce face bun Executivul Uniunii. Şi cetăţenii celor 25 de state UE au multe nedumeriri: potrivit celui mai recent Eurobarometru, doar 39% dintre ei sunt convinşi că Uniunea merge în direcţia cea bună“. Fostul preşedinte al Comisiei Europene din
perioada 1985-1995, Jacques Delors, s-a lansat, şi el, într-un atac de o virulenţă rară la adresa liderilor europeni, pe care i-a acuzat că antrenează UE în cea mai gravă criză din istoria sa, „refuzând să vorbească despre problemele care îi despart“: „Faptul că nu mai există o viziune asupra Europei, ci, mai degrabă, o viziune împărţită (nu doar în Franţa şi Olanda, unde Constituţia Europeană a fost respinsă prin Referendum), ne lasă perplecşi, uneori şi îngrijoraţi, fiindcă aceşti factori arată că ne asumăm riscul de a ne vedea edificiul avariat şi chiar cu piese lipsă“.
În legătură cu soarta Tratatului Constituţional erau vehiculate, la acea dată, următoarele scenarii: 1) abandonarea acestuia, sau, mai dur spus, aruncarea în lada de gunoi; 2) schimbarea câtorva virgule; 3) modificarea serioasă a textului; 4) păstrarea ca atare a textului iniţial. În legătură cu fiecare din acele ipoteze de lucru se făceau tot felul de speculaţii, asupra cărora nu mai insistăm aici. Cu câteva luni mai devreme, liderul social-democraţilor danezi, Helle Thorning-Schmidt, remarcase, şi el, că Tratatul Constituţional era „mort“ (sic!), iar „perioada de reflecţie“ (de care vorbeau reprezentanţii Comisiei Europene) ar fi trebuit folosită pentru a înţelege mai bine ce anume aşteaptă de la UE opinia publică europeană, astfel încât Constituţia să poată fi modificată în mod corespunzător. De fapt, cum s-a ajuns la această criză? Indubitabil, votul negativ al Franţei şi Olandei a… timorat (termenul nu este defel exagerat!) statele care urmau să organizeze Referendumuri pentru ratificarea Tratatului Constituţional. Astfel, au intrat în „stand-by“, pe durată nedeterminată, Danemarca, Polonia, Portugalia, Irlanda, Suedia, Finlanda, Marea Britanie şi Republica Cehă, iar Belgia şi Estonia nu se simt, nici ele, prea bine. Sondajele de opinie arată că până şi finlandezii se gândesc din ce în ce mai serios să renunţe la Europa Unită (numai 33% dintre cei chestionaţi având o părere bună despre Uniunea Europeană). Cehii (ca să dăm un alt exemplu) şi-au pierdut, brusc, interesul pentru Constituţia Europeană, procentul celor care se pronunţă în favoarea ratificării Tratatului Constituţional scăzând vertiginos, de la 60% la 45%, în doar câteva luni. Analiza situaţiei din Cehia (care, să nu uităm, a aderat abia în 2004 la Uniunea Europeană!) este mai mult decât utilă în încercarea de caracterizare exactă a stadiului în care se află procesul constituţional. Unii spun că s-ar fi intrat într-o fundătură. Cum (sau… dacă!) se va ieşi de aici, asta vom vedea în următorii ani…
Esenţială ni se pare incapacitatea euro-birocraţiei de a apăra interesele cetăţenilor statelor-membre. Astfel, în iunie 2006, un euro-deputat polonez (socialistul Bogdan Golik) lansa un apel disperat către oficialii Uniunii Europene, pentru a stopa importul de căpşuni la preţ de dumping, din afara spaţiului comunitar. Dacă nu se va întâmpla aşa, atunci căpşunile poloneze vor dispărea, în scurt timp, de pe piaţă, întrucât fermierii de acolo nu pot face concurenţei neloiale extra-europene – încurajată, culmea, chiar de cei care fac cărţile în UE! Aude, oare, cineva, asemenea semnale de alarmă?
* * *
Vrem ori nu vrem, ajungem la o problemă de fond: România nu este pregătită pentru aderarea la Uniunea Europeană – nu o spunem numai noi, ci şi numeroşi specialişti din ţară şi din străinătate. Pierre Cailleteau, vicepreşedinte al prestigioasei Agenţii de Rating „Moody’s“, arăta că „nu este deloc sigur că economia românească este suficient consolidată pentru a face faţă şocurilor, sau chiar unor fluctuaţii normale în ciclul economic, fără a avea dificultăţi“. La rândul lor, reprezentanţii Societăţii Den Braven România erau îngrijoraţi cu privire la soarta Întreprinderilor Mici şi Mijlocii: „Cred că o să repetăm experienţa Ungariei şi Poloniei, unde, după aderare, au dispărut cam 40-60% dintre IMM-uri. Va fi ca un tsunami. Ideea că aderarea va aduce bani este falsă. În Ungaria nici o companie de construcţii nu a putut participa la licitaţii, deoarece nu îndeplinea criteriile. Aceste licitaţii au fost câştigate de companii europene. Aşa ceva se va întâmpla şi la noi. În loc să învăţăm din experienţa vecinilor, noi vedem doar circ la televizor. Aderarea va fi un eşec pentru cetăţeanul de rând“. Oficialii Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii estimează la 40-55% numărul firmelor care se vor închide, din diverse motive, ca urmare a aderării, iar purtătorul de cuvânt al BNR a declarat că 60% din IMM-urile proprietate românească vor dispărea. După cum se vede, laptele şi mierea despre care s-au grăbit să facă vorbire unii politicieni lipsesc, în schimb belelele se ţin lanţ. Ţara noastră este „oaia neagră“ a Europei la foarte mulţi indicatori economici. Astfel, potrivit unui clasament întocmit de Federaţia Angajatorilor
Europeni, România face parte dintre statele cu cel mai scăzut nivel al salariului brut pe ora de muncă, alături de… Albania, Ucraina, Bulgaria, Belarus şi Republica Moldova! De asemenea, potrivit unui studiu despre „Comportamentul financiar al populaţiei şi evoluţia pieţei creditului din Noua Europă“, realizat de Grupul UniCredit, România ocupă ultimul loc în rândul ţărilor din Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte avuţia financiară (numerar, depozit la bănci, titluri şi acţiuni, participaţii la fonduri mutuale, asigurări, pensii) – numai 19% din Produsul Intern Brut. Se vor schimba aceste realităţi sumbre în următorii ani? Da, cu condiţia să facem o veritabilă reformă în politica şi economia ţării.
* * *
Până una-alta, din cauza celor care au guvernat în ultimii ani, morile şi brutăriile din satele româneşti sunt ameninţate cu dispariţia, întrucât nu corespund normelor europene, aşa că ţăranii vor fi nevoiţi să se aprovizioneze cu pâine… de la oraş! De asemenea, din 1.103 unităţi de procesare a cărnii, laptelui şi peştelui, se preconizează că aproape jumătate (mai precis: 528) vor fi închise. În toată ţara, vor mai rămâne doar 2 fabrici de zahăr şi 7 de ulei, restul urmând să se desfiinţeze. Cota de lapte rezervată producători români nu va putea fi folosită, deoarece majoritatea „fermierilor“ noştri au cel mult 3 vaci (nu 5 – numărul minim impus de normele Uniunii Europene). De altfel, un anunţ oficial referitor la industria alimentară românească vizează cele 600 de fabrici de prelucrare a laptelui, 80% dintre acestea urmând să-şi închidă porţile, în scurt timp. Totodată, suprafaţa arabilă a României se va reduce, începând cu anul 2007 – de la 10 milioane de hectare (în prezent), la 7 milioane de hectare. Restul terenurilor (care însumează, aşadar, 3 milioane de hectare) vor fi scoase din circuitul agricol, iar proprietarii lor nu vor beneficia de subvenţia comunitară (40% din costurile de producţie). Dacă, la toate acestea, adăugăm şi faptul că, în anul 2005, inundaţiile au afectat peste 300.000 de hectare de teren agricol (în special culturile de grâu, porumb şi floarea soarelui), iar revărsările Dunării, survenite ulterior, au avut, şi ele, efecte devastatoare, obţinem un tablou al situaţiei tragice din agricultura românească. Dacă nu intervenim energic, ne putem lua adio de la acest domeniu al economiei naţionale. După ce România a fost, zeci de ani, „grânarul Europei“, acum a venit rândul Europei să devină… „grânarul României“! Toate produsele alimentare de bază vor fi importate. Iată câteva adevăruri dureroase, care trebuie spuse încă de pe acum (pentru cine are urechi de auzit)… Dacă nu reformăm rapid politica şi economia românească, atunci aderarea la Uniunea Europeană va marca dispariţia ţărănimii române. E bine de ştiut că, potrivit proiecţiilor macro-economice, populaţia din agricultură va trebui să scadă de la 40% (cât este în prezent), la un nivel comparabil cu cel din UE (cca. 5% din totalul populaţiei active). Implicaţiile sunt majore: pierderea surselor de venit, apariţia şomajului pe scară largă, reconversia profesională, migraţia spre alte zone. Teoretic, ţăranii se pot transforma în salariaţi sau în mici întreprinzători. Practic, ei vor deveni şomeri. Să o recunoaştem: în momentul de faţă, nu avem nici o şansă să atingem standardele trasate de oficialii europeni, ba, mai mult, ne aflăm în pragul unei crize agro-alimentare de proporţii. Cum s-a ajuns aici? În ultimii ani nu s-a investit aproape nimic în agricultură (cel mai important sector al economiei naţionale), dar, în schimb, s-au făcut praf majoritatea obiectivelor existente. Efectivele de porci (ca să dăm un singur exemplu din zootehnie) au scăzut la o treime faţă de anul 1989. Peste 200.000 de hectare de vii şi livezi, precum şi 1.500 de hectare de sere au fost distruse. Dacă ţinem seama de potenţialul foarte ridicat al României, ar fi trebuit să avem, în permanenţă, supraproducţie agricolă, care să fie dirijată către export. Lucrurile stau, însă, exact pe dos: am ajuns să importăm cca. 80% din alimentele necesare populaţiei! Dar, cum am putea să ne batem de la egal la egal cu cei din UE, cînd avem cel mai scăzut consum de îngrăşăminte chimice la hectar, iar progresul tehnologic este blocat de fragmentarea excesivă a suprafeţei agricole a ţării?! Nori negri, aşadar, deasupra României…
Să ne referim şi la viticultură. România se află între primele 10 ţări viticole din lume (prin mărimea suprafeţelor cultivate cu viţăde- vie şi a producţiilor realizate). Numai că intrarea în Uniunea Europeană impune, şi în acest domeniu, respectarea unor reguli foarte stricte. Hibrizii direct producători (toleraţi, la noi, pînă acum câţiva ani) sunt interzişi în statele UE, aşa că mai mult de jumătate din suprafaţa viticolă a ţării noastre (122.000 de hectare, din 227.000) – care este cultivată cu viţă hibridă – va fi defrişată, până la 31 decembrie 2014, după un grafic stabilit în comun de reprezentanţii Statului Român şi cei ai Uniunii Europene. Fiecare familie de ţărani va avea dreptul să păstreze cel mult 1.000 de metri pătraţi de vie hibridă, în apropierea gospodăriei, dar nici măcar puţinul vin obţinut de aici nu va putea fi comercializat. Aşadar, adio „zaibăr“ şi „căpşunică“ (soiurile-problemă, cu care ne tot scot ochii oficialii europeni)! De fapt, înlocuirea viţei-de-vie româneşti cu hibrizi americani („Isabella“ – „căpşunica“, „Lidia“ – „căpşunica roz“) şi francezi („Seibel“ – devenit… „zaibăr“!) a fost o consecinţă a atacului de filoxeră din 1877. După 1884, s-a trecut la înlocuirea a zeci de mii de hectare de vie veche, autohtonă (care fusese distrusă de insectele invizibile) cu vie nouă, hibridă, de import. Acum, după mai bine de un secol, mai marii României şi cei ai Europei îi obligă pe bieţii ţărani români să înlocuiască via hibridă (producătoare de „zaibăr“ şi „căpşunică“) cu vie nobilă (minim 500.000 de lei butaşul!). De unde bani?! Putem noi să plătim preţul piperat al aderării? Din motive politice, autorităţile de la Bucureşti au forţat integrarea într-o structură bine articulată, cu reguli stricte şi standarde ridicate (în condiţiile în care ţara era nepregătită pentru acest pas important) – iată o dovadă de imaturitate politică. Am devenit membri cu drepturi (şi obligaţii!) depline ai UE, însă PIB-ul României, pe cap de locuitor (calculat în funcţie de puterea de cumpărare), reprezintă doar 34,1% din media europeană! Euro-optimiştii ar putea spune, în replică, că aderarea presupune 3 mari beneficii: 1) securitatea (economică, strategică, a resurselor); 2) prosperitatea; 3) obţinerea unui standard de civilizaţie superior. Realitatea îi contrazice. Să luăm exemplul Portugaliei: la 20 de ani de la intrarea în Comunitatea Europeană, 70% din populaţie trăieşte, încă, în sărăcie, salariile lucrătorilor nedepăşind o treime din media Uniunii Europene…
* * *
Orbiţi de socoteli meschine, guvernanţii ignoră, din păcate, avertismentele specialiştilor. Într-un studiu din 2004 („România în pragul integrării europene. Riscuri economico-sociale generate de întârzierea aplicării acquis-ului comunitar în unele domenii“), Emilian M. Dobrescu şi Cornel I. Ionescu arătau următoarele: „Integrarea României în UE nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de atingere a unei dezvoltări durabile. (…) Sub imperiul reformei, al dereglementării restructurării şi privatizării, nu putem demola economia, din cauze mai mult sau mai puţin subiective, şi nici să o reconstruim în câţiva ani la standarde occidentale. (…) În România, ca urmare a transformărilor post-decembriste şi în lipsa unui strategii coerente, procesele de distrugere creatoare specifice capitalismului se desfăşoară mai mult pe latura distructivă“. Consecinţele sunt catastrofale. În industrie, numărul angajaţilor s-a redus la jumătate, faţă de anul 1989 – ca urmare a politizării excesive a activităţii economice, prin aplicarea criteriilor clientelare în acţiunea de privatizare pe scară largă, precum şi prin tolerarea proliferării corupţiei şi a crimei organizate. Practic, guvernanţii de azi au stricat tot ce au construit generaţii după generaţii de români. Să nu uităm nici faptul că, în anii ’70, România a fost, în acea perioadă, singurul stat din blocul comunist care a recunoscut „de facto“ Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună), cu toate riscurile pe care le implica un asemenea gest, dar şi cu avantajele de rigoare…
* * *
Cât despre migraţia forţei de muncă româneşti, până în prezent prea puţine state din Uniunea Europeană au anunţat public că vor permite acces deplin românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii, după integrare. Restul statelor europene sunt pe cale de a introduce restricţii foarte severe pentru imigranţi. Astfel, în Marea Britanie, Cabinetul Blair a decis ca lucrătorii din România şi Bulgaria să nu beneficieze de drepturi de muncă depline, ci limitate, pe baza unui permis special. Regatul Unit nu este pregătit pentru un nou val de muncitori imigranţi; aici e o întreagă poveste. După ce Ministerul de Interne al Marii Britanii a estimat, în 2004, ca „nesemnificativă“ imigraţia din ţările est-europene, la 2 ani distanţă s-a constatat că analiza respectivă avea la bază un studiu al unui cercetător german, care a recunoscut că făcuse calcule greşite (cel puţin aşa susţine prestigiosul ziar „The Guardian“). Astfel, Herbert Brucker, care anticipase că numai 13.000 de muncitori est-europeni vor migra în Regatul Unit în primul an după extinderea din 2004, a declarat ulterior: „Numărul muncitorilor care au venit în Marea Britanie şi Irlanda a fost mult mai mare decât am estimat. Ne-am înşelat în privinţa Marii Britanii. Nu ne-am aşteptat la o imigraţie de o asemenea amploare“. În consecinţă, britanicii vor sufla, de-acum încolo, şi în iaurt…
De asemenea, în Irlanda, autorităţile au pus capăt politicii porţilor deschise, aplicată până acum. Măsuri similare au fost luate şi în alte state membre UE (Germania, Austria, Franţa, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Olanda), pornind de la evoluţiile din ultimii ani: în Spania, cei mai mulţi muncitori care lucrează la negru sunt români, iar în Belgia conaţionalii noştri ocupă locul al II-lea, după polonezi, în acelaşi dezonorant top. În Italia, Liga Nordului a anunţat că se va opune cu vehemenţă unui Proiect de Lege al Guvernului Prodi, prin care 1.000.000 de imigranţi ar putea fi naturalizaţi rapid. Formaţiunea condusă de Umberto Bossi acuză stânga aflată la Putere că „vrea să aplice o lovitură de graţie civilizaţiei italiene“. Constatăm, cu amărăciune, că, atunci când aud de români, occidentalii devin… euro-sceptici!
* * *
Dar şi reciproca pare a fi valabilă, din moment ce pe Internet a crescut numărul site-urilor euro-sceptice româneşti, care găzduiesc o largă paletă de materiale – de la analize politice profunde, la texte satirice. Ne-a reţinut atenţia „Legenda Uniunii Europene“, pe care o reproducem în continuare: „A fost odată un ţăran român, sărac şi cinstit. (El putea fi, deopotrivă, bulgar, bosniac, albanez, slovac, sau ucrainean – importante fiind, în acest caz, sărăcia şi cinstea. De altfel, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare). În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste 9 munţi şi 9 mări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, de o dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Drept pentru care, într-o bună zi, şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: «Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape 7-8 luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer». Baroneasa l-a măsurat din cap până-n picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele lui – vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: «Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani sau Versace, la alegere. Ţine de frig, de ploaie…» Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă, spunându-şi: «Totuşi, e bună Doamna. Putea să nu-mi dea nimic». A trecut iarna şi, din gerurile ei cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. Aşa că a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi: «Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine». Baroneasa l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, marca Steilmann. «Dacă tot e degeaba, merită…», îşi spuse, la întoarcere, ţăranul cel sărac şi cinstit. Iarna a trecut, cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior (degerat şi, apoi, amputat de doctorul din sat), omul n-a avut de suferit. Au urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia, şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola (ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă!), dar de întors s-a întors tot cu o bască… Totuşi, nu s-a dat bătut. An după an, a străbătut calea cea lungă, plin de speranţă, primind, cu politeţe, ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, s-au cangrenat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa. Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni, care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având 21 de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi, întorcându-se în satul său, a stârnit, cu maşinăria cea arătoasă, mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Fiind oameni cu frica lui Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit, astfel, fără bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar, cale de 9 munţi şi 9 mări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: «Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi». Baroneasa l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi, gânditoare, i-a spus: «Bade dragă, eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo: aşa cum te văd, cred că nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi, ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască!»“…
(”Tricolorul”, 2005-2006)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”Adio, domnule Iliescu!” (29 aprilie 2000)

iliciÎntotdeauna mi-au displăcut oamenii cu două feţe, care, îndărătul aparenţei de onorabilitate, fac jocuri murdare şi ascut pe tăcute, duşmăneşte, şişul pe care îl vor folosi când le vine mai bine. Acest gen de indivizi nu poate inspira încredere, iar despre apreciere nici nu poate fi vorba. Ion Iliescu este tipul politicianului superficial şi mediocru, care nu poate păstra constant o linie doctrinară şi programatică fermă. Omul compromisurilor şi al pertractărilor (aidoma lui Iuliu Maniu), liderul PDSR pare incapabil să se adapteze cerinţelor României de azi. În ceea ce mă priveşte, eu m-am despărţit sufleteşte (o dată pentru totdeauna) de Ion Iliescu, în vara anului 1991, când fostul activist de partid stalinist i-a interzis tînărului lider naţionalist Corneliu Vadim Tudor să ia cuvîntul la comemorarea lui Avram Iancu de la Ţebea. Era nu numai un afront la adresa unui om politic la care ţineam, ci şi o insultă gravă la adresa patrioţilor români în general. Aceeaşi inconstanţă îl făcuse pe Iliescu să condamne pripit, în martie 1990, aşa-zisele “manifestări extremiste” ale românilor din Tîrgu Mureş; colaborarea cu teroriştii maghiari din UDMR (fie şi numai sub forma tolerării acestei cangrene apărute pe trupul “tinerei şi fragilei” noastre democraţii “originale”) îi este imputabilă în bună măsură fostului preşedinte al Ţării. (…) Să nu uităm că tot în perioada guvernării sale (prin 1991) au fost acuzate oficial, pentru un presupus “antisemitism”, publicaţiile de largă respiraţie naţională “România Mare” şi “Europa”.
Totul este explicabil, dacă ţinem seama că, într-un dialog televizat cu Marius Tucă, Iliescu afirma că perioada după care este nostalgic este cea din vremea tinereţii lui (adică…anii ’50!!!). Ce dovadă mai bună am fi putut avea că preşedintele PDSR mimează ataşamentul faţă de valorile româneşti, adevăratul său sistem de valori raportându-se la cea mai neagră perioadă din istoria modernă a Ţării? Purtând pe umeri povara unui trecut întunecat pe care nu poate să-l uite sau măcar să-l ignore, Iliescu este prizonierul propriilor lui fantasme. Din punct de vedere spiritual, el nu a progresat deloc în ultimele trei-patru decenii de viaţă. Pluralismul îl sperie, linia naţionalistă fermă îl irită, politica de neutralitate îl contrariază. Inadaptat la matricea românismului, liderul PDSR nu poate fi, în ruptul capului, un autohtonist şi un justiţiar. Dimensiunea naţională şi aceea socială a discursului său politic sunt virusate de un puternic complex de inferioritate. (…) Recenta înţelegere electorală cu ţiganii lui Mădălin Voicu trebuie pusă şi ea în acelaşi context al abandonării interesului majorităţii româneşti în favoarea satisfacerii unor pretenţii nejustificate ale minoritarilor de tot felul. Trăgând linie şi adunând, obţinem portretul unui om politic a cărui revenire la putere ar reprezenta un imens pas înapoi. Aşa-zisa “alternanţă la guvernare” este o capcană pe care forţele din umbră o întind încă o dată, Ţării noastre atît de greu încercate în ultimii zece ani. Tocmai de aceea, atacurile concertate declanşate de Iliescu împotriva Partidului “România Mare” nu au darul să mai impresioneze pe nimeni. E o continuitate în acest joc murdar, care urmăreşte să lichideze orice măsură de rezistenţă naţională la globalizare şi modernizare.
România viitorului este o Românie naţionalistă. Pentru a putea progresa, trebuie să ne debarasăm de fantomele trecutului. Iar Ion Iliescu este, prin ceea ce face, un om ancorat într-o lume de mult apusă, în 1953, odată cu moartea “tătucului” Iosif Visarionovici Stalin…
(“Politica”, 29 aprilie 2000)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZURILE ELIADE ȘI CIORAN” (11 iulie 2014)

Emil Cioran et Mircea EliadeLa fel ca Eminescu, nici genialul cap al superbei generaţii interbelice, marele profet al românismului Mircea Eliade n-a fost scutit de atacurile unor contemporani mediocri şi pizmaşi. Într-un text din 1934, un adversar opina că „dl. Eliade a avut vrăjmaşa inspiraţie de a trânti în calea discuţiei unei mari probleme de teologie un morman de moloz”, dovadă clară a „totalei ignoranţe a teologului”. Dacă în respectiva viziune îngustă şi nedreaptă, viitorul istoric al religiilor era învinuit de… amatorism ştiinţific, iată că, sub pana otrăvită a lui Tudor Teodorescu-Branişte, el devine „un tânăr scriitor, de profesiune indian”, şi prost pe deasupra, dacă ne luăm după frazele imunde date tiparului tot în 1934 de gazetarul de extremă stânga al „Cuvântului liber”: „Până la sfârşitul articolului său, dl. E. nu izbuteşte să gândească. Îmi permit să cred că nu e din vina cărţii dlui Sebastian, ci din cauza impotenţei de gândire a d-lui E. Doar e lucru ştiut: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”.
La sfârşitul anului 1936, un redactor al ziarului „Neamul Românesc”, Georgescu-Cocoş, în cadrul unei campanii mai ample contra pornografiei în literatură, atacă cu o furie maniacală romanul „Domnişoara Christina”, determinând Ministerul Educaţiei Naţionale (ce denumire pompoasă pentru un trib de pigmei!) să-l îndepărteze din învăţământ pe autorul lucrării incriminate, pentru „imoralitate”… Era, parcă, preludiul tentativelor de asasinat moral practicate în România după 23 august 1944.
Într-o serie de denunţuri publice apărute în „Dreptatea” ţărănistă, un oarecare Oscar Lemnaru îl trecea pe Eliade, „cel care, nu demult, cerea sânge şi moarte”, în rândul românilor care „s-au folosit de pistolul german pus în ceafa poporului român, şi-au făcut o meserie de instigare la crimă, din pactizarea cu forţele obscure ale misticismului”. Marele exilat era socotit „un impostor de succes”, răspunzător pentru „acţiunea de contaminare a tineretului, căruia i-a fost mentor”, reprezentând în „Criterion” „huliganismul”, iar în străinătate „hitlerismul românesc”. Lemnaru relata că văzuse în Bucureşti volume semnate de Eliade şi Cioran, „atâţători la ură”, care, „ca ideologie politică, erau hitlerişti notorii, legionari, fascişti”. Concluzia era şi ea în spiritul epocii: „Să li se interzică anticarilor răspândirea unor lucrări semnate de autori infami!”. Bolşevicii ajunşi la Putere la Bucureşti aveau să se războiască pe viaţă şi pe moarte cu… umbra lui Eliade, care plana încă asupra vieţii culturale din ţară. Între 1945 şi 1967, semnătura lui a fost interzisă, chiar dacă, în aceeaşi perioadă, în alte state comuniste (cum ar fi Polonia) apăreau traduceri ale cărţilor savantului!
Într-un articol din presa oficială a regimului, „Pleava din căruţele duşmanului”, apărut în 1955, Zaharia Stancu atrăgea atenţia că Eliade fusese „în slujba Germaniei hitleriste” şi, după ce că „le tăinuise crimele de ieri”, acum… „visează alături de ei alte crime, alte asasinate, alte pârjoluri, alte pustiiri”! Într-un „studiu” din 1958, un alt culturnic al stalinismului, Pavel Apostol, buchiseşte cu creionul chimic prins după ureche „Mitul eternei reîntoarceri”, descoperind că „nostalgia paradisului pierdut al civilizaţiei primitive dobândeşte, în concepţia lui Eliade, sensul lămurit al instalării paradisului animalităţii”. Măruntul activist credea că „soluţia oferită de Eliade constituie o expresie a duşmăniei faţă de om, pe care capitalismul o ridică la rangul de principiu călăuzitor”. Se relua acuzaţia veche de „apologet al huliganismului”, de data aceasta pentru a justifica teza potrivit căreia „nostalgica sete a d-lui Eliade după animalitate, întoarcerea la paradisul animalităţii constituie indiciul sigur al înstrăinării de umanitate a ideologiei reacţionare”…

Legarea marilor valori româneşti la stâlpul infamiei nu reprezintă o noutate, iar Emil Cioran n-a fost nici el ocolit de lovituri nedrepte. În 1934, Alexandru Sahia îl învinuia de apartenţă la… nazism, afirmând că un reportaj conţinând impresii din München are aparenţa „unui cimitir din care cadravrele au ieşit la iveală şi peste care un tânăr desculţ şi blond aleargă inconştient şi sadic”. Ţinta atacului, publicistul şi viitorul filosof nonconformist, avea doar 23 de ani când primea această acuzaţie hazardată. Doi ani mai târziu, Zaharia Stancu, vorbind despre „generaţia în pulbere şi cu ochelari savanţi”, punea şi el umărul la demolarea unui mit aflat abia în formare: „Literatura filosofică a d-lui Emil Cioran e interesantă. Dar atât. De ce vrea d-l Mircea Eliade să-l prezinte drept «fenomen»?”. S–a dovedit că unde a intuit Eliade a greşit Stancu (sau a vrut să greşească!)…
Mihail Sebastian gafează impardonabil, contestând originalitatea lui Cioran („umbrele lui Nietzsche, Gide şi Dostoievski se încrucişează destul de vizibil”); evident, strălucirea de atunci şi de mai târziu a marelui gânditor se datorează în bună măsură tocmai ideilor-şoc pe care le cultivă, idei care nici pe departe nu pot fi bănuite de plagiat, ba dimpotrivă. Perioada stalinistă este marcată de noi săgeţi otrăvite împotriva spiritului cioranian. În 1955, un oarecare N. Bolboaşă scrie fără să roşească: „Apostoli ai morţii ca Cioran (sic!) pregăteau atmosfera pentru mai târziu, când îşi vor îndemna cititorii să se ofere «de bună voie» morţii – atunci când burghezia agresivă va dezlănţui atacul, încă de mult pregătit, împotriva Ţării Socialismului. Astăzi, Emil Cioran, alături de alt duşman de moarte al noii forme de viaţă, socialiste, pe care şi-a ales-o poporul nostru, Mircea Eliade, şi sub oblăduirea reacţiunii din Franţa, împroaşcă cu noroi şi toarnă calomnii împotriva progresului, împotriva ştiinţei şi a materialismului şi mai ales împotriva regimului nostru de democraţie populară”.
În 1957, Valentin Lipatti, într-un articol murdar, îl numea pe Cioran „filosof al minciunii şi josniciei”, precum şi „ucenic mistificator al lui Martin Heidegger, pontiful existenţialismului şi onorabil nazist”. Tot pe atunci, D. D. Roşca remarcă, aspru, că Emil Cioran „neagă rostul de a fi al ţării noastre (…) construind o imagine mincinoasă a poporului român, cu epitete pronunţate pe tonul sentenţios al omului care vorbeşte cu autoritate de la înălţimea unei «lucidităţi» pe care acest calomniator al patriei sale şi-o crede monopol personal”. Radu Popescu se înrolează şi el în „corul gonacilor”; după ce sugerează că gânditorul român exilat la Paris reprezintă o formă a răului absolut, autorul nu pune aceasta nici măcar pe seama unei dereglări psihice, ci a unui interes material meschin: Domnule Cioran, bunule liberal, om inocupat, pamfletar fără obiect, cetăţean al neantului, nu mai am nimic să-ţi spun, cu toate că ţi-aş putea spune foarte multe. Aproape fără să ne fi întâlnit vreodată, mă despart de dumneata pentru totdeauna. Ţi-am spus de la început că aş vrea, că am să încerc să te menajez; dar trebuind să văd cât de bine, cât de zelos şi cât de lucid serveşti cele mai demascate şi mai atroce interese, nu cred, zău, să mai pot păstra speranţa că n-ai fi în toate minţile”.
După un an, Al. Mirodan face o tentativă de… anulare a filosofului. Da, chiar aşa: „Cărţile lui Cioran se bucură de succes într-o anumită parte a lumii. Fotografii în reviste, interviuri, drepturi de autor: nimicul rentează”. Nici nu ne-am tras bine sufletul după această aiureală, că dăm peste altele, ale lui Şerban Cioculescu (de felul lui, un intelectual de calitate), din 1959: „Pe «amicul tiranilor» îl cunoaştem de mult, încă înainte ca iminentul contact insalubru cu cămaşa verde să-i impună subordonarea faţă de stăpânul sângeros din hruba de la Berchstesgaden. (…) Bogomilul apologet al regimurilor imperialiste tot mai falimentare şi neputincioase să-i facă pe plac se gargariseşte cu reţete politice mistificate şi neoperante, într-o vreme când popoarele, conştiente de ţelurile lor democratice, socialiste şi paşnice, şi nesinchisindu-se de ifosul olfacticilor duhnitori, sunt în măsură a trece reversibila cămaşă de forţă după gâtul freneticilor belicişti (sic!), mai mult sau mai puţin solitari”. Într-un „studiu” din 1967, Ov. S. Crohmălniceanu, referindu-se la tinereţea gânditorului de la Răşinari, face o afirmaţie care contrariază: „istoria a dovedit repede ce aplicaţii sinistre au avut asemenea idei şi chiar Emil Cioran a ajuns în cărţile pe care le publică azi, peste hotare, să le condamne fără rezerve şi cu dezgust”. Nu mai înţelegem nimic: dacă în perioada interbelică a avut idei nocive, iar în exil idei contrare, negatoare, înseamnă că acestea din urmă sunt… valabile (sic!). Prin urmare, de ce culturnicii înfierează cu mânie proletară toate scrierile lui Cioran, mai vechi sau mai noi?! Din această dilemă, proletcultistul n-a putut ieşi…
Radu Florian, alt „acuzator public”, face o analiză „psihanalitică”: „Decepţia, ulceraţia sunt produse ale celui mai distructiv fragment din istoria veacului nostru, care a aglomerat ruine şi vieţi zdrobite de-a lungul furiei sale oarbe, sunt rezultate ale implicării gânditorului în fanatismul unor idei de o brutalitate transparentă. (…) Acestui om prăbuşit în eroarea sa, care se smulge şi vrea să renască, căutându-şi un nou sens, reticent dar totuşi (sic!) încrezător în virtutea artei, a poeziei, îi dă glas Cioran”. Acest atac din 1983 este ultimul din acea epocă marcată de recuperarea operei marelui filosof, prin volumul antologic de „Eseuri”, tipărit la sfârşitul anilor ’80. Florian era, însă, tributar unor mentalităţi şi politici anterioare, care îi ţinuseră pe Cioran şi pe ceilalţi stâlpi ai culturii româneşti din secolul XX departe de ţara şi de naţia pe care le-au iubit atât de mult…
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, 11 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL EMINESCU” (9 iulie 2014)

Mihai EminescuÎn fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim ziua de naştere a Românului Absolut, Mihai Eminescu, iar la 15 iunie îi comemorăm dispariția. Din păcate, încă din timpul vieţii marelui creator şi până în zilele noastre, a existat o campanie defăimătoare de proporţii uriaşe. Ne propunem să facem o scurtă trecere în revistă a tentativelor de asasinat moral îndreptate împotriva Doctrinarului Naţional. Prima şi cea mai celebră mârşăvie a fost săvârşită de poetul, criticul literar şi ziaristul Alexandru Macedonski, în august 1883, la nici două luni de la declanşarea presupusei „boli” de care ar fi suferit Eminescu. În revista „Literatorul” era publicată o epigramă cu următorul conţinut: „Un X… pretins poet – acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aş plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu e azi decât nebun”. După cum se vede, Mihai Eminescu nu a avut parte în timpul vieţii (şi nici după moarte) doar de receptări pozitive. S-au găsit unii care să-i socotească mai multe defecte decât calităţi şi să încerce doborârea sa de pe un soclu pe care abia îl ridicase o generaţie entuziastă. În acest sens, crestomaţia în mai multe volume „Detractorii lui Eminescu“, aparţinând universitarului ieşean Alexandru Dobrescu, reprezintă un bun instrument de lucru pentru eminescologi, dar şi o culegere de real interes pentru publicul larg, având în vedere că atacurile venite dinspre contemporanii Poetului Nepereche nu fuseseră, în marea lor majoritate, republicate. Să facem câteva exemplificări. De pildă, portretul realizat pe la 1875 de către un oarecare Gr. Gellianu încălca orice regulă a bunului-simţ: „Întrebuinţând figuri neînţelese, înşirând, unele după altele, cuvinte care nu produc nici un sens, sfidând gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi preciziune posibile în limbaj, torturând necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare, iată cum ne apare d. Eminescu“. Într-un lung şi răutăcios „studiu“, serializat între 1894 şi 1896, Aron Densuşianu afirmă că Eminescu „avea prin moştenire germenele alienaţiunii, care a fost alimentat printr-o boală contrasă după aceea“ şi că „preocupaţiunea constantă îi erau conexiunile de amor“. Capodopera eminesciană „Luceafărul“ este considerată „o bâiguială, nu se poate mai isterică“, în care găsim „un amor bolnav, un somnambulism“. Cât despre stil: „nici un rost de acţiune, nici o dezvoltare firească de idei şi sentimente, totul o dârdâire lungă de aceleaşi stihuri, de aceleaşi idei, care adeseori se bat în capete“. Opera poetică este pusă sub semnul imoralităţii: „Va să zică amorul şi femeia nu prezintă ale calităţi decât carnea! Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? În această abrutizare este fără îndoială a se căuta succesul nemeritat şi, prin urmare, trecător (sic!) al unor asemenea poezii“.
Noi „recorduri” în materie de lez-Eminescu stabilea textul defăimător publicat, în 1891, de către Alexandru Grama, mai mult citat decât citit, şocant şi nedrept, otrăvit şi putred. Geniul Naţional este catalogat ca „biet versificator tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar în care a trăit“. Considerarea lui Eminescu ca un model demn de urmat ar constitui o erezie periculoasă, întrucât „ce poate fi demn de imitat în viaţa unui aventurier, care nicicând n-a făcut un studiu serios şi sistematic; care, corupt şi stricat în suflet şi în inimă, încă în tinereţe era deja blazat şi ostenit de lume şi pentru aceea lipsit de orice idealism; care, gol de alte simţiri nobile, nu numai a cântat, ci şi a practicat erotismul animalic, până când, lovit de săgeţile lui chiar în obositul creier, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer şi a indienilor, iar trupul i s-a mai târât câţiva ani, până ce, în floarea vârstei, s-a dus şi el tot acolo; ce poate fi, mai zicem o dată, demn de imitat în viaţa unui atare om?“. Stupefiant (nu-i aşa?), dar nu mai puţin stupefiant decât finalul: „Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejurări ale timpului destule juguri. (…) Aşa ruşinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul, căci în acelea ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu însă ne-au înjugat românii, care sunt carne din
carnea noastră şi sânge din sângele nostru“ etc.
În 1903, Anghel Demetriescu îl opunea pe Eminescu… lui Alecsandri, considerându-l pe primul „tulbure şi torturat, exagerat în expresie şi violent în concepţie, cufundându-se în adâncul lucrurilor până la a divaga şi a fi neînţeles lui însuşi, boem de o speţă puţin amabilă, camarad incomod şi apărător primejdios al cauzelor ce sprijinea“, dar şi „sărac şi nenorocit, nebăgat în seamă, exploatat chiar de cei ce-l preţuiau“. Acelaşi autor opina că Eminescu nu avea valoare nici ca poet, nici ca ziarist, fiind „un filosof ignorant cum se credea şi ziarist de nevoie, prea mândru ca să coboare la serviciile ce putea face, prea mărginit ca să se înalţe până unde mândria lui îndemna, prea egoist ca să-şi deschidă inima marilor simpatii, osândit, prin firea lui şi prin împrejurările în care fusese aruncat, a lupta fără convingere, a fi ziarist fără a iubi această meserie, a scrie cu patimă personală fără motive personale“.
Atacurile antieminesciene se „clasificizau” în ediţia (primă şi ultimă!) din 1932 a lucrării „ştiinţifice” intitulată „Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, aparţinând doctorului C. Vlad – autodefinit ca „medic care se ocupă cu tămăduirea nevrozelor”. Mă voi referi în fugă (scornelile nu merită să te opreşti prea în amănunt asupra lor; mai multă atenţie trebuie acordată cărţilor serioase despre viaţa marelui creator, cum ar fi cele scrise de Ovidiu Vuia, N. Georgescu sau Călin Cernăianu!) la câteva pasaje despre care nu am curajul să pretind că ar fi cele mai dure, pentru simplul fapt că toată cartea e scrisă în stil bulevardier. Autorul realizează o „schiţă” a structurii mintale a lui Eminescu, care, cică, ar corespunde diagnosticului clinic incontestabil de „skizoidie”, caracterizându-se prin: 1) neadaptare la realitate, înstrăinare progresivă de lumea externă, negativism; 2) narcisism extrem, ducând la „o pareză a afectivităţii faţă de toate impresiile ce-i vin din afară”; 3) întoarcere spre sexul propriu (ambiguitate a orientării sexuale, incapacitate de seducţie, izolare erotică); 4) grandomanie („Nu-l ţinea pe nimeni vrednic de a fi judecătorul său!”); 5) mizofilie (neglijenţă în legătură cu persoana proprie, care poate ajunge până la gatism); 6) masochism („Ca subiect a fost un sadic cu sine: îi plăcea să se chinuie, să-şi strice toate rosturile şi să fie nevoit a trăi în mizerie. (…) Ca obiect a fost un masochist, pentru că se complăcea în suferinţă până la voluptate”); 7) raptusuri (hotărâri bruşte, luate fără premeditare), bizarerii (atitudini ciudate, frizând patologicul), verbigeraţie („acel joc cu un singur cuvânt pe care-l vântură până la pierderea înţelesului”); 8) scindarea eului, pe două planuri – vertical şi orizontal. Cheia de boltă a întregii teorii este chiar finalul cărţii, unde doctorul C. Vlad dezvăluie natura profund… umană şi, deci, perisabilă, a Doctrinarului Naţional, care, din geniu tutelar al civilizaţiei românilor, devine – printr-o trăsătură de condei – un om, un simplu om, un om banal, mediocru, vicios şi bolnav, care nu poate servi drept model nimănui din cei care-i vor urma: „Însă… însă, când stai şi te gândeşti, groaznic e acel piedestal al nemuririi! Nu e clădit din aur şi argint, ci din sărate şi amare lacrimi cristalizate. Un piedestal făcut numai din mărgăritare, dintre care fiecare reprezintă un fenomen de apărare a unei biete scoici contra colţurilor unor fire de nisip care se înfig neîndurător în frageda ei carne înfiorată de durere roză… Un piedestal…un fel de a se înşela pe sine. Un piedestal… un fel de atunci nu vroiai tu, acum nu vreau eu. Un piedestal, pe care şi-a înălţat cât mai sus spiritul, ca să aibă înălţimea necesară de unde să se prăbuşească definitiv… bietul om”. Câtă dreptate a avut sau n-a avut acest C. Vlad, ştim exact dacă-i cercetăm posteritatea… inexistentă! Eu, cel puţin, n-am auzit de el până n-am cumpărat cartea dintr-un anticariat. Eminescu, însă, i-a supravieţuit – şi lui şi tuturor celorlalţi detractori care i-au mânjit tronul voievodal…
În anii ’50, bolşevicii interziceau textele politice ale lui Mihai Eminescu, precum şi poeziile sale cu un pronunţat caracter patriotic şi naţionalist. Din toată opera lirică a marelui nostru gânditor, politrucii au preferat să popularizeze doar poemul „Împărat şi proletar”, căruia i s-au dat interpretări eronate şi abuzive. Concret, se intenţiona transformarea postumă a lui Eminescu într-un precursor al comunismului în România, ceea ce nu a fost în nici un caz. “Doina” a fost interzisă, iar retipărirea ei a avut loc tîrziu, în anii ’80, la insistenţele tânărului scriitor Corneliu Vadim Tudor, care s-a luptat pentru reproducerea integrală (fotocopiată), a volumului de “Poesii” publicat în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu la Editura “Socec”.
O altă tentativă de asasinat moral a săvîrşit-o Moses Rosen, la 12 octombrie 1980, prin întocmirea şi difuzarea unei delaţiuni de cea mai joasă speţă, în care folosea la adresa Poetului Naţional epitetele “huligan”, “fascist”, “legionar”, “pornograf” şi “sifilitic”. Rabinul cerea să fie topit întreg tirajul volumului IX din Integrala Operei lui Eminescu, pentru că, vezi, Doamne, ar fi dus la recrudescenţa antisemitismului în Ţara noastră. În realitate, alogenii încercau să pătrundă din nou cu cizmele murdare de noroi în sanctuarul spiritualităţii naţionale. Au protestat public împotriva acestei infamii numai trei personalităţi ale vieţii culturale din România: Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Oprea şi Pompiliu Marcea. La scurt timp după aceste evenimente, ultimii doi au murit în condiţii suspecte, iar singurul rămas în viaţă a pierdut dreptul de semnătură în presă vreme de cîteva luni.
După 1989, torţionarii lui Eminescu şi-au luat rolul în serios, odată cu venirea la Putere a internaţionaliştilor promotori ai unei direcţii antinaţionale. În ianuarie 1998, în revista “Dilema” (tipărită pe banii Guvernului României, adică ai cetăţenilor acestei Ţări) au fost găzduite mai multe articole în care se proclama ca o necesitate stringentă…”despărţirea de Eminescu”. Sub directul patronaj al lui Andrei Pleşu, călăii ideologici Nicolae Manolescu şi Zigu Ornea au pus lucrurile la punct în cel mai stalinist mod cu putinţă. În viziunea lor şi a ciracilor lor, Eminescu este o piedică împotriva integrării României în Europa, naţionalismul şi conservatorismul său fiind o frână în calea progresului societăţii. Aceste aberaţii, coroborate şi cu “demitizarea” vieţii şi operei eminesciene (adică târârea în noroi a marelui nostru înaintaş), duc la concluzia că avem de a face cu o maşinaţiune în toată regula, orchestrată de cercuri ostile românismului. Nu ar trebui să mire că reacţiile de apărare a memoriei lui Mihai Eminescu au venit din partea naţionaliştilor. Obiectiv privind lucrurile, singurii care au conştientizat holocaustul culturii române şi au încercat (uneori cu succes) să i se opună au fost intelectualii care au preluat moştenirea spirituală lăsată de către Doctrinarul Naţional.
Doi ani după campania din ”Dilema”, în 2000, apărea un alt scandalos text antieminescian, într-o publicaţie care, culmea blasfemiei, se numea… „Timpul”. Iată ce se afirma acolo: „E chiar puţin cinic să vorbim despre sărăcia lui Eminescu, despre felul în care a fost exploatat, în cazul unui om care câştiga, la «Timpul», circa o mie de dolari de astăzi. (…) Era un conservator, într-o perioadă când problemele României era (sic!) modernizarea şi paseist, într-o epocă în care interesant era, mai degrabă, viitorul decât trecutul”. Fără comentarii.
(Text publicat parțial în ”Tricolorul”, 9 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”Tricolorul” – 3000! (17 iunie 2014)

ziarul-tricolorul”Tricolorul” a urcat la cota 3000! Nici nu știu când a trecut timpul (parcă a fost ieri!)… În noaptea de 26 spre 27 martie 2004 (înaintea Consiliului Național al PRM, programat atunci, de Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă) s-a tipărit, în condiții deosebite, primul număr al publicației. Vineri seara, când să trimitem machetele la tipografie, ni s-a virusat sistemul informatic, toate programele și fișierele s-au șters, așa că a trebuit s-o luăm de la capăt, într-o infernală cursă contra-cronometru. Mi se părea că retrăim legenda Meșterului Manole; tot ce ridicam ziua – se prăbușea noaptea… Până la urmă, pe la 2-3 dimineața, am scos ziarul de sub tipar, fără să fie nevoie să zidim pe nimeni în prealabil. Anii s-au scurs, însă istoria e ciclică, astfel că editorialul din prezenta ediție jubiliară îl scrie, iată, cel care l-a scris și în numărul-pilot…
Cum credințele mele (și ale noastre!) au rămas întregi, voi reproduce aici gândurile de acum un deceniu, de la începuturile ”Tricolorului”: ”Mă mulţumisem cu prejudecata că tricolorul este de extracţie paşoptistă, până am luat contact cu o lucrare foarte interesantă şi bine documentată (<<Tricolorul României. Simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale>>) din care reiese că <<dacii liberi au gândit refacerea unităţii dacice sub protecţia zeului lor suprem – Zamolxis, al cărui chip binevoitor s-a arcuit peste crestele Carpaţilor, Dunăre şi ţărmul Mării ca un curcubeu. Privind acest curcubeu, din a cărui cromatică ieşeau în evidenţă culorile roşu, galben şi albastru, arcuite peste o lume plină de credinţe, superstiţii şi suferinţe, dacii şi-au întărit credinţa în nemurire. (…) Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de Arian spre mijlocul secolului al II-lea. Culorile acestui steag, pe care Th. Speranţia îl considera o urmă de la daci, sunt: roşu, galben şi albastru, deci acest steag este tricolor. Aceste trei culori, moştenite din curcubeul balaurului dacic, au fost păstrate nealterate, peste secole, de generaţiile de cete de feciori, însoţind întreaga istorie zbuciumată a poporului român>>. Un motiv în plus pentru a aprecia simbolistica numelui pe care îl poartă tânărul nostru ziar popular, creştin şi european. Cine suntem şi ce vrem? A răspuns răspicat, în 1601, Mihai Viteazul, aşa că nu vom adăuga nici o vorbă : <<Şi hotaru Ardealului / Pohta ce am pohtit / Moldova / Ţara Rumânească / Io Mihail Voevod>>”.
La mulți ani, ziar cu nume atât de frumos!

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de marți, 17 iunie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

La fel ca în fiecare an, la 15 ianuarie şi 15 iunie, preşedintele PRM a depus o coroană de flori cu Tricolor la mormîntul lui Mihai Eminescu

CIMITIRUL BELLU - 15 iunie 2014Duminică, 15 iunie 2014, s-au împlinit 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Cu acest prilej, la mormîntul Poetului Naţional, din Cimitirul Bellu, au venit în pelerinaj cîteva sute de români.
Preşedintele PRM, dl. Corneliu Vadim Tudor (care a fost întîmpinat cu multă simpatie de cei prezenţi), a depus la monumentul funerar o frumoasă coroană de flori, cu Tricolor, după care a realizat un duplex special, despre viaţa şi moartea lui Eminescu, pentru postul de televiziune România TV. Tribunul a oferit telespectatorilor informaţii inedite, puţin cunoscute marelui public, în legătură cu modul în care a fost tratat Mihai Eminescu – atît de contemporanii săi, cît şi în posteritate. Transmisia, în direct, a fost îmbogăţită cu un fragment al interviului-document realizat de scriitorul Vadim, în ianuarie 1988, cu nepotul poetului, colonelul Gh. Eminescu.
La evenimentul de duminică au participat mai mulţi fruntaşi ai Partidului România Mare: Constantin Bebe Ivanovici (preşedintele Federalei Naţionale a Revoluţionarilor din România), foştii deputaţi Mihaela Ionescu şi Vlad Hogea ş.a.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”Pamfletele lui Nicolae Iorga”

Citat-Nicolae-Iorga-680x360O personalitate binecunoscută pentru temperamentul vulcanic – precum savantul şi omul politic Nicolae Iorga – nu putea fi străină de lumea pamfletului. De fapt, trebuie să mărturisesc că ideea unei ”Antologii a pamfletului românesc” (proiect materializat în toamna anului 2005, prin lucrarea omonimă, în două volume și, apoi, în 2011, prin ”Capodopere ale pamfletului românesc”) am prins-o din zbor, citind monografia despre Iorga, scrisă de Pamfil Şeicaru. Amândoi – mari pamfletari. Iată ce povesteşte legendarul director al Curentului interbelic: „În 1939 intenţionam să fac o Antologie a pamfletului românesc şi l-am rugat pe Iorga să-mi scrie prefaţa. Ideea l-a entuziasmat: găsea că spiritul pamfletar al românilor îşi află originea în ascendenţa noastră latină. Mi-a vorbit despre pamfletele care abundau la români şi a schiţat aproape prefaţa care urma să fie un adevărat studiu introductiv la pamflet. Am strâns materialul şi, în primăvara anului 1940, i l-am prezentat. I-am expus planul lucrării, arătându-i că înclinam spre folosirea strictă a cronologiei. M-a întrebat cu cine încep. I-am răspuns:
– Fireşte, cu Arhondologia Moldovei, a paharnicului Sion. Un admirabil pamfletar: vervă şi venin în călimară.
Schimbându-şi repede fizionomia, m-a întrebat încruntat:
– Ai citit Arhondologia Moldovei?
– Evident, de aceea sunt încântat să-l menţionez ca primul pamfletar român.
– Ai citit-o în întregime şi cu atenţie?
– Sigur.
– Şi dumneata îndrăzneşti să-mi ceri o prefaţă la o Antologie a pamfletului românesc în care vrei să menţionezi pe porcul de Sion, batjocoritorul strămoşului meu Arghiropol, bunicul mamei mele? Şi-mi faci mie jignirea aceasta? De ce nu mi-ai spus de la început?
– Dar n-am ştiut că Arghiropol este strămoşul dumneavoastră şi, chiar dacă ştiam, nu i-aş fi acordat nici o importanţă. Dacă am ţine seama de menajarea strămoşilor, n-am mai face istorie.
– Dar Gheorghe Sion minte ca un porc, calomniază pe Arghiropol.
– Orice pamfletar exagerează, este în natura genului să accentueze deformant trăsăturile caracterului, să întrebuinţeze culori tari.
– Bine, bine, eu nu scriu prefaţa dacă menţionezi pe Sion cu mincinoasa lui Arhondologie.
– Dar, domnule profesor, nimeni nu mă poate obliga să menţionez portretul pe care i-l face lui Arghiropol.
– Dar, dar Arhondologia Moldovei este o carte uitată şi menţionând pe Sion, reproducând din el, vei ispiti un editor să retipărească cartea (sic!), ca să-l necinstească pe strămoşul meu, om de treabă şi învăţat…
Şi a trebuit să renunţ la reproducerea din Sion ca să pot avea prefaţa lui N. Iorga. Cu ce copilărească bucurie a acceptat să renunţ la Sion! Din nefericire, evenimentele ne-au lipsit de un studiu scris de Iorga asupra pamfletului”.
De remarcat că în Antologia la care visa Pamfil Şeicaru – şi pe care am alcătuit-o eu, 65 de ani mai târziu, cum m-am priceput mai bine – ca să nu-l supăr pe Iorga (fie şi în postumitate!), nu l-am inclus pe „porcul de Sion”, cu „mincinoasa lui Arhondologie”. Iniţial, intenţionasem să întocmesc un studiu introductiv stufos, elaborat cu rigoare ştiinţifică, trimiteri bibliografice, note de subsol etc. Apoi, am realizat că Pascal, Céline, Courrier, Zola, Swift, Dafoe, Shaw, Gogol sau Twain (ca să dau numai câteva nume de clasici ai pamfletului) ar fi râs în hohote de un asemenea demers. Unealta aleasă ar fi fost nepotrivită şi, drept urmare, stricăciunile ar fi fost mai mari decît foloasele pe care cititorul le-ar fi tras de pe urma unei pretenţioase analize pe orizontală şi pe verticală, făcută după metoda ştiinţelor exacte, cu rigla, compasul şi microscopul. Pamfletul nu se disecă, ci se savurează. E ca o prăjitură cu cremă, un Tiramisu moale, din care extragi cu vîrful linguriţei, în timp ce-ţi curg balele de poftă, fărâmiţele de pişcot înecate în vin alb. Dacă eşti om întreg, nu se poate să nu-ţi placă (La Rochefoucauld scria că „numai oamenii vrednici de dispreţ se tem de a fi dispreţuiţi”…).

De obicei, personagiile care fac obiectul unui pamflet“ – scria Tudor Arghezi – „la auzul acestui singur cuvânt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la nici un grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva, aşa, ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să-ţi murdăreşti trupul tău, pur şi sacru, cu drojdiile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge să-l clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai e nevoie să fii în stare de un răspuns. (…) Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este, într-o măsură oarecare, ridicul prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre
aşteptări şi calitatea reală. (…) Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei. (…) Pamfletarul este mai crud decât un asasin. Un criminal omoară un om de multe ori involuntar, pentru a-l prăda mort. Pamfletarul se strecoară pretutindeni. Se ocupă de afaceri care nu-l privesc şi când nu gândeşti, chinuindu-şi victima cu o sadică voluptate“.

Nu există pamflete proaste. Mediocritatea şi pamfletul nu pot sta împreună. Pamfletul este excelent sau nu e deloc. Înjurătura nu e pamflet. Scuipatul – nici atât. Nici bâta în cap, nici capul în gură, nici picioarele în coaste. Nici onomatopeele grohăite, fornăite, lătrate ori mugite. Violenţa, stupiditatea şi primitivismul n-au de-a face cu pamfletul. Pamfletarii sînt rari, ca iarba de leac. Longevitatea lor se socoteşte nu în număr de ani, ci în număr de pamflete. Mai toţi sunt prigoniţi pentru cele scrise; adevărul doare, iar un pamfletar cu libertate de mişcare e mai periculos decât un pluton de jandarmi. Ce-i drept, pe pamfletar nu se supără decât cel vizat (ţinta atacului), dar, cum acela este, de cele mai multe ori, un potentat al zilei, intensitatea furiei răzbunătoare este direct proporţională cu puterea „victimei“. Contra-reacţia este, adesea, devastatoare, iar pamfletarul e forţat, uneori, de împrejurări să-şi regleze tirul în altă direcţie.
Alteori, pamfletarul e consecvent, nimic neputându-l împiedica să-şi scrie (sau să-şi spună) adevărurile. Aceşti pamfletari sunt şi mai rari. Un fel de sub-specie pe cale de dispariţie a unei specii pe cale de dispariţie. Asemenea oameni depăşesc sfera gazetăriei, sau a literaturii (cunoaşteţi clişeul: „pamfletul – gen de frontieră între literatură şi gazetărie“…); ei fac Istorie. Căluşul pe care nu l-au primit în timpul vieţii nu-l vor purta, cu atât mai puţin, în nemurire. Este şi cazul lui Nicolae Iorga, al cărui geniu de pamfletar reiese, de pildă, din articolul intitulat sugestiv „Cain, Cain, ce ai făcut cu fratele tău Avel?”: „Multe urmări bune va avea petrecerea între noi a românilor de peste hotare. Cea mai însemnată va fi însă, desigur, înţelegerea adevăratului nostru rost. Am fost, un timp, un neam de ţerani liberi, având la îndemână pământ destul, vite multe, toate binecuvântările pământului şi ale cerului; vitejia zbucnia de la sine din prisosul unei vieţi mulţămite, ce se sălăşuia în trupuri sănătoase; biruinţa o câştigam în chip firesc prin buna frăţie ce ne lega pe toţi împreună, de la ciobanul din urma oilor până la Măria Sa Voevodul din Scaun. Am ajuns apoi un neam despărţit de boieri şi ţerani. Boieri deosebiţi în mare parte de ţeranii supuşi lor şi ţerani ce-şi jeliau timpurile cele bune când oriunde puteai să tai o brazdă, făcându-ţi cruce numai, pentru a căpăta îndurarea lui Dumnezeu. Din ce în ce mai mult s-au văzut numai boierii; ei au tras la dânşii bogăţia, puterea şi cinstea. Pentru dânşii s-au mânat turmele; în mâna lor s-a strâns toată stăpânirea şi de la dânşii au plecat toată puterea. Gâlcevile dintre ei au înlocuit vechile războaie cu străinul, şi pe cât ne înaltasera şi ne asiguraseră acelea, pe atât ne-au înjosit şi ne-au adus în primejdie acestea. Însa, oricum, erau totuşi legături strânse şi adevărate mijloace de întelegere între boier şi ţeran. Şi unul şi altul erau evlavioşi creştini, pe care-i chema şi sfătuia spre iubire de oameni şi jertfă de sine aceeaşi biserică. Şi unul şi altul erau buni gospodari, cinstiţi fii ai pământului, pe care-i înfrăţia aceeaşi nemărgenită iubire pentru ţarina hrănitoare, mama neamului. Şi unul şi altul erau simpli şi adevăraţi români, vorbind cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi dragoste o singură limbă, o singură literatură, alcătuită într-un grai pe care toţi îl înţelegeau deopotrivă. A venit apoi năvala datinelor Apusului. Boierimea a trecut la altă şcoală: franceză, germană. Tot s-a schimbat în ea; gândurile ei erau acum neînţelese ţeranului pe care boierul său nu-l mai putea înţelege; limba învăţaţilor se dezbinase de limba necărturarilor; limba francezilor, plăzmuitori ai societăţii nouă, gonia limba poporului din încăperile bogăţiei şi luminii; ţara întreagă fu prefăcută după gustul altor neamuri. Legăturile vechi se rupseră cu totul, şi prin prăpastia deschisă se furişară tot mai mult străinii. Cu toate vorbele de libertate, de egalitate şi frăţie, toate erau ca şi mai înainte ale boierului, dar acestuia-i lipsia şi putinţa de a pricepe şi putinţa de a iubi mai jos decât dânsul. Ţeranii ajunseră robii albi ce sunt astăzi. Dar alte popoare au expoziţii, au manifestaţii patriotice, au pofte de întindere. Haide să facă tot aşa şi boierii noştri! Veniţi la expoziţia jubiliară români din patru unghiuri! Şi au venit. Dar nu surtucari şi înfumurati şi bâiguitori de vorbe nouă. Ci falnici ţerani ai viitorului de peste munţi, măreţi ţerani ai trecutului din Bucovina. Pe aceştia din urmă i-au îndopat cu brânză, dar cu ceilalţi nu era de lucrat aşa. În ei era o conştiinţă aşa de puternică, încât şi trufia boierească a fost îngenunchiată. Dacă au poftit la banchetele scumpe numai pe fruntaşi, boierii noştri au trebuit să vadă că şi aceşti fruntaşi sunt din aceeaşi pănură ca şi ţeranii în cămăşi albe încinşi cu brâele late. Şi astfel din bucuria ospeţelor şi muzicilor şi plimbărilor se desface groaznic un glas neaşteptat, care zice: Cain, Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Avel? Şi oricât ar căuta să uite şi să se însele Cain, acest glas va răsuna şi de acum înainte necontenit până ce Avel va învia şi se va aşeza alături cu Cain, pocăit, la masa care va fi numai atunci destul de largă pentru ca toţi românii să-şi poată afla locul în jurul ei“.
Tot în apărarea ţărănimii române sare Nicolae Iorga şi în alt pamflet memorabil („Dumnezeu să-i ierte“): „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea română în ziua de 5 martie 1907… Să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inimă care a stors vlaga o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe ticăloşitorii oamenilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi nici măcar cruţa pe cei de o lege şi de un neam cu dânşii, pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnici, să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii budgetare, fumegă acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi pe făcătorii de rele“.
Nu mai puţin virulent este Iorga şi într-unul dintre ultimele sale pamflete („Drumeţ în calea lupilor”), care a dat şi titlul unui film artistic (din păcate, tezist!) despre uciderea savantului: „Aşa mergeam din veac în veac, ca drumeţul din calea lupilor. Ce nu întrebuinţează acela a cărui carne se sfâşie! A aprins focurile mari care opresc o clipă fiarele, dar lumina lor se isprăveşte şi se stinge, şi lăcomia e neistovit de răbdătoare. Poate, părinte înnebunit, li-a aruncat din căruţă şi ce era mai scump. A tras cu puşca şi a dat cu parul. Dar lupii erau mulţi, şi sângele lui a înroşit zăpada. S-ar fi luptat cu un singur duşman, cât de tare, dar el era prins din toate părţile. Şi, pe urmă, când s-a văzut ce mai rămăsese din trupul lui, s-au găsit şi minţi uşoare, care, fără a-i fi putut urmări toate fazele tragediei, au spus, dând din cap în trecere, atunci când drumul era acuma plin de oameni, că jertfa acestei pofte de sânge era un laş!“
Aceeaşi profeţire a propriului sfârşit tragic o regăsim în pamfletul în versuri “Brad bătrân”: „Au fost tăind un brad bătrân / Fiindcă făcea prea multă umbră. / Şi-atuncea din pădurea sumbră / Se auzi un glas păgân: O, voi, ce-n soare cald trăiţi / Şi aţi răpus strămoşul nostru, / Să nu vă strice rostul vostru, / De ce sunteţi aşa grăbiţi? / În anii mulţi cât el a fost, / De-a lungul ceasurilor grele, / Supt paza crăcilor rebele, / Mulţi şi-au aflat un adăpost. / Moşneagul stând pe culme drept / A fost la drum o călăuză / Şi-n vremea aspră şi hursuză / El cu furtunile-a dat piept. / Folos aduse cât fu viu, / Ci mort acuma când se duce, / Ce alta poate-a vă aduce, / Decât doar înca un sicriu?!“
Nicolae Iorga nu a fost doar un pamfletar strălucit, ci şi ţinta unor pamflete (unele dintre ele – profund nedrepte). Personal, consider că cel mai dur atac anti-iorghist a fost dat de C. Cernăianu, în cartea sa „N. Iorga – idolul neamului românesc”. Iată ce scrie, între altele, autorul acestui mega-pamflet dus până la limita extremă: „Din cele expuse până aici, după faptele şi scrisele d-lui Iorga, judecate de bărbaţi competenţi, din ţară şi din străinătate, şi de mintea sănătoasă a oricui, rezultă de la sine rolul nefast şi influenţa funestă pe care acest idol al neamului le-a exercitat în mijlocul societăţii româneşti, de mai bine de 30 de ani. În loc de a educa, el a otrăvit întregi generaţii, prin falsificarea spiritului său. Pentru generaţii nici nu se poate măcar concepe un exemplu mai dezastruos şi mai nevrednic de a fi urmat, în ce priveşte atât faptele, cât şi scrisele sale. Mai mult decât atât: el este, după expresia Sfintei Scripturi, ca un mistreţ care pustieşte în voie via Domnului, căci un astfel de om, ajungând idol, însemnează că lupul a ajuns cioban la oi şi dihorul păzitor peste păsări. De aceea, nu este nici o mirare dacă generaţiile pe cari le-a covârşit cu înrâurirea sa au ieşit prăpădite moralmente şi mai prejos de nevoile momentului, în împrejurările cele mai de seamă pentru neamul nostru. Activitatea lui a mistificat, a prostit, a terfelit societatea românească, nimicind-o, sufleteşte. În astfel de împrejurari, Nicolae Iorga apare cel puţin ca precursorul lui Anticrist, dacă nu însuşi Anticrist pentru neamul românesc. De astfel, însuşi principiul său, pe care-l propovăduieşte, că: mai bine rău cu toţi, decât bun cu toţi, este morală de Anticrist, pe care el nu numai a propovăduit-o, dar a şi practicat-o cu frenezie. Tot după „principiile” propovăduite de el, însă, orice faptă rea ce ai făcut, dă dreptul la alta ce se va face împotriva ta. Ca o consecinţă logică, chiar şi a acestei morale, propovăduită de N. Iorga, societatea românească are, desigur, dreptul şi este şi datoare să reacţioneze împotriva aceluia care a mistificat-o, a prostit-o, a terorizat-o şi a terfelit-o fără nici un scrupul, nimicind-o sufleteşte. Demnitatea sufletească a neamului şi dreptatea dumnezească impun aceasta. Victimele capriciului d-lui N. Iorga, sacrificate din situaţiile lor, au dreptul şi ele să ceară acelui care, erijat în arbitru despot al ştiinţei şi al patrimoniului, a lovit în soarta lor, fără nici o rezervă şi fără nici o frică. Morţii din mormânt, episcopul Gerasim Safirin, doctorul Lazăr Gherman, sublocotenentul avocat Dumitru Cernăianu, persecutat până la crima uciderii, în locul meu, cum am arătat în Biserica din Regat, au şi ei dreptul să strige, din mormântul lor, răzbunarea la cer, faţă de acela care i-a scos din locurile lor, i-a oprit din chemarea lor nobilă şi sfântă, şi i-a împins la moarte. Eu însumi, în numele societăţii româneşti, pentru victimele d-lui N. Iorga şi pentru morţii rămaşi înca nerăzbunaţi, şi pentru mine, şi în spatele meu, căruia N. Iorga mi-a cerut suprimarea, în Parlament, şi o urmăreşte necontenit, m-am simţit nu numai în drept, dar şi dator că-i cer satisfacţia pentru societate, reparaţia pentru victime şi spăşirea pentru cei morţi. Astfel, capul fiarei celei roşii din Apocalips – N. Iorga, – trebuie să-şi dea socoteala, şi dezastrul să înceteze, nemaiputând el face, şi pe viitor, relele şi împiedicarile de bine ce a făcut în trecut, până acum. Expunerea de faţă este partea finală, anexă a unui memoriu şi studiu complet, asupra stărilor din biserica şi societatea noastră. A trebuit să încep cu partea finală, pentru a termina cu acel ce împiedica orice mişcare de bine şi de îndreptare, precum în viaţa românească, aşa şi în biserica noastră. Până ce mistreţul care pustieşte via nu este izgonit şi scos afară, nu se poate lucra în vie. Până ce spiritul protector şi promovator al răului nu este înlaturat, nimic din ce este rău nu poate fi combătut cu succes. Iată pentru ce, păşind peste rândul altora, trecând pe alăturea de ei, am înteles mai întâi a coborî după altarul său şi a-l preface în cenuşe pe molohul nesăturat al vanităţii, al venalităţii şi al iubirei de argint, pe funestul şi nefastul N. Iorga, idolul neamului românesc”.
Tot într-o notă pamfletară este descris Iorga şi de către Pamfil Şeicaru, cu deosebirea că acesta din urmă evocă figura marelui istoric nu cu ură şi patimă, ci cu nostalgie şi duioşie, sub titlul „Pitorescul lui N. Iorga”: „În decembrie 1920, când Take Ionescu a format guvernul – sortit să dureze numai 40 de zile – crezând că-i va face plăcere lui N. Iorga, care îi promisese sprijinul, i-a cerut să-i recomande un ministru dintre naţionaliştii–democraţi. A designat pe Ştefan Băluţă. Ingrat, numele nu-i spunea nimic, a cerut informaţii; un şef de cabinet i-a atras atenţia asupra ridicolului de a face ministru pe un om, mai mult decât mediocru, care a naufragiat la Neamul românesc după ce, funcţionar inferior la poştă, fusese dat afară pentru unele nereguli. Take Ionescu se găsea într-o situaţie delicată şi, pentru a evita respingerea făţişă a celui recomandat, i-a cerut lui Iorga un inginer pentru Ministrul de Comunicaţii. N. Iorga nu ştia dacă avea vreun inginer în partid, dar şi-a amintit că întâlnise, cu câteva zile înainte, pe un fost coleg de la liceul din Botoşani, care locuia în Bucureşti şi era inginer. Este un om de ispravă, ştiu că a fost – mi-a spus el – inginer la Căile Ferate. Take Ionescu a fost fericit că a putut evita numirea lui Ştefan Băluţă. Se ivise, însă, o piedică: Iorga nu cunoştea adresa celui propus să-l reprezinte în guvernul Take Ionescu. A fost chemat generalul Nicoleanu, prefectul poliţiei, căruia i s-a cerut să găsească imediat pe un inginer Cihodariu, numit ministru al Comunicaţiilor, şi să-l aducă imediat, îmbrăcat în frac şi cu decoraţii, ca să depună jurământul, împreună cu întreg guvernul. Toţi comisarii de poliţie au fost mobilizaţi să caute, în sectoarele lor, un inginer Cihodariu. Peste o jumătate de oră, generalul Nicoleanu s-a prezentat la domiciliul noului ministru. Cihodariu, în halat şi papuci, a ieşit în întâmpinarea generalului Nicoleanu, acesta în mare ţinută şi cu toate decoraţiile. (Era personajul cu cele mai multe decoraţii.) Scurt dialog:
– Dumneavoastră sunteţi inginerul Cihodariu, partizan al profesorului N. Iorga?
Bietul om se zăpăcise când a văzut pe generalul, dar s-a speriat, de-a binelea – auzind întrebarea. Cu o voce tânguitoare a răspuns:
– Să trăiţi, domnule prefect, eu n-am făcut politică niciodată. Eu sunt numai inginer. Cu domnul Iorga am fost doar coleg de liceu la Botoşani, da’ politică n-am făcut alături de domnia-sa.
– Nu are importanţă. Sunteţi inginerul Cihodariu. La recomandaţia domnului profesor N. Iorga aţi fost numit ministru de Comunicaţii. N-avem timp de pierdut. Aveţi frac?
– Am, dar sunt singur acasă şi soţia mea, care este englezoaică, are cheile de la dulapuri.
– În ce dulap este fracul? – întreabă prefectul.
Cihodariu, complet zăpăcit, a indicat un dulap; Nicoleanu a făcut semn comisarului care îl însoţea să forţeze uşa. Speriat, Cihodariu se văicărea:
– Ce va zice nevasta?
– Ascultă, domnule ministru, nu ai vrea să aştepte Majestatea Sa până va catadicsi nevasta dumitale să se întoarcă acasă? Un ministru merită o uşă spartă la un dulap.
Şi, repede, cu ajutorul comisarului şi al celorlalţi agenţi, inginerul Cihodariu a fost îmbrăcat în frac.
– Aveţi vreo decoraţie? – întreabă prefectul.
– Am Trecerea Dunării, răspunde sfios ministrul.
– Ne facem de râs. Vreţi să vă fotografieze gazetarii cu Trecerea Dunării? Şi desprinzând unda din decoraţiile lui străine, i-o prinse de fracul lui Cihodariu. Îl privi cu atenţie şi, satisfăcut, îi spuse: Acum semeni a ministru.
A fost cea mai izbutită comedie imaginară, involuntar, de N. Iorga. Când Eraclie Nicoleanu era bine dispus, povestea cu lux de amănunte de un comic irezistibil, această întâmplare. Ca satiră, necontestat, izbutiră; dar politic, cum s-o judecăm? N. Iorga nu avea timp să ia contact cu realitatea cotidiană şi nici să-şi facă o valorificare exactă asupra oamenilor. Era grăbit să se întoarcă la preocupările lui de istorie. Când era prim-ministru, C. Argetoianu i-a cerut să-i recomande prefecţi pentru judeţele din Transilvania. Între cei recomandaţi se afla şi un protopop din Satu-Mare, pentru care N. Iorga a avut cele mai deosebite cuvinte de laudă. Decretul cu numirea prefectului a apărut în Monitorul Oficial, dar protopopul n-a putut să se prezinte la depunerea jurământului, deoarece era mort de doi ani.
Era prim-ministru şi ministrul Educaţiei Naţionale. Dorind să pună o bună rânduială în minister, a cerut să i se aducă toată corespondenţa ministerului, ca să o citească. Vara, când se ducea la Mangalia, unde avea o vilă, un avion transporta zilnic saci de corespondenţă, pentru rezolvarea căreia îşi pierdea nopţi întregi; la aceasta se mai adăuga şi corespondenţa preşedinţiei de Consiliu. O muncă de Hercule, după urma căreia se crease cea mai mare zăpăceală în serviciile ministerului, paralizându-le activitatea. Şi, cum nu avea timpul necesar să citească cu atenţie şi până la sfârşit petiţiile, se mulţumea să-şi arunce ochii pe primele rânduri, şi să scrie rezoluţia. Un exemplu – un învăţător îşi începuse petiţia cu: Subsemnatul, ofiţer de rezervă, invalid de război… şi N. Iorga, fără să vadă despre ce este vorba, a pus rezoluţia: Să se trimeată Ministerului Apărării Naţionale, ca să se dea îndreptăţita satisfacţie petiţionarului. Petiţia a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale, unde, după îndelungate încercări de a descifra sensul acestei trimiteri, a fost înapoiată Ministerului Educaţiei Naţionale. Noroc că o asemenea petiţie rătăcită, datorită rezoluţiei nepotrivite, a ajuns la Ministerul de Finanţe. C. Argetoianu, cu mult tact, i-a explicat harnicului prim-ministru că făcea o muncă inutilă, creând, cu cele mai bune intenţii, o păgubitoare confuzie. Cu regret, N. Iorga s-a resemnat să lase corespondenţei cursul ei normal. Avea o atât de mare dorinţă de a servi, de a înlătura racilele ministeriale pe cât era de mare ignoranţa lui în complicata maşină a administraţiei statului, iar munca lui uriaşă de-servea. Era convins că ajungea o bunăvoinţă, intenţii curate, ca răul să poată fi îndreptat. Rămăsese cu viziunea statului de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Şi totuşi, în această naivitate, cât de mare era dorinţa de a servi patria. N. Iorga nu vedea lumea aşa cum era, ci aşa cum o transfigura starea lui sufletească, trăsătură romantică a caracterului, deci uşor influenţabil, putând să schimbe în două momente succesive o impresie în contractul ei. Era la Craiova. Înainte de a începe conferinţa, N. Iorga s-a uitat în sală şi, în primele rânduri, a văzut câteva scaune neocupate. Foarte trist a făcut constatarea – natural cu nimic corespunzătoare realităţii – că sala era goală. Nimeni nu mai vrea să vină la conferinţele mele – se tânguia profesorul. M-am uitat şi eu în sală. Erau, într-adevăr, patru scaune neocupate în primul rând, ceea ce dădea aspectul unei danturi ştirbe. Cunoscându-i firea, cu aerul cel mai convins, i-am spus: Dar sala este plină. N-a trecut decât câteva minute şi sala s-a umplut. A ţinut să verifice şi după ce a privit din nou în sală, care era aceeaşi, s-a întors spre mine, mulţumit: Ai dreptate. Dar de ce nu se obişnuiesc românii să fie din vreme? Şi a rostit o conferinţă admirabilă, încântat că sala era plină de ascultători. Nici până la sfârşit n-a observat că cele patru scaune rămăseseră goale”…

(Text publicat parțial în ”Tricolorul”, 30 iunie și 3 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA la NAȘUL TV (realizator: RADU MORARU) – 4 iunie 2014

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”Cetatea Asediată” (4 iunie 2014)

607px-howlsnowDe un sfert de veac, România este, fără doar și poate, o Cetate Asediată. Falsificatorii de istorie ne bat la cap că asediul cetății e doar în mintea noastră – bolnavă de mitologie conspirațională și plină de complexe moștenite din vechime. Lucian Boia a lansat această murdară teorie pseudo-științifică, încă din 1995, în eseul ”Elemente de mitologie istorică românească (secolele XIX-XX)”, publicat în volumul colectiv ”Mituri istorice românești” (tipărit sub egida Universității București!): ”Un mit de asemenea curent se raportează la lupta pentru independență, adăugându-i-se rolul românilor de apărători ai civilizației europene. (…) Luptele purtate și asuprirea străină au ajuns să fie invocate drept argumentul unic al întârzierii istorice românești, mai ales al dificultăților prezente, potrivit binecunoscutului complex de cetate asediată”. În cartea ”Istorie și mit în conștiința românească” (apărută în 1997, la Editura Humanitas, cu sprijinul Fundației Soros), infamul Boia își detaliază tezele mincinoase și profund antinaționale: ”Presiunea străinilor, din afară și din interior, reală până la un punct, dar hiperbolizată în imaginarul național, a generat complexul de cetate asediată, foarte tipic pentru mentalitatea românească a ultimelor două secole. (…) Mitul conspirației reprezintă una dintre figurile cele mai comune ale imaginarului politico-istoric. Îl întâlnim, evident, și la români, și chiar în forme agravate, dat fiind amintul complex de cetate asediată. (…) Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut. (…) Este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de spirit”. Că naționalismul nu e defel depășit – am văzut-o de curând, pe 25 mai, când Frontul Național a câștigat alegerile din Franța, iar UKIP pe cele din Marea Britanie (și exemplele pot continua, aproape în fiecare țară a Uniunii Europene)!
Revenind la încercuirea României, înainte și după 1989, să-l amintim și pe un alt răstălmăcitor al istoriei noastre recente, Eugen Negrici (fost propagandist PCR!), cu scriitura sa imundă, intitulată ”Mitul patriei primejduite”: ”Din spaimele subconștientului nostru, din amintirea vagă și persistentă a nedreptăților seculare făcute de vecinul de la răsărit, din teroarea aplicării doctrinei Brejnev a renăscut, s-a reactivat, s-a reîntemeiat atunci mitul patriei primejduite, la înfiriparea căruia contribuise în secolul trecut, în plan literar, Eminescu”. Pentru Negrici și Boia, pericolul este imaginar. Evoluțiile recente ne-au arătat, însă, că agresiunea antiromânească este cât se poate de reală. Iar începuturile actualului ciclu datează chiar din decembrie 1989, când granițele, în loc să se închidă, au fost deschise larg, pentru ca adevărații teroriști să-și ia rapid tălpășița. Fenomenul este analizat de Al. Saucă, în excelenta sa lucrare, ”KGB-ul și revoluția română. Intensificarea ofensivei forțelor antiromânești” (Editura Miracol, 1994): ”Deci, dacă la revoluția română participa un număr necunoscut de agenți infiltrați din timp, care se găseau pe teritoriul românesc în momentul declanșării evenimentelor, situația tactică din teren, ca să ne exprimăm în termeni adecvați, militari, impunea aducerea de noi forțe. Asta, ce demonstrează? Că exista un creier central, care urmărea totul, intervenind, suplimentând forțele acolo unde era nevoie. (…) Oamenii aceștia primiseră ordine precise. Erau în misiune comandată. (…) În orice țară din lume, când se produce o revoluție sau orice fel de tulburări majore care duc la schimbarea puterii, a regimului, prima măsură care se ia este închiderea granițelor. Mai ales când se știe că multe persoane ar avea interesul să fugă, sau să intre. În România, una din primele măsuri luate de noua putere, abia-abia închegată, a fost deschiderea granițelor. Și ele au rămas deschise 40 de zile!”
De fapt, o dată cu înțelegerea secretă de la Malta, dintre cele două super-puteri, eram în plin război. ”Războiul împotriva poporului român” – cum îl definește istoricul și teologul Dan Zamfirescu, în cartea omonimă (apărută la Editura Roza Vânturilor, în 1993): ”Da, suntem ținta unui război de o înverșunare, de o necruțare și de o adâncime a implicațiilor spiritual-religioase ce-i conferă culorile apocalipsului. Este războiul dezlănțuit împotriva pământului, sufletului, limbii, credinței și valorilor spirituale ale neamului românesc, de către forțele universale ale disoluției și haosului, ale încrâncenării și dezarticulării ființei umane, ale bastardizării și terfelirii chipului dumnezeiesc din om. Forțele batjocoririi satanice a tot ce este statura noastră umană, omenia noastră și piscurile cele mai înalte ale prezenței noastre în lume. Am fost și am rămas, noi, românii, totdeauna, piatra de poticneală și nu o dată zidul de stăvilar pentru barbariile de toate felurile, năpustite dinspre toate punctele cardinale la această universală încrucișare de drumuri ale binelui și răului străbătând pământul. (…) Noi, românii, facem (…) experiența acestei uri feroce care încearcă să ne surpe înăuntru și ne schimonosește și vitriolează imaginea în ochii lumii întregi, ură îndreptată asupra noastră dinspre toate azimuturile, dar generată și orchestrată de o singură putere universală: a răului care a ajuns a ține în mână planeta precum o caracatiță prada, încercând să o sufoce și să o otrăvească”.
Au urmat 25 de ani de jaf organizat, de distrugere programată, de destructurare a statului național unitar român. Într-o lucrare de primă tinerețe (”Calea Dreaptă – pledoarie pentru o doctrină a Adevărului”), publicată în 1996, actualul consilier prezidențial Iulian Chifu sesiza, absolut corect, că ”orice sistem mafiotic are ca principală țintă politicul și economicul. (…) Astăzi, națiunea face obiectul unor atacuri sistematice (…). Unul dintre unghiurile unui asemenea atac trece prin Europa, în dimensiunea sa supranațională, a regiunilor, în care structura proprie a națiunilor ar trebui să se dizolve.”
Alegerile făcute de România, după 1989, au fost unele controversate. Marele geopolitician rus Aleksandr Dughin (consilierul ideologic al președintelui Vladimir Putin) arăta, în lucrarea sa ”Bazele geopoliticii” – vol. I (apărută și în traducere românească, la Editura Eurasiatica, în 2011): ”Alegerea geopolitică a României este următoarea: fie de partea continentalismului, ca țară cu o veche identitate europeană, fie atlantistă, îndeplinindu-și astfel rolul de cordon sanitar în favoarea SUA. Prima opțiune implică, printre altele, edificarea unei politici amicale față de Rusia, în timp ce a doua înseamnă nu numai orientare anti-Rusia, ci și discrepanță față de politica continentalistă a Europei înseși, fapt ce duce la slăbirea suveranității europene în favoarea SUA și a lumii unipolare.” Deocamdată, România a ales să fie la cheremul SUA, cu toate că, așa cum sesiza Nae Ionescu, încă din 1930, ”Prejudecata civilizației apusene”: ”Americanii nu sunt mai civilizați decât europenii; Europa nu este mai bună decât Asia; Asia nu e mai bună decât Africa. Ci America, Europa, Asia, Africa SUNT; așa cum sunt. Și dovada stă în faptul că europenii nu pot deveni americani; asiaticii nu pot deveni europeni; africanii nu pot deveni asiatici. Ci rămân așa cum i-a lăsat Dumnezeu pe fiecare. Să ne americanizăm noi, europenii? Cum, însă? Căci toate aceste forme de viață sunt fixe, în anumite limite, de sine stătătoare; în același fel în care elefantul este elefant și broasca – broască. Recomandarea civilizatorie nu pornește decât din lagărul evoluționist-democratizant, adică de acolo unde, cu oarecare aproximație, se crede că boul poate deveni om! (…) Formula civilizației și culturii noastre românești nu este apuseană. (…) Ideea de stat? Bizantină. Ideea de Dumnezeu? Ortodoxă, deci categoric răsăriteană.”
Asediată de un sfert de veac, România se macină, încet, dar sigur, din interior. ”Intelighenția” se compromite, uitându-și rolul de îndrumător al masselor: ”Intelectualii de azi preferă disputele, sunt nepoliticoși, finanțați de stat și/sau de oligarhi, atacă în grup, adesea scriu și vorbesc mediocru, manipulează publicul, caută exclusiv profitul personal” (Adrian Gavrilescu, ”Noii precupeți. Intelectualii publici din România de după 1989” – Editura Compania, 2006). Clasa politică este nereformată, din jobenul scamatorilor de partid și de stat ieșind, periodic, aceeași Mărie, cu altă pălărie: ”Legislatură după legislatură, partidele românești postcomuniste și-au trimis pe scena parlamentară aceleași figuri, optând pentru perpetuarea în funcții a unor persoane desemnate obsesiv în aceeași formulă, în dauna criteriilor de competență profesională” (Marius Tudor & Adrian Gavrilescu, ”Democrația la pachet. Elita politică în România postcomunistă” – Editura Compania, 2002).
Asediul la care este supusă țara noastră este analizat în amănunțime (pe componenta sa economică) de profesorul Mircea Coșea, în lucrarea ”România după 20 de ani” (apărută la Editura Business Adviser, în 2011). Autorul ajunge la următoarele concluzii îngrijorătoare: ”Structura economiei a devenit de tip neo-colonial, în sensul manifestării pe planul relațiilor economice externe prin unidirecționare (peste 70% spre UE), prin exces de export de forță de muncă ieftină, materii prime slab prelucrate și produse industriale manufacturate pe bază de licențe și prin exces de import de alimente și bunuri de consum.” (…) ”Economia se află sub ocupație străină, ponderea capitalului străin în total capital investit fiind de peste 80%, iar la nivelul sectorului bancar depășind și acest nivel.” (…) ”Aderarea României la UE nu a reprezentat un factor de creștere economică și dezvoltare a industriei și agriculturii naționale, ci, din contra, un factor de decădere a acestora, prin presiuni concurențiale.” (…) ”Corupția politică a transformat în douăzeci de ani statul român într-un stat capturat”.
Când vom rupe lanțurile robiei și, într-un moment de superb katharsis, ne vom recâștiga suveranitatea națională? Greu, foarte greu de spus… Până atunci, România rămâne (la fel ca în ultimii 25 de ani apocaliptici!) o sumbră Cetate Asediată.

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de miercuri, 4 iunie 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | 3 comentarii

VLAD HOGEA: ”Vampirul Neagu Djuvara pângărește Istoria Românilor” (3 iunie 2014)

djuvara1Într-o Românie în care democrația a dat cu oiștea-n gard, iar mafioții și trădătorii au devenit mai populari decât elitele naționale – o nulitate doctă ca Neagu Djuvara face carieră. Ce-i drept, între bătrânețe și moarte. În loc să-și plimbe strănepoții prin Cișmigiu, ipochimenul răscolește, cu un băț putred, istoria noastră multimilenară, pe care o terciuiește după bunul plac al stăpânilor săi din umbră. Mașinăria de propagandă manipulatorie l-a teleportat pe noul ”Dascăl Național” (sic!), pe soclul lui Nicolae Iorga… Ce blasfemie! Pentru puștime, ”istoricul, diplomatul, filozoful și romancierul” Neagu Djuvara (cum se recomandă sus-numitul prin bâlciuri și talciocuri) a devenit principalul reper (poate singurul!) de înțelegere (din păcate, greșită!) a trecutului nostru, mai recent sau mai îndepărtat. Trăim în secolul vitezei, așa că junimea nu se mai complică. Djuvara le dă mură în gură ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” – compunere neroadă și mincinoasă, dar viu colorată, cu multe poze – iar aceștia o înghit pe nemestecate. De la înălțimea la care l-au cocoțat tabloidele bălțate și talk-show-urile (unde stă cu mâna dreaptă la falcă și cu arătătorul stâng în gură), mitomanul de profesie crede că își poate permite orice. Chiar să afirme că primii domnitori ai Țării Românești au fost alogeni, mai precis… cumani! Iată ce scrie, negru pe alb, în cartea sa „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești” (apărută la Editura Humanitas, de al cărei patron ne-am ocupat mai demult, în pamfletul ”Un filozof de bucătărie: Gabriel Liiceanu”, publicat în revista ”România Mare”, în aprilie 2003): „Thocomerius, tatăl lui Basarabă, trebuie asimilat cu legendarul Negru Vodă. (…) Toate adunate alcătuiesc ceea ce se numește în jargon juridic un mănunchi de prezumții atât de convingător, încât în ochii mei n-ar mai trebui să existe nici o îndoială asupra originii cumane a spiței Thoctomeru-Basaraba”. Pe aceeași linie a spurcării originilor și parcursului nostru istoric se plasează și afirmația, de-a dreptul imbecilă, pe care a făcut-o moșneagul graseiat la TVR 1 (în emisiunea ”Garantat 100%”, realizată de Cătălin Ștefănescu): ”1 Decembrie – în mintea rumânului – este data la care se creează România Mare. Nu-i adevărat! 1 Decembrie este numai data la care două provincii – anume Transilvania și Banatul – emit dorința de a fi legate de Regatul României (sic!). De remarcat și faptul că Djuvara spune rumân (adică iobag!), nu român, tot în bătaie de joc…

Istoricul și teologul Dan Zamfirescu i-a dat o amplă replică bătrânei caiafe, în cartea intitulată sugestiv: ”Istoria românilor văzută de Neagu Djuvara – fals științific sau trădare de țară?” (apărută la Ed. Roza Vânturilor & Ed. Semne). Aflăm că ”Neagu Djuvara deține în cultura română recordul absolut în materie de ediții ale unei cărți de istorie. (…) Cele 11 ediții de până acum ale cărții domniei sale O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri nu-și au concurență. (…) Ea a dublat textul tipărit cu vorbirea lui de către autor pe 10 compact-discuri”. Bani aruncați aiurea, fără îndoială, doar pentru a asigura propagarea unor teze antiromânești, prin care se spală (încet, dar sigur!) creierele tinerei generații. Djuvara ”a fost selectat și propulsat în prim-plan, pe toate căile, tocmai în virtutea unei calități aproape geniale, dacă o raportăm la interesele pe care le servește: aceea de a transforma piscurile și munții în mușuroaie și de a face din uriașii istoriei noastre aproape niște pitici”. Acesta ”s-a dovedit istoricul ideal pentru exact ceea ce se vrea acum: să i se smulgă neamului românesc acel nerv vital reprezentat de memorie”. În viziunea lui Neagu Djuvara, ”sunt estompate, minimalizate și chiar trecute total sub tăcere acele elemente care contribuie la grandoarea unei personalități sau a unei epoci, sau chiar a unei instituții cum este Biserica Ortodoxă Română”. Mai mult, falsificatorul de istorie are tupeul să afirme următoarele: ”Suntem singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă. (…) Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune”. Zamfirescu îl contrazice cu fermitate, arătând că ”la baza unității românilor a stat, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare (…), conștiința apartenenței tuturor vorbitorilor acestei limbi la același neam: la neamul românesc”. Cât despre sacrificiile făcute de români în cele două războaie mondiale (a căror dimensiuni îi scapă lui Neagu Djuvara), Dan Zamfirescu precizează că ”românii, la fel ca în răsărit, nu s-au bătut cu poporul german, după cum nu au trecut Nistrul împotriva poporului rus. În ambele direcții, ei au luptat și s-au jertfit pentru lichidarea a două monstruozități ale istoriei universale: în răsărit bolșevismul și în apus nazismul”.
Ne oprim, deocamdată, aici cu cazul Neagu Djuvara (emblematic pentru operațiunea diabolică de distrugere a Pantheonului Național și a memoriei noastre colective). Pentru noi, acest individ ridicat în slăvi de o adunătură de ticăloși cu simbrie străină nu este altceva decât un vampir care pângărește Istoria Românilor. El se hrănește cu sângele vărsat de eroii neamului – de la Posada și Călugăreni, până la Mărășești și Podu Înalt. Ar trebui înfipt un țăruș în tomurile mincinoase ale lui Neagu Djuvara, iar autorul acestor infamii scelerate să poarte la gâtul lui de curcan bătrân nu un colan de aur, ci o salbă de căței de usturoi. Poate așa va mai sta locului, măcar o vreme. Iar dacă tot nu și nu – atunci să chemăm Exorcistul!

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de marți, 3 iunie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | 4 comentarii

VLAD HOGEA: ”Euro-democrație, sau euro-birocrație?” (2 iunie 2014)

birocratie-executiv-patronate-guvern-iuliu-winkler_60561Valul eurosceptic din 25 mai constituie, evident, și un prilej de reflecție. În perioada interbelică, pe când Jean Monnet (artizanul construcției europene) punea pe hârtie primele idei privind unificarea politico-economică a țărilor Bătrânului Continent, arhitectul franco-elvețian Le Corbusier concepea viziunea “Orașului Radiant”. Christopher Booker și Richard North dezvăluie întreaga poveste în cartea lor, “Uniunea Europeană sau Marea Amăgire” (apărută la Editura Antet). Le Corbusier considera că se impunea ca “aceste orașe, începând cu Parisul, să fie rase de pe fața pământului și înlocuite cu «orașele viitorului», planificate până în cele mai mici detalii. Toată lumea avea să locuiască și să muncească în blocuri imense de beton”. Numai că, “dintr-o dată, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, tocmai când moda blocurilor-turn și a vastelor scheme de amenajare urbană atotcuprinzătoare atinsese apogeul, s-a declanșat o reacție dramatică. (…) Departe de a crea orașele lucitoare și eficiente promise de proiectele arhitecților și machetele planificatorilor, acele construcții uriașe erau inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare și urâte, cu betonul desfigurat de graffiti, cu aleile bântuite de tâlhari și toxicomani, cu spațiile inconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată și tocită și gunoaie, fără să aparțină nimănui. Deziluzia care a înăbușit tot ceea ce reprezentase viziunea lui Le Corbusier a fost ca deșteptarea dintr-un vis”. Ceea ce îi îndeamnă pe autori să facă o paralelă extrem de interesantă: “Pentru Monnet, echivalentul dorinței lui Le Corbusier de a demola orașele vechi ale trecutului era ura lui față de statul-națiune. Visul său strălucitor era acel guvern supranațional al viitorului, condus de tehnocrați, înălțându-se mai presus de toate complicațiile naționalismului și ale democrației. (…) Tot ce era rău la blocurile-turn ale lui Le Corbusier a devenit evident când în ele a trebuit să locuiască oameni adevărați, care au descoperit că sfidau realitățile și nevoile omenești. La fel s-a întâmplat și cu blocurile-turn create de tehnocrații lui Monnet“. Booker și North întrevăd și deznodământul, în sensul că: “Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia «marelui proiect european» se va dărâma, biruită de realitate. (…) Dar, la fel ca viziunea lui Le Corbusier și pe o scara mult mai amplă, va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulți ani ca să se trezească iar la viață”.
Cartea lui David Craig și Matthew Elliott, “Marele jaf european” (apărută tot la Editura Antet), se înscrie pe aceeași orbită a euroscepticismului militant. Deși “Uniunea Europeană și susținătorii săi cred că proiectul lor de a crea o Europă veșnic unită ne-a adus multe beneficii”, autorii constată ca “numeroși alți oameni încep să pună la îndoială acțiunile, moralitatea și direcția aventurii europene”. Și, “pe măsură ce noul secol avansează”, aceștia “au devenit preocupați de modul cum Uniunea Europeană caută noi motive de a-și spori în mod agresiv controlul și autoritatea. An de an, UE cheltuiește mai mult din banii noștri, fără ca auditorii săi să poată confirma cu siguranță unde s-au dus de fapt acești bani. Numărul de birocrați ai Uniunii Europene este în continuă creștere”. Craig și Elliott aduc în discuție “semnale puternice că întregul proiect al Uniunii Europene a fost deturnat de o clasă conducătoare restrânsă, arogantă și autoritară, formată din oameni care sunt convinși că știu să acționeze spre binele nostru, care se consideră mai presus de lege și care sunt absolut dezinteresați de dorințele celor pe care se presupune că îi reprezintă. Chiar dacă se întamplă să pătrundă în instituțiile europene oameni capabili, de caracter, ei sunt rapid asimilați și se scufundă în oceanul de aroganță, avariție și imoralitate”. În viziunea autorilor, lucrurile merg din rău în mai rău: “A fost o vreme când euro-elita și-a dorit încuviințarea noastră asupra marilor ei proiecte, dar acum, plictisită de îndoielile noastre, de criticile și de voturile noastre negative, nu-i mai pasă de ceea ce noi gândim. Întrebarea interesantă este dacă noi vom fi dispuși întotdeauna să acceptăm cu slugărnicie obsesia euro-liderilor noștri în privința sporirii puterii, a risipei cu care se cheltuiesc banii noștri, a burdușirii cu nerușinare a buzunarelor și a disprețului evident față de dorințele noastre”. Cât despre pitorescul tragi-comic al unora dintre ședințele de la Bruxelles: “În timp ce economia mondială se clătina pe marginea prăpastiei, Parlamentul European dezbătea cu înflăcărare teme precum: noi reguli pentru «timesharing», acordul privind materialul lemnos tropical, o autorizație europeană pentru vânzări de muzică online, o strategie specială pentru fermele montane, drepturile omului în Vietnam sau dacă anul 2009 să fie declarat «Anul Internațional al Creativității și Inovației»”. Trist, dar adevărat.
Rămâne de văzut dacă se va împlini profeția sfântului Nicolae Velimirovici (pe care o reproducem din volumul ”Prin fereastra temniței”, publicat de Editura Predania): ”Eu nu mă îngrijorez de soarta Indiei sau Chinei. Mă îngrijorez de soarta Europei. Va cădea precum Capernaumul. Și acolo unde astăzi sunt trufașele ei turnuri, vor fi mușuroaie de furnici; unde astăzi sunt bulevardele lor, vor fi mărăcini și șerpării; acolo unde acum este strigătul nerușinat împotriva lui Hristos, va fi țipătul bufnițelor și urletul șacalilor. Pentru că atunci când Europa s-a crezut cultă, atunci s-a sălbăticit. Când a crezut că știe tot, atunci s-a prostit. Când a crezut că e foarte puternică, atunci a devenit neînsemnată ca o pânză de păianjen”…

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de luni, 2 iunie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

MITING ȘI MARȘ PRM ÎN CENTRUL CAPITALEI (23 MAI 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”Otrava maghiară și antidotul românesc” (23 mai 2014)

USL-UDMRDe un sfert de veac, extremiștii maghiari își urmăresc, cu o perseverență diabolică, obiectivele politice infame și murdare. Într-o primă etapă (decembrie 1989 – martie 1990), metodele folosite erau violente, de tip terorist. În ”Cartea Neagră a UDMR (1989-2001) – Schiță Cronologică” (publicată de PRM în 2001) erau amintite câteva episoade cumplite: ”Decembrie 1989 – În județele Harghita și Covasna demonstrațiile violente ale maghiarilor se desfășoară (…) cu slogane ca: Horthy! Horthy!, Trăiască Ungaria!, Ardealul la Ungaria!, Acum ori niciodată!, Afară cu românii împuțiți!. (…) Ofițerii și subofițerii în uniforma statului român au fost batjocoriți, maltratați, șase dintre ei fiind uciși în mod barbar. (…) Asasinatele au avut un caracter ritual, de intimidare a românilor. (…) Au fost profanate, vandalizate și distruse monumente dedicate Armatei Române, eroilor români, personalităților istorice românești de seamă. Bisericile ortodoxe au fost atacate, profanate, geamurile sparte, preoții și credincioșii acestor biserici fiind insultați, amenințați și loviți”.
După cum corect remarca Mihai Ungheanu, în cartea sa ”Un război civil regizat?” (1997), agresiunile anti-românești erau concertate și deloc întâmplătoare: ”În 1989 și în 1990, vechile revendicări revizioniste, tipic fasciste, au fost îmbrăcate, însă, în limbaj ideologic antifascist! Pentru ca ele să aibă o justificare, românii și România au fost plasați într-o lumină neagră, împreună cu conducătorii și coborând la popor. Toți, împreună, deveneau fasciști. (…) Etichetarea românilor drept fasciști justifica acțiunea împotriva lor.”
Apoi, într-o altă etapă (1990-1996), revanșismul maghiar s-a manifestat nu în stradă, ci în cadru politic organizat, de opoziție față de statalitatea românească. De fapt, UDMR nu și-a ascuns niciodată planul ticălos de a distruge statul național unitar român. De pildă, la data de 11 decembrie 1994, Consiliul Reprezentanților UDMR lansa, la Cluj-Napoca, un ”Apel” în care se arăta: ”Ne-am înșelat înzecit în speranțele noastre… În locul ideologiei comuniste dispărute au apărut neototalitarismul, naționalismul, șovinismul, xenofobia și, din lada de gunoi a istoriei, a reapărut ideea de stat național (sic!)”.
Mai nou, UDMR își satisface nevoile prin participarea directă la guvernare (1996-2000, 2004-2014) sau prin protocoale speciale încheiate cu partidele aflate la putere (2000-2004). Politica pașilor mărunți făcuți înainte de neohorthyști a însemnat, pentru românii aflați într-o defensivă păguboasă, un imens pas înapoi. Demnitatea națională a fost târâtă, la nesfârșit, în noroi, pentru o mână de voturi în Senat și Camera Deputaților…
Otrava maghiară, picurată în organismul odinioară sănătos al țării și națiunii noastre, riscă să paralizeze coloana vertebrală a României contemporane. Singurul antidot la steagul zdrențuit al terorismului unguresc este steagul sfânt al naționalismului creștin, ridicat de Partidul România Mare, încă de la începutul anilor 90. Un vot dat pentru cartelul politic de stânga-dreapta este, de fapt, un vot pentru UDMR. La alegerile europene din 25 mai, spionul Laszlo Tokes aruncă, definitiv, masca duplicității și concurează nu în România (ca până acum), ci în Ungaria (pe lista Fidesz, a lui Viktor Orban) – al cărei agent a fost vreme de câteva decenii. UDMR, în schimb, candidează (sperăm, pentru ultima oară!) în România. Iar toți cei care, din 1989 încoace, s-au complăcut în cârdășia cu extremiștii maghiari trebuie să primească duminică un binemeritat și mult-așteptat vot de blam.

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, vineri 23 mai 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”PSD + UDMR = BORDEL POLITIC” (13 mai 2014)

victor-ponta-kelemen-hunor-psd-udmrÎn bordelul politic al anului (electoral) 2014, junele PSD-ist Victor Ponta defilează de gât cu prostituatele UDMR. Nimic nu-l împiedică să facă asta. Nici cei 7 ani de-acasă (pe care nu-i are), nici reclamele mincinoase cu care a umplut târgul (”Mândri că suntem români”), nici mustrările târzii de conștiință (de care nu e capabil).
Protocolul semnat în martie de liderii USD şi UDMR prevede, între altele: 1) reglementarea problemei drepturilor culturale ale minorităţilor naţionale; 2) reprezentarea proporţională a maghiarilor în instituţii; 3) soluţionarea problemei înfiinţării liniei maghiare de stat la UMF Târgu-Mureş; 4) dezmembrarea Universităţii ”Babeş-Bolyai” şi reînfiinţarea Universităţii de Stat maghiare ”Janos Bolyai”; 5) susţinerea din partea PSD-UNPR-PC a modificării Constituţiei, prin eliminarea art. 1 (care prevede că România este stat naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil).
Nu putea să lipsească din acest pact criminal nici arborarea steagului Ținutului Secuiesc – pe clădirile oficiale! De asemenea, protocolul include introducerea oficială a limbii maghiare în instanțele de judecată, dar și în toate celelalte instituţii ale statului. Maghiarii vor beneficia și de reprezentare proporţională în instituţiile publice (ceea ce va duce la înlocuirea criteriului valorii cu acela al originii etnice). Așadar, românii din Ardeal vor fi siliți să vină cu translator în limba maghiară la judecătoriile şi tribunalele din localităţile unde ponderea ungurilor depășește 50%. Marea trădare națională ne transformă în cetățeni de rangul 2, în propria noastră țară!
Acordul (ce eufemism armonios au putut găsi pentru acest veritabil Diktat anti-românesc!) dintre USD și UDMR mai prevede retrocedarea tuturor imobilelor care au aparținut cultelor bisericilor maghiare din Ardeal. Aici se încalcă, încă o dată, legea, deoarece respectivele culte fuseseră despăgubite prin 1929-1930 (conform procesului optanţilor câştigat de Nicolae Titulescu la Geneva) şi după Conferinţa de Pace de la Paris din 1946. O mică-mare deosebire: Marele Titulescu apăra interesele românilor, iar Micul Titulescu apără orice interese străine, împotriva celui național.
După această succintă trecere în revistă a perversităților politice la care s-au dedat PSD și UDMR, ne întrebăm retoric: ”Mai rămâne ceva din mândria că suntem români – mult-trâmbițată în campania pentru alegerile europarlamentare?”. Victor Ponta merge mai departe, cu laleaua UDMR-istă la rever. În cârdășia cu extremiștii maghiari, el are înaintași iluștri: Ion Iliescu îl vizita la spital, în martie 1990, pe Suto Andras (în loc să fie alături de Mihăilă Cofariu), iar Adrian Năstase ticluia infamul pact PSD-UDMR din perioada 2001-2004.
E bine de știut: un vot pentru Alianța PSD-UNPR-PC înseamnă, de fapt, un vot dat pentru UDMR și scopurile sale mârșave. Singurul partid care se opune (în mod sincer, constant și ferm!), de peste două decenii, revanșismului unguresc este Partidul România Mare. Cine simte, gândește și trăiește românește nu are cum să voteze PSD – votează PRM!

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, marți 13 mai 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”În Parlamentul European trebuie să ajungă oameni atașați valorilor naționale” – Radio România Actualități (29 aprilie 2014)

juramint fata de tara si poporRealizator (Ianna Ioniță) – Bun găsit, stimaţi ascultători. Deschidem în această seară seria dezbaterilor electorale consacrate alegerilor europarlamentare din 25 mai. Tema de azi: rolul Parlamentului European în promovarea legislaţiei ce vizează crearea de noi locuri de muncă şi combaterea sărăciei. Sunt alături de noi domnii Ioan Mircea Paşcu (care candidează din partea Alianţei PSD-PC-UNPR), Cristian Preda (din partea PMP) şi Vlad Hogea (din partea PRM). (…)
Vlad Hogea: Eu am fost euro-observator în Parlamentul European în perioada 2005-2006 şi deputat în Parlamentul României (ales de două ori pe listele PRM) între 2000-2008. În acest scrutin europarlamentar, coordonez campania PRM în componenta de propagandă. Este partidul vieţii mele, în care m-am scris acum 22 de ani şi în care am revenit chiar ieri – iată o premieră, pe care o anunţăm la postul dvs de radio. Nu îmi sunt străine chestiunile legate de instituţiile europene – chiar am scris două cursuri universitare şi le şi predau de ani de zile: ”Evoluţia teoriei politice a integrării europene” și, respectiv, ”Integrarea economică interstatală în cadrul Uniunii Europene”. Am scris şi o carte, „Europa Secretă”, care reflectă toate aceste evoluţii de natură să influenţeze România – și în bine, și în rău. Ironia sorţii face ca şi în această emisiune ceilalţi doi reprezentanţi (…) să se situeze de aceeaşi parte. Dacă ar fi o dezbatere televizată, şi nu radiodifuzată, cei care ne aud şi-ar da seama despre ce este vorba. Partidul România Mare îşi propune să reprezinte în continuare o voce distinctă de cea a sistemului politic, vocea oamenilor simpli. Noi nu vorbim despre familii politice europene, vorbim despre familiile sărace ale românilor, care o duc din ce în ce mai greu. Nu vorbim despre grupuri politice europene, vorbim despre grupurile de români alungaţi de sărăcia din România şi care şi-au găsit sălaşul ba în Italia, ba în Spania, Marea Britanie şi pe care noi îi dorim fericiţi în România, întorşi acasă.
Cristian Preda: Cu îngăduinţa dvs. însă, ar trebui să le spuneţi cetăţenilor care vă ascultă pe dvs., care îl ascultă pe Vadim Tudor, cum aţi colaborat în ultimii cinci ani – Vadim Tudor, Becali, cei care au fost acolo pentru PRM – cu Jobbik, că aţi fost în acelaşi grup cu extremiştii maghiari.
Vlad Hogea: Vă înşelaţi. Domnul Corneliu Vadim Tudor şi ceilalţi reprezentanţi ai PRM sunt neafiliaţi politic.
Cristian Preda: Păi la neafiliaţi, acolo, era şi Jobbik, nu v-au spus?
Vlad Hogea: Dvs. consideraţi neafilierea apartenenţă politică?
Realizator: Haideţi să vorbim despre rata şomajului, care este tema emisiunii noastre. Rata şomajului în martie a fost 5,56%. Foarte mulţi dintre cei care ne ascultă probabil îşi caută un loc de muncă mai bun sau poate că sunt în categoria şomerilor. (…)
Vlad Hogea: Voi fi concret. În debutul acestei campanii electorale, preşedintele partidului şi capul de listă la alegerile europarlamentare, domnul Corneliu Vadim Tudor, amintea că România (mie îmi place să vorbesc în primul rând despre România şi în al doilea rând despre Europa – mă gândesc la diferenţa specifică şi în al doilea rând la genul proxim!) ”se confruntă azi cu aceleaşi 3 mari probleme ca acum un sfert de veac: 1) problema nivelului de trai; 2) problema corupţiei; 3) problema naţională. Şi problema nivelului de trai, şi problema corupţiei, şi problema naţională au fost gestionate prost din vina partidelor care au condus România şi care au reprezentat România în ”familiile politice mari” ale Europei în ultimele două decenii. Mă bucură faptul că domnul Cristian Preda a devenit acum un atacator, un critic al extremismului maghiar. N-a făcut-o după 89 niciodată şi este foarte ciudat că tocmai Partidul România Mare, care are un discurs naţionalist binecunoscut şi apreciat în multe scrutinuri devine acum coleg, în viziunea domniei sale, cu Partidul Jobbik. Este o exagerare şi o inexactitate pe care dumnealui, repetând-o, crede că se va transforma în adevăr. În al treilea rând, dacă tot ne referim la programe, că partidele în toate campaniile electorale se raportează la programe, programe pe care, cu siguranţă, domnule Paşcu, cu siguranţă, domnule Preda, le veţi uita pe 26 mai.
Ioan Mircea Paşu: De ce sunteţi aşa sigur, domnul Hogea?
Vlad Hogea: Pentru că am o experienţă de… contribuabil!
Ioan Mircea Paşcu: Câţi ani aveţi dumneavoastră faţă de câţi avem noi?
Vlad Hogea: 37.
Ioan Mircea Paşcu: Mulţi înainte!
Cristian Preda: Mulţi înainte!
Vlad Hogea: Vă mulţumesc. În 2000 eram cel mai tânăr parlamentar.
Ioan Mircea Paşcu: Felicitări!
Vlad Hogea: M-aş fi bucurat ca partidele dumneavoastră să promoveze tineretul, aşa cum a făcut-o PRM-ul în vremea aia şi în alte vremuri.
Ioan Mircea Paşcu: Păi noi aveam pe cineva de 31 de ani pe listă, pe locul doi.
Vlad Hogea: La 31 de ani, eu aveam deja două mandate încheiate în Parlamentul României…
Ioan Mircea Paşcu: Da. Bun.
Realizator: Haideţi să vorbim totuşi de locurile de muncă…
Vlad Hogea: Da. Revin. (…) Un om care nu candidează e combătut în acelaşi timp de doi oameni…
Cristian Preda: A, nu candidaţi!
Vlad Hogea: … care sunt foarte liniştiţi.
Cristian Preda: Nu suntem liniştiţi, că știm faptul că 3 locuri au fost pierdute, pentru că România Mare a stat acolo lângă Jobbik, că acolo a stat Vadim Tudor.
Vlad Hogea: Nu stă lângă Jobbik. Nu repetaţi chestiile astea.
Cristian Preda: Îmi spuneţi mie? Că am fost în Parlament. (…)
Vlad Hogea: Partidul România Mare a avut libertatea deplină de a vota în Parlamentul European aşa cum a considerat.
Cristian Preda: Cu extremiştii maghiari.
Vlad Hogea: Nu cu extremiştii maghiari.
Cristian Preda: Păi acolo aţi fost, domnule.
Vlad Hogea: Asta-i o tâmpenie.
Realizator: Vă rog frumos. (…)
Vlad Hogea: Dar nu putem repeta la infinit o chestiune de genul ăsta. (…) Reprezentanţii PRM au fost neafiliaţi.
Realizator: Să discutăm despre ideea de salariu minim la nivel european…
Vlad Hogea: Pe care o susţinem.
Realizator: Îl susţineţi.
Vlad Hogea: Da.
Realizator: S-a vorbit mult. Nici Germania n-a reuşit să impună acest salariu minim la nivel european. Românii, în momentul când au ajuns membri, au ajuns şi europeni, s-au gândit că vor avea lefuri mai mari sau lefuri oarecum la fel ca cei din Uniunea Europeană. (…) Ce credeți despre acel salariu minim la nivel european şi cum credeți că poate fi aplicat?
Vlad Hogea: Susţinem şi pensia minimă europeană, şi salariul minim european. M-aş lega, evident, de ceea ce s-a discutat atât de interesant în ultimele minute, şi anume: faptul că europarlamentarii români, inclusiv colegii mei de platou, îşi arogă şi îşi asumă locurile de muncă multe create în Occident pentru românii emigraţi din România acolo ca fiind un succes. Pentru noi, pentru România – asta mi se pare un eşec. Mi se pare un eşec şi pentru domnul Ponta, prim-ministru în funcţie, neparticipant la alegeri, dar prezent pe toate materialele de campanie, care a promis 1 milion de locuri de muncă. Păi unde sunt milioanele alea de locuri de muncă promise în atâtea campanii electorale? (…) În primul rând, ar trebui trasă o linie şi văzut că domnii din platou nu candidează în ţările respective, în Italia, în Spania, în Marea Britanie, şi nu partidele dumnealor au creat acolo, în străinătate, acele locuri de muncă. Nu, ele au dispărut din România şi au fost create în Occident. (…) Pe mine, ca român, m-ar fi bucurat să nu fie o tragedie naţională şi să nu fie în timpul guvernării Năstase (2000-2004) acea mare primă migraţiune – pentru că atunci a început totul, să recunoaştem. (…) PSD a câştigat şi în 2000 şi în 2012 alegerile cu acelaşi mesaj: crearea de locuri de muncă. Unde sunt locurile de muncă? Că văd că se construiesc stadioane şi catedrale, mai nou, în preajma alegerilor.
Ioan Mircea Paşcu: Domnule Hogea, eu vreau să vă pun o întrebare de principiu: dvs credeţi că aveţi un avantaj datorită faptului că nu aţi fost la guvernare şi puteţi să spuneţi că dvs aţi fi făcut altfel şi ar fi fost mai bine ş.a.m.d. Dar eu vă întreb…
Vlad Hogea: Se vede din avion chestia asta…
Ioan Mircea Paşcu: Se vede din avion, da? Dar eu vă întreb: de ce nu aţi ajuns la guvernare? V-au furat douăzeci şi ceva de ani 20 de milioane de oameni v-au furat într-un fel sau altul?
Vlad Hogea: Ne-au furat cel puțin o dată, în 2000, când Corneliu Vadim Tudor a ajuns în turul II cu Ion Iliescu şi toţi cei, ca domnul Cristian Preda, s-au aliat cu dvs. împotriva lui Vadim Tudor.
Ioan Mircea Paşcu: Şi asta înseamnă furt, sau înseamnă o opţiune de…
Vlad Hogea: Să ştiţi că frauda electorală presupune două chestiuni: 1) manipularea conştiinţelor şi 2) furtul de voturi!
Ioan Mircea Paşcu: Dvs. vă victimizaţi…
Vlad Hogea: Nu mă victimizez în niciun fel.
Cristian Preda: (…) Eu cred că Europa este o şansă, o oportunitate, este o aspiraţie. Este o şansă pentru noi, noi nu trebuie să ne închidem în sine acuma, adică ne-am bătut atâta, s-au făcut atâtea sacrificii să intrăm în UE, cerem demnitate egală cu ceilalţi europeni şi când este vorba de oportunităţi, de locuri de muncă ne speriem că un român ar putea lucra la Frankfurt sau la Barcelona sau la Dublin şi că nu rămâne la Buzău.
Vlad Hogea: Asta aţi înţeles dvs.?
Cristian Preda: Păi eu ştiu că naţionalismul…
Vlad Hogea: Sau faptul că dvs. aţi fost la putere şi i-aţi alungat pe români din ţară?
Cristian Preda: Dar, nu cred că este aşa.
Realizator: Ce veți propune ca să se întoarcă românii în ţară, cum ziceţi dvs.?
Vlad Hogea: În primul rând, trebuie să ajungă acolo, în Parlamentul European, nişte oameni ataşaţi valorilor naţionale şi nu celor internaţionaliste.
Realizator: Ataşamentul faţă de valorile naţionale creează implicit locuri de muncă?
Vlad Hogea: Ataşamentul faţă de valorile naţionale presupune că din ţara asta nu se va mai fura, aşa cum s-a furat în 25 de ani – că şi furtul este o formă de internaţionalism şi de antinaţionalism, să ştiţi, şi e antipopular – ca să folosim termeni din apanajul doctrinelor şi programelor politice. Mă bucură faptul că cei doi competitori electorali din acest studio sar împreună, de fiecare dată când vorbesc eu.
Cristian Preda: Pentru că suntem europeni, asta e ideea.
Vlad Hogea: Chiar nu mă intimidează chestiunea asta, chiar avem şi noi exerciţiu democratic, chiar nu prea v-am întrerupt în această emisiune, şi aici se vede, într-adevăr, extremismul ideilor – declarat al unora şi probat al celorlalţi. Nu despre un război româno-român este vorba, e ultimul lucru pe care noi ni l-am dori. De fiecare dată când au fost în Parlamentul României chestiuni legate de interesul naţional, Partidul România Mare, chiar dacă era în Opoziţie, a votat acele documente fundamentale, începând cu declaraţia de la Snagov, care a fost primul act asumat de România cu privire la integrarea în UE – al cărui cosemnatar şi coautor a fost şi domnul Corneliu Vadim Tudor. Deci, noi suntem euro-optimişti, din punctul ăsta de vedere. Aţi vrut să ne băgaţi într-un con de euro-scepticism. Nu suntem acolo, cel puțin deocamdată. Suntem NATO-sceptici, în schimb. Ne gândim că, în ceea ce priveşte România, trebuie mai mult decât a ne asuma nişte cumpărări de fregate şi de avioane vechi, doar pentru a face parte dintr-o alianţă. Ne gândim, în primul rând, la buzunarul românului. (…) De când am intrat în UE, la 1 ianuarie 2007, şi până în prezent, am cotizat la bugetul Uniunii cu mult mai mulţi bănuţi din buzunarele noastre, ale românilor, decât am luat înapoi. (…) Deci, unii cotizează şi alţii profită. (…)
Cristian Preda: Asta e problema, un vot dat acestor partide extremiste care nu se regăsesc în nici una din familii e un vot pierdut pentru România. (…)
Vlad Hogea: Domnule Preda, din modestele mele cunoştinţe politice, eu ştiam că, în România, ca şi în celelalte democraţii europene, partidele extremiste sunt interzise. Dumneavoastră cum vă explicaţi – că aţi catalogat formaţiunea mea politică extremistă, iar noi participăm la aceste alegeri?! (…) Sunt multe lucruri de făcut şi în România şi în Europa. În primul rând, noi considerăm că trebuie să plătim mai puţin pentru energie, pentru că atunci când vorbim de raporturile dintre veniturile românilor şi veniturile celorlalţi europeni, ne îngrozim, iar preţul la energie este aproximativ egal în toate ţările Uniunii Europene. Poate datele pe care le am eu nu sunt exacte… Poate domnul Preda sau domnul Paşcu mă contrazic şi îmi spun că în România noi plătim mult mai puţin pentru energie ca dincolo… Dar, din ceea ce ştiu eu, din păcate, foarte mulţi bani din buzunarele românilor se duc acolo, în ciuda faptului că veniturile noastre sunt de 10 ori mai mici, adică tăiem un zero de la ceea ce câştigă cei din Europa Occidentală, atunci când vorbim de banii care ne vin lunar. De aceea, ne-am dori ca preţurile la energie să fie aliniate, în România, cu veniturile. De asemenea, noi milităm nu doar pentru un salariu minim european, dar şi pentru o pensie minimă garantată, pentru că aici vorbim de o nouă tragedie naţională şi eu mi-aş dori, că dacă tot facem parte din aceste organisme comunitare atât de generoase şi din lumea bună a politicii şi economiei europene, să mai avem şi câte ceva de câştigat. Să nu ne raportăm acolo mereu ca nişte rude sărace, ca nişte oi negre intrate în Europa la spartul târgului, aşa cum am intrat în atâtea şi atâtea structuri internaţionale şi fără vreun folos. Mi-aş dori ca noi să avem de câştigat din această apartenenţă europeană, pentru care am luptat atât de mult şi pe care ne-am câştigat-o în 2007.
Ioan Mircea Paşcu: Şi până acum consideraţi că nu avem de câştigat, nu am avut de câştigat până în momentul de faţă?
Vlad Hogea: Dvs. vedeţi bogăţii în România? Vedeţi nivelul de trai din Franţa, din Germania, din Marea Britanie?
Ioan Mircea Paşcu: Nu, dar eu vreau să vă spun un lucru: eu sunt economist şi ştiu că ţările respective au atins nivelul respectiv pentru că au muncit! Au muncit muncitorii respectivi, francezi…
Vlad Hogea: Dvs. spuneţi că românii sunt… leneşi?!
Ioan Mircea Pașcu: (…) Trebuie… să nu aşteptăm ca alţii să ne dea din bogăţia lor.
Vlad Hogea: Domnule Paşcu, o singură idee îmi permit: nu să ne dea ”ăia”. Şi noi suntem ”ăia”. Nu trebuie să ne comportăm ca şi cum am fi în faza de preaderare la Uniunea Europeană. Şi noi suntem ăia. Şi noi contribuim. Şi noi avem un comisar european. (…) Am spus că, din vina clasei politice româneşti, din păcate, efectele inclusiv ale integrării europene şi ale integrării euroatlantice nu se văd. Şi aici este vina clasei politice româneşti, că indiferent câte fonduri vor veni de la UE, dacă primarii şi preşedinţii de consilii judeţene din România toacă banii ăia şi îi bagă în buzunarul propriu 80%, ei nu mai ajung la oameni.
Ioan Mircea Paşcu: Nu, nu, nu. Staţi o clipă! Dvs. chiar nu aţi auzit de OLAF?
Vlad Hogea: Eu am auzit de DNA, care, din fericire, începe să-şi facă treaba. Şi de DIICOT. (…)
Realizator: O să-l rog şi pe domnul Hogea să ne spună viziunea sa despre tineri, în două minute.
Vlad Hogea: Când e vorba de burse şi de tânăra inteligenţă, evident că le susţinem, suntem pentru. Pentru că şi liderul nostru, Corneliu Vadim Tudor, în anii 70 a fost bursier Herder la Viena, după ce mentorul său spiritual, Eugen Barbu, câştigase Premiul Herder pentru Literatură. Eu însumi, acum aproape două decenii, am fost şef de promoţie al Liceului „Costache Negruzzi” din Iaşi. Aşa că noi n-am bătut mingea nici pe maidan, nici pe euromaidan. (…) Partidele astea „extremiste” au nişte oameni cu şcoală – mai toţi. Să nu uităm că în rândurile noastre şi ca vicepreşedinţi sau secretari ai celor două Camere ale Parlamentului României, ai celor două camere, au fost oameni de mare valoare, precum marele istoric Gheorghe Buzatu, marele critic şi istoric literar Mihai Ungheanu şi atâţia alţi lideri ai intelectualităţii româneşti, care au făcut cinste nu doar partidului care i-a trimis în Parlament, ci şi societăţii româneşti în general. Tot astfel de oameni, ca preşedintele Corneliu Vadim Tudor, ca Victor Iovici, care e pe locul doi (fostul viceprimar general al Capitalei), ca fostul şi viitorul europarlamentar Cristian Stănescu şi mulţi alţii – compun lista Partidului România Mare pentru alegerile din 25 mai. (…)
Realizator: Ne apropiem de finalul emisiunii. Domnule Hogea, vă rog mesajul de final, foarte pe scurt.
Vlad Hogea: Unul dintre sloganurile noastre în aceste alegeri europarlamentare este în două versuri: „Afară cu Mafia / Trăiască România!”.
Realizator: Vă mulţumesc foarte mult.

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”Patrioții votează PRM” (6 mai 2014)

Patriotii voteaza PRMEu cred, până la capăt, în valorile tradiţionale, în naţionalismul curat al poporului român şi în ortodoxia lui creştină. Nu pot râde şi nu pot plânge la comandă, dar, de când am făcut ochi şi până îi voi închide – voi râde şi voi plânge împreună cu poporul meu. Nu pot aplauda instituţii şi contexte, de aici sau de aiurea, pe care nu le apreciez şi nu le înţeleg, dar, oriunde mă duc şi orice întreprind, las în sufletul meu un locşor pentru ai mei – vii, morţi sau încă nenăscuţi. Nu port frica păcătosului împovărat de vini nenumărate, pe care le-ar vrea iertate una-două (cât ai pocni din deget sau ai aprinde o lumânare, cu ipocrizie pioasă!), ci dorul fiului risipitor, care a rătăcit prin lume şi prin viaţă, iar acum se întoarce, în sfârşit, acasă.
Eu am crezut şi cred că norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, pe cei harnici, pe cei gospodari, care trebăluiesc fără astâmpăr, de dimineaţă până noaptea. Ei sunt cei care, mergând la vecernie sau la utrenie, pot privi către sfinţii părinţi prin Vitralii Tricolore. Aceştia, ca şi mine, sunt acasă în biserica lor aşa cum sunt acasă în ţara lor. Restul se pot duce, de bună seamă, şi ei, la slujbă, dar ochii lor tulburi zgâiţi către înălţimi pe care nu le pricep (şi care, în fond, le sunt străine!) vor avea parte doar de sticlă colorată.
Sufletele sfinţilor Neamului Românesc nu pleacă la plimbare în jurul lumii cu avioane low-cost sau cu iahturi second-hand, ci rămân aici, cu noi şi printre noi, să ne privegheze existenţa pământească şi să ne ferească de cele rele. Pe cei dintre noi care merită. Pe cei care, într-o lume bezmetică şi, aparent, lipsită de repere, au puterea să creadă în Dumnezeu, în Naţiune, în Familie, în tot ce e valoros şi durabil.
În antichitate, romanii păstrau la loc de cinste măştile de ceară ale înaintaşilor. Noi, cei de azi, ne-am cam uitat străbunii în colb de cronici, iar mucegaiul arhivelor şi bibliotecilor igrasioase se aşează peste operele de căpătâi ale Corifeilor Românismului. Şi, din păcate, sunt destui care strâmbă din nas când le vorbeşti despre Pantheonul Naţional, pe care, pentru mai multă siguranţă, l-ar prefera demolat. Bine spunea Mircea Eliade: „A renunţa la românism înseamnă pentru noi, românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine”.
Partidul România Mare este ocheanul miraculos cu care noi, românii creștini ai unei ţări bogate (dar cu un popor sărac!) – nici prea mare, nici prea mică, de la răscrucea marilor furtuni – privim restul lumii de la egal la egal. Iată de ce, la alegerile europene din 25 mai, patrioții votează PRM.
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de marți, 6 mai 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”Victoraș, ai grijă de… Daciana!” (5 mai 2014)

10173566_304914559663825_397686067612843139_nPe mesh-urile PSD-iste care au invadat țara, barcagiul Victor Ponta se ițește din stânga, iar Daciana e în dreapta. La ea scrie ”Sârbu”, nu ”Ponta”, ca să nu se prindă lumea că Parlamentul European asigură, de fapt, o sinecură pentru soața premierului. La fel a procedat și falitul Crin Antonescu, care și-a expediat nevasta (Adina Vălean, nu Antonescu), pe lista ”eurocampionilor” repetenți. Mihai Voicu (tot PNL) și-a băgat, și el, consoarta (Claudia Benchescu) în sala de așteptare pentru avionul de Bruxelles. Capitalismul de cumetrie s-a degradat și mai mult, ajungând capitalism de… cununie!
De 1 Mai, famiglia Ponta a întreprins o vizită de lucru, ca în orice dictatură de subdezvoltare care se respectă. Și unde să meargă ei, decât la Constanța, pentru a oficializa ploconul făcut de Guvern pușcăriabilului Radu Mazăre: Portul Constanța! După ce a verificat stadiul lucrărilor la Podul de la Agigea, premierul de plastilină a ajuns în jurul prânzului și în cartierul Henri Coandă, participând, apoi, la inaugurarea pasarelei pietonale de pe Bulevardul Mamaia (în dreptul Satului de Vacanță – Constanța). De asemenea, a vizitat și faleza din Mamaia – Piațeta de la Perla și Piațeta de la Cazinou. ”Votați-o pe nevastă-mea, aici de față – că e damă bună!” – se putea citi pe buzele subțiri și răutăcioase ale nedemnului prim-sinistru.
Ce prost moment au ales pentru vizita de lucru: exact când s-a descoperit că poza cu combina ”românească” treierând un lan de grâu provine din Belarus, fiind realizată în localitatea Dovsk de către fotograful Dmitri Mihalkov. Alte poze (două mâini pline de spice și boabe de grâu; o familie fericită la cumpărături într-un supermarket etc.) au fost cumpărate, de asemenea, din Belarus și Polonia.
Dacă aceste poze de import ar fi fost incluse într-un album turistic despre frumusețile lumii, mai înțelegeam. Dar să le pună Ponta pe materialele de campanie ale PSD-UNPR-PC și să mai și scrie mare, cu litere de-o șchioapă: ”Mândri că suntem români!” – asta numai un imbecil sadea ori sinucigaș politic putea să facă. Dar lumea vede și judecă, iar fariseii vor plăti factura prostiei și ticăloșiei lor, pe 25 mai. PRM îi va apăra (așa cum o face de aproape un sfert de veac!) pe românii păgubiți de stolul de lăcuste vopsite în culorile curcubeului politic, dar care au același scop mârșav: exploatarea sălbatică a țării și a națiunii.
Întrebat de ce PSD nu a folosit imagini făcute de fotografi români în țara noastră, care să reprezinte un câmp cu grâu, europarlamentarul Catalin Ivan a răspuns candid: “Pentru că, probabil, nu există asemenea imagini la rezoluția și calitatea necesară pentru toate materialele pe care trebuie să le facem cu un câmp cu grâu din România. Dar asta nu înseamnă că nu există un câmp cu grâu, care să arate identic, la noi în țară!”… Stai și te crucești, nu alta, când auzi așa ceva! Victor Ponta, în schimb, a negat cu vehemență (”A fost o minciună, bineînțeles!”) ceea ce Ivan, implicit, recunoscuse. Absolut stupefiant! Ce tupeu de borfași pot avea PSD-iștii prinși cu mâța în sac și cum falsifică realitatea, cu nerușinare, până în ultimul ceas…
Mândri că suntem români? Evident că da! Mândri că suntem contemporani cu famiglia Ponta? Nu, niciodată!

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de luni, 5 mai 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA și CRISTIAN SANDU – ”Presa în 60 de minute” (6TV – 1 mai 2014; moderator: DINU POPESCU)

 

 

 

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA (PRM), IOAN MIRCEA PAȘCU (PSD) și CRISTIAN PREDA (PMP) – RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI (29 aprilie 2014)

http://www.politicaromaneasca.ro/dezbateri_electorale_editia_din_29_aprilie-18217

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”Puterea pregătește o fraudă electorală de proporții!” (30 aprilie 2014)

Ponta-mincinosVictor Ponta și-a pus în cap să fraudeze alegerile din 25 mai. Și, cum aceasta presupune două metode devenite deja clasice (manipularea opțiunilor electoratului și, respectiv, furtul de voturi), e hotărât să apeleze la amândouă. Trecem mai rapid astăzi peste zecile de ”sondaje” mincinoase, în a căror exactitate nu cred nici măcar cei care le încropesc. Tema la ordinea zilei este mita guvernamentală, instituționalizată la cel mai înalt nivel. Puterea folosește fonduri de stat (adică din buzunarele românilor) pentru a obține voturi pentru alianța PSD-UNPR-PC. Așadar, bani publici pentru interese private. Iată despre ce este vorba.
Primo tempo. Luni, 28 aprilie, premierul Victor Ponta, împreună cu o delegație formată din vicepremierii Liviu Dragnea, Gabriel Oprea și Daniel Constantin, au fost într-o vizită la Patriarhul Daniel, fiind insoțiți de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, potrivit unor surse BOR, confirmate de altele, guvernamentale. Întrebat de ce a mers în vizită la Patriarh cu miniștri și guvernatorul Isărescu, Ponta a răspuns scurt: ”Pentru binecuvântare”. Deloc întâmplător, vizita a avut loc la câteva zile după debutul oficial al campaniei electorale la europarlamentare.
Nu e greu de intuit ce se ascunde în spatele acestei găselnițe ieftine: alocarea unor uriașe sume de la Bugetul de Stat pentru edificarea Catedralei Mântuirii Neamului, în schimbul unui sprijin patriarhal în scrutinul pentru Parlamentul European. Inutil să precizăm aici (ca vechi apărători ai Bisericii Naționale) că un neam nu se mântuiește prin construcția unei clădiri, ci printr-un lung și profund proces de purificare spirituală. Or, numai de purificarea spirituală a Neamului Românesc nu poate fi vorba atâta vreme cât țara este condusă de bande de tâlhari organizate politic.
Dacă Daniel va intra în acest joc periculos, credința românilor în instituția Bisericii nu va mai fi aceeași. Vedem repetându-se scenariul ticălos din anul 2000, când Patriarhul Teoctist a girat alegerea ateului Ion Iliescu în funcția de președinte al României, împotriva creștinului practicant Corneliu Vadim Tudor. Cât despre prezența lui Mugur Isărescu la această întâlnire de taină – guvernatorul BNR este, în continuare, ”cu toate guvernele, ca românul imparțial”.
Secondo tempo. Se pregătește, cu mare tam-tam, lansarea mega-proiectelor Național Arena 2 (actualul stadion Dinamo) și Național Arena 3 (actualul stadion Rapid). Echipele românești sunt vai de mama lor în competițiile europene, în schimb Guvernul le face stadioane gigantice, ca să impresioneze suporterii și să mai îndrepte niște voturi spre căruța stricată a troicii PSD-UNPR-PC. Numai că ei nu dau din agoniseala lor, ci din taxele și impozitele noastre. Fiecare român va plăti din greu pentru Catedrală și pentru noile mega-stadioane. Și, la urmei, cui folosește?! Unor ocupanți vremelnici ai fotoliilor parlamentare și guvernamentale, care se cred nemuritori, dar vor da, câr de curând, cu capul de pragul de sus.
Cealaltă metodă clasică de fraudare a alegerilor (constând în furtul la urne) va fi aplicată, la fel ca în terecut, de aparatul de partid și de stat, prin folosirea pârghiilor văzute și nevăzute ale puterii centrale și locale. Însă, în ciuda acestor urzeli vrăjmașe, Dumnezeu nu le va ajuta celor care calcă în picioare Neamul Românesc.
Iar Partidul România Mare și președintele său, dl. Corneliu Vadim Tudor, punctuali la întâlnirea cu istoria, rămân pe baricadele luptei pentru Națiune și Credință.

(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul” de miercuri, 30 aprilie 2014)

Categorii: Caricaturi, Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA, BRIANNA CARADJA și ARTIN SARCHIZIAN la 6TV (11 februarie 2014 – realizator DRAGOȘ DUMITRIU)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

VLAD HOGEA, MIHAI ANTONESCU, TEODOR NICOLĂESCU și MARGA NIȚU la 6TV (27 februarie 2014 – realizator DRAGOȘ DUMITRIU)

 

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA și MIRCEA CHELARU la 6TV (18 martie 2014 – realizator DRAGOȘ DUMITRIU)

 

Categorii: Geopolitică, Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”PENTRU O EUROPĂ A PATRIILOR ȘI A NAȚIUNILOR” (2005)

Cartoon-Dees-European-Union-Eating-NationsÎn perioada 11-13 noiembrie 2005, a avut loc în Austria, sub patronajul Academiei Partidului Libertății, Forumul Internațional cu tema ”Mișcările patriotice în Europa de mâine”. Au participat peste 50 de intelectuali de elită, majoritatea deputați europeni și parlamentari ai partidelor și mișcărilor patriotice din Europa. Au luat parte reprezentanții următoarelor formațiuni: Partidul Libertății din Austria, Frontul Național din Franța, Alternativa Spaniolă, Mișcarea Socială Italiană – Flacăra Tricoloră și Alternativa Socială, ambele din Italia, Partidul Interesul Flamand din Belgia, Ataka și alte două partide mai mici din Bulgaria. Delegația Partidului România Mare a fost formată din deputații Petre Popeangă și Vlad Hogea, ambii observatori în Parlamentul European. (…)

Duminică, 13 noiembrie, a fost adoptată Declarația de la Viena a Forumului de Contact al Partidelor și Mișcărilor Patriotice și Naționale din Europa, având următorul conținut: ”Conștienți de responsabilitatea noastră comună pentru popoarele europene și diversitatea culturilor și limbilor acestora, pornind de la valorile perene ale Creștinismului, legilor naturii, păcii și libertății în Europa, având în vedere că aceste valori sunt amenințate de forțele globalizării, de imigrația în masă și de refuzul de a accepta realitatea de către cei care practică așa-zisa Corectitudine Politică – reprezentând Partidele și Mișcările Patriotice și Naționale din Europa, cerem: 1) Crearea unei Europe a națiunilor libere și independente, în cadrul unei confederații de state naționale suverane; 2) Împiedicarea oricărei încercări de a crea o Constituție pentru un Super-Stat European centralizat; 3) Stoparea extinderii nelimitate a procesului de integrare europeană spre regiuni din Asia și Africa, dar care sunt ne-europene din punct de vedere geografic, istoric, cultural, religios și etnic (ca, de exemplu, Turcia); 4) Protecția efectivă a Europei împotriva noilor amenințări, precum terorismul, islamismul expansionist, imperialismul de tip super-putere și invazia economică dinspre țările sărace; 5) Oprirea imigrației în statele Uniunii Europene, inclusiv imigrația de tip secundar a membrilor de familie lipsiți de posibilități de întreținere; 6) O politică în favoarea familiei, cu scopul de a crește rata natalității în rândul popoarelor europene; 7) O luptă comună a popoarelor europene pentru contracararea efectelor socio-economice ale globalizării; 8) Restabilirea justiției sociale în Europa.

(”Tricolorul”, 15 noiembrie 2005)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

O ÎMPĂCARE… ISTORICĂ: VLAD HOGEA – CRISTIAN SANDACHE (2006)

14Istoricul ieșean Cristian Sandache mi-a trimis cea mai recentă lucrare a sa (”Istorie și biografie: Corneliu Zelea Codreanu”), cu următoarea dedicație: ”Domnului Vlad Hogea, intelectual și om politic român, luptător înverșunat pentru biruința naționalismului, adversar dificil pentru oricine, necruțător, dar, totodată, corect”. Am citit cartea și pot să afirm, fără teama de a greși, că este cea mai valoroasă ”Monografie Codreanu” din istoriografia noastră. Stilul alert al scriiturii (la limita dintre opera de cercetare științifică și gazetăria de investigație), bogăția de informații, dar și obiectivitatea impresionantă probată de autor conferă lucrării greutate și durabilitate. Fără a minimaliza cărțile sale anterioare, aș spune că acum, prin ”Istorie și biografie: Corneliu Zelea Codreanu”, Cristian Sandache dă la iveală adevăratul său potențial de istoric cult, inteligent, serios, curajos și credibil.

VLAD HOGEA

(”Tricolorul”, 15 februarie 2006)

***

Anul trecut, la editura bucureșteană Samizdat, au apărut două volume masive, însumând 787 de pagini, conținând o serie de pamflete purtând semnătura mai multor personalități ale culturii și vieții publice românești. Alcătuitorul și prefațatorul lucrării este Vlad Hogea. (…) În cazul de față, Vlad Hogea a îndeplinit munca unui temeinic și atent istoric literar. Nu-i ușor lucru să cauți în biblioteci și, apoi, să extragi ca dintr-un insectar uriaș, acoperit de groase pânze de păianjen, aceste bijuterii ale spiritului contondent, radical și strălucitor, pe care cunoscătorii le numesc ”pamflete”, iar analfabeții și cei rău-intenționați – ”injurii”. (…) Spectacolul pe care paginile antologiei ni-l oferă e homeric. (…) Înțelegem, parcă, că demonul scrisului e blestem și binecuvântare în egală măsură, că pamfletarul autentic e asemenea unui seismograf al spiritului, aflat în permanentă agitație. Pentru el, tăcerea și liniștea nu există, ele semănând cu piatra mormântului sufocat de buruieni, uitat în margine de țintirim părăsit. Scriitorul de pamflete e, mai presus de toate, un poet de o extraordinară sinceritate, ars el însuși în fibra lăuntrică a propriei ființe de chemări și dureri pe care nu poate și nu dorește a le înăbuși. S-au intentat, uneori, procese pentru un singur pamflet care smulgea portrete de sfinți de pe obrazuri drăcești; s-au pronunțat condamnări, ca, de pildă, cele 18 luni de temniță pe care a trebuit să le îndure N. D. Cocea, pentru curajul lui aproape nebunesc de a biciui cu urzicile și spinii verbului tarele instituției monarhice. Cuvântul nu poate fi, însă, niciodată ucis, dacă el se reazemă pe adevăr, și nu pe minciuna solemnă, ori pe oda înălțată scârțâit, la comandă, menită a hrăni orgoliile supraponderale ale nulităților aflate vremelnic pe tronuri și fotolii capitonate.

Vlad Hogea e și autorul unei culegeri de articole proprii, intitulată semnificativ ”Dictatura nulităților”, ceea ce arată că, până la urmă, nimic nu-i întâmplător în teritoriul fără de hotare al scrisului. E clar că proștii și ticăloșii congenitali nu suportă bombardamentul ucigător al literelor slobozite din catapultele pamfletelor. Le vâjâie creierii îndopați cu câlți, îi orbește lumina adevărului rostit direct, bărbătește, fără false pudori și jumătăți de măsură. Personajele aflate în penița pamfletarului inspirat devin grotești jucării din cârpă, bătaia de joc a copiilor, iar morga țâfnoasă și mediocritatea împachetate în teancuri groase de bancnote foșnitoare se topesc și se scurg jalnic în țărână, asemenea sângelui blestemat al unui șobolan bolnav de ciumă. E un spectacol unic și uluitor, o sacră poezie a cruzimii, un deliciu gustat doar de mințile lucide, cugetele curate și inimile curajoase. Singura ocazie pentru cel slab, umilit și nedreptățit de a se simți, măcar o dată în chinuita lui viață – un ÎNVINGĂTOR.

CRISTIAN SANDACHE

(”Tricolorul”, 16 februarie 2006)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Recenziile mele la cărţile altora, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”TRĂDAREA, CA POLITICĂ DE STAT” (2002)

adiAdrian Năstase nu e doar un afacerist penal, ci şi un politician mediocru. Mai precis, e cel mai prost prim-ministru pe care l-a avut România vreodată. Să luăm un singur exemplu: cazul privatizării frauduloase a Combinatului SIDEX Galaţi a fost interpretat de Năstase ca fiind un veritabil triumf al guvernării PSD. Aşa se înţelege din alocuţiunea rostită de premier la ceremonia de semnare a contractului de privatizare (25 iulie 2001): ,,Avem ocazia, astăzi, de a arăta foarte clar cum gândim, şi mai ales cum acţionăm. (…) În final, vreau să mulţumesc încă o dată celor care au făcut posibil acest moment, semnarea acestui contract, care are o valoare de simbol la trecerea celor 200 de zile de guvernare“. Într-adevăr, spunem noi, mai nimerit simbol nici că se putea găsi pentru guvernarea dezastruoasă a Partidului Social Democrat.

În aceeaşi serie neagră a gafelor cu efect dezastruos pentru statul român se înscrie şi anunţul făcut joi, 12 aprilie 2001, la teleconferinţa cu prefecţii, când Năstase a comunicat faptul că Guvernul a renunţat să conteste în instanţă retrocedarea către fostul rege Mihai a Castelului Săvârşin din Arad şi a unui imobil situat pe strada I.L. Caragiale nr. 36, din Bucureşti. Este absolut reprobabilă această abdicare gravă de la slujirea Interesului Naţional, prin favorizarea unui octogenar care a nenorocit România prin laşitatea sa din tinereţe. Aceasta nu este însă, nici pe departe, cea mai mare greşeală  politică pe care premierul a comis-o.

Pe Năstase îl doare în fund de Basarabia şi sabotează permanent orice eforturi de apropiere a Unirii acestei provincii cu Patria-Mamă. Ca dovadă că preşedintele PSD a fost şi a rămas un demagog şi un oportunist, fără personalitate şi coloană vertebrală, redăm câteva fragmente dintr-un discurs din 24 iunie 1991, rostit în calitate de Ministru de Externe. Pe atunci, Năstase se bătea cu cărămida în piept cât e de patriot şi califica pactul Ribbentrop-Molotov ca ,,un act de încălcare flagantă a principiilor dreptului internaţional”: ,,Adăugăm la toate acestea faptul că, în acelaşi timp cu Basarabia şi Bucovina de Nord, a fost ocupat şi Ţinutul Herţei, care nu numai că nu fusese inclus niciodată în teritoriul unor state învecinate cu România, dar nici nu apare menţionat ca atare în nici unul din documentele privitoare la actul de anexiune, este mai mult decât evident că, în ansamblul lor, consecinţele Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov asupra României sînt ab initio nule şi neavenite. (…) Rezultă din toate acestea că nimic din conduita României nu a justificat actul de ocupare de către trupele sovietice a teritoriilor româneşti din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. (…)  Guvernul României şi-a exprimat în mai multe rânduri poziţia – pe care o reafirm în faţa dvs. astăzi – de a vedea în Pactul Ribbentrop-Molotov un act ilegal, de încălcare flagrantă a principiilor dreptului internaţional, nul şi neavenit încă din momentul semnării sale. De aici decurge caracterul ilegal al tuturor consecinţelor sale, inclusiv în ceea ce priveşte Basarabia şi celelalte teritorii româneşti încorporate cu forţa în URSS, în baza prevederilor lui.”

Acum, după 11 ani, Năstase nu-şi mai aminteşte ce declara cu ipocrizie patriotardă în 1991. Între timp a devenit ,,european” şi uită, aşa cum îi cer stăpânii lui din afară, tragedia naţională a României. Asta, ca să le fie învăţătură de minte celor care au crezut ,,gogoşile” electorale ale FSN-FDSN-PDSR-PSD (partidul care şi-a schimbat numele şi părul, dar năravul ba!). Năstase a rămas acelaşi lup în blană de oaie, mereu la pândă în căutarea unei noi prăzi din care să se înfrupte. El nu a trădat numai Basarabia, ci şi Transilvania, iar în cele din urmă, toată România! Prin protocolul iresponsabil prin care l-a semnat cu UDMR, liderul PSD a amanetat viitorul nostru şi al copiilor noştri. Ce poate fi mai rău pentru stabilitatea politică a Ţării, decât să faci un pact cu o organizaţie teroristă care luptă pentru separare teritorială pe criterii etnice, federalizare şi, în final, fărâmiţarea Statului Român?! Cu atât mai grav este gestul partidului condus de Năstase, cu cât acesta din urmă nu e un naiv, un copil de grădiniţă pe care să-l momeşti cu un pumn de bomboane. El ştie foarte bine că această Coloană a V-a maghiară nu se va opri niciodată din a-şi spori pretenţiile de la o zi la alta, dar preferă să fie laş şi profitor decât să pună piciorul în prag. Să privilegiezi o minoritate prin discriminarea majorităţii, aceasta este inadmisibil într-o Ţară care se pretinde civilizată! La urma urmei, ce doreşte Năstase de la noi? Oare e atât de orb încât nu vede că, pe fondul acutizării problemei maghiare, se poate ajunge la conflicte interetnice pe care nimeni nu le va mai putea controla?!

Citiţi şi vă cruciţi ce au putut scorni minţile celor din PSD, pentru a ne face sclavi pe plantaţia grofilor din UDMR: ,,Având în vedere rezultatele pozitive ale colaborării dintre PSD şi UDMR în anul 2001, pe baza Protocolului încheiat între cele două formaţiuni politice, ţinând seama de efectele benefice ale colaborării PSD-UDMR din anul 2001 asupra realizării unor deziderate majore ale întregii societăţi româneşti, PSD şi UDMR îşi manifestă voinţa fermă de a continua şi dezvolta colaborarea lor în anul 2002. (…) Cele două formaţiuni politice vor continua să acorde o atenţie prioritară tematicii privind protecţia minorităţilor naţionale, dezvoltarea instituţională şi legislativă a problematicii acestora. Se vor lărgi, în continuare, condiţiile pentru asigurarea dreptului de a-şi păstra şi dezvolta liber exprimarea identităţii etnice pentru toţi cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale, astfel încât să se poată manifesta pe deplin în sfera culturii, religiei, educaţiei, învăţământului şi vieţii publice. Se va acorda o atenţie deosebită problemelor comunităţilor minoritare din localităţile unde ponderea lor este mică în raport cu populaţia majoritară. (…) Se va continua susţinerea echilibrată din bugetul de stat a unităţilor administrativ-teritoriale locuite şi de minorităţi naţionale. (…) În învăţământul superior se vor înfiinţa facultăţi şi catedre în limba maghiară la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca. (…) Se va analiza posibilitatea înfiinţării secţiei de învăţământ în limba maghiară la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş, stabilindu-se şi cifra de şcolarizare; La Academia de Muzică «Gheorghe Dima» din Cluj-Napoca, Institutul Agronomic din Cluj-Napoca şi Universitatea Tehnică «Petru Maior» din Târgu Mureş se va studia posibilitatea înfiinţării de grupe cu predare în limba maghiară, în conformitate cu prevederile legii. (…) Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei va analiza şi soluţiona dezvoltarea reţelelor de antene în perspectiva interceptării programelor de radio şi televiziune în limba maghiară astfel încât să se realizeze o coerenţă sporită a acestora la nivel local şi regional. (…) Se va înfiinţa „Institutul pentru studierea problemelor minorităţilor naţionale”; în cadrul acestui institut se va crea şi o secţie pentru problemele maghiarilor (31 iulie 2002). (…) Se va introduce în ,,Legea privind Statutul poliţistului” prevederea existentă în ,,Legea privind funcţionarul public” ca în acele localităţi unde există o minoritate naţională cu un procent mai mare de 20% să fie angajaţi şi poliţişti care cunosc limba minorităţii respective. (…) Se va asigura o reprezentare proporţională a reprezentanţilor minorităţilor naţionale, inclusiv în funcţiile decizionale în structurile instituţionale, la nivel naţional, teritorial şi local. (Adică un fel de „numerus clausus” arbitrar şi discriminatoriu pentru majoritari! – n.a.) Filialele PSD şi UDMR din judeţul Mureş vor conlucra pentru ca liceul teoretic «Bolyai Farkas» să revină la statutul de liceu cu predare în limba maghiară. Se va rezolva problema „Grupului statuar al libertăţii” de la Arad, în conformitate cu procesul-verbal semnat de Comisiile mixte guvernamentale şi cu Memorandumul de Înţelegere semnat de primii-miniştri ai României şi Ungariei. (…) Partidul Social Democrat se angajează să consulte de fiecare dată, în prealabil, Uniunea Democrată Maghiară din România în problemele majore de politică internă şi externă a României”. Trădare pe faţă. Fără alte comentarii.

Nu putem omite nici aberanta Ordonanţă de Urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002 privind ,,interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi al promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. (…) Acestea, spunem noi, în ciuda declaraţiilor belicoase din iunie 1991, pe care le-am reprodus mai înainte, în cuprinsul prezentului volum. Personajul nostru se răzgândeşte de la o zi la alta, în goana sa disperată după funcţii şi avere. Poate se va găsi cineva care să-l oprească din această cursă nebunească pe care ar fi bine s-o sfârşească cât mai repede, la puşcărie sau la balamuc!

Actele de barbarie îndreptate împotriva celor 4 busturi ale Mareşalului Ion Antonescu (1. Biserica din Bariera Vergului, Bucureşti; 2. Cimitirul Eroilor Neamului – com. Leţcani, jud. Iaşi; 3. Piatra Neamţ; 4. Slobozia) au stârnit un val de proteste din partea tuturor celor care ţin la adevărul istoric şi la respectul pe care îl datorăm personalităţilor care au influenţat evoluţia naţiunii române de-a lungul veacurilor…

(Text inedit, 2002)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”ŞOVINII MAGHIARI TREBUIE EXPULZAŢI!” (2006)

image007După ce s-a încuiat în casă în noaptea dinaintea „Marii Adunări Secuieşti”, moşneagul îndărătnic Csapo Jozsef (fost parlamentar UDMR, actualmente preşedinte al aşa-zisului „Consiliu Naţional Secuiesc”) a citit, la 15 martie 2006, la Odorheiu Secuiesc, un „Manifest” plin de inepţii: „Noi, locuitorii Ţinutului Secuiesc istoric, stabilim că naţiunea secuiască este o naţiune autohtonă străveche, făuritoare de ţară, care vrea să trăiască în propria ei ţară, călăuzită de conducători aleşi din rândurile sale. (…) Nu vrem să trăim mai departe în aservire, subordine şi robie! (…) Noi, locuitorii Ţinutului Secuiesc istoric, revendicăm: Autoguvernare pentru Ţinutul Secuiesc! Libertate pentru secuime! (…) Parlamentul României să accepte Legea privind Autoguvernarea Ţinutului Secuiesc!”.

Nici preşedintele UDMR, Marko Bela (care, să nu uităm nici o clipă, este vicepremier al României!), a arătat, în discursul rostit în aceeaşi zi, la Târgu Secuiesc: „În deceniile comunismului a fost cât pe-aci să perdem acest pământ natal, Ţinutul Secuiesc, Transilvania, cât pe ce să ne fugă de sub picioare ogoarele, în cuiburile rândunicilor se aciuiseră deja vrăbiile, alţii pescuiau în râurile noastre, alţii vânau în pădurile noastre, alţii tăiau copacii în munţi, alţii îşi păşteau oile aici, alţii s-au mutat în casele noastre. (…) Mai avem mult de redobândit, e drept, dar, totuşi (sic!) am recucerit deja o parte a moştenirii strămoşilor. (…) Funcţionarii de la ghişee ştiu din nou ungureşte, iar pe cei care nu cunosc limba maghiară trebuie să-i punem să înveţe. Şi poliţistul, şi poştaşul, toţi cei care mănâncă pâinea noastră. Fiindcă de-acum aşa trebuie să vedem lucrurile: cel care este funcţionar aici, în Ţinutul Secuiesc, mănâncă pâinea noastră. (…) Apoi să poftească, atunci, să vorbească şi în limba maghiară, iar dacă nu ştie, şi e funcţionar, să înveţe. (…) Eu am încredere în dăinuirea maghiarilor din Bazinul Carpatic şi nutresc convingerea că noi trebuie să intrăm cât mai repede în Uniunea Europeană, pentru că atunci vom fi din nou, cu adevărat, împreună cu Ungaria. (…) Avem nevoie de autonomie! (…) O primejdie trebuie, doar, să evităm: dezbinarea! Cu toţii am putut vedea: de cum ne simt slabi, de cum ne simt dezbinaţi, ne şi ameninţă smintiţii de peremişti, vor să vină în Ţinutul Secuiesc, de parcă nu au venit destui în deceniile trecute. Desigur, pe cei care vin ca musafiri, îi primim cu dragă inimă, dar cei care vor să ne ameninţe, să rămână acasă, fiindcă nu ne speriem”. Comentariile sunt de prisos.

A treia căpetenie a extremiştilor unguri, episcopul reformat Laszlo Tokes, preşedintele auto-intitulatului „Consiliu Naţional Maghiar din Transilvania”, a declarat la Bruxelles, la 23 martie, în cadrul unei Conferinţe de Presă: „Până când nu se va crea autonomia cuvenită ungurilor din România, nu se produce stabilitatea socială necesară. Autonomia secuiască, autonomia maghiarilor din România, nu are o alternativă. Pur şi simplu, este o cauză naţională a comunităţii maghiare din România şi, de aceea, ne ducem până la capăt, până când vom avea autonomia”. Concluzia pe care o tragem, analizând cu stiloul în mână discursurile extremiste, anti-româneşti, amintite, este una singură – deşi „facţiunile” politice ale şovinismului unguresc (UDMR, CNS, UCM, CNMT ş.a.) se mai scuipă, din când în când, în public, ele conlucrează, de fapt, excelent, pentru cauza comună – ruperea Transilvaniei, în 3 etape de-acum binecunoscute: 1) autonomizarea, pe criterii etnice, a judeţelor în care populaţia maghiară are o pondere importantă; 2) federalizarea ţării; 3) retrasarea frontierelor şi alipirea la Ungaria a unor vechi teritorii româneşti. Se impune, aşadar, expulzarea tuturor celor care instigă la distrugerea Statului Unitar Român; este o măsură legitimă şi necesară.

(”Tricolorul”, martie 2006)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”DAȚI-LE FOC!” (2006)

imagesPrimarul localității Ensisheim (din raionul alsacian Haut-Rhin) a intrat în atenția presei interne și internaționale (dar și a justiției franceze), după ce a fost pus în aplicare ordinul său privind distrugerea… prin foc (sic!) a unui ”bidonville” amplasat ilegal. În octombrie 2005, câteva zeci de țigani proveniți din România instalaseră 12 carcase de rulote pe un teren al municipalității (în zona unei foste mine, acum dezafectată), în care își duceau existența mizeră. După ce a încercat, în mai multe rânduri, să-i convingă, cu vorba bună, pe aceștia să-și ia tălpășița, edilul orașului, Michel Habig (membru al Uniunii pentru Mișcarea Populară, formațiune politică aflată la putere în Franța), a descins în forță (împreună cu 60 de polițiști și jandarmi), miercuri, 11 ianuarie 2006, în zorii zilei, pentru a tranșa problema, într-un mod radical. Când au ajuns forțele de ordine, țiganii o luaseră, deja, la sănătoasa, temându-se, probabil, să nu fie ”bastonați”. Absența oricărei persoane pe raza taberei improvizate i-a oferit primarului pretextul ideal pentru a decide… incendierea păduchelniței respective. Habig a declarat că transportarea într-un alt amplasament a lucrurilor găsite la fața locului (”efectele personale” ale ocupanților rulotelor) ar fi presupus utilizarea unor echipamente tehnico-sanitare prea costisitoare pentru administrația locală. Prin urmare, ”distrugerea prin foc” a bidonvilului a fost soluția cea mai la îndemână.

Mai mult ca sigur, primarul va fi făcut scăpat de justiție, întrucât semnalul dat de ministrul de Interne, Nicolas Sarkozy, încă de la ”rebeliunea periferiilor”, a fost unul foarte clar: tânărul și ambițiosul membru al Guvernului condus de Dominique de Villepin contează pe voturile electoratului conservator și naționalist în bătălia prezidențială din 2007. Nu este exclus ca măsura luată de Michel Habig să nu fie una întâmplătoare, ba dimpotrivă. Dacă Sarkozy și oamenii săi vor continua să dea asemenea ”semnale”, lucrurile s-ar putea să ia o turnură interesantă. În schimb, dacă se vor opri la jumătatea drumului, atunci s-ar putea ca totul să se întoarcă împotriva actualului ministru de Interne, iar francezii nemulțumiți de inconsecvența acestuia să îngroașe rândurile Frontului Național, al lui Jean-Marie Le Pen, aflat, în ultimele luni, într-o ascensiune continuă…

(”Tricolorul”, 19 ianuarie 2006)

Categorii: Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”VASLUI – POLUL SĂRĂCIEI” (2006)

imagesAm aflat, ieri, că inevitabilul s-a produs: Municipiul Vaslui se transformă, de la o zi la alta, într-un veritabil lagăr de exterminare, în care domnesc frigul și foamea. (…) Când citesc relatările de pe fluxurile de știri, gândul îmi fuge la Alexandr Soljenițân și a sa capodoperă ”O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Singura diferență este că atunci, în vremea lui Stalin și a acoliților săi, privațiunile pe care le suporta populația se nășteau în interiorul unui sistem concentraționar. Acum, sârma ghimpată și gardienii sadici au dispărut, dar a rămas, în schimb, încălcarea brutală a celui mai important drept al omului – dreptul la o viață decentă. Să fim concreți: Termica Vaslui este la un pas de a închide robinetele la căldură și apă caldă, după ce operatorul local Gaz Est a anunțat că va reduce la minimum livrările de gaze către Uzina Termică Urbană. În aceste condiții, mii și mii de apartamente vor rămâne fără căldură, în plină iarnă. Situația se datorează neplății de către Termica a facturilor la gaze către Gaz Est, datoriile depășind 20 de miliarde de lei vechi.

“Suntem în imposibilitatea de a mai susţine acest consumator, cel mai mare din judeţ. în aproape două luni de zile, Termica nu ne-a achitat decît 1,3 miliarde lei, deşi înregistrează consumuri de 500 de milioane de lei pe zi. Am analizat în Consiliul de Administraţie situaţia apărută prin neplata facturilor de către Termica şi am decis să acordăm unităţii de termoficare o perioadă de 5 zile, în intervalul 5-10 ianuarie, pentru a trece pe păcură, după care vom limita drastic livrările de gaze”, a declarat Adrian Tighici, managerul Gaz Est.

Blocajul financiar este generat, evident, de imposibilitatea vasluienilor săraci de a-și achita datoriile la întreținere. Nu sunt rău-platnici, ci, pur și simplu, nu au de unde! Ceea ce se petrece la Vaslui și în alte zone din țară constituie un genocid în toată regula. Numai că, deocamdată, vinovații pentru tragedia țării noastre, cei care i-au adus pe români la sapă de lemn nu sunt trași la răspundere. Și, în vremea aceasta, victimele lor se sting, una câte una…

(”Tricolorul”, 7 ianuarie 2006)

Categorii: Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”MĂ ATACĂ UN PĂCĂLICI” (2004)

Vineri dimineață,toma-roman-jr-descalceste-istoria-18455440.gif Toma Roman jr. m-a atacat, golănește, în săptămânalul patronat de Mircea Dinescu, ”Aspirina Săracului”. N-am de gând să răspund la această copită (”Vax Hogea, crema Gladys”) în vreun fel sau altul: nu pot polemiza decât cu cei care merită, or respectivul autor, dacă dăm deoparte stridența de limbaj și complexele grave de inferioritate, se descompune instantaneu, arde de la sine, într-o combustie spontană. Înjurăturile groase la adresa mea (nu le mai reproduc, că oricum nu mă pun la mintea lui!) mă lasă rece și, oricum, ar fi o pledoarie ”pro domo”. (…) Toma Roman jr., refugiat în vreun colț de closet, ca să-și scrie imundele ”pamflete” (?!), va rămâne același: un ”Gollum” de București, descins, parcă, din ”Stăpânul Inelelor”, urât la chip și la suflet. Asemenea creaturi nu de o replică au nevoie, ci de compasiunea noastră sinceră pentru trauma pe care o trăiesc, pentru neîmplinirea lor, pentru pizma cu care îi tratează pe cei care duc o viață normală, de oameni deplini.

(”Tricolorul”, 12 iunie 2004)

Categorii: Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: