Naționalism

HORAȚIU ȘERB: ”Despre partide politice, comuniști, lustrație și… despre morți – numai de bine!” (16 dec. 2014)

roncea-baseCâteva precizări finale și necesare:

Condamnarea comunismului, la noi, s-a redus la o vendetă politică împotriva celor care au lucrat în structurile de partid și de stat ale regimului Ceaușescu (nimic despre lustrarea staliniștilor torționari din anii ’40-’50, aserviți Moscovei), vendetă care nu se deosebește cu nimic de epurările politice făcute de bolșevici în anii ’50. Dintre cei „lustrabili”, unii care s-au încăpățânat să reziste prin notorietate și competență se confruntă cu o permanentă contestare din partea unei noi liote de comisari politruci (urmașii staliniștilor din anii ’50) care nu se deosebesc de cei vechi decât prin faptul că se autoproclamă anticomuniști. Aceștia au întors teoria marxistă pe dos, dar acționează după cele mai nedemocrate apucături de aparatnici. Și-au facut o profesie din condamnarea comunismului cu toate că în perioada acelui regim mulți dintre ei au profitat de binefacerile sistemului sau au fost atât de șterși încât nu a auzit nimeni de ei. Profesia de anticomunist a devenit și ea profitabilă în primii ani după schimbările din ’89 și în timpul guvernărilor ulterioare. Un bătrân lider anticomunist al Pieței Universității îmi povestea despre stipendiile primite de la aliații occidentali.
În ceea ce priveşte tema particulară a lustraţiei, organismele europene au enumerat, între reguli: o sancţiune nu poate fi aplicată decât pentru acte considerate infracţiune în Codul Penal în vigoare; lustraţia trebuie limitată la poziţiile din care subiectul poate constitui un pericol pentru democraţie; nu priveşte funcţiile elective; nu poate viza persoanele minore la momentul producerii faptelor sau care au dezavuat voluntar afilierea la organizaţiile criminale; interdicţiile nu pot dura mai mult de cinci ani (preferabil, pînă la 31 decembrie 1999) etc.
Trecând peste Deciziile Curții Constituționale din 7 iunie 2010 și, respectiv, 28 martie 2012 referitoare la neconstituționalitatea lustrației, să luăm în discuție exempul dat, mă refer Partidul Totul pentru Țară, și să vedem de ce nu stă în picioare. Decretul-lege nr. 8/1989, deci unul dintre primele acte ale noii puteri instalate după schimbările din ’89, se referea în 5 articole la înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Singura condiție impusă era cea a numărului de membri, stabilit la minim 251. Mai mult de 300 de partide au fost înființate între 1990 și 1996, unele din ele dispărând pe parcurs. La începutul anului 1994, formațiunile reprezentate în Parlament au decis că „sunt prea multe partide” și că trebuie să facă ceva până la următoarele alegeri, programate în 1996. Pe de o parte au inițiat o modificare a legii electorale prin care să crească pragul electoral, pe de altă parte a fost creată o comisie care să propună o nouă lege a partidelor, mai restrictivă. Ambele acțiuni vădesc intenția de a restricționa accesul la politică doar pentru cei ce erau deja acolo. De aici istoria o cunoaștem de la Legea partidelor politice nr. 27/1996 și până la actuala Lege a partidelor politice nr. 14/2003 republicată.
Să revenim la Partidul Totul pentru Țară, care, conform documentelor prezentate, s-a înființat pe 30 ianuarie 1993, intrând sub incidența mai sus-amintitului Decret-lege nr. 8/1989, care preciza în primul articol: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepția partidelor fasciste sau care propagă concepții contrare ordinii de stat și de drept în România. Nici o altă îngrădire pe motiv de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea și funcționarea partidelor politice. Înregistrarea și funcționarea partidelor politice se fac în conformitate cu prevederile prezentului decret-lege.” Se observă lesene că în baza decretului-lege din ’89, statutul unui partid politic putea să conțină prevederi care astăzi sunt depășite, desuete sau chiar neconstituționale.
Referitor la pasajul: „Partidul Pentru Patrie, respectiv Totul pentru Ţară, s-a reînscris la fiecare modificare a Legii partidelor politice fiind şi azi înscris ca partid politic, conform registrului special al Tribunalului Bucureşti.” Ne întrebăm și noi: Unde? Când? Cum? Dat fiind faptul că Tribunalului Bucureşti a decis în anul acesta dizolvarea Partidului Totul pentru Ţară pentru neîndeplinirea obiectivelor, în conformitate cu art. 46-48 din Legea partidelor politice nr. 14/2003. Unii așteaptă o decizie a Curții de Apel, noi nu. Mai trebuie precizat că art. 27 al Legii nr. 14/2003 impune partidelor să depună la Tribunal în anii pre-electorali liste actualizate cu minim 25.000 de membri. Așa se face că la finalul lui 2013, în termenul legal, doar 7 partide din cele 54 existente pe hârtie au depus aceste semnături. Dacă cineva ar dori cu tot dinadinsul să aplice legea, viața politică ar fi mult mai săracă.

Suntem așadar nevoiți să conchidem: vânătoarea de vrăjitoare s-a încheiat! Vorba lui Fănuș Neagu: „La muncă, la bătut țăruși cu curul!”

HORAȚIU ȘERB

Secretar General al Partidului România Unită

Explicație foto: Lustraționistul Victor Roncea îl lustruiește pe lustrabilul Traian Băsescu. Mare om, mare caracter!

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Sesizare privind comportamentul susţinătorilor echipei naţionale de handbal feminin a Ungariei la meciul Ungaria-România” (15 dec. 2014)

În atenţia Domnului Michael Wiederer,
Secretar General al Federaţiei Europene de Handbal
În cadrul evenimentului sportiv prilejuit de meciul din Grupa I a Campionatului European de Handbal Feminin, desfăşurat pe data de 13 decembrie 2014 în localitatea Debrecen din Ungaria, între reprezentativele Ungariei şi României, suporterii ţării gazdă, Ungaria, s-au manifestat într-un mod total nesportiv şi jignitor la adresa echipei ţării adverse, întorcându-se cu spatele şi arătând semne obscene în timpul intonării imnului naţional al României. În plus, fanii Ungariei au strigat din tribune către echipa României ”ţiganii, ţiganii”, cu vădită intenţie jignitoare. În sprijinul celor sesizate, vă punem la dispoziţie atât articolele de presă care relatează aceste incidente foarte grave, fotografia-martor a comportamentului huliganic al suporterilor echipei Ungariei, precum şi un film care surprinde comportamentul jignitor al fanilor Ungariei în timpul intonării imnului României. Conform regulilor stabilite în cadrul Federaţiei Europene de Handbal, la Secţiunea B, acest gen de comportament prezentat în sesizarea de faţă este sancţionat cu excluderea clubului vinovat până la 4 ani şi cu amendă până în cuantumul sumei de 80.000 de euro. Vă solicit pe baza celor prezentate penalizarea maximă pentru reprezentativa naţională a Ungariei la handbal feminin ca semn de descurajare a comportamentului huliganic şi vexator al susţinătorilor acesteia la adresa altor echipe. Această penalizare trebuie să servească de exemplu şi în alte situaţii similare şi să descurajeze atitudinea nesportivă a fanilor din Ungaria, cunoscuţi pentru violenţa şi dispreţul cu care se manifestă la adresa echipelor şi fanilor altor ţări cu care se află în competiţie.
Cu stimă,
Deputat BOGDAN DIACONU
Președintele Partidului România Unită
Filmarea care arată cum se comportă tribuna susţinătorilor Ungariei în timpul intonării imnului României:

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PRU), VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte), MIHAI CONSTANTINESCU (vicepreședinte) și DRAGOȘ STANCU (secretar general adjunct) la GALAȚI (6 nov. 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PRU), VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte) și DUMITRU BĂDRĂGAN (vicepreședinte) la BACĂU (1 nov. 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ) și VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte) la PITEȘTI (10 dec. 2014)

Categorii: cărţile mele, Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”UDMR a declarat război României în scopul raptului teritorial, este momentul ca UDMR să fie scos în afara legii”

10431690_813860205319316_2970522114961266135_nPreședintele UDMR a recunoscut astăzi că formațiunea sa luptă de 25 de ani pentru a ”recupera” pământul natal și că această bătălie va continua. Dacă ne uităm la retrocedările false pe filieră maghiară și la averile colosale adunate de liderii UDMR sau de alți interpuși politici, civici sau bisericești ai Budapestei, putem afirma că o parte din Transilvania a fost deja ”recuperată” de Ungaria, iar acest proces continuă cu pași repezi.
Este timpul ca statul român să oprească finalizarea pierderii Transilvaniei pe mâna uneltelor Budapestei care au devenit tot mai îndrăznețe pe măsură ce autoritățile române se dovedesc incapabile să reacționeze.
UDMR a declarat astăzi război statului român național unitar în scopul unui rapt teritorial asumat ca obiectiv principal. România nu mai poate tolera un asemenea inamic, conectat la directivele Ungariei care, la rândul ei, face jocurile Rusiei, și nici nu mai are voie să asiste pasiv la ”recuperarea” Ungariei Mari.
Când o formațiune internă se declară în conflict deschis cu statul în interiorul căruia acționează, singura soluție este scoaterea acelei grupări în afara legii. Este timpul ca UDMR să fie scos definitiv din politica românească pentru că declarațiile lui Kelemen Hunor de astăzi reprezintă asumarea la scenă deschisă de către UDMR a combaterii statului român în scopul raptului teritorial al Transilvaniei.
Partidul România Unită va depune la Parlament proiectul de lege de scoatere a UDMR în afara legii considerând că, de la acest moment înainte, nu mai poate fi vorba de acceptare a UDMR în cadrul constituțional românesc, toleranța în acest caz însemnând cedare de teritoriu românesc.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

Propunerea Legislativă a Partidului România Unită pentru salvarea pădurilor (decembrie 2014)

giurgiuParlamentul României adoptă prezenta lege:1.(1) Este interzis exportul de orice fel de masă lemnoasă în stare brută de pe teritoriul României.

(2) Încălcarea art. 1 alin. 1 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și cu recuperarea prejudiciului.

Expunerea de motive

Propunerea Legislativă privind protejarea pădurilor din România are ca obiectiv, așa cum o spune și titlul prevederii legislative, stoparea defrișărilor motivate de exporturile masive de masă lemnoasă în stare brută care au dus la un adevărat dezastru ecologic în țara noastră.

Există țări europene cu materie juridică extrem de strictă în privința exploatării forestiere și a exportului de masă lemnoasă care protejează avuția verde a respectivelor națiuni, ca de exemplu Austria. România este deficitară la acest capitol, iar reglementările tot mai stufoase din Codul Silvic nu rezolvă problema la rădăcină, ci luptă cu efectele și cu exploatarea ilegală pe care nu reușește să le controleze, de altfel.

Interzicând exportul de masă lemnoasă în stare brută este rezolvată cauza inițială a defrișărilor, pentru că în lipsa posibilității de a exporta, tăierile de păduri, legale în mod incorect la această oră sau ilegale de-a dreptul, vor încetini drastic.

Această lege nu atacă însă industria prelucrării lemnului din România, existând posibilitatea ca orice companie să exporte în afara țării produse prelucrate, finite, din masa lemnoasă, aducând astfel plusvaloare economiei naționale, spre deosebire de exportul de masă lemnoasă în stare brută care seacă de resurse pădurile țării fără să aducă beneficii majore.

În România este nevoie de stoparea urgentă a defrișărilor pentru că altfel atât schimbările climaterice și de relief, cât și efectele asupra calității aerului și apei vor fi dramatice și vor afecta o parte tot mai mare din populație.

La această oră, România este un paradis al defrișărilor din cauza permisivității cadrului legislativ, astfel încât există multe companii europene care își desfășoară activitatea în România bazându-se pe exportul masiv de masă lemnoasă în stare brută în țările lor de origine unde tăierile de copaci sunt strict reglementate și ținute sub un control aspru. Așadar, România furnizează la această oră materia primă ieftină fără a avea beneficii, în timp ce companiile care exploatează pădurile din România profită de lipsa legilor de protecție a pădurilor pentru a folosi această resursă inestimabilă a țării într-un fel în care în țările lor este interzis, pentru profituri imense din care România are prea puțin de câștigat, pierzându-și în schimb pădurile pe care nimeni nu le mai regenerează.

România a fost foarte grabnică în a-și asuma modele europene în alte domenii, dar nu și în cel al protecției propriilor resurse și bogății naturale. Interzicerea exportului de masă lemnoasă în stare brută nu încalcă legislația europeană, ci doar îi conferă și României un statut de țară normală care nu-și vinde pe nimic resursele.

Având în vedere argumentele mai sus exprimate, considerăm oportună adoptarea prezentei propuneri legislative.

 Inițiator

Deputat BOGDAN DIACONU

Președintele Partidului România Unită

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

Propunerea Legislativă a PRU pentru dizolvarea partidelor corupte (octombrie 2014)

IMG_20141030_132658Propunere legislativă pentru modificarea și completarea art. 46

din Legea 14/2003, Legea partidelor politice, republicată

Parlamentul României adoptă prezenta lege:

Art. 46 din Legea nr. 14/2003, Legea partidelor politice, republicată, se modifică şi se completează după cum urmează:

La Articolul 46, alin. (1), având următorul cuprins: ”Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiții:” se adaugă punctul (h) cu următorul cuprins:

Art. 46. (1) h) când un număr de minim 10 membri ai partidului care au îndeplinit sau îndeplinesc funcții în cadrul formațiunii sau în aparatul de stat se află, pe parcursul unui an calendaristic, în diferite faze de urmărire penală având ca obiect fapte de corupție.

Iniţiator:

Deputat BOGDAN DIACONU

Președintele Partidului România Unită

Expunere de motive

Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea art. 46 alin. 1 din Legea 14/2003, Legea partidelor politice, republicată, are în vedere eficientizarea luptei anti-corupție și oprirea flagelului corupției chiar în interiorul partidelor politice pentru a asigura respectarea prevederilor constituționale de către acestea și îndeplinirea rolului lor legal de a îndeplini o misiune publică și de a fi instrumente democratice.

Această misiune publică prevăzută de lege în condiții clare a ajuns să fie transformată, în unele cazuri, într-o misiune privată de urmărire de interese nelegitime a unor grupuri foarte influente care ajung să coordoneze activitatea politică și în care sunt implicați mulți dintre reprezentanții de vârf ai partidelor politice.

În această situație, prevederea legislativă propune ca partidele care au devenit rețele de corupție prin implicarea unui număr considerabil de membri cu putere de decizie fie în structura proprie, fie prin funcții în administrația locală, centrală etc, în fapte de corupție, să fie dizolvate pe cale judecătorească, așa cum legea prevede deja pentru alte tipuri de încălcări ale scopurilor declarate ale partidelor.

Propunerea legislativă nu modifică modalitatea prin care partidele sunt dizolvate și pentru care Legea 14/2003, republicată, prevede deja un traseu clar din punct de vedere juridic, prin sesizarea Tribunalului București de către Ministerul Public, ci identifică un motiv suplimentar, la fel de serios ca și celelalte 7 puncte ale legii (a, b, c, d, e, f, g), care necesită aplicarea unei asemenea măsuri extreme.

Transformarea unui partid politic într-o rețea de corupție asemănătoare cu ”grupul infracțional organizat” sancționat penal de justiție reprezintă un motiv clar de dizolvare a unui partid politic pentru că înseamnă că nu mai avem de a face cu niște cazuri izolate, care, o dată descoperite și sancționate, vor lăsa restul instituției partidului politic să își îndeplinească menirea, ci cu o rețea intenționată, coordonată și extinsă de fapte de corupție a cărei rezolvare nu mai poate fi decât demantelarea structurii corupte prin dizolvarea partidului respectiv.

Proiectul de lege propune ca începând cu un număr de 10 membri de partid cu funcții în partid sau în aparatul de stat care sunt în diferite faze de urmărire penală pentru fapte de corupție, formațiunea să fie considerată o rețea de corupție și să fie propusă spre dizolvare de către Ministerul Public, urmând ca Tribunalul București să decidă pe baza dovezilor dacă s-au îndeplinit prevederile legii și dacă ia decizia dizolvării.

Această lege nu are doar un caracter punitiv, ci și unul preventiv, pentru că în condițiile adoptării unei asemenea legi, partidele vor fi mult mai grijulii cu persoanele pe care le vor nominaliza pentru funcții în interiorul formațiunii și în administrație la orice nivel.

În felul acesta, Legea partidelor politice va asigura fără posibilitate de evitare respectarea legilor țării de către cei are activează în partide, dar și a scopului funcționării acestor instrumente ale democrației,  iar partidele care doresc să activeze pe teritoriul României vor fi obligate să își selecteze foarte bine liderii și persoanele pe care le promovează.

Având în vedere argumentele mai sus exprimate, considerăm oportună adoptarea prezentei propuneri legislative.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

”DOCTRINA PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ” (noiembrie 2014)

IMG_1559Motto: „Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri.” (NICOLAE IORGA)

La baza Partidului România Unită stă Doctrina Național-Democrată. Acest curent a fost inițiat şi dezvoltat în mod magistral în perioada antebelică și interbelică de savantul Nicolae Iorga. Partidul România Unită îşi asumă, însă, această doctrină într-o variantă modernă, adaptată provocărilor din timpurile noastre. Apărarea teritoriului naţional şi reunificarea cu Basarabia sunt principii constituente.

Referitor însă la orice ar propune Partidul România Unită societăţii româneşti, nu noi le impunem românilor ce au nevoie, ci ei sunt cei mai în măsură să decidă şi să aleagă pentru ei înşişi. Partidul România Unită este doar ascultătorul smerit şi atent al românilor şi purtătorul lor de mesaj. Sau, cum a spus Nicolae Iorga: „Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul”.

Respectând acest îndemn al marelui cărturar, considerăm necesar să prezentăm liniile directoare ale noii doctrine, aşa cum a fost ea construită din întâlnirile cu foarte mulţi români şi din mesajele pe care le-am primit de peste tot, pentru că Partidul România Unită reuneşte oameni care cred în ceva: în valorile neamului, în identitatea românească şi în dreptul nostru de a fi pe acest pământ. Spre deosebire de clasa politică a ultimilor 25 de ani, în care au fost prea puţine excepţii, Partidul România Unită s-a format pe baza idealului naţional şi a aderenţei profunde la valorile acestui popor, la care se referă toată lumea, dar în care ceilalți nu cred. Noi credem!

  1. I.                    NAȚIONAL-DEMOCRAȚIA – DOCTRINA PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ

Partidul România Unită are o doctrină politică proprie: Național-Democrația, care se sprijină pe valorile civilizației românești, cu temeiul ei spiritual creștin și afirmă principiile democratice de organizare a societății.

Național-Democrația oferă suportul teoretic necesar societății moderne, prin sinteza unor conținuturi de tradiție culturală, socială, politică și filozofică cu idei, teorii, forme de organizare și moduri de acțiune practică ale căror eficiență și valoare sunt recunoscute azi în întreaga lume civilizată.

Credința, legea, rânduiala, omenia, respectul muncii, spiritul comunitar, îngăduința fac parte din coordonatele fundamentale ale civilizației românești tradiționale, definitorii pentru constituția naturală a Poporului Român. Partidul România Unită găsește în această realitate fundamentul doctrinei sale național-democrate, la care se alătură raportarea la tendințele de evoluție a societății românești în contextul vieții internaționale.

Național-Democația subliniază prioritatea dimensiunii spirituale a națiunilor și existența unei misiuni culturale a acestora care trebuie să se exercite prin intermediul cadrelor instituționale moderne și democratice.

Partidul România Unită consideră că Poporul Român își va menține, în noua eră ce se deschide, statutul său de protector al civilizației creștine, de creator și deținător al unui excepțional patrimoniu spiritual, cultural și material.

  1. II.                  NAȚIONAL-DEMOCRAȚIA – DOCTRINĂ A NOII GENERAȚII
  1. Precursori

O scurtă incursiune în istoria modernă a țării noastre, ne releva rolul tineretului de-a lungul procesului de cristalizare și afirmare a Doctrinei Național-Democrate. De la pandurii lui Tudor Vladimirescu, până la generația pașoptistă și eroii din Războiul de Independență și luptele purtate pentru reîntregirea națională, tânăra generație a slujit desăvârșirea Idealului Național până la sacrificiul suprem al jertfei de sine.

Ideile politice fundamentale pe care se construiește Doctrina Național-Democrată au fost formulate de Mihai Eminescu și se regăsesc în demersurile teoretice și practice ale unor reprezentați de seamă ai vieții culturale și politice românești.

Nicolae Iorga a întreprins o primă încercare de definire a unei linii politice național-democrate, înainte de primul război mondial. Partidul Naționalist-Democrat, întemeiat și condus de Nicolae Iorga, în aprilie 1910, a fost o formațiune politică demnă de luat în seamă din perspectiva vieții politice românești. Acţionând într-o societate aflată într-o continuă schimbare, partidul s-a făcut cunoscut opiniei publice prin susținerea unor principii precum: pluralismul politic, combaterea politicianismului, introducerea moralitățiii în viaţa politică, eliberarea românilor ce trăiau sub dominație străină și realizarea unității naționale. Naționaliștii-democrați au militat, de asemenea, pentru culturalizarea maselor populare, combaterea analfabetismului, impunerea legalității și condamnarea mișcărilor extremiste.

Naționalist moderat și apărător al tradiționalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială și politică a României.

Activitatea politică desfăşurată de Partidul Naționalist-Democrat se constituie într-o contribuție majoră la rezolvarea problemelor ce stăteau în fața societății românești în acea perioadă. Astfel putem sublinia rolul avut de Nicolae Iorga în accelerarea mersului către reformele agrară și electorală, dar cea mai importantă contribuție a naționaliștilor-democați a fost în planul luptei pentru unitate națională.

Doctrina Naționalist-Democrată a îmbrăcat forma tradiționalismului ce respecta trecutul, mentalitatea și stilul de viață al Poporului Român. Consecvenți acestei atitudini, naționaliștii-democrați au respins ideile bolșevismului sau tezele susținute de exponenții extremei drepte românești influențată de ascendența pe scena poltică europeană a național-socialismului german și a fascismului italian.

De-a lungul activităţii sale politice Partidul Naționalist-Democrat a reprezentat o formațiune politică ce a promovat un naționalism atașat principiilor tradiționalismului, respectând democrația, legalitatea și solidarismul social.

Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „Doctrina Naţionalistă” sau „Naţionalist-Democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Nicolae Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”. Nicolae Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

Nicolae Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Nicolae Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”. În septembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Nicolae Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Nicolae Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Nicolae Iorga.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror soluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

În acelaşi timp, într-o vreme în care revizionismul internațional aţâţa intens tensiunile inter-etnice, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Nicolae Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Nicolae Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul dispariției sale, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra Ultimatumului sovietic şi a Diktatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată Regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

România interbelică a purtat amprenta activismului tinerelor elite animate de instinctul sănătos al conservării morale, însă tendințele național-democrate prezente în societatea românească, în special în rândurile tinerei generații interbelice, au fost oprite de dezastrul celui de-al doilea război mondial și de ocupația comunistă.

Ca un arc peste timp – aportul semnificativ al Noii Generații se regăsește și în aspectele pozitive ale regimului existent până în decembrie 1989 (în special în dezvoltarea economiei naționale și în progresul științific înregistrat în multe domenii), dar și în Revoluția anti-comunistă. De altfel, cei mai glorioși naționaliști sunt considerați a fi creatorii care cuceresc eternitatea, prin încrederea lor profundă în valorile și tradițiile noastre naționale.

Implicarea tineretului în promovarea Doctrinei Național-Democrate n-a fost niciodată privită cu ochi buni de forțele care acreditau ideea ca în România se trăiește bine numai prin tranzacții internaționaliste. Nichifor Crainic sintetiza astfel campania de prigonire a unora dintre corifeii românismului: „Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viața de martir și a murit părăsit și nebun. Un Nicolae Paulescu a fost boicotat toată viața. Un Nicolae Iorga a fost declarat un nebun în anii săi de superb naționalism.”

Noua Generație Naționalistă, fascinată de căutarea nemuririi, și-a desenat profilul spiritual și misiunea sa istorică, s-a abandonat propriei soarte și și-a devenit singur îndrumător. Indiferent de perioada istorică în care a activat, tineretul reunit sub stindardul sfânt al Doctrinei Naționale a fost o lume în sine, cristalizată din zbuciumul colectiv care genera permanent credințe și nădejdi aruncate către viitor. Tinerii creatori ai României, deschizând ochii în eternele războaie de apărare purtate pe teritoriul țării, n-au avut copilarie și, profund justificat, i-au privit cu ostilitate pe supraviețuitorii profitori.

Prăpastia creată între lumea veche și lumea nouă, a reformelor și înnoirii necesare, a împins tineretul naționalist în linia întâi a schimbărilor de sistem. Dacă naționaliștii veacului al XIX-lea n-au fost altceva decât o primă încercare a Poporului Român maturizat de a ieși în lumina istoriei, naționaliștii secolului XX au trăit destinul acestei țări, punând pasiune în încercarea disperată de a produce schimbarea la față a României. Tinerețea românilor naționaliști a fost o stare care s-a refuzat oricăror judecăți de valoare. Bazându-se pe realitatea ca există o anumită vârstă când absolut toata lumea poate depăși condiția umană, noua generație a trăit cu toată intensitatea mitul nemuririi, iubind România cu frenezie, disperare și, totodată, profunzime.

Răspunzând, de la o epocă la alta, la alte voințe de creație în ordin politic, dar menținându-se pe aceeași linie ideologică naționalistă și tradiționalistă, tineretul a militat pentru o țară puternică și întregită în hotarele ei firești, pentru justiție socială și pentru întărirea stâlpilor statului: Armata, Biserica Națională și Școala Românească. Tineretul naționalist a transformat bogățiile sufletului românesc în valori spirituale de circulație universală.

Doctrina Național-Democrată a oferit tineretului român baza ideologică propice deplinei sale afirmări și participări la propășirea Neamului Românesc. Noua generație a fost motorul tuturor mișcărilor reformatoare vizând supraviețuirea și menținerea țării noastre în rândul statelor puternice și civilizate ale lumii. Forță și nucleu inovator al societății românești, tineretul a fost preocupat de destinul istoric al patriei și națiunii cu aceeași intensitate cu care s-a îngrijit de schimbare în bine a realității imediate.

Având o psihologie aparte, tânărul naționalist a fost întotdeauna, prin esența sa, un militant pentru cauza neamului său, pentru interesele comunității naționale înăuntrul căreia s-a născut. Conștiința etnicității sale i-a dat mereu convingerea că, dincolo de genul proxim al europenității și universalismului său, trebuie să se gândească la diferența specifică pe care i-o confera românismul.

În istoria recentă a țării noastre – energiile vitale ale națiunii au fost grupate în jurul Partidului România Unită și a liderului acestuia, deputatul Bogdan Diaconu. Contextul geopolitic internațional, dar și situația internă sunt de o asemănare izbitoare cu cele din trecut. Forțele tineretului naționalist, active și conștiente de misiunea istorică a noii generații (refacerea României Mari) și-au asumat raspunderea acțiunii politice în cadrul structurilor Partidului România Unită, care promovează Doctrina Național-Democrată. Idealurile tinerilor naționaliști de azi nu se deosebesc cu nimic de acelea care au însuflețit lupta înaintașilor noștri. Naționalismul mesianic și vizionar, fertil și dezrobitor, creator și civilizat, progresist și democratic, caracterizează activismul politic de azi al tinerei generații de apăratori ai valorilor și intereselor românești. Componenta naționalistă a tineretului sau, altfel spus, componenta tânară a naționalismului este mai mult decât un mit sau un slogan: constituie o realitate istorică imposibil de negat sau de ignorat. Dincolo de fi o vârstă, tinerețea este o stare de spirit generatoare de mentalități reformatoare.

Întoarcerea la naționalism, gest de normalitate, simbolizează închiderea unui cerc deschis de revoluția lui Tudor, în urmă cu aproape două veacuri. Doctrina Național-Democrată a fost cea care a unit generații diferite de tineri militanți într-o cunună sfântă a credinței și eroismului.

  1. 2.       Orientarea politică a Noii Generații

Condițiile istorice specifice perioadei actuale și, în special, orientarea naturală a Noii Generații creează premisele necesare formulării și promovării Național-Democrației în viața politică românească.

Două tendințe au fost evidente în toate atitudinile și acțiunile Noii Generații din 1989 și până azi:

–          afirmarea valorilor naționale

–          atașamentul față de democrație

Fără multe precizări conceptuale, aceste idei au fost afirmate și niciodată contrazise de Noua Generație. Ele nu au fost folosite ca suport pentru satisfacerea unor ambiții sau interese conjuncturale. Noua Generație s-a plasat în mod natural pe aceste două coordonate, afirmate cu sinceritate (puritate morală și altruism), fondul ideatic național fiind perfect convergent, în esența sa, cu principiile democratice de organizare a societății.

Este deci firesc ca o formațiune politică a Noii Generații să realizeze o sinteză conceptuală național-democrată, așezându-se astfel nu pe terenul sterp al construcțiilor artificiale ci pe solul fertil al realităților spirituale.

Această nouă direcţie a politicii româneşti poate fi înţeleasă doar dacă ne referim la cele patru crize prin care trece România: criza identitară, criza morală, criza demografică şi, în cele din urmă, ca o consecinţă a primelor trei, criza economică. Partidul România Unită a apărut ca reacţie la aceste crize, ca răspuns la provocarea şi la ameninţarea pe care ele o reprezintă şi ca soluţie de rezolvare a lor.

În acest sens, Partidul România Unită propune consolidarea celor trei piloni necesari unei societăţi pentru a fi competitive şi puternice: educaţie, sănătate şi siguranţa cetăţenilor.

  1. III.                PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DOCTRINEI NAȚIONAL-DEMOCRATE

 

  1. 1.       Bazele Național-Democrației

Substanța doctrinei Național-Democrate provine din fondul spiritual al civilizației române clasice – singurul teren stabil și pe deplin utilizabil conceptual de care dispune societatea românească modernă. Național-Democrația utilizează teoretic coordonatele clasicismului românesc, garante ale echilibrului sufletesc individual și comunitar, promovează acele valori morale și culturale în lipsa cărora alienarea individului și destrămarea comunităților sociale sunt inevitabile. Credința, conștiința de neam, legalitatea, rânduiala, respectul muncii, îngăduința sunt realități profunde și active ale civilizației clasice care rămân deziderate vitale pentru o societate contemporană aflată în curs de definire a fondului său conceptual precum și de așezare a instituțiilor apte să îi garanteze orientarea corectă, echilibrul și bunăstarea.

Temeinicia unei astfel de opțiuni se află în adevărul revelat de și păstrat de Biserică, respectat și urmat de comunitatea românească de-a lungul întregii sale existențe. Ideea creștină este axa universală pe care se construiește și ființează Ideea Națională.

Fără dimensiunea creștină, noțiunea de românitate rămâne lipsită de sens.

Atașamentul față de democrație, deschiderea către formele noi de organizare a societății își găsesc, în viziunea național-democrată, o dublă și fericită adecvare la conținutul de tradiție românească, pe de o parte, și, pe de altă parte, la curentul universal de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a unui nou sistem de relații între cetățenii și popoarele lumii. Experiența democratică românească, ca și cea europeană și mondială, oferă modele benefice la care Partidul România Unită se raportează în definirea liniei sale politice și îndeplinirea obiectivelor sale.

Principiile constitutive ale Doctrinei Național-Democrate, reprezintă expresia sintetică, formulată normativ, rezultată din ansamblul conceptual și de atitudine al Național-Democrației.

  1. 2.       Concepția ontologică

Național-Democrația își însușește viziunea creștină asupra lumii, așa cum a fost ea păstrată de Biserică prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Național-Democrația consideră demersurile explicative materialiste, ateiste – atunci când au fost întreprinse cu sinceritate – drept aventuri ale nefericite ale ființei umane, surse de rătăcire și dezintegrare morală.

  1. 3.       Cunoașterea

Național-Democrația consideră știința ca pe un demers firesc al inteligenței îndreptat către cunoașterea și stăpânirea unei lumi în care oamenii au fost lăsați de însuși Creatorul ei spre a o stăpâni în pace și înțelegere. Situarea în interiorul comunității de credință a Bisericii creștine este singura cale pentru accesul la Adevăr și cunoaștere.

Așa numita incompatibilitate dintre religie și știință nu este altceva decât o viziune rudimentară și nejustificată, deopotrivă antireligioasă și antiștiințifică.

  1. 4.       Individ și Familie

Național-Democrația consideră problematica drepturilor omului ca fiind un domeniu de referință al societății moderne, al întregii vieți internaționale. Drepturile și libertățile omului trebuie garantate și protejate, în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului, proclamate de Organizația Națiunilor Unite pe 10 Decembrie 1948.

Național-Democrația afirmă că perspectiva individuală, esențială și prioritară, trebuie însoțită și întregită prin protejarea structurilor complexe, sociale și comunitare, prin care individul există în mod concret și consideră necesară abordarea problematicii drepturilor omului dintr-o întreită perspectivă: drepturile individului, drepturile colectivităților și drepturile popoarelor, acoperind astfel întreaga dimensiune a modului de existență a ființei umane.

De asemenea, ideea de responsabilitate civică, respectarea îndatoririlor pe care toți oamenii le au față de societate, față de comunitatea în care se nasc, se formează și se realizează ca indivizi constituie garantul de neînlocuit al înseși respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale tuturor oamenilor, corelativul firesc al acestei problematici.

În încercarea de a determina sensul dreptății și izvorul moralei din care sunt chemați să se inspire politicienii, Partidul România Unită se oprește la referențialul divin: autoritatea provine din afara noastră, ea îi aparține lui Dumnezeu. Astfel, PRU se distanțează atât de dreapta neo-liberală (centrată pe individ ca element iraţional şi impersonal), cât și de stânga ateistă, a cărei doctrină e construită pe negarea sensului unor principii morale perene. Dimpotrivă, Partidul România Unită (partid de centru, care consideră că binomul stânga-dreapta este depășit de istorie) se adresează persoanei libere și raţionale, familiei și comunității înzestrate cu memorie istorică și aspiraţii. Prin această ordine naturală Individ-Familie-Comunitate, este chemat la împlinire destinul colectiv al Neamului Românesc.

Familia este o instituție fundamentală, depozitară a moștenirii și memoriei specifice (trecutul) și totodată indispensabilă pentru formularea proiectului de societate (viitorul), spre realizarea binelui comun. Fără o raportare la acest bine comun, există riscul repetării tragismului istoriei recente: regresia spre colectivism (care neagă demnitatea persoanei) sau deriva individualistă (care neagă valorile comunitare). PRU înțelege că doar familia este locul ideal pentru manifestarea iubirii și a solidarității, asigurând stabilitatea și transferul între generații a ceea ce constituie structura de rezistență a comunității: continuitatea. Totodată, un străvechi „loc comun” în gândirea socio-politică arată că familia constituie cea mai important instituţie pentru forţa, stabilitatea şi durabilitatea statului.

De aceea, PRU recunoaște rolul primordial al familiei, întemeiată pe căsătoria heterosexuală și monogamă, pentru națiune, societate și civilizație și va acționa întotdeauna pentru protejarea și propășirea ei. Ne opunem căsătoriilor între persoane de același sex, precum și adopțiilor făcute de către ”cuplurile” de homosexuali. Protejarea familiei permite protejarea corespunzătoare a copiilor, pentru creșterea și afirmarea lor în atmosfera optimă a căminului, ai cărui stâlpi sunt părinții, mama și tatăl, egali în drepturi, diferiți și complementari.

Se impune asigurarea unei protecții speciale pentru familie având în vedere evoluția societății românești din ultimii ani, creșterea ratei divorțului, reducerea natalității, înmulțirea familiilor destrămate, monoparentale sau sărace, toate acestea afectând copiii într-un mod ce pune în pericol viitorul României. Experimentarea recentă cu structuri sociale paralele familiei și căsătoriei în câteva țări occidentale indică faptul că aceste structuri subminează familia, sunt dăunatoare copiilor, prejudiciază societatea în ansamblul ei și favorizează declinul social.

  1. 5.       Viața și demnitatea umană

Viața umană este atât un „bun comun” al societății, cât și un „bun privat”, de care se bucură fiecare și este recunoscută la nivel internațional ca un drept primordial, atribut inalienabil al ființelor umane și totodată valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului. În virtutea caracterului teonom specific ființei umane, dar și din punct de vedere ştiinţific, sociologic și psihologic, omul este om de la concepție, fiind o unitate psihosomatică unică şi irepetabilă,înzestrată inerent cu demnitate, care trebuie să se bucure, fără excepţie, de protecţie. Percepția perioadei comuniste, în care copilul era considerat încă înainte de naștere doar o rotiță pe șantierul „construirii socialismului”, ca și cea a post-comunismului de tip neo-liberal, care a permis și încurajat milioane de avorturi în exercitarea unei false libertăți lipsite de responsabilitate, se constituie în tragice experimente care au rănit grav națiunea și au alienat individul.

PRU consideră că dreptul la viaţă și demnitate al oricărei ființe umane trebuie să fie garantat și protejat prin lege începând din momentul concepției. Statul are datoria să recunoască, fără vreo discriminare, dreptul la viață al copilului nenăscut, la egalitate cu cel al tuturor celorlalți oameni. Fără copii nu doar că nu există progres sau creștere economică, dar societatea umană în sine nu poate exista. De aceea, PRU este preocupat de starea natalității din România, confruntată cu o criză demografică dramatică, provocată de scăderea natalității și de emigrare până la pragul la care pune în pericol existența fizică a națiunii române. Însă ideea larg vehiculată conform căreia bunăstarea – deziderat legitim al tuturor – va aduce cu sine o natalitate corespunzătoare este un mit, așa cum o arată situația din țările cu nivel de trai ridicat. În opinia PRU, numărul tot mai mic de copii născuți în România ține de modificarea abruptă, pe parcursul ultimelor 7 decenii, a modului în care românii înțeleg sensul vieții și se raportează la fizionomia morală și la destinul colectiv al neamului (ethos). Așadar, natalitatea este o problemă cultural și identitară, nu doar una economică, și trebuie adresată ca atare.

  1. 6.       Comunitățile naționale

Existența comunităților naționale își are justificarea profundă în voința Creatorului, întraga existență a umanității dovedind că oamenii nu se pot sustrage acestui mod de ființare fără dispariția lor ca entități distincte, fără pierderea definitivă a propriei lor identități. Națiunea nu poate fi înțeleasă ca o categorie istorică ci ca un dat ontologic, componentă funciară a constituției naturale a umanității. Conceptul de neam cu marile sale rezonanțe pentru spiritualitatea și cultura românească exprimă cel mai bine substanța ideii de comunitate națională, cu multitudinea sa de elemente definitorii: credință religioasă, unitate lingvistică, organizare socială, cultură specifică, unitate teritorială, etc.

Național-Democrația subliniază prioritatea dimensiunii spirituale a națiunilor și existența unei misiuni spirituale și culturale a acestora care trebuie să se exercite prin intermediul cadrelor instituționale democratice.

Comunitatea internațională se află în plin proces de definire și construcție a unui nou sistem organizatoric care poate fi caracterizat prin:

–          triumful democrației ca formă de organizare politică, pe fondul eșecului definitiv al al totalitarismului de orice tip;

–          recunoașterea generalizată a drepturilor și libertăților omului în întreaga lume;

–          impunerea principiilor economiei de piață, singurele care asigură dezvoltarea producției materiale și succesul economic;

–          respingerea formelor de agresiune, violență și a războiului ca modalități de reglementare a relațiilor dintre state;

–          căutarea unor mecanisme comunitare de coexistență și colaborare între națiuni, cel mai relevant exemplu fiind efortul de construcție a comunității economice europene (nu, însă și „Statele Unite ale Europei”, pe care le respingem cu fermitate);

–          căutarea unor formule de echilibru spiritual și cultural, care să garanteze realizarea și afirmarea liberă a ființei umane.

  1. IV.                CONCEPȚIA NAȚIONAL-DEMOCRATĂ CU PRIVIRE LA NAȚIUNEA ROMÂNĂ

 

  1. 1.       Începuturile civilizației

Spațiul dimprejurul lanțului carpatic a fost locuit din cele mai vechi timpuri consemnate de istorie.

Din diversele cercetări, teorii și interpretări cu privire la viața spirituală, culturală și materială, la organizarea socială și politică a daco-geților, reținem următoarele concluzii importante:

–          existența unei civilizații stabile și evoluate și a unui stat unitar și centralizat;

–          descendența românilor din dacii autohtoni și coloniștii romani așezați în Dacia după confruntările daco-romane și continuitatea unor elemente esențiale ale civilizației antice daco-getice în interiorul civilizației creștine românești.

  1. 2.       Civilizația română clasică

Prin creștinarea apostolică a poplației dintre Dunăre, Tisa, Nistru și Marea Neagră se naște Poporul Român, creator al unei civilizații proprii, definită prin următoarele coordonate fundamentale:

–          unitate spirituală – credința creștină;

–          unitate lingvistică – limba română;

–          prezența neîntreruptă într-un spațiu geografic distinct și delimitabil;

–          unitate organizatorică socială – comunitatea sătească;

–          un ansamblu armonic, unitar și stabil de tradiții și valori culturale, juridice, artistice, economice, politice;

–          organizare statală de tip voievodal.

Datele de care dispune cercetarea științifică permit descrierea unei societăți românești perfect organizate a cărei expresie sintetică și emblematică este satul, nucleu socio-teritorial autonom, deținător al unui fond complex și complet de date, tehnici și valori, definitoriu pentru civilizația românească clasică în ansamblul ei.

  1. 3.       Tranziția

Civilizația română clasică intră într-o fază de transformare odată cu apariția unor agresori mai bine organizați și dotați cu noi mijloace de agresiune, față de care civilizația tradițională nu mai deținea instrumente suficiente de protecție.

Comunitatea românească începe un lung efort de creare a unor instituții capabile să-și asigure conservarea, existența și dezvoltarea în noul context internațional.

Din secolul al XVIII-lea până astăzi poporul român a încercat să construiască un sistem instituțional adecvat noilor condiții istorice. Eforturile sale au fost întârziate sau blocate de agresiuni și presiuni externe care au vizat distrugerea structurilor sale fundamentale.

Trebuie remarcat faptul că în toate acțiunile lor – atât în vreme de pace, cât și în momentele de confrutare – românii au afirmat prioritar tocmai acele valori care i-au caracterizat în chip esențial în perioada clasică. Revoluțiile, toate marile mișcări sociale și naționale au avut un profund caracter creștin restaurator.

Revoluțiile românești nu au vizat dislocarea sau desființarea tradițiilor naționale, ci înlăturarea agresiunilor antiromânești și a efectelor lor, crearea condițiilor de realizare a unui cadru politic de afirmare a notelor profunde, naturale și firești ale Națiunii.

  1. 4.       Perspectivele istorice ale Poporului Român

Național-Democrația consideră că Poporul Român își va menține în noua eră ce se deschide, statutul său de protector al civilizației creștine, de creator și deținător al unui excepțional patrimoniu spiritual, cultural și material. Rolul românilor în societatea modernă se arată a fi prin excelență unul cultural, acțiunea lor civilizatoare aflându-se la începutul unui nou ciclu istoric.

Noua Generație are șansa și datoria de a sprijini împlinirea acestui destin istoric contribuind la trecerea în universalitate a fondului de experiență și spiritualitate al Poporului Român.

Noua Generație trebuie să abandoneze acea interpretare bolnăvicioasă și nejustificată care atribuie un caracter strict defensiv Națiunii Române, concepție întemeiată pe percepția incompletă, interpretare simplistă și neînțelegerea dimensiunilor și coordonatelor naționale românești.

Naționalismul românesc nu a avut un caracter static și cu atât mai puțin unul regresiv, ci, dimpotrivă, unul de proiecție ofensivă. El este mecanismul de protejare a acelor note, valori și instrumente capabile să asigure nu păstrarea în imobilitate și izolare a comunității naționale – lucru de altfel imposibil – ci tocmai menținerea direcției de afirmare și ascensiune, de realizare a scopului fundamental comunitar: susținerea ofensivei spirituale creștine.

Întreaga istorie românească este dovada unui spirit ofensiv prin excelență, dar ofensivă desfășurată fără mijloacele rudimentare și imorale ale violenței și agresiunii, ci cu instrumentele superioare ale actului de spiritualitate și cultură.

Național-Democrația se plasează pe pozițiile de ofensivă ale românismului, o ofensivă spirituală și culturală, aptă să contribuie la sporirea patrimoniului universal de valori și diversificarea procesului de conlucrare și apropiere internațională.

  1. V.                  POZIȚIILE POLITICE FUNDAMENTALE ALE NAȚIONAL-DEMOCRAȚIEI

 

  1. 1.       Statul

Misiunea culturală a românilor nu va putea fi îndeplinită decât prin intermediul unui sistem instituțional democratic și eficient. Doctrina Național-Democrată acordă un rol esențial statului de drept ca principal instrument instituțional de asigurare a direcțiilor susținute de Poporul Român.

Statul trebuie să ajungă la o formă evoluată de de organizare, prin realizarea unor structuri necostisitoare și elastice care să asigure atât aplicarea și respectarea legilor, cât și desfășurarea nestingherită a potențialului creator național. Național-Democrația susține ideea novatoare a statului cultural, înțeles ca expresie modernă și stabilă a statului național român unitar, capabil să permită puterea în lucrare a energiei naționale, dezvoltarea materială a societății, echilibrul social și expansiunea spirituală și culturală a românismului.

Statul român nu se poate situa în afara competiției internaționale, ci trebuie să se angajeze cu fermitate și luciditate în sistemul de relații și colaborare dintre state, fără entuziasme facile și fără complexe sau prejudecăți.

  1. 2.       Legalitatea

Starea de legalitate este o necesitate fundamentală a existenței oricăror grupuri umane și cu atât mai mult a comunităților naționale și a statelor.

Partidul România Unită afirmă necesitatea desfășurării întregii vieți a societății în cadrul constituțional și susține toate acele acțiuni care vizează corecta aplicare a legilor Țării, condiție de neînlătutrat pentru evoluția societății românești, pentru apărarea și consolidarea democrației; ea își propune să contribuie la realizarea unui sistem legislativ prin care să fie asigurat cadrul necesar îndeplinirii dezideratelor naționale.

Partidul România Unită va urmări elaborarea cu maximă responsabilitate a inițiativelor sale legislative; structurile specializate ale PRU vor desfășura o acțiune de pregătire judicioasă a strategiei legislative, a participării la activitatea Parlamentului României.

  1. 3.       Instituțiile naționale fundamentale

Partidul România Unită apreciază că în structura organizatorică națională există trei instituții de o deosebită importanță, care necesită o atenție specială: Biserica, Școala și Armata. Deși deosebite esențial și structural, ele au în comun câteva trăsături importante: sunt generatore de ordine, echilibru, au rol de protecție și conservare, sunt, fiecare, vitale pentru existența națiunii.

Biserica Națională – centrul spiritual al românismului, se situează deasupra tuturor coordonatelor vieții civile. Pentru a-și menține rolul de garant al corectei orientări spirituale și morale, Biserica trebuie lăsată să-și afirme deplin vocația mistică, prin asumarea deopotrivă a funcției profetice și a celei păstrătoare a Tradiției.

Partidul România Unită consideră că Biserica trebuie ferită de ingerințele politicului și își face datoria de prim rang în a o respecta și proteja.

De asemenea, PRU crede că Națiunea Română are nevoie mai mult ca oricând de îndrumarea și sprijinul Bisericii și speră că Biserica își va spori intensitatea acțiunilor sale spirituale, pastorale și educaționale.

Societatea nu se poate lipsi de sfatul și îndrumarea Bisericii, față de care există pericolul uriaș al neantizării ființei umane și al dizolvării societății prin depărtarea de făgașul ordinii spirituale și al coerenței morale.

Partidul România Unită acordă respect și considerație tuturor confesiunilor religioase și apreciază că nu este de competența partidelor politice să intervină în raporturile interconfesionale.

Școala Românească – înțelegând prin aceasta ansamblul instituțiilor cu rol instructiv și educațional, constituie un instrument principal de conservare, rezistență și evoluție a comunității românești, însuși viitorul românilor depinzând într-o bună măsură de calitatea învățământului.

Partidul România Unită va acționa pentru perfecționarea sistemului educațional din România, folosind atât tradiția învățământului românesc, cât și experiența internațională contemporană.

Nu se poate concepe un program de dezvoltare a României fără a avea la baza un sistem educațional care să asigure buna întemeiere și organizare a inteligenței românești, dotarea societății cu instrumentele cele mai eficiente de cunoaștere, cercetare și aplicare a cunoștințelor.

Armata – în calitatea sa de instituție fundamentală în sistemul de apărare a Țării, trebuie situată în afara frământărilor și disputelor politice. Armata trebuie să se raporteze la întregul societății, niciodată la părți sau fracțiuni ale ei.

Partidul România Unită susține necesitatea întăririi și modernizării Armatei la nivelul necesar garantării independenței și suveranității României.

În acest sens, o condiție esențială este calitatea ofițerilor, care trebuie să se constituie într-un adevărat corp de elită al națiunii, caracterizat prin:

–          patriotism desăvârșit;

–          onoare și spirit de sacrificiu;

–          pregătire profesională excepțională;

–          conduită morală ireproșabilă;

–          înalt nivel de cultură;

  1. 4.       Partidele politice

Partidul România Unită își va orienta linia politică în direcția reformării din temelii a sistemului politic românesc, participând cu sinceritate la orice demers constructiv în direcția asigurării unei unități a forțelor naționale și

democratice și a unei definiri coerente și bine structurate a demersurilor politice. În același timp, vom combate cu fermitate flagelul corupției, care a transformat unele formațiuni politice în adevărate grupuri infracționale.

Partidul România Unită își propune să devină o formațiune politică angajată cu responsabilitate în acest proces, contribuind cu întreaga sa capacitate la realizarea oniectivelor majore ale națiunii. Național-Democrația reprezintă o perspectivă politică viabilă și de perspectivă, iar rolul pe care P.R.U. și-l asumă este să promoveze această doctrină într-un climat propice.

  1. 5.       Minoritățile naționale

Național-Democrația promovează o politică de deschidere față de grupurile minorităților naționale din România.

Loialitatea față de Statul Român, respectul și apropierea de valorile românești, încadrarea în sistemul instituțional democratic sunt acele condiții care, odată respectate, asigură colaborarea, apropierea și conlucrarea între toți cetățenii României.

Partidul România Unită este deschis cetățenilor de orice etnie care își manifestă acordul și înțelegerea față de scopul, obiectivele și Statutul PRU

 

  1. VI.                PRINCIPIILE CONSTITUTIVE ALE DOCTRINEI NAȚIONAL-DEMOCRATE
  1. 1.       PRINCIPIUL NAȚIONAL

Națiunea este considerată spațiul spiritual și fizic al autorecunoașterii individului și a grupurilor umane ca existențe distincte și concrete în ansamblul divers al umanității.

În concepția Partidului România Unită, această conștiință de sine este un element fundamental al existenței oricărei comunități, suportul profund al dezvoltării și afirmării sale în lume.

 

  1. 2.       PRINCIPIUL DEMOCRATIC

Este principiul care afirmă încrederea Partidului România Unită în democrație, aceasta fiind privită ca modalitate practică și eficientă de organizare și conducere a societății. Partidul România Unită susține democrația, respectarea libertăților și drepturilor omului, pluralismul politic; promovarea democrației este unul dintre obiectivele principale ale Partidului România Unită.

 

  1. 3.       PRINCIPIUL AFIRMĂRII SPIRITUALE

Potrivit acestui principiu, fiecare generație are datoria să-și definească direcția de afirmare, idealul istoric, îndatoririle față de ființa spirituală a comunității și propria identitate. Partidul România Unită însuși a apărut spre a ilustra o nouă formă de afirmare și expansiune a generațiilor: afirmarea prin lucrarea spirituală și implicarea conștientă în traseul existențial al umanității.

  1. 4.       PRINCIPIUL ETIC

Legea morală, izvorâtă din învățătura creștină, stă la baza concepției național-democrate. Se proclamă astfel respectarea și protejarea individului, garantarea demnității și libertății ființei umane.

Corectitudinea, îngăduința, onoarea, nonviolența, și, mai presus de toate, cultul adevărului – sunt normele morale în spiritul cărora se desfășoară toate activitățile și acțiunile Partidului România Unită.

  1. 5.       PRINCIPIUL INTER-NAȚIUNILOR

Acest  principiu se concretizează în respectul față de toate națiunile lumii, în promovarea spiritului de comunicare și conlucrare între etnii.

Ideea Națională, conștientizată și asumată, conduce la apropierea grupurilor etnice, în perspectiva unei vieți comunitare internaționale. Partidul România Unită subliniază dorința de fraternitate între comunitățile naționale și se opune oricăror forme de dominare politică supranațională și suprastatală.

  1. 6.       PRINCIPIUL COMUNITAR

La baza relațiilor din interiorul Partidului România Unită, cât și din întreaga societate, dincolo de interese individuale, dincolo de interesele individuale, dincolo de competiție și rivalități, firești de altfel, trebuie să se afle sentimentul solidarității umane, spiritul de comuniune, respectul și înțelegerea, acestea găsindu-și justificarea în conștiința participării la un destin comun.

În acest sens, experiența vieții comunitare tradiționale românești reprezintă un model perfect valabil, aplicare firească a perceptelor învățăturii creștine. De asemenea Partidul România Unită se așează pe direcțiile moderne de manifestare a comunității spirituale.

  1. 7.       PRINCIPIUL CONSERVATOR

România ocupată de sistemul comunist a fost supusă unei agresiuni istorice prin care s-a încercat dislocarea tradițiilor proprii. Partidul România Unită își propune să susțină toate acele acțiuni de restaurare a temeliei spirituale a colectivităților, în raport cu principiile organice de grupare omenească (familie, comunitate religioasă, rudenie, prietenie, cercuri și grupuri culturale, spirituale etc.).

  1. 8.       PRINCIPIUL EDUCAȚIONAL

Educația este un mecanism vital al societății, comunitățile umane clădindu-se și consolidându-se prin acțiuni educaționale conjugate. Într-o lume care ignoră de prea multe ori această evidență, Partidul România Unită își propune să fie un loc în care oamenii să se poată dezvolta liber, cultivând curățenia sentimentelor, maturitatea cugetării și tăria caracterului.

  1. 9.       PRINCIPIUL LEGALITĂȚII

Potrivit acestui principiu, întreaga activitate a Partidului România Unită se desfășoară cu respectarea legilor Țării, în virtutea considerentului că starea de legiuire reprezintă voința lui Dumnezeu și interesele Poporului Român.

  1. 10.   PRINCIPIUL COMPETENȚEI

În cadrul Partidului România Unită, competența este condiția esențială pentru accesul la orice funcție sau demnitate, precum și pentru ocuparea oricărui post de specialist, indiferent de nivel. Competența presupune conduită morală, pregătire profesională și capacitate de îndeplinire a atribuțiunilor specifice.

  1. 11.   PRINCIPIUL INSTITUȚIONAL-ORGANIZATORIC

Partidul România Unită are norme și reguli proprii, puse în funcțiune prin acordul liber și conștient al aderenților săi, ceea ce presupune asumarea integrală a unor responsabilități și îndatoriri. Disciplina internă este obligatorie pentru asigurarea stabilității structurii politice a Partidului România Unită, a eficienței acțiunilor sale.

  1. 12.   PRINCIPIUL UNITĂȚII

Partidul România Unită, după cum îi spune și numele, are un caracter unitar și indivizibil; în interiorul Partidului România Unită nu sunt posibile fragmentările, fracțiunile sau separatismul cu caracter politic.

De asemenea, Partidul România Unită acordă prioritate absolută intereselor generale ale poporului, în raport cu eventualele interese partinice proprii. Unitatea națională reprezintă un imperativ categoric pentru întreaga conduită politică a Partidului România Unită.

  1. 13.   PRINCIPIUL DIFERENȚELOR INTERNE ȘI AL MOBILITĂȚII INTERIOARE

Partidul România Unită este un teritoriu al manifestărilor politice creatoare, al inițiativei și de acțiune, în care individualitatea și personalitatea sunt cultivate și protejate. Unitatea se manifestă pe planul politic și al orientării generale și este garantată tocmai de capacitatea de diversificare și dezvoltare a activității aderenților.
ADDENDA

NICOLAE IORGA – CONFERINŢĂ ORGANIZATĂ DE INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN LA FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ CAROL I, 10 DECEMBRIE 1922

Doctrina naţionalistă, care a servit ca bază alcătuirii unui nou partid, acum vreo 20 de ani, nu este, fără îndoială, o doctrină nouă. Cred că în dezvoltarea unei societăţi nici nu e prea bine ca noutăţi din cale-afară de noi să apară în afară de nevoile tradiţionale de dezvoltare seculară a poporului pentru care se anunţă o doctrină. Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul.

Prin urmare, ca întâi element explicativ al doctrinei naţionaliste, este starea de conştiinţă pe care au avut-o întemeietorii acestei doctrine, în forma ei cea mai nouă, care nu sunt şi creatorii ei în forma principală, originală: un fel de naţionalism instinctiv şi foarte democratic. Eu ştiu că mai există alt naţionalism – pe care nu-l critic pentru că nu critic nimic aici, ci expun numai ceea ce cred şi ceea ce vreau – ştiu că există alt naţionalism care pluteşte în sfere atât de superioare, încât n-are atingere, în diletantismul său rafinat şi estetic, cu clasele adânci ale poporului nostru. Nu ştiu dacă va ajunge vreodată la democraţie, cum nu ştiu dacă o anumită democraţie se va putea înălţa vreodată la naţionalism, dar sunt foarte fericit că eu reprezint acel naţionalism care iese din democraţie, din viaţa seculară a maselor mari ale poporului român şi că reprezint acea democraţie care nu se poate despărţi niciodată de conştiinţa poporului românesc. Vă rog să primiţi această formulă cu toată critica. După verificarea pe care o veţi face, şi pe baza lucrurilor pe care vi le voi înfăţişa astăzi, veţi ajunge, probabil, la aceleaşi concluzii la care am ajuns eu, pentru ca pe baza lor să-mi trăiesc cu credinţă, cu absolută convingere, cu putinţă de devotament, viaţa întreagă.

Am zis, deci, că a fost un naţionalism mai vechi al poporului românesc. Acest naţionalism forma fondul democratic însuşi, care e esenţa dezvoltării politice şi sociale a acestui popor. Noi n-am trăit, mă rog, cu idei pe care să le fi luat din alte civilizaţii. Nu tăgăduiesc că ideile oricărei civilizaţii pot folosi, dar cu singura condiţie ca ele să fie înţelese bine şi aplicate cum trebuie. Dar nimic din împrumut n-are valoare, decât atunci când se altoieşte pe fond propriu. Cu un altoi fără trunchi şi fără rădăcină se poate face o doctrină strălucitoare, dar care durează de astăzi pe mâine, şi niciodată această doctrină nu va da altceva decât un element veşted, în loc să dea toată dezvoltarea plantei sănătoase, capabilă de înflorire. Da, a existat, fără să fi fost împrumutat de nicăieri, un foarte vechi naţionalism instinctiv la poporul român şi voi zice că a fost un naţionalism democratic. Şi aici repet ceea ce am spus în conferinţa de anul trecut, privitor la apucăturile constituţionale ale poporului nostru românesc, fiindcă aceasta mi se pare de o importanţă mare pentru a explica însăşi doctrina în numele căreia stau aici şi pe care sunt chemat s-o lămuresc.

Nu naţiunea noastră a fost creată de un stat, ci statul nostru a fost creat de o naţiune. Franţa, cât e de mare, de frumoasă şi de mândră, este o ţară creată din mai multe naţii prin forma de stat care a contopit aceste naţii împreună şi care a făcut-o capabilă de o dezvoltare unitară. La noi, statul este o creaţie a naţiunii. Sau anume stat, cel mai vechi, din 1300, cel de la Argeş în Muntenia, de la Baia în Moldova, statul acesta este nu creaţia unei clase, ci creaţia unui popor întreg, care n-avea deosebiri de clase.

Aceasta este de o mare importanţă. O ţară creată de o aristocraţie războinică trăieşte totdeauna potrivit nevoilor acestei aristocraţii războinice; o ţară creată de o clasă negustorească, consacrată, înainte de toate, agonisirii materiale, va avea totdeauna caracterul acestei clase. Priviţi în parte Anglia şi, cu mult mai mult, în Statele Unite, unde se adaugă, însă, foarte multe elemente de natură morală: ele vor avea totdeauna idei în legatură cu clasele care au creat statul. O ţară creată de o ţărănime revoltată împotriva unui regim străin, cum e Serbia, va avea totdeauna caracterul clasei ţărăneşti care a creat-o; o ţară prin elemente jumătate săteşti, jumătate orăşeneşti, de mahalagii din lumea cârciumarilor, băcanilor, va avea totdeauna puţin din elementul cârciumăresc, cum e Bulgaria. Fiindcă Serbia este o ţară întemeiată de ţărani răzvrătiţi contra turcilor, pe când Bulgaria nu e creată, în rândul întâi, de ţărani – şi aici onoratul nostru amic, domnul Stambolischi, se înşeală puţin: Bulgaria a fost întemeiată, înainte de toate, de această lume intermediară, interlopă, nu, dar aproape, de acea lume intermediară care se găseşte în marginea oraşelor fără să aibă virtuţile satelor. Statul nostru a fost creat, fără îndoială, prin concursul maselor rurale în Secolul al XIV-lea. Ele au întemeiat statul, l-au apărat, l-au menţinut împotriva tuturor primejdiilor.

Dar aici este o mare deosebire de făcut: clasa care a creat statul, în legătură cu ideea naţională prin mijlocirea democraţiei, clasa care a creat cea dintâi domnie în Munţii Argeşului, clasa aceasta ţărănească era, fără îndoială, liberă. Încă o dată spun: doctrina pe care a apărat-o cu foarte mult talent un tânăr, a cărui dispariţie înainte de vreme o regretă ştiinţa istorică a României, C. Giurescu, doctrina aceea că statul a fost început cu o ţărănime neliberă este neadmisibilă. Cu oameni neliberi nu se întemeiază o ţară, cu oameni neliberi nu se apără o ţară şi cu oameni neliberi nu progresează o ţară, iar dacă s-a putut întemeia cu clasele adânci ale poporului românesc o ţară acum 600 de ani, aceasta se datorează faptului că această clasă era liberă. Dar se va zice: ce lucru frumos ar fi, pentru anumite teorii, dacă, pentru ca la 1300 s-a intemeiat domnia de la Argeş de ţărani, şi, sus, la Baia, de alţi ţărani, domnia Moldovei, ar fi să ne întoarcem la originea aceasta şi să le spunem: statul actual aparţine clasei care l-a creat! El trebuie, deci, condus de cei care au pretenţia de a reprezenta exclusiv clasa care a creat statul. Ei bine, daţi-mi voie, nu e tocmai aşa: când l-am văzut noi în mormânt, la Argeş, când, într-un moment fericit, domnul Drăghiceanu a descoperit pe Basarab Vodă Întemeietorul, s-ar fi aşteptat unii să-l vadă purtând căciulă, suman, iţari, opinci. Nu. N-avea nici căciulă, nici suman, nici iţari şi nici opinci, era îmbrăcat domneşte, absolut oligarhic, de cea mai infectă speţă. Avusese, vă rog, ideea curioasă de a purta în cap o diademă, în diademă avea perle, ceea ce înseamnă exploatarea poporului, a clasei muncitoare; rămăşiţe de purpură se prindeau, încă, de oasele sale, ceea ce nu înseamnă altceva decit un intolerabil sentiment de trufie faţă de soldaţii pe care-i conducea şi care nu beneficiau de aceiaşi purpură, pentru că: ori purpură pentru toată lumea, ori n-are nimeni voie s-o poarte. În sfârşit, cred că strămoşul acela al nostru, care era încins cu aur, şi copca cingătoarei sale înfăţişa un castelan şi o doamnă din epoca feudală – feudalismul se ştie că este cea mai mare nenorocire ce poate atinge şi cea mai mare greşeală este să se întoarcă cineva, fie şi sub forma aceasta de admiraţie pentru un giuvaier, către timpuri în care feudalismul juca un rol de căpetenie – cred chiar că era militarist, pentru că purta arme, deşi nu se observă o sabie lângă dânsul, căci şi fierul îl mănâncă vremea. Vremea mănâncă multe programe politice şi constituţionale, mănâncă uneori şi fier, chiar dacă pe fierul acesta va fi fost scrisă Constituţia de la 1350. Şi, în cazul acesta, paguba n-a fost aşa de mare, pentru că am credinţa că naţiunea românească nu s-a fericit cu constituţii şi poate de aceea nu le observa niciodată: cum nu se fericeşte cu o constituţie ce o are şi nu se va ferici cu aceea care se pregăteşte şi pe care, poate, are ferma convingere că nu o observă mai mult decât pe cele trecute. Este un fel de omenie constituţională a noastră mai bună decât orice constituţie fără omenie. Mi s-a părut, chiar, deşi nici o inscripţie nu era pe mormântul Domnului – şi ar fi putut să fie în limba slavonă, care era aici limbă oarecum internaţională, cum limba latină era limba internaţională din Apus – mi s-a părut că Vodă Basarab n-a avut niciodată în viaţa lui tendinţe constituţionale de orice culoare: albastră, roşie, verde – căci în această privinţă n-are cineva decât greutatea alegerii – ci că avea aerul unui om dârz, care a apărut în lume pentru naţia lui şi s-a îngropat în mormântul lui, după ce şi-a îndeplinit datoria faţă de această naţie.

Dar mormântul unui om împodobit, al unui om care, pe vremea lui, a fost mândru de sine şi care, în mormânt încă, reprezintă un domn mândru, m-a împăcat într-o privinţă. Foarte frumoasă era, evident, o ţară întemeiată numai de ţărani, în care Domnul însuşi să fi fost, cum am spus, un ţăran mai răsărit decât ceilalţi, dar faptul că el mărturiseşte prin purpura şi aurul de care este acoperit că nu era ţăran mai răsărit decât ceilalţi mai dovedeşte un lucru: că pe la anul 1300 şi ceva puteai să porţi aur şi purpură, în afară, dacă în sufletul tău aveai iubire curată pentru naţia din care făceai parte, dacă în sentimentul tău era topită solidaritatea cu naţiunea pe care o conduci, căci atunci poţi întemeia o ţară, o poţi conduce şi o poţi apăra împotriva oricui. Iar, dacă oricum te-ai imbrăca pe dinafară, n-ai înăuntru, topit în sentimentul tău, simţul solidarităţii întregului popor, nu poţi întemeia – de distrus da, poţi să distrugi – dar nu poţi intemeia nimic şi nici menţine ceea ce abia solidaritatea naţională în sufletele tuturor a putut întemeia şi a putut menţine. Cu domni încoronaţi cu aur, încinşi cu aur, şi cu clasa ţărănească care avea aur în inimile ei, s-a întemeiat şi ţinut această ţară. Pe când, dacă domnul ar fi fost foarte umil pentru ambiţia sa, dacă ţăranul ar fi avut, în loc de aurul dinăuntru, veninul pentru acei alături de care trebuia să lucreze, noi am fi astăzi, nu ştiu de câte secole, într-o grea şi umilitoare robie străină.

Vasăzică, a fost un instinct naţionalist şi democratic la înşişi începătorii întemeierii celor două domnii ale noastre, care, poate, nu s-au bătut între ele, deşi aveau interese contrare, decât rareori în trecutul lor, tocmai pentru că fiecare din aceste două ţări avea conştiinţa că reprezintă de fapt acelaşi suflet şi serveşte ţara cu aceleaşi mijloace luate din acelaşi fond adânc al naţiunii – şi dacă acesta este foarte adânc, nu înseamnă că ar cuprinde elemente fără nici un fel de legătură cu elementele mai de suprafaţă, care şi ele îndeplinesc rostul firesc într-o naţiune, ce este un organism. Acum, iată ce a pornit de la acest naţionalism democratic – daţi-mi voie să fac întâi o introducere istorică, pentru că eu n-am argumente filosofice şi omul, la restrişte, aleargă unde ştie că poate găsi mai bine sprijin. Respect ce nu ştiu, şi respectul meu mă îndrituieşte să nu mă amestec în lucruri pe care nu le ştiu îndeajuns, cu atât mai mult cu cât am convingerea că sunt atâtea care le ştiu atât de bine, încât nu văd de ce aş risca pe un teren pe care aş putea aluneca. În orice caz, e mai bine să văd cum cad alţii, decât să vadă alţii cum cad eu.

A fost un moment când din acest preţios instinct primitiv care a întemeiat o ţară pentru o naţiune – şi de aceea s-a numit Ţara Românească, iar Domnul şi-a zis Domn a toată Ţara Românească, pentru tot teritoriul, pentru moşia naţiunii care a întemeiat domnia a toată Ţara Românească – au răsărit cărturari. Cărturarii aceştia, prin veacul al XVII–lea, au dat expresie sentimentului din care putea alcătui o doctrină naţionalistă. A fost epoca boierilor. Şi termenul este foarte onorabil: în pământul ţării acesteia se găsesc îngropate oasele, tot aşa de nobile, pentru că sunt stropite cu tot atâta sânge de jertfă, ale boierilor, cum în pământul acestei naţii stau, stropite cu acelaşi sânge de jertfă, oasele, tot aşa de nobile, ale poporului muncitor de pamânt. Unii de alţii nu se pot despărţi. În aceeaşi groapă eroică stau, după ce aceeaşi viaţă au trăit-o eroic. Nici o silinţă de filosofie socială şi nici o ambiţie politică nu vor putea despărţi această solidaritate luptătoare a poporului nostru de odinioară. Vasăzică, boierii din secolul al XVII–lea au încercat a da o expresie acestei doctrine şi au alergat, pentru aceasta, la tot ce le putea servi. S-au îndreptat spre originile romane amintite de fraţii din Apus, înşelaţi şi ei în această privinţă, căci Epoca Renaşterii, care, fără îndoială, ştia, în unele privinţe, mai mult decât noi în materie de cultură antică, în alte privinţe n-avea orizontul atât de larg care se deschide înaintea noastră, şi, mai ales, n-avea marea experienţă a greutăţilor şi durerilor, capabilă să ne păzească de multe rele, pe care am făcut-o noi pe urmă.

Dar, după boierii din acest Secol al XVII–lea, în care s-a încercat a se înjgheba o doctrina naţionalistă – doctrina pe care o urmăresc, deocamdată, în afară de gruparea pe care n-aş zice: am onoarea de a o conduce, căci e banal, nici meritul de a o conduce, căci e prea pretenţios, dar am calitatea de a o conduce, ceea ce e mai adevărat şi nu cuprinde nici pretenţie, nici banalitate – după boierii aceştia, care au încercat să dea expresie unui început de doctrină naţionalistă, au venit alţii: ardelenii, Şcoala Ardeleană din Secolul al XVIII–lea, care a dat o nouă formulă acestei doctrine naţionaliste. Şcoala Ardeleană a avut un foarte mare merit şi e, deci, vrednică de recunoştinţa noastră întreagă. Nu ştiu câte statui se vor înălţa de generaţiile următoare acelora dintre fraţii noştri din Ardeal care, pentru binele nostru, descalecă astăzi în viaţa acestui Vechi Regat care are nevoie să fie salvat, cum se ştie, din imoralitatea sa, dar ştiu că generaţia noastră trebuie să ridice cândva statui celor trei deşteptători ai conştiinţei naţionale în Ardeal, care, sărmanii, au murit prin străini, fără să fi avut ambiţia de a descăleca decât în biblioteca săracă unde şi-au istovit viaţa ca să arunce, cu totul dezinteresat, scânteia de viaţă în sufletul, încă întunecat, al naţiei lor. Au avut, însă, din punctul de vedere al doctrinei naţionaliste şi democrate, un păcat: acela că, deşi s-au născut în sate, au crescut în sate, având rude săteni, cugetând ţărăneşte, având, cum e cazul pentru Şincai, un fel de duritate rurală, sau, cum e cazul lui Petru Maior, un fel de logică simplistă, tot rurală, pe care un ţăran e natural să o aibă, dar nu e bine să o aibă tot simplistă acei care vorbesc în numele ţăranilor, şi având, cum e cazul lui Samuil Micu sau Klein, un fel de reminiscenţe de idilă din lumea păstorească din care se ridicaseră, ei n-au scris pentru ţărani şi n-au pornit, în rândul întâi, de la tradiţia naţională, în mare parte ţărănească, a noastră, ci au plecat de la Roma cezarilor de odinioară, maiestuoase figuri, dar puţin cam depărtate de noi şi reci ca marmura care înfăţişează chipul lor. Din smerenia noastră n-au scos toată măreţia care se cuprinde într-însa. Este foarte uşor să relevi o maiestate pe care o ştie toată lumea, dar e mult mai greu să găseşti măreţia în elementele umile care se ascund şi să arăţi că toţi cezarii din lume, care s-au perindat în scaunul de stăpînire din Roma, nu plătesc cât un an de adevărată şi adâncă supraumană suferinţă a acestui popor. În felul acesta, doctrina lor, foarte frumoasă pentru şcoli, pentru academii, s-a terminat în Dicţionarul lui Massim şi Laurian, înfăţişând o limbă românească pe care n-au vorbit-o romanii şi pe care n-ar fi înţeles-o niciodată un român: pe când, dacă s-ar fi coborât de la filologie, de la arheologie şi istorie la calendarele şi cărţile populare, ar fi fost mult mai bine. Eu am tipărit multe calendare în viaţa mea şi redactez, de multă vreme, o foaie pentru popor. Nu mai fac corecturile la foaia mea pentru cărturari, dar corectura la foaia pentru ţărani o fac, fiindcă acolo eu am credinţa că este răspunderea cea mai mare, răspunderea pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare literă, căci să te adresezi către sufletul mare, dar nou al poporului tău, este cea mai grea responsabilitate pe care o poate primi cineva. Şi felicit din toată inima pe cei care aruncă maculatura de cuvinte a democraţiei apusene, crezând că, în felul acesta, dau hrană pentru sufletul ţăranului, care merită mai mult decât atâta.

* * *

A venit, însă, onorat auditoriu, prin anii 1840, un rând de oameni înaintea cărora sunt sigur că ne închinăm cu toţii, dar eu mă închin cu un sentiment de recunoştinţă mai adânc, fiindcă, neavând iluzia că inovez, interzicându-mi, chiar, pretenţia de a inova, sunt foarte bucuros când găsesc înaintaşi. Nimic mai simpatic decât omul, între 20 şi 40 de ani, care crede că în fiecare din buzunarele sale se găseşte o doctrină şi e de ajuns ca doctrina să iasă din buzunarul său, pentru a lumina ca lumina soarelui şi, astfel, naţia lui întreagă să devină fericită. Eu nu pot să găsesc cuvinte de urări destul de călduroase pentru, n-aş zice inocenta sa iluzie, ci pentru marea încredere în inocenta sa iluzie. Eu sunt mult mai bucuros când pot să zic: cred aşa, dar au mai crezut şi alţii aşa, şi au trăit o viaţă înteagă pe baza credinţei acesteia şi, dacă poate lor le-a mers rău, naţiei i-a mers bine. Cum şi eu sunt dispus să-mi meargă ceva mai rău, dar naţiei mele să-i meargă bine, sunt foarte bucuros că găsesc această aprobare în experienţa altora, de pe urma căreia naţia românească n-a păgubit. Este frumos lucru să faci experienţa unei doctrine, este ceva eroic, dar nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu ocupaţiile mele. Am fost, deci, foarte bucuros când am găsit baza doctrinei noastre în literatura epocii lui Mihail Kogălniceanu, care este, fără îndoială, cea mai mare minte pe care a produs-o naţia românească şi bunătatea lui Dumnezeu a făcut ca cea mai mare minte să fie unită cu cea mai caldă inimă. O caldă inimă fără o mare minte poate băga în bucluc o naţie, iar o mare minte fără o caldă inimă ţine în loc de naţie, care are nevoie de mişcare: o imobilizează în fel de fel de consideraţii şi paralizează de la picioare o naţie care, înainte de toate, are datoria de a merge. Kogălniceanu a fixat principiul naţionalismului–democrat în întregime; noi n-am avut să facem altceva, acum vreo 10-20 de ani – 20 de ani, dacă vorbim de organizaţia noastră politică – decât să înviem doctrina lui Mihail Kogălniceanu, mai mult decât a lui Bălcescu, fiindcă cercul de cunoştinţe al lui Kogălniceanu şi puterea lui de intuiţie erau superioare celor ale lui Bălcescu. N-am avut decât să scoatem din nou la iveală această doctrină, pe care o cred mântuitoare, de sub grămada, deopotrivă apăsătoare, a unor noi teorii falsificatoare şi foarte dăunătoare în practică înseşi teoriei pe care Mihail Kogălniceanu o aruncase.

De două lucruri trebuie să te fereşti, dar de unul mai mult decât de celălalt: să te fereşti de doctrinele adverse, care, în parte, sunt reprezentate de oameni de talent, dar care, ele variază, deoarece talentul însuşi variază şi, de multe ori, doctrinele cele mai teribile sunt reprezentate de oameni care, văzuţi de aproape, nu sunt deloc teribili şi poţi să dormi foarte fericit, atâta vreme cât nu vor fi oameni cu caracter mai teribil; dar primejdia cea mai mare este în denaturarea propriei tale doctrine. În această privinţă nu poate fi adversar pe care trebuie să-l înfrunţi mai fără cruţare decât acel care strică însăşi ideea căreia i-ai consacrat viaţa ta, căci preface o idee generoasă în idei fatale, capabile de a dărâma o ţară, care nici prin ură nu se susţine şi nici prin ură nu se apără.

Onorat auditoriu, ajungem aici la esenţa însăşi a conferinţei mele. Mihail Kogălniceanu a răspuns cu succes misiunii ce-şi luase în teoria lui, deşi n-a putut răspunde cu atâta succes în practica lui, pentru că împrejurările vieţii lui de boier, cu defectele generaţiei de atunci, l-au împiedicat de a organiza ceva în jurul doctrinei lui, aşa încât a fost un moment când a plecat steagul democraţiei naţionale moldoveneşti în faţa unei doctrine care avea, desigur, acelaşi naţionalism, dar de faţadă, şi nu în sâmburele însuşi al alcătuirii de idei, şi astfel naţionalismul democrat moldovenesc, de pe la 1840, al lui Mihail Kogălniceanu a devenit un umil satelit al liberalismului bucureştean, prin anii 1880. Prin urmare, este de făcut o deosebire între clara şi puternica doctrină a lui Kogălniceanu şi între incapacitatea vieţii sale ca om de a alcătui puteri luptătoare în jurul acestei doctrine şi de a ţine neclintit de dânsa până la moarte, având această supremă mândrie ca om: să se înfăşoare în steagul sub cutele căruia a luptat o viaţă întreagă. Nu cunosc fericire omenească mai mare decât aceasta. Urez oricui, chiar dacă mărturiseşte o doctrină greşită, să aibă privilegiul nespus de mare să fie înfăşurat ca-n giulgiu în steagul care l-a adăpostit pe dânsul, în calitatea lui de luptător, în mijlocul societăţii în care a trăit.

Kogălniceanu n-a avut această fericire, dar el ar fi putut să răspundă, în numele doctrinei lui, la anumite critici pe care le făcea Şcoala Ardeleană şi care se aduc şi acum. Citez, după o foaie din Ardeal, din Orăştie, a domnului Aurel Vlad, care apără foarte urâte concepţii, sub titlul Ciocoii vechi, şi caută să arate că niciodată între ardeleni şi cei de dincoace nu s-a putut ajunge la înţelegerea necesară. Omul nu iubeşte deopotrivă toate părţile, de acum înainte nedespărţit legate, ale poporului românesc şi, mai ales, nu ştie istorie. E foarte bine să ştie cineva filosofie – am râvnit la aceasta toată viaţa mea – dar e foarte bine să ştie cineva istorie. Pentru aceasta nu se cere nici o calitate de naştere: se cere numai răbdare, smerenie, ca să petreacă paginile care nu trăiesc numai în afară de dânsele, ci în fiecare din noi. Căci noi, fiecare, suntem un manual de istorie a românilor: numai nu ne dăm seama că zace în noi istoria românilor, pe care credem s-o culegem numai din paginile cărţilor, şi, până nu ştim că în noi zace istoria neamului nostru, noi înşine nu putem da decât ceea ce poate da individualitatea noastră trecătoare. Când ştim însă că toate acele generaţii trăiesc în noi, le putem deştepta prin cuvinte magice în conştiinţa noastră, putem fi ceea ce putem fiecare cu totalitatea însuşirilor, vădite sau ascunse, ale fiinţei noastre genealogice. În această foaie din Orăştie, deci, se citează câteva cuvinte ale lui Bariţiu, care sunt foarte necesare pentru lămurirea subiectului nostru. Iată cum se zice despre curentul lui Kogălniceanu, fără a-l cunoaşte, căci, deşi au fost din aceeaşi generaţie, ardeleanul n-a străbătut în sufletul marelui moldovean; iată ce zice, într-o carte tipărită mai târziu, despre putinţa sau neputinţa de înţelegere a românilor din Ardeal de românii de aici, în “Pagini alese”: “Oamenii de dincoace de munţi aveau o mulţime de calităţi, dar nu şi aceea de a înţelege ce e adevăratul naţionalism, vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică”. Nu zic că Bariţiu n-are dreptate în parte: anumite atitudini în timpul neutralităţii noastre, în timpul războiului şi după, arată că sunt foarte mulţi oameni şi acum care nu cred în “vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică”. Dacă, însă, cei mai mulţi din clasa conducătoare ar avea această părere, păcat şi de lungul nostru trecut de sacrificii şi păcat şi de sângele vărsat pe pământul acestei ţări pentru a realiza o unitate care nu poate fi menţinută decât prin credinţa că suntem, nu numai o naţie de o puternică vitalitate, dar că de naţia noastră şi numai de naţia noastră este legată o anumită misiune, care nu poate fi îndeplinită în folosul civilizaţiei decât numai de noi, iar nu pentru dânşii. Apoi Bariţiu zice, într-alt loc, că oamenii de la noi erau “îmbuibaţi de idei politice din Franţa, lipsiţi de ideea naţionalităţii”. Mărturisiri foarte interesante, pe care Kogălniceanu ar fi fost în măsură, în ceea ce-l priveşte pe dânsul şi şcoala naţionalistă din Moldova, să le respingă, pentru că la el nu era aşa, dar care, pentru altă categorie din societatea românească din vremea lui Kogălniceanu, erau adevărate, cum foarte adevărate sunt şi pentru alţii din generaţia mea, dar nenorocirea pentru generaţia care se ridică acum este că ea cuprinde, într-o mai mare măsură, elementele pe care le critică Bariţiu. Noi aveam la 1840, şi am avut într-o măsură mult mai mare după ce ţara s-a modernizat constituţional şi s-a realizat unirea, un stat întemeiat de clasa noastră cultă, de boierimea tânără, în rândul întâi, cu sfatul şi după exemplul unei părţi din boierimea mai veche, cu concursul opiniei publice din apus, cu ajutorul diplomatic şi militar al Europei. Aşa s-a întemeiat statul nostru modern. Statul vechi avea temelii mult mai adânci şi mult mai solide; de aceea a putut trece prin vremuri mult mai grele şi a putut rezista experienţei seculare cu succes. Dar statul modern a fost întemeiat de idealişti, de unii ideologi crescuţi aiurea, fără cunoştinţa deplină a naţiei lor, fără să caute pe urmă, când s-au întors de la studii, a cunoaşte adânc această naţie. Erau încredinţaţi că anumite forme constituţionale pot să dea unui popor toate mijloacele de care simte nevoie pentru a se menţine. Născuţi în Ţara Românească din părinţi români, au fost crescuţi în casă de străini, desăvârşindu-şi cultura, în chip străin, pe plaiuri străine, hrăniţi, apoi, din bibliotecile lor, în întâiul rând străine, locuind în oraşe care nu mai au un caracter românesc de foartă multă vreme, ezitând să calce pragul unei case româneşti de la ţară. Astfel statul a fost creat pe baza unor anumite idei abstracte foarte frumoase, pe baza unor tendinţe vrednice de toată lauda, pe baza unor teorii liberale ieşite în apus din dezvoltarea Revoluţiei celei mari şi care aveau rostul de a dăinui în ţări unde Revoluţia cea mare a fost un factor hotărâtor, în care tradiţiile partidelor care au sprijinit libertatea în Revoluţia cea mare aveau încă vitalitate. Dar noi n-am făcut Revoluţia cea mare, n-am avut un război civil, analog celui care a bântuit în Franţa. E un dezavantaj sau avantaj? Desigur că este un avantaj: dacă poţi face cu solidaritate naţională ceea ce alţii au făcut cu o dureroasă ruptură a solidarităţii naţionale, este un mare avantaj; dacă poţi face cu elemente organice ceea ce alţii fac cu elemente abstracte, este un foarte mare avantaj, fiindcă ceea ce este abstract trebuie să devină organic, fără de care n-are nici o valoare; dacă n-ai nevoie să treci prin faza abstractă şi de-a dreptul iei din viaţa organică a poporului elemente constitutive de stat, cu atât mai bine: laşi filosofilor politici sarcina de a filosofa asupra rezultatelor.

Când veni ardeleanul, crescut, ca în Secolul al XVIII–lea, la şcoli mai bune decât noi, crescut la şcoala umilinţei şi a durerii, care e foarte bună, dar cu o condiţie: când vei trece ultimul examen, să nu crezi că, la rândul tău, ai dreptul să impui altora umilinţe şi dureri – acestea spuse în general, fără nici o aplicaţie la vreun caz particular – când, deci, el veni în aceste condiţii, cu naţionalismul lui intransigent, află, mai mult la Bucureşti, această abstractă şcoală liberală, naţionalistă de steag şi chiar de convingere, dar nu naţionalistă în mijloace şi în realizare, nu numai în proclamare. O proclamare poate să acopere orice: o realitate găseşte totdeauna steagul ei, dar steagul nu găseşte totdeauna armata care trebuie să lupte sub dânsa. Evident că au fost uimiţi de cei de peste munţi. Aveam, deci, deodată, în epoca lui Kogălniceanu, pe acesta, înţelegând politica organic, ca istorie, ca om care a trăit în toate realităţile ţării sale. A fost şi industriaş, a avut o fabrică de hîrtie, fiind un adevărat conducător de fabrică, nu la o societate anonimă pe acţiuni, unde te mulţumeşti să tai cupoane. Capitalist n-a fost, e foarte adevărat, şi, mai ales, n-a fost capitalist politic, culegând capitalul în alt domeniu, pentru ca, aducându-l în politică, să transforme şi politica tot în întreprinderi pe acţiuni, ceea ce e totdeauna un lucru foarte rău. Politica este, în adevăr, o întreprindere sprijinită pe acţiunea proprie, iar nu pe acţiunile pe care le tai ca să muncească alţii pentru tine. Dar Kogălniceanu trecutul îl cunoştea, viaţa ţării o cunoştea, şcoala o cunoscuse, ca fost profesor, prin toate realităţile timpului său trecuse. Îi era permis să nu vadă clase în prezent, pentru că nu le văzuse în trecut; îi era permis să treacă peste clase, pentru că sufletul lui era destul de mare şi inima lui destul de largă ca să cuprindă interesele tuturor acelor clase, întrucât ele contribuiau la interesele solidare ale poporului român. Căci tot ceea ce în interesul unei clase este dincolo de interesele solidarităţii naţiunii, este un element care trebuie combătut cu cea mai mare înverşunare. Pentru că nici o naţie nu poate trăi decât din şi prin solidaritatea tuturor claselor, şi nici o conştiinţă de clasă nu trebuie ridicată aşa de sus, încât să nu se vadă elementul comun în care toate celelalte interese se pot întruni şi înfrăţi pentru a colabora. Pentru că tot m-am abătut, mai pot spune un lucru: când o naţie are clase aşa de puternice, încât una singură să poată susţine viaţa naţiunii, mă învoiesc şi cu ideea de clasă; dar nu când naţia este atât de puţin dezvoltată, încât nici o clasă nu poate susţine singură greutăţile statului, sarcinile viitorului, când toate abia sunt în stare să susţină greutăţile acestea zdrobitoare ale unui viitor mare pentru un popor încă mic, mic cultural, mic economic, chiar dacă ar fi mare prin număr. Alături de Kogălniceanu, având această concepţie, erau, e drept, aceia pe care-i critica Bariţiu, deşi mentalitatea lor era foarte onorabilă. Dar cum voiţi să fi cunoscut, din odaia lor de studenţi la Paris, nevoile poporului român? Cum voiţi să fi cunoscut, din discursurile oratorilor Partidului Liberal din Franţa, nevoile care zbuciumau deosebitele categorii ale societăţii româneşti de la 1840? Cum voiţi, dintr-un studiu asupra lui Mirabeau, sau asupra lui Lafayette, ori a lui Royer–Collard, să fi ştiut ce dorea inima noastră care se zbătea în realităţile tragice ale mediului? Nu critic, explic numai.

* * *

Daţi-mi voie să fixez încă o deosebire între anume tendinţe şi doctrina pe care, vorbind de Kogălniceanu, o explic şi în ceea ce ne priveşte pe noi, care, în absolută modestie, numai am înviat şi am acomodat, am organizat şi apărat părerile acelora care, în fericita epocă de romantism sănătos şi învietor, au ştiut să pună bazele doctrinei pe care noi am primit-o şi o ţinem la curent cu nevoile actuale ale societăţii noastre. Între ardeleni şi Kogălniceanu era o deosebire. Această deosebire exista cum există deosebirea între liberalii din Bucureşti încă de la 1840 şi între alcătuirea pe care o reprezint. Eu nu cred în reforme, eu cred în educaţia poporului, care ea poate da o valoare oricărei forme legale. Eu nu cred în constituţii vrăjitoare, ci în conştiinţa care spontan dă articole de Constituţie, chiar când n-au fost scrise niciodată pe hîrtie albă. Eu nu cred în sfaturile care vin de sus şi nu ajung niciodată jos: dar cred în voinţa de jos aşa de puternică, încât să dea câte texte de legi voiţi sus. Eu nu cred în abstracţia care nu va ajunge niciodată să fie element concret, dar cred în puterea elementului concret capabil de a elabora cele mai superioare elemente de abstracţie. Eu nu cred în revoluţii care dărâmă înainte de a şti ce creează şi cum poate fi primit ceea ce vrea să creeze în realităţile asupra cărora creează, dar cred în evoluţia înceată, culturală, care tot ce câştigă asimilează. Revoluţie înseamnă, de multe ori, să dai flămândului un superb ospăţ din care să crape a doua zi; iar evoluţie înseamnă să-i dai pe încetul ceea ce-i trebuie lui, pentru ca să elaboreze potrivit cu necesităţile lui organice, şi, în fiecare moment, să fie mai puternic cum fusese înainte. Acestea sunt deosebiri fundamentale faţă de orice doctrină liberală, din orice ţară. Zic orice ţară, dar de fapt e numai una: Franţa, ţară cu spirit matematic. Noi nu suntem, însă, o ţară cu tendinţe abstracte: nu suntem abstracţi deloc. Doctrina a trecut în Belgia apoi, şi, într-un fel de caricatură a liberalismului, la germani şi austrieci, iar, într-o nebunie a liberalismului, la ruşi, plus, în fel de fel de deformaţii, prin elemente asimilate, la o mulţime de societăţi orientale printre care, ferească Dumnezeu, nu mă gîndesc să număr societatea noastră.

În concepţia noastră, toate clasele, toate elementele naţiunii noastre le concepem ca un singur corp, având o singură viaţă, din care porneşte viaţa tuturor organelor. N-am da toată puterea mâinii drepte numai, crescându-i muşchii şi crezând că de aici va rezulta o nouă viaţă a corpului întreg, ci forţele organice primare, decisive ale organismului trebuie să fie întărite, şi atunci vor creşte şi muşchii mâinii drepte şi muşchii mâinii stângi. E, deci, cu totul altă concepţie decât a celor care ar face fel de fel de masaje, începând chiar şi de la degetul mic, ca să ajungă la renovarea întregului organism. Tot aşa, este o deosebire între concepţia noastră şi între concepţia ardeleană a lui Bariţiu, pe care o păstrează partidul care călăreşte în momentul acesta către plaiurile noastre. Şi iată unde stă această deosebire: naţionalismul ardelenesc este şi a fost totdeauna un naţionalism pe bază de drept. Dreptul este un lucru foarte frumos, dar eu prefer dreptatea, între altele pentru că nu e scrisă şi fiindcă dreptul e scris. Lucrurile scrise au un mare dezavantaj: rămân pe hârtie, şi tendinţa firească este ca ceea ce a rămas pe hârtia unei generaţii să treacă generaţiei următoare, care, cu fetişismul omului pentru lucrul scris, îl menţine ca un lucru bun pentru o societate ce n-are nevoie de dânsul. Dreptul se poate înţelege în multe feluri şi sensul cum îl înţelege Bariţiu şi-l înţeleg reprezentanţii Partidului Naţional Român din Ardeal este greşit. După umila mea părere, „naţional român” n-are nici un rost: naţionali suntem toţi, români avem datoria iarăşi să fim toţi. Dar dreptul, aşa cum îl înţeleg ei, nu vine de la dreptul din Franţa şi nici măcar din epoca aceea care a fixat dreptul francez pe bază romană. Dreptul poate fi împărţit în foarte multe categorii, şi dreptul cum îl înţeleg ardelenii este dreptul pe care l-au elaborat universităţile ungureşti pe baza scolasticii, dreptul din Evul Mediu. Că aşa este, o spun ca istoric. Domniile lor pot fi de altă părere, dar numai pentru că n-au făcut studii istorice. E vorba de un drept cu totul special, elaborat, într-un timp foarte depărtat de noi, pentru o societate care nu este a noastră, pentru o naţie care nu este naţia noastră.

Observaţi toată lupta pe care a dus-o Partidul Naţional din Ardeal şi apropiaţi-o de lupta Partidului Liberal de la noi şi de lupta lui Kogălniceanu, de lupta chiar pe care, după Kogălniceanu, am dus-o noi. Pe ce cale a îndrumat fiecare lupta, care, evident pentru toţi, avea ca ţintă binele naţiunii? Partidul Liberal a scos foi politice de propagandă şi de agitaţie, cerând Constituţie, el a făcut legislaţii şi, astfel, a întemeiat un organism de stat perfect, pe care l-a sprijinit pe bazele foarte solide, pentru statul întreg, ale unor organizaţii economice care şi în timpul din urmă au adus foarte mari foloase, chiar dacă se intitulează Banca Naţională, ori dacă iau altă formă de colaborare economică a naţiunii noastre. O activitate culturală, un capital de cultură al naţiunii noastre în legătură cu dezvoltarea acestui partid nu există. Că sunt oameni de cultură care fac parte din acest partid, da, dar capital cultural izvorât din acest partid, nu este. Foarte târziu, prin Spiru Haret, a fost o anumită propagandă la sate, care a dat sătenilor anumite idei, a aruncat câteva abstracţii simpatice în lumea aceasta, de la sate. Dar la noi – părere care nu mi se impune numai mie, ci oricui cugetă drept – părerea temeinică este că trebuie să se lucreze întâi pe acest teren cultural, creând o conştiinţă populară corespunzătoare doctrinei de partid, conştiinţă care n-a fost creată decât în legătură cu anume interese şi într-o anume parte din populaţia creştinească. Partidul Naţional din Ardeal duce “de cei 70 de ani seculari”, cum zice secretarul său, o luptă foarte puternică pentru a valorifica drepturile naţiunii româneşti, înainte de toate, în faţa stăpânilor de până ieri. Această luptă o duce totdeauna pe baza ideii de drept: este drept ca noi să fim liberi, este drept ca monarhia să ne asigure nouă calitatea de oameni liberi. Dumneavoastră, austrieci uniţi cu ungurii, sau dumneavoastră, unguri fără austrieci, aţi călcat dreptul nostru, principiile de drept precise, şi noi pretindem, de aceea, să aveţi faţă de noi altă atitudine. Iar dincoace liberalii ar fi spus: ideea de libertate cere ca dumneavoastră să aveţi acele drepturi pe care vi le contestă statul ce stă asupra dumneavoastră. Ei bine, noi judecăm altfel. Noi zicem – poate să nu fie aşa de frumos în teorie: chiar în ciuda libertăţii, chiar cu călcarea normelor de drept, poporul acesta are dreptul de a trăi, are menirea de a trăi pe un pământ pe care s-a născut, pe care l-a stropit cu sângele şi cu sudoarea sa şi care reprezintă agonisita lui, şi nu numai un teritoriu. Da, noi am agonisit, fărâmă de fărâmă pământul pe care trăim: între noi, ca organism naţional, şi acest pământ este o astfel de legătură încât toate scrupulele de libertate, toate scrupulele de drept avem curajul să le înfruntăm şi să zicem: aici stăm, aici rămânem, pentru că avem menirea de a rămânea aici. Dar ce-mi pasă mie de principiile de la 1520, ce-mi pasă de ius tripartitum din Ardeal, ce-mi pasă chiar de ideile Revoluţiei mari franceze, o dată ce interesul naţiunii mele merge în rândul întâi? Că nu-i frumos? Nici o naţiune nu s-a întemeiat decât aşa, şi inteligenţa unei naţiuni trebuie să lucreze ca să educe poporul în aşa fel, încât să găsească un termen de conciliaţie între această menire elementară a lui şi cerinţele superioare umane. Aceasta, însă, este o datorie de cultură care vine după afirmarea nezguduită a principiului însuşi. Dacă s-ar fi cugetat aşa în Ardeal, nu s-ar fi repetat greşeala din Secolul al XVIII–lea, a lui Petru Maior, Micu şi Şincai. În loc de atâtea memorii şi memorande, care n-au adus nimic decât procese şi închisoare, ori şi declaraţii platonice de simpatie din partea tuturor popoarelor sentimentale, de care e plină lumea, ceea ce era esenţial era întărirea naţiei cu o conştiinţă atât de profundă, încât nimic să n-o poată zgudui. Veţi zice: există. Dar există, azi, şi anumite manifestaţii faţă de Vechiul Regat care n-ar fi existat dacă s-ar fi ştiut ce a fost trecutul nostru şi ce ne leagă pe toţi până în prezent. Această educaţie, din nenorocire, a lipsit.

* * *

Acum, curentul acesta de idei al lui Kogălniceanu, de la o bucată de vreme a fost înlăturat de grija întemeierii şi consolidării statului. E lucru foarte firesc. Nimeni nu se poate gândi să nu recunoască necesitatea acestei faze. Dar un partid trebuie să-şi dea seama de un lucru. Este, în adevăr, natural ca el să se creadă întemeiat pentru toate vremurile, chiar dacă n-ar avea oameni capabili să-l mai conducă şi n-ar găsi în spiritul public ceea ce-i trebuie. Atâta egoism îşi poate îngădui oricare partid. Dar el trebuie să înţeleagă un lucru, care la noi mi se pare că nu s-a înţeles, deşi mulţi îşi dau osteneală de a convinge pe membrii oricărei grupări că fiecare partid îşi are momentul de acţiune în dezvoltarea unei societăţi. Partidele sunt instrumente diferite pentru nevoi care se succed. Când în Anglia s-a făcut o anumită politică africană cu o anumită atitudine faţă de statul burilor, şi s-a început războiul cu burii, s-a văzut că politica urmată nu poate duce la capăt, şi atunci a venit celălalt partid, care avea altă concepţie în ce priveşte viaţa coloniilor în legătură cu viaţa metropolei. Acei care urmaseră prima politică s-au dus fără nici o părere de rău, s-au dus conştienţi că experienţa lor s-a terminat şi că experienţa celorlalţi începe, pentru binele aceleiaşi ţări. Aceasta înseamnă o viaţă normală în succesiunea la putere a partidelor politice. Alt exemplu: în momentul acesta, rosturile ţării se sprijină în primul rând pe anumite operaţiuni de bancă. Partidele care nu se cred capabile să le facă, pentru că n-au destui bancheri – doar în fiecare om politic nu este un colţ de bancher – îşi impun singure să stea de o parte, pentru că este momentul altora. Dar nu se poate ca această nevoie de bancheri să fie continuă. Şi va veni o epocă de acţiune morală, care se va duce cu elemente adânci, fundamentale, ale poporului, şi atunci va trebui să fie alt partid, cu mai puţini bancheri, dar având în sânul său mai mulţi oameni de cultură.

Aşa încât eu înţeleg foarte bine cum, după epoca lui Kogălniceanu, care a creat o admirabilă stare de conştiinţă, pe care unii au avut-o mai mult, alţii mai puţin, dar care n-a lipsit cu totul nimănui, a venit vremea combinaţiilor matematice şi geometrice, de alcătuire a instituţiilor statului şi de votare a legilor, care, şi ele, ţin de o anumită “ştiinţă a numerelor”, de anumite abstracţii după care trebuie să se conducă o societate. Dar partidul s-a menţinut conducător, sub un singur nume sau mai multe. Fiindcă, de fapt, nu există un singur partid liberal. Toate dizidenţele cu alt nume nu sunt decât reprezentări noi ale politicii liberale. Nu există un adevărat partid conservator, tradiţionalist: dacă ar fi existat, el ar fi făcut ceea ce mi-am permis să recomand acum 10 ani de zile la o întrunire ţinută la Teatrul Liric: ar fi făcut o legătură cu clasa muncitorească de la ţară, ceea ce ar fi fost în binele statului, şi atunci ar fi fost de o parte liberalismul concepţiei abstracte, inovatoare şi doritoare de schimbări bruşte, şi, de altă parte, ar fi fost o masivitate tradiţionalistă în clasa rurală, de la proprietarul solidar cu ţăranul, până la grupele ţărăneşti conduse de proprietari, care ar fi folosit partidului şi, înainte de toate, naţiunii noastre. Trecerea de la marea la mica proprietate nu s-ar fi făcut cu zguduiri care condamnă ţara mulţi ani de zile să vadă o mare parte din pământ nelucrat sau lucrat rău, cu toate consecinţele care decurg, fireşte, din asemenea ruperi de echilibru.

Prin urmare, când Partidul Liberal, care a îndeplinit o operă atât de importantă sub neuitatul său şef de odinioară, Ion Brătianu, a trecut dincolo de misiunea sa, s-a întâmplat cu dânsul, nebăgând de seamă că a ajuns la şanţul unde se opresc rosturile sale adevărate, ceea ce se întâmplă cu orice partid care rămâne în afară de misiunea sa: i s-au substituit grupările intereselor personale cuprinse în partid. Aceasta s-a întâmplat nu numai cu Partidul Liberal, dar şi cu partidele desfăcute, cu aceeaşi mentalitate, din Partidul Liberal.  Atunci a fost necesară o reacţiune. Reacţiunea s-a înfăţişat – şi cu aceasta închei – în trei forme. S-a înfăţişat sub forma unei desfaceri din cadrele trecutului, cu aceeaşi mentalitate ca şi a trecutului şi cu scuza unui mare talent. Nu trebuie să spun mai mult ca să se înţeleagă că încercarea, atât de onorabilă în intenţii, n-a izbutit să creeze un partid, nici pentru sine, nici pentru altul. Încercarea grupării conservator-democrate n-a creat un partid nici pentru sine şi nici măcar pentru altul, fiindcă trebuia, pentru aceasta, ceva mai radical: trebuie o schimbare de mentalitate. Trebuia să apară o grupare cu o mentalitate deosebită de mentalitatea celorlalte. Ceea ce nu înseamnă că ceilalţi trebuiau să fie înlăturaţi permanent de la conducere. Căci am spus că la un anume moment griji de ordin bancar, financiar, au dus în chip firesc la conducerea destinelor ţării pe liberali, într-un interstiţiu dintre două epoci de frământare morală a societăţii româneşti. Poate că a fost rău că acest partid s-a găsit la guvern în momentul când a început războiul. Un război cere două lucruri: o foarte bună organizare şi o stare sufletească extraordinară în clasele de sus. Organizarea, din nenorocire, n-a fost bună, deşi putea să fie bună, dată fiind chemarea însăşi a celor care au prezidat viaţa ţării atunci; în ce priveşte starea de spirit care trebuia creată, ea nu se putea crea decât sub conducerea altei direcţii, în legătură cu viaţa morală, în continuă evoluţie, a naţiunii noastre.

Alături de încercarea de care vorbeam a răsărit – lăsând de o parte trecătorul radicalism al lui Gheorghe Panu, care nu înseamnă decât o fază ceva mai nouă a liberalismului apusean – doctrina socialistă, care a încurajat, la rândul ei, altă tendinţă de clasă. Partidul n-a ajutat cu nimic pe muncitori, care au plătit la cotizaţii de s-au rupt, în ceea ce priveşte cultura. Cea mai nepotrivită pentru cultura poporului din toate gazetele este, desigur, gazeta oficioasă a Partidului Socialist. Nu e un cuvânt care să meargă la inima omului, nu este nimic care să desăvârşească idealismul lui, nimic care să-l îmbunătăţească. E foarte trist că e aşa, dar aşa e. Cu doctrina economică a lui Karl Marx, trecută din cercul de atenţie al ştiinţelor serioase, cu o echilibristică de silogisme care dă bietului popor muncitor mai mult cuvinte pe care le interpretează după instincte decât convingeri de acelea care ele creează cuvinte, dar, când le creează, ele au un sens, un răsunet şi sunt folositoare, adăugând abstracţii vechi pentru a eticheta pasiuni noi, dar mai ales pentru a sfărâma prin ele o solidaritate mai necesară decât oricând, nu se menţine nimeni. Şi era natural să vină altă doctrină, tot aşa de abstractă, de matematică, tot aşa sprijinită pe o singură clasă, care se resimte numai de greutatea celor ce apasă pe dânsa: să vină doctrina ţărănistă, alături de cea socialistă. Ei bine, felul de concepţie organic al societăţii româneşti, pe care l-am moştenit de la şcoala culturală şi idealistă a lui Mihail Kogălniceanu, acest fel de cugetare cu totul particular avea, şi el, dreptul de a întemeia în noua viaţă a societăţii româneşti un partid care să se reazeme pe acest crez.

Naţiunea este o fiinţă naturală şi organică: tot ce se găseşte într-însa nu se desparte de dânsa, ci colaborează la viaţa ei. În naţiune este mai interesantă organizaţia care funcţionează cu mai multă putere. În împrejurări normale, la dânsa se gândeşte naţia în rândul întâi. De aceea, acest naţionalism este democrat. N-o să jertfim ţărănimea pentru capriciul proprietarilor de automobile dinainte sau de după război. Şi, când sunt împrejurări anormale, te gândeşti, poate, nu la clasa care înseamnă mai mult, ci la clasa care suferă mai mult. Iată: ne-am gândit la ţărani pentru reforma agrară, fiindcă aceştia sunt clasa fundamentală şi, pe deasupra, cea care suferă mai mult. Trebuie să recunoaştem, însă, că astăzi ţăranul nu mai suferă atâta, că, uneori, el pune hârtii la chimir, face cărăuşie la oraş şi aşteaptă să venim noi la plug, ca să pregătim hrana pentru anul viitor. Aşa încât a sprijini, pe baza solidarităţii naţionale, clasa ţăranilor ieri era o datorie, a cultiva clasa ţărănească potrivit cu misiunea şi rolul ce-l are, este datoria de astăzi; dar a ajuta nenorocita clasă a celor care nu pot face afaceri, care nu sunt deprinşi a lucra pământul şi care reprezintă totuşi cultura acestui popor este datoria primordială astăzi. Partid Naţionalist–Democrat, în momentul de faţă ai înaintea ta mizeria elementelor sărace de la oraşe, fără îndoială cele mai nenorocite din toate. Vedeţi, această concepţie ne dă o elasticitate pe care partidul de clasă n-o are. Dacă te duci la funcţionari, dumneata ţărănist, ei îţi pot spune: du-te în cercul dumitale! Dacă te duci la ei, dumneata socialist: du-te de vorbeşte la fabrica dumitale! Pe când un partid care concepe societatea ca un tot organic şi se îndreaptă după principiul pe care l-am spus, că înaintea oricui trece cine înseamnă mai mult, dar şi peste cine înseamnă mai mult suferă mai mult şi a cărui suferinţă poate să strice mai mult organismul din care face parte, partidul acela poate să fie totdeauna la îndemâna necesităţilor organice ale naţiei. Această concepţie am mărturisit-o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s-a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într-un chip nu poate fi considerată ca duşmană naturală a unui popor care ar dori să n-aibă nici un duşman natural, dar, dacă-l are, să fie în afară de corpul său politic. S-a produs, astfel, o deosebire foarte esenţială, care a determinat anumite separaţii, pe care sunt mândru că le-am făcut, fiindcă, dacă nu le-aş fi făcut, în momentul de faţă mi-ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care dezonorează o civilizaţie. Astfel, partidul naţionalist cheamă la cultură pe cei de jos, zguduind până în fundul conştiinţei pe cei de sus, îndeamnă elementele neromâneşti prin sânge să-şi dea seama că aici nu e un pământ oarecare, ci este moşia unui neam, şi aici nu este colaborarea cu cine ştie cine, ci colaborarea cu stăpânii îndrituiţi ai acestui pământ. Şi din concepţia aceasta nu ieşim cu nici un preţ, oricât ar spune chiar foi cumpătate ale saşilor din Ardeal că “Rumanien ist kein Nationalstaat”. Un stat naţional unde să nu se întâlnească nici un cetăţean de altă limbă nu există nicăieri. Nici Germania n-a avut un stat naţional în acest sens. Dar aceasta nu ne împiedică de a fi, hotărât, un stat naţional.

Dar, dacă a fost necesară această alcătuire de partid înainte, noi credem că acum este cu atât mai necesară după unirea cu celelalte  provincii româneşti. Ce avem noi de făcut în aceste provincii româneşti? Am avut de dat o dreptate socială pentru masele indigene, care, din fericire, sunt româneşti. S-a făcut, în Basarabia foarte larg, mai puţin larg în celelalte provincii, şi astfel s-au pus bazele materiale ale statului românesc. Dar el n-are nevoie numai de baze materiale: are nevoie de menţinut o morală pentru noi şi are nevoie de o conştiinţă a solidarităţii politice pentru naţionalităţile care se găsesc alături de noi. Pentru aceasta nu ajung abstracţii, şi nu e nimic mai periculos decât a introduce în regiuni unde trezirea conştiinţei româneşti şi armonizarea cu conştiinţele celelalte este lucrul de căpetenie, decât a introduce în Ardeal, Bucovina şi Basarabia noţiunea de clasă peste noţiunea de naţionalitate. Nu poate fi ceva mai periculos decât aceasta. Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri; avem, pe lângă aceasta, de învăţat pe alţii cu acest regim românesc, care le aduce o invitaţie la o tovărăşie onestă şi patriotică. Apoi, după ce se va fi isprăvit cu aceasta, după ce fiecare român va avea o conştiinţă românească şi o bază materială pe care să sprijine libertatea sa de acţiune, pe urmă se pot face încercările pe care oricine le vrea. Dar, chiar dacă o conştiinţă publică nenorocită ar face ca în această ţară cea dintâi cerinţă a unei grupări politice ar fi să spargă solidaritatea naţională pentru a înteţi naţia stăpânitoare sau naţia predominantă faţă de celelalte naţii, ori clasa cea mai numeroasă contra celorlalte, cea dintâi datorie a noastră ar fi să dizolvăm mai curând gruparea noastră, pentru a păstra intactă concepţia pe care alţii ar lua-o după noi, decât să păstrăm gruparea noastră sacrificând o concepţie ce are, încă, atâta de făcut pentru dezvoltarea sănătoasă a naţiunii româneşti şi a statului român.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Scrisoare deschisă pentru demiterea directorului TVR în urma emisiunii anti-Unire de la TVR Mureş” (12 dec. 2014)

Către: Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu
Preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea
Preşedintele Comisiei pentru Cultură şi Media de la Senat, Georgică Severin
Preşedintele Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de informare în Masă de la Camera Deputaţilor, Gigel-Sorinel Știrbu
Consiliul Naţional al Audiovizualului
În data de 1 Decembrie 2014, de Ziua Naţională a României, postul TVR Târgu Mureş a difuzat de la ora 16.00 un dialog de 10 minute, intitulat ”No comment”, în limba maghiară, menit să discrediteze Marea Unire şi să arate rolul protector al Ungariei asupra Transilvaniei, precum şi felul în care românii ar fi manipulat şi falsificat datele istorice şi realităţile din Transilvania şi ar fi forţat situaţia pentru a obţine Unirea pe calea armelor (emisiunea poate fi urmărită AICI). Solicit, de aceea, demiterea directorului TVR Stelian Tănase şi a responsabililor din cadrul TVR Târgu Mureş pentru folosirea acestui post regional ca şi canal de emitere al pretenţiilor iredentiste maghiare prin falsificarea evenimentelor legate de Marea Unire chiar de Ziua Naţională a României. Dialogul falsifică în mod grosolan situaţia românilor din Transilvania din preajma anului 1918 şi reprezintă un atac direct şi mincinos la adresa Unirii de la 1918, difuzat chiar de Ziua Naţională de un canal regional al postului public de televiziune aflat sub controlul Parlamentului. Instituţia care veghează asupra televiziunilor, CNA, nu a luat până la această oră nicio măsură împotriva unui asemenea act de înjosire a Marii Uniri, petrecute pe postul subvenţionat de statul român şi întreţinut de contribuabili, şi, probabil, nici nu are cunoştinţă de ceea ce se petrece la postul TVR Târgu Mureş. Cu privire la minciunile difuzate, dialogul reprezintă efectiv poziţia Ungariei şi a extremiştilor maghiari despre Marea Unire. Astfel, potrivit emisiunii, Unirea ”a fost înfăptuită pe calea armelor”, ca rezultat al dorinţei politicienilor români de a-şi ”îmbunătăţi statutul economic şi politic în orice împrejurare”. Mai grav, se afirmă că din totalul de 6.841.000 de locuitori ai Transilvaniei, numai 2.939.000 ar fi fost români, aşadar românii ar fi fost în minoritate. Emisiunea propagă ideea celor care se opuneau Unirii în 1918 propunând federalizarea Ungariei prin includerea teritoriilor altor naţiuni, inclusiv a Transilvaniei, şi transformarea acestor teritorii în entităţi autonome în cadrul Ungariei, pentru a opri astfel reunificarea poporului român. Cei care s-au opus acestor ”soluţii”, se afirmă în emisiune, sunt burghezii români care ”nu au acceptat soluţii de compromis” pentru că nu voiau să ”împartă bunurile”. Pe toată durata emisiunii, partea română este acuzată de rapacitate şi intenţii maligne, în timp ce Ungaria are rolul pozitiv al dorinţei de a soluţiona problema minorităţilor, românii fiind trataţi ca o minoritate! Culmea falsificării, Ungaria este prezentată ca o mare susţinătoare a Unirii românilor după ce aceştia nu au înţeles bunăvoinţa Budapestei faţă de ”minoritatea” română! De asemenea, emisiunea susţine că se dorea de către românii din Transilvania autonomia acestei provincii în timp ce delegaţii de la Alba Iulia nu erau reprezentativi pentru populaţia românească. Difuzarea istoriei falsificate a Marii Uniri chiar de Ziua Naţională a României pe postul public de televiziune reprezintă nu doar o jignire şi un afront la adresa poporului român, ci şi o dovadă a slăbiciunii autorităţilor române sub ochii cărora se pot emite pretenţii absurde şi anti-româneşti chiar de pe canalele oficiale ale statului român. În timp ce TVR trăieşte pe spatele bugetului României şi al taxelor plătite de contribuabili în mod direct, acumulând, cu toate acestea, datorii imense, desfăşoară într-un mod iresponsabil o campanie de denigrare a valorilor naţionale şi duce o luptă murdară de desfiinţare a unităţii României prin canalul TVR Târgu Mureş. Din această cauză, se impune invitarea directorului TVR Stelian Tănase la comisiile de specialitate din Senat şi Camera Deputaţilor pentru a da explicaţii, dar şi demiterea sa ulterioară şi a responsabililor de la TVR Târgu Mureş pentru gestul fără precedent de a transforma postul public de televiziune într-o oficină a intereselor Ungariei şi într-un instrument de luptă împotriva statului român naţional şi unitar.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Decalogul politic al UDMR” (4 decembrie 2014)

646x404UDMR a rămas fără obiectul muncii după ce un etnic german a ajuns preşedintele României. Totuşi, când deputatul Marko Attila a fost condamnat, chiar şi numai cu suspendare, pentru retrocedarea ilegală a Colegiului Miko din Sfântu Gheorghe sau când Parlamentul a încuviinţat arestarea lui, brusc justiţia română a devenit discriminatorie la adresa maghiarilor. UDMR funcţionează de fapt, încă de la înfiinţare, după un decalog politic precis.
Singura consistenţă a liderilor UDMR este aceea că şi-au elaborat un set de reguli cu un caracter unitar şi imuabil care încadrează un comportament ”autentic” minoritar conform cu standardele politicii lor de 25 de ani. Iată care sunt aceste reguli: 1.Politicienii maghiari nu fură, ei ”retrocedează” 2. Politicienii maghiari nu pot fi condamnaţi de justiţie sau măcar arestaţi în faza premergătoare de cercetare penală pentru că ar fi discriminare la adresa castei lor intangibile care se supune doar cerinţelor superioare ale apartenenţei etnice. 3. UDMR nu este formaţiune politică, deci poate face orice împotriva Constituţiei, dar nu este doar o organizaţie culturală, aşadar are dreptul de a sta la guvernare tot timpul. 4. UDMR nu greşeşte, pentru că politica maghiară are tot timpul dreptate, greşelile sunt făcute de partea română discriminatorie, încuiată, retrogradă, xenofobă şi abuzivă la adresa minorităţii maghiare. 5. Politicienii UDMR sunt profesionişti desăvârşiţi, doar de aceea reprezintă formaţiunea aflată cel mai mult timp la guvernare în România. 6. Tot ce se întâmplă rău şi greşit în România este vina partidelor româneşti, UDMR nu conduce Guvernul şi nu are nicio responsabilitate în Parlament, are doar grijă de drepturile minorităţii maghiare, de încasarea banilor şi de ”retrocedări”. 7. Dacă statul român nu vrea să colaboreze cu UDMR vor veni alte formaţiuni maghiare şi mai rele. 8. UDMR ştie să scrie plângeri, sesizări şi să atace prin documente oficiale comportamentul barbar al românilor şi este în posesia multor adrese europene şi nu numai la care să le trimită, începând cu ambasadele străine de la noi unde liderii UDMR s-au plâns deja de votul discriminatoriu pentru arestarea lui Marko Attila. 9. UDMR este deasupra legii pentru că nu recunoaşte legea română şi Constituţia României şi pentru că nu are tribunal special cu judecători maghiari unde să îşi facă dreptate după legea proprie, ca la stabor. 10. UDMR este etern, nu poate fi penalizat, nu intră în competiţie, şi are o singură obligaţie: să facă alianţe cu partidele aflate la putere, pentru că aşa îi cere comunitatea maghiară. Dacă nu credeţi, mergeţi şi întrebaţi-o.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”ÎN JURUL UNEI MANIPULĂRI” (12 decembrie 2014)

victor-si-george-roncea-cu-baseNichifor Crainic scria, acum aproape 7 decenii: ”O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului”. Evident că această eternă campanie de defăimare nu avea cum să ocolească, în vremurile noastre, Partidul România Unită. Am evitat, cu inspirație, să introducem în Statutul PRU un ”cartof fierbinte” (o falsă lustrație, la grămadă, cu efect de bumerang, declarată neconstituțională în două rânduri – în 2010 și, respectiv, în 2012), care ar fi dus, categoric, la contestarea, amânarea și, fatalmente, împiedicarea înregistrării Partidului România Unită. Deciziile Curții Constituționale nr. 820 din 7 iunie 2010 și nr. 308 din 28 martie 2012 sunt foarte clare și trebuie urmate și respectate, indiferent dacă ne convine sau nu conținutul acesteia. Asumarea unor prevederi statutare cu vădit caracter neconstituțional (și pe formă, și pe fond!) ar fi fost absurdă. Ea nu a existat, ca ipoteză de lucru, decât în portofoliul unicului ei ”inițiator” (”nomina odiosa”!), care acum semnează la dublu, ca să mimeze ieșirea din recluziune. De aici și supărarea sa: dovedindu-se inapt să-și ducă misia la bun sfârșit (pe principiul: unul strecoară ”șopârla” și altul o scoate la iveală), recurge la ce se pricepe – să arunce cu noroi în singurul partid naționalist, de generație, al României contemporane.
Partidul România Unită rămâne fidel Doctrinei Național-Democrate și principiilor sale programatice: justiție socială, protecționism economic, meritocrație, eradicarea corupției, apărarea românismului și a civilizației creștine, combaterea extremismului de orice tip, reîntregirea națională. Nu ne vom scufunda în mocirla unor polemici sterile. S-a dărâmat destul în țara noastră, de un sfert de veac încoace; a venit vremea să mai și construim. Iar pe cel care a luat calea apostaziei hulitoare – îl trimitem la Mircea Eliade: ”A renunța la românism înseamnă pentru noi, românii, a renunța la viață, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! (…) Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toții, îi elimină de la sine”.

Foto: Frații George (Cavaler de Malta) & Victor (de pe lista lui Dughin) Roncea și stâpânul lor, Traian Băsescu.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”În dosarul retrocedărilor, vom vedea mafia din UDMR coabitând cu PSD” (16 octombrie 2014)

Lansare Bogdan Diaconu Romania Iubita Romania Unita 15 oct 2014 9PaginadePolitică.ro: Domnule Bogdan Diaconu, sunteți președintele Partidului România Unită, formațiune nouă pe eșichierul scenei politice românești. Când v-a venit ideea și cum s-a născut PRU?

Bogdan Diaconu: Suntem un partid al celor care cred în ceva – în valorile românești și în viitorul acestei națiuni – și acest lucru ne diferențiază de toate celelalte partide care cred doar în propriul bine și în afacerile pe care le pot derula prin politică. Ideea mi-a venit prin 2012, când publicam o carte intitulată chiar așa, ”România Unită”, și când duceam aceeași luptă ca și astăzi pentru oprirea extremismului maghiar, pentru reunificarea țării și pentru promovarea valorilor românești.

PaginadePolitică.ro: Ați părăsit PSD, partid aflat la putere. N-ați ales să plecați către altă formațiune ori să rămâneți independent, ba chiar ați conceput un partid. Ce va determinat să recurgeți la acest gest?

Bogdan Diaconu: Am avut drumul meu național-românesc încă de la începutul carierei politice, acum cinci ani. În PSD, acest drum a fost mereu blocat sau ignorat, iar după intrarea UDMR la guvernare am deranjat foarte mult prin pozițiile mele publice împotriva extremismului maghiar. Din momentul în care UDMR a anunțat că vrea un proiect de lege al autonomiei iar PSD nu a dat această formațiune afară de la guvernare, așa cum am cerut, mi-am dat seama că drumul meu, ca să rămână neabătut și corect față de propria conștiință, trebuie să ajungă la etapa asumării unui proiect politic curat, fără compromisuri și închinat națiunii române.

PaginadePolitică.ro: Ce părere aveți despre politicienii maghiari?

Bogdan Diaconu: M-am luptat cu UDMR și când eram în PSD, și după ce PSD a comis ireparabila eroare de a-i coopta la guvernare. Acum, pe măsură ce dosarul retrocedărilor va înainta și vom vedea mafia lemnului din UDMR coabitând cu PSD, vom înțelege poate mai mult ce leagă PSD de UDMR. Eu am refuzat să fiu părtaș la vânzarea intereselor României așa că iată-mă aici, cu Partidul România Unită. Politicienii maghiari sunt niște trădători atât ai țării pe spatele căreia s-au îmbogățit, cât și ai propriei lor comunități maghiare, pe care o țin în sărăcie și în izolare ca să o sperie cu dușmanul România. Cei mai mari dușmani ai etnicilor maghiari sunt politicienii lor!

PaginadePolitică.ro: Spuneați recent că alegerile prezidențiale din acest an sunt deja un eșec pentru România și că este o competiție între non-valori. În aceste condiții, veți susține vreun candidat?

Bogdan Diaconu: Nu susțin niciun candidat, sunt toți reprezentanții unor combinații de interese. România va pierde cu siguranță din aceste alegeri indiferent cine ar câștiga. Eu îi sfătuiesc pe cei care iubesc România Unită să îl voteze pe Vlad Țepeș ca să dea un semnal de respingere a actualei clase politice. Participăm la vot, ca să nu ni se fure voturile, și scriem Vlad Țepeș pe buletinul de vot. Clasa politică din ultimii 25 de ani merită un Vlad Țepeș!

PaginadePolitică.ro: Ați afirmat la constituirea filialei PRU Mureș că ”Dacă PRU ar ajunge în apropierea PSD, ar însemna eșecul acestui proiect”. Cum dumneavoastră cunoașteți foarte bine partidul din care v-ați retras, bănuim că știți încotro se îndreaptă acum PSD. La ce anume ați făcut referire?

Bogdan Diaconu: PSD a adoptat sloganuri naționaliste pe care le-a trădat cu succes. ”Mândru că sunt român” cu UDMR la guvernare și cu proiecte de legi de trădare crasă a intereselor naționale reprezintă o glumă proastă. PSD se îndreaptă spre interesele de grup și private ale liderilor săi, iar acestea nu au în vedere binele românilor, de asta vă asigur.

PaginadePolitică.ro: Cum v-a venit ideea ca pe sigla Partidului România Unită să-l puneți pe Vlad Țepeș?

Bogdan Diaconu: Vlad Țepeș este reprezentantul celui mai iubit ideal al românilor, cel de dreptate, iar România are nevoie de dreptate mai mult decât orice. Pe aceeași siglă se află însă și harta României Unite, cu Basarabia înăuntrul țării, pentru că idealul de unitate este la fel de important.

PaginadePolitică.ro: Care este mesajul central al PRU? Ce proiecte are, care este ideologia partidului, doctrina?

Bogdan Diaconu: România încă mai are de luptat pentru unitatea națională pe două fronturi. Unul este cel deschis de extremismul maghiar care a ajuns până la propunerea oripilantă a unei mici Ungarii în mijlocul Transilvaniei, iar celălalt are în vedere efortul pentru reunificarea Moldovei cu țara-mamă. Partidul România Unită își asumă aceste două obiective naționale majore, ambele la fel de importante. Subiectele ca autonomia etnică și impunerea limbii maghiare în Transilvania reprezintă atacuri la realizarea Marii Uniri și trebuie stopate prin toate mijloacele legale, iar granițele enclavizării etnice din Covasna și Harghita trebuie deschise prin integrarea în entități administrative mai mari, firești, care să le dea posibilitatea etnicilor maghiari să se integreze în România, nu să trăiască izolați și supuși manipulărilor tribale ale liderilor lor medievali care văd lumea prin intermediul superiorității etniei.

PRU își propune în egală măsură un al doilea obiectiv național, cel al reunificării cu Republica Moldova. Doar o voință comună de pe ambele maluri ale Prutului este în măsură să învingă asperitățile și să netezească drumul spre un act firesc de reîntregire a României. Așa cum Transilvania e românească pentru cetățenii români de orice etnie, iar nu împotriva cuiva, la fel, Moldova de dincolo de Prut e românească în integralitatea ei, dar pentru toți locuitorii ei, nu împotriva cuiva anume (…)

Așadar PRU propune acțiunea efectivă și decisivă pentru întărirea statului român în interiorul granițelor sale actuale și pentru reîntregirea României conform cu dreptul său natural și istoric de a include toate teritoriile locuite de români de la apariția acestui popor. România Unită trebuie să devină o realitate respectată, iar dacă nu iubită, atunci temută de către adversarii săi (…)

România trebuie să se trezească din iluzia romantică a iluminismului european, a prieteniei dintre popoare și a ideologiei comunitare în care toți suntem egali, dar în fapt se dovedește că unii sunt cu mult mai egali decât alții. România trebuie să judece realist situația din punct de vedere economic: nu avem prieteni, toți vor să câștige de pe urma noastră, dar nimeni nu vrea să ne acorde nimic. Nu e nimeni de vină decât cel care acceptă să fie tratat așa. Restul nu fac decât să profite.

E timpul să învățăm să ne apărăm drepturile și să le impunem, pentru că nimeni nu ne va da niciodată nimic decât dacă va fi obligat și pus la respect. În acest sens, PRU propune protejarea capitalului autohton și a producției românești prin măsuri inteligente, în așa fel încât România să redevină din țară consumatoare o țară producătoare de bunuri și servicii. Un prim pas în acest sens îl pot face toți românii fără niciun ajutor de la stat. E o crimă față de propria noastră țară felul în care consumăm produse din import în timp ce ţăranii români muncesc degeaba pământul. Ne-am rupt atât de mult de agricultura românească încât nu ne dăm seama că indiferenţa aceasta ne sărăcește pe toţi. O naţiune trebuie să fie ca o mare familie. Iar o familie care se fură singură şi care cheltuie banii în afara ei, în timp ce unii, de fapt mulţi dintre membrii ei, suferă de lipsuri, se va destrăma. Naţiunea română trebuie să depășească lipsa de solidaritate la care au condamnat-o politicile publice din ultimii 25 de ani. Orice produs românesc folosim, înseamnă locuri de muncă pentru alți români și înseamnă plusvaloare pentru România!

PaginadePolitică.ro: Cum vedeți problema desemnării premierului? Împărtășiți punctul de vedere susținut de președintele Traian Băsescu de-a lungul mandatelor sale, acela că șeful statului poate nominaliza orice persoană pentru funcția de premier dacă nu există un partid majoritar în Parlament?

Bogdan Diaconu: La așa președinți, așa premieri. Ce încredere poți avea în premier dacă el reprezintă un partid axat pe interesele liderilor săi?

PaginadePolitică.ro: Considerați că PSD se va putea menține la putere fără să câștige scrutinul din această toamnă?

Bogdan Diaconu: PSD va trebui să răspundă pentru dezamăgirea românilor cărora li s-a promis dreptate până la capăt și s-au trezit cu o continuare a corupției anterioare. PSD nu mai poate păcăli la nesfârșit, iar momentul în care acest lucru se va vedea va fi anul 2016, când românii vor vota din nou.

PaginadePolitică.ro: În anul 2012 ați făcut parte din USL și ați participat la suspendarea președintelui Traian Băsescu. Aveți vreun regret că dl Băsescu s-a întors la Cotroceni după ce 7,4 milioane de români au votat demiterea sa?

Bogdan Diaconu: Cred că Băsescu a dezbinat această națiune, așa încât un timp suplimentar pentru el la Cotroceni a însemnat o continuare a haosului, a crizelor nesfârșite, a certurilor fără substanță și a degringoladei în care se zbate România.

PaginadePolitică.ro: Ați fost un apropiat al postului Vocea Rusiei și vi se reproșează că v-ați apropiat de serviciul de propagandă al Moscovei. Cum comentați?

PRU_Bogdan Diaconu: Nu am fost apropiat al niciunui post, am fost preluat de multe instituții mass media și din România, dar și din Ungaria, din Rusia sau din Germania. Cred că asta nu mă face nici agent maghiar, nici agent rus, nici agent german. De fapt, recent am fost preluat pe larg de un studiu al Foreign Policy Research Institute, un think tank de primă mână în politica externă americană, unde manifestul meu ”Ne-am săturat de Ungaria”, citat pe larg, a fost dat ca exemplu de reacție al statelor vecine Ungariei la extremismul maghiar de la Budapesta. În egală măsură, acuzațiile mele la adresa complicității ruso-maghiare împotriva României sunt mai vechi decât ale oricui altcuiva în spațiul românesc. Așa încât consider că orice încercare de a apropia Partidul România Unită sau activitatea mea publică de influența rusească este nu doar rău intenționată, ci și prostească. Când denigrezi pe cineva trebuie să păstrezi măcar aparențele unei argumentări. Ori este un non-sens să mă acuzi pe mine – care lupt pentru reunificarea cu Republica Moldova și care mi-am asumat, primul, condamnarea separatismului etnic al lui Viktor Orban pe model rusesc – de apropiere de Rusia. Când atacam cuplul Orban-Putin împotriva României eram acuzat de extremism. După ce am lansat Partidul România Unită, m-am trezit că sunt omul Rusiei. Nimeni nu m-a acuzat încă de a fi omul americanilor pentru că am fost preluat de studiul amintit al celebrului think tank din SUA. Mai înțelege cineva ceva?

PaginadePolitică.ro: Pe surse, se spune că încă din 2012 Vocea Rusiei știa că Victor Ponta este ofițer acoperit. Dvs știați încă de atunci? În ce măsură îl afectează pe prezidențiabilul PSD această deconsipare?

Bogdan Diaconu: Nu sunt la curent cu spionita care bântuie spațiul public în aceste zile și nu am fost interesat de aceste scenarii nici înainte. De altfel, modalitatea în care s-a derulat toată această campanie a dus în derizoriu acuzațiile, așa încât nu cred că își vor atinge scopul, acela de a-l afecta pe Victor Ponta.

PaginadePolitică.ro: Tocmai ați lansat cartea ”România Iubită” cel de-al doilea volum. Despre ce este vorba în acest volum, și, pe când următorul?

Bogdan Diaconu: România Iubită, al doilea volum pe care l-am scris, se referă la ceea ce avem de iubit la această țară, la valorile, tradițiile și istoria ei, dar și la amenințările cu care se confruntă dinspre Est (Rusia), Vest (Ungaria) și din interior (corupția și disprețul față de țară din partea clasei politice și din partea anumitor intelectuali). Următoarea carte va fi un volum colectiv semnat împreună cu liderii PRU care se va intitula ”Ne-am săturat de Ungaria”, după numele manifestului care a devenit viral pe internet în asemenea măsură, încât a atras și atenția Foreign Policy Research Institute.

(Interviu realizat de Andreea Pocol, corespondent http://www.paginadepolitica.ro)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Drujbarii din UDMR să fie aduși în fața justiției” (18 octombrie 2014)

media_141363996822771000O țară întreagă știe că liderii UDMR sunt cei mai mari latifundiari de păduri și tăietori de lemne din România. În mod ciudat, tocmai ei lipsesc din dosarul retrocedărilor. Un dosar despre defrișări și păduri furate cu acte false din care să lipsească Verestoy Attila, zis Cherestoi, zis Drujba lui Dumnezeu, este un non-sens. UDMR s-a situat mereu deasupra legii. Orice dosar de corupție împotriva unui lider UDMR devine automat o discriminare etnică. Plâng pădurile tăiate din Transilvania după dreptate, dar nimeni nu le aude. Sper ca justiția să meargă până la capăt și să nu se ia după Kelemen Hunor care va striga că din cauza proiectului de lege al autonomiei sunt luați la rost drujbarii UDMR!
Dacă lideri mari din PSD au ajuns în vizorul justiției înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Veriga lipsă sunt însă căpușele udemeriste, la ele văd că se ezită. De ce, este UDMR stat în stat și nu răspunde în fața legii? E vremea să terminăm cu protecția dușmanilor României și cu privilegiile doar pentru că politicienii maghiari sunt de altă etnie. La câte retrocedări false și despăduriri au avut loc în Transilvania în ultimii 25 de ani, cred că jumătate din DNA ar trebui să se ocupe numai de UDMR.
Așadar, îi așteptăm pe drujbarii UDMR să răspundă în fața legii pentru relele pe care le-au cauzat. Numai așa putem merge mai departe. Baronii locali sunt o plagă a României, dar grofii UDMR la fel.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”UDMR și autonomia defrișării” (18 octombrie 2014)

646x404Din caracatiţa retrocedărilor de păduri lipsesc liderii UDMR, cunoscuţi ca mari latifundiari şi la fel de mari defrişatori. Prevăd încă de pe acum că imediat ce UDMR va intra în vizorul DNA, vom avea un atac ”etnic” la adresa justiţiei române care va fi acuzată de atac la adresa comunităţii maghiare. Deocamdată, UDMR este singurul grup infracţional organizat ferit de justiţie. Au căzut sforarii din toate partidele, numai UDMR zburdă.
Insistenţa cu care Kelemen Hunor atacă statul naţional unitar român, ca şi proiectul de autonomie teritorială pot fi înţelese şi ca un scut pervers în faţa justiţiei. De îndată ce liderii sau potentaţii UDMR vor ajunge în faţa justiţiei, statul român va fi acuzat că îi ponegreşte şi vânează pe liderii acestei formaţiuni din motive etnice, iar nu pentru fapte de corupţie. Organismele europene vor fi bombardate cu plângeri despre ”genocidul” la care este supusă comunitatea maghiară pentru că drujbele din UDMR trebuie să răspundă în faţa legii. Numai că păcăleala nu mai ţine. Zece apropiaţi ai lui Viktor Orban sunt deja pe lista neagră a SUA şi li s-a interzis accesul pe teritoriul american, la fel ca potentaţilor lui Putin, aşa încât cărările extremismului maghiar spre Washington sunt închise. Şi atunci, unde se va mai plânge Hunor că UDMR nu are corupţi, ci vajnici luptători pentru binele maghiarilor? Sper ca autorităţile române să nu mai cedeze de această dată, aşa cum au făcut-o în trecut. Procesele împotriva corupţiei nu sunt procese politice, ci procese vitale pentru supravieţuirea statului român. Iar procesele împotriva retrocedărilor false din Transilvania nu lovesc în buna convieţuire dintre etnii, ci în dulcea furăciune la care s-au dedat grofii UDMR de mulţi ani. Aşadar, autonomia pentru care luptă liderii UDMR s-a realizat deja: au defrişat şi au furat tot ce au putut în Transilvania autonomi de legile statului român. Acum rămâne de văzut dacă braţul legii le va anula imunitatea supra-statală de care s-au bucurat în toţi aceşti ani. Şi se mai ridică o întrebare: cum va calcula însă justiţia prejudiciul adus de defrişări? Numai în valoarea masei lemnoase jefuite? Dar pentru inundaţiile şi pierderile de vieţi omeneşti, pentru distrugerile materiale de tot felul cauzate de defrişări cine plăteşte?
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

PARTIDUL ROMÂNIA UNITĂ – Conferință la Tg. Mureș (6 oct. 2014) – Bogdan Diaconu (președinte), Vlad Hogea (prim-vicepreședinte), Horațiu Șerb (secretar general adjunct), George Roncea (vicepreședinte), Ana Maria Savu. Gazde: Mariana Cristescu și Lazăr Lădariu.

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Au venit hunii!” (11 oct. 2014)

media_141302738486199100Spectacolul grotesc al hoardelor de ultrași maghiari care ar distruge totul în cale dacă forțele de ordine românești nu i-ar păzi ca pe niște potențiali infractori ar trebui să fie o atenționare clară pentru cei care se joacă de-a autonomia maghiară. Așa arată, în mod real, sentimentele hrănite de Budapesta la adresa românilor, ca dovadă că acești ultrași nu trăiesc printre români, nu au nimic a ne reproșa nici măcar în imaginația lor bolnavă, dar vin la București ca într-o țară inamică!

Priveliștea sălbatică a dorinței de violență este de tristă amintire pentru români. La fel au venit trupele horthyste peste ei în 1940, numai că atunci forțele românești de ordine fuseseră obligate să se retragă. Ceea ce a urmat știm, stau mărturie monumentele din Nordul Transilvaniei și amintirile celor care au supraviețuit. Tocmai de aceea, pretențiile liderilor politici maghiari despre modelul lor superior și despre binele pe care îl propun ei românilor dacă acceptă să intre sub stăpânirea ungurească mi se par o aberație. Ca și cum nu am avea o istorie împreună. Ca și cum nu am ști cine sunt ”eroii” pe care îi sărbătoresc formațiunile politice maghiare din Transilvania: cei 13 generali, Albert Wass, batalioanele secuiești ale morții și tot așa.

Tot niște batalioane ale violenței se doresc a fi și ultrașii veniți din Ungaria și tot așa au cucerit Transilvania și în Evul Mediu. O cultură nu constă în pretenții, ci în primul rând în bun simț. În România, indiferent de unde vii din altă țară, ești oaspete. Dacă un grup atât de mare de oameni înțeleg astfel ospeția, atunci nu e vorba de cultură, ci de sălbăticie. Politic, UDMR face același lucru atunci când tratează toleranța românească drept slăbiciune și ia poziție de cuceritor al Transilvaniei. Nu-mi vine în minte ca reacție altă formulă decât cea a strigătului strămoșilor noștri pașnici în fața hoardelor cuceritoare venite dinspre pustă: ”Au venit hunii!”

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Adio, România!” (6 oct. 2014)

646x404Deşi nu s-a referit public direct, în timpul vizitei sale în România, la autonomia propusă de UDMR, imediat după, prin vocea purtătorului său de cuvânt, Viktor Orban ne-a transmis tuturor că vede cu ochi buni proiectul respectiv. Nici nu avea cum să-l vadă altfel câtă vreme Kelemen Hunor este mai des la Budapesta decât la Bucureşti. Nu e greu de presupus că acest proiect a fost verificat în Ungaria înainte să îşi facă drum prin România.
Că tot e perioada premiilor Nobel, putem spune că UDMR a fost răsplătit public cu premiul Orban pentru autonomie. Iată şi părerea Guvernului Ungariei în această privinţă: ”recent lansatul proiect de autonomie al RMDSZ/UDMR este un pas în direcţia bună, sperăm că va determina o dezbatere bazată pe argumente şi că va face clar pentru majoritatea României că nu există nici un motiv de teamă”. Aşa este, românii nu au de ce să se teamă, autonomia este ca şi rezolvată prin înţelegeri subterane pentru că oricine ar face guvernul după prezidenţiale, voturile UDMR în Parlament sunt bune şi utile.Ce se mai întâmplă între timp. Copiii români sunt obligaţi să facă şcoala în limba maghiară acolo unde sunt mai mulţi elevi de etnie maghiară. Clădirile statului român din marile oraşe din Transilvania devin pe bandă rulantă şcoli maghiare, unele inaugurate chiar de premierul Ungariei. România are doi candidaţi maghiari la prezidenţiale, dintre care unul este şi la guvernare şi promite autonomia, celălalt plusează direct cu federalizarea întregii Românii. Iar noi cică suntem pregătiţi să facem faţă agresiunii ruseşti, când pe noi ne mănâncă din interior omuleţii verzi maghiari fără ca măcar să ne dăm seama pentru cine lucrează. Rusia nu mai trebuie să se ostenească să ne pună căpăstru, se ocupă Ungaria de acest lucru în numele fratelui mai mare de la Răsărit. Iar Traian Băsescu, altfel foarte vocal împotriva Rusiei, îl cheamă la Cotroceni pe Orban, sluga lui Putin, să negocieze voturi şi majorităţi. România dispare sub ochii noştri, clădire cu clădire, pădure cu pădure. Clasa politică românească e preocupată însă de voturi şi de aranjamente. Când se vor finaliza, ne vom trezi cu toţii într-o ţară străină…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Viktor Orban transformă Clujul în oraș maghiar” (1 oct. 2014)

646x404Fidel iredentismului pe care l-a transformat în politica de stat a Ungariei, Viktor Orban vine pe 2 şi 3 octombrie la Cluj să inaugureze clădiri ale statului român ”retrocedate” pentru a fi transformate în şcoli maghiare. Cum proiectul de autonomie lansat de UDMR are acordul Budapestei, vom auzi şi un mesaj de sprijin în acest sens. Orban transformă Clujul în oraş maghiar şi îşi îndeplineşte misiunea: destructurarea României pe toate căile.
Viktor Orban ştie când să viziteze România, profitând de faptul că autorităţile române, impresionate de prezenţa UDMR la guvernare, nu schiţează niciun gest de opoziţie faţă de intenţiile expansioniste al Budapestei. Orban alege moment cheie în care ceea ce spune să fie preluat şi să aibă efect. Doar în România s-a declarat adeptul ”iliberalismului”, nu la Budapesta. Transilvania este terenul său de joacă, iar minţile naive ale acelor maghiari (nu toţi, din fericire) care îl bagă în seamă sunt orchestra pe care o dirijează pentru a repeta aceeaşi melodie scrâşnită cu drepturile Ungariei asupra Transilvaniei. UDMR are un loc de frunte în această piesă periculoasă, supervizată cu bucurie de Moscova care, dacă nu îşi poate pune în practică ameninţarea de a invada Bucureştiul în 2 zile, poate măcar să-l trimită pe Orban să agite spiritele pentru a ne transforma într-o ţară cu probleme etnice. De fapt, singura problemă a României este că le permite extremiştilor maghiari, indiferent de nivel, să umble liberi prin România şi să facă ce le trece prin cap. Dacă aveam un stat şi o clasă politică responsabilă, Orban era invitat să rămână acasă la el şi să inaugureze câte şcoli maghiare vrea la Budapesta. Dacă aveam un stat în deplinătatea facultăţilor sale, UDMR nu era nici la guvernare, nici în Parlament şi nu exista niciun proiect de lege al autonomiei. Dacă aveam legi, clădirile statului român nu erau retrocedate anapoda şi transformate imediat în şcoli maghiare. Dar despre ce stat român vorbim dacă la Gheorgheni copiii români nu mai au clasă de limba română şi sunt obligaţi să înveţe la clasele de limba maghiară? Îşi dă seama cineva ce înseamnă acest lucru, ca într-o ţară numită România, cu româna limbă oficială, elevii să nu mai poată studia la şcoală în limba oficială a statului, ci să fie obligaţi să înveţe de mici în limba unei minorităţi ca să nu rămână fără şcoală? Orban inaugurează şcoli maghiare în Transilvania pentru că şcolile româneşti se închid sau sunt exilate la periferie, acolo unde merită să stea cetăţenii de mâna a doua, adică românii! Cine vrea să facă şcoală în centru, să devină maghiar! Sau, în comunele din Transilvania, cine vrea să mai facă şcoală de orice fel, trebuie să devină maghiar! Această situaţie nu este gravă, este monstruoasă. Chiar şi numai pentru acest motiv s-ar putea porni o Revoluţie, pentru că românii au ajuns străini în ţara lor la propriu, străini în propria lor limbă şi în cadrul statului care încă se mai numeşte România. Între timp, la Bucureşti, Guvernul exultă de mândria că e român şi totul merge ca pe roate…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ” Suntem adepții unui naționalism modern, inteligent și realist” (interviu realizat de Mariana Cristescu și publicat în ”Cuvântul Liber”, oct. 2014)

PRO_0300Cum s-a născut ideea Partidului România Unită?
Am publicat în 2012 o carte intitulată ”România Unită”, în care observam că românii au fost dezbinați intenționat de clasa politică, pentru a se împiedica o reformă reală a societății și pentru ca energiile creative și constructive ale națiunii să fie risipite în conflicte interne. Am arătat încă de atunci că nu vom reuși să ne luăm țara înapoi dacă ne lăsăm asmuțiți unii împotriva altora, o categorie socială împotriva unei alte categorii sociale, în loc să căutăm rădăcina răului și să o smulgem. Atunci am dat glas pentru prima oară nevoii de a construe ceva nou, care să-i unească pe români în jurul unui ideal național autentic și modern, în loc să urmeze partidele vechi care practică o luptă de clan între tabere care fac la fel de mult rău țării indiferent care ajunge la putere.
Ce aduce nou Partidul România Unită, față de alte partide?
În Partidul România Unită se implică oameni care cred în ceva, în valorile acestei națiuni, în capacitatea sa de a-și construi un viitor și care prețuiesc ceea ce este românesc. Cred că aceasta este marea deosebire, pentru că în restul partidelor poți găsi doar oameni care își urmăresc diferite interese, dar care nu cred în nimic, motiv pentru care se sucesc de la un an la altul și de la un ciclu electoral la altul după cum le dictează interesele. De exemplu, și PSD critica extremismul maghiar înainte de alegerile din 2012, dar după s-a împăcat foarte bine cu UDMR la guvernare și o face și în continuare fără scrupule. Ceea ce înseamnă că acest partid nu crede în nimic, ci doar își alege anumite teme din oportunism. Eu am fost împotriva UDMR și a tuturor formațiunilor maghiare extremiste și înainte de a fi deputat, și după, indiferent de conjunctura politică și de interese. De fapt, eu fac acest lucru și am în mod constant poziții împotriva înstrăinării Transilvaniei din 2010. De atunci, lucrurile au degenerat periculos în direcția autonomiei maghiare, din păcate.
De ce l-ați ales pe Vlad Țepeș ca blazon al partidului?
Marele domnitor întruchipează idealurile de justiție socială și de neatârnare ale poporului român, iar imaginea sa a fost pe nedrept pătată de interpretări fictive sau răutăcioase, profund nedrepte. Asocierea PRU cu imaginea lui Vlad Țepeș reprezintă și un demers în a restabili un adevăr istoric despre acest domnitor care a trecut prin încercări crâncene, dar care ne-a demonstrat că intransigența față de hoție și față de cuceritori dă roade. Ce este șocant la istoriografia europeană e faptul că numele cuceritorilor rapace care au produs imensă suferință popoarelor lumii sunt pomenite cu o aureolă de glorie, în timp ce un domnitor care își apăra sărăcia și nevoile și neamul, precum Vlad Țepeș, este diabolizat. În felul acesta, am ajuns să glorificăm nedreptatea și forța folosită împotriva nevinovaților, dar să condamnăm autoapărarea și salvarea identității unui neam. Acest lucru se poate și în interpretarea greșită a Revoluției din 1948-49. Kossuth ar fi, cică, marele erou, numai că el a vrut subjugarea românilor și chiar exterminarea lor pe propriile lor pământuri, precum și a altor națiuni din cuprinsul Imperiului de atunci, Avram Iancu este, însă, vinovat pentru că a vrut să-și apere neamul. Pe 6 octombrie, la Arad, UDMR a comemorat faptele de așa-zisă vitejie ale celor 13 generali maghiari (deși nu erau toți maghiari, unii erau mercenari) care au luptat pentru ca Ungaria să supună națiunile din preajmă și să le transforme în pașalâcuri ale Budapestei. Istoria este falsificată sub ochii noștri chiar la noi în țară, iar noi ne propunem să corectăm acest lucru. Vlad Țepeș nu este, așadar, doar un simbol al dreptății, ci și o indicare a faptului că ne vrem istoria înapoi, o istorie adevărată în care cei care își apără ființa națională au dreptate să facă acest lucru, iar cei care au încercat să ne anuleze ca neam să primească eticheta cuvenită, de criminali. Avem în Transilvania foarte multe monumente închinat criminalilor care au luptat împotriva românilor și a României, de la Albert Wass la Batalioanele Secuiești ale morții. Cum putem să tolerăm acest lucru? Dacă ne uităm istoria, o să uităm și cine suntem și ce avem de apărat și de păstrat.
Ați înființat la începutul acestei săptămâni Filiala Mureș a PRU. Care sunt impresiile despre această zonă?
Am făcut un turneu de 2 zile în Mureș, Brașov și Prahova, alături de colegii mei Vlad Hogea (prim-vicepreședintele PRU), Horațiu Șerb (secretar general adjunct), George Roncea (vicepreședinte) și Ana Maria Savu. Mă bucur că am găsit și în Mureș (unul dintre centrele vitale ale naționalismului românesc) patrioți adevărați, dedicați idealurilor naționale și foarte conștienți de provocările cu care ne confruntăm din partea extremismului maghiar. Lansez, cu această ocazie, o invitație deschisă către organizațiile cu care ne-am întâlnit la Târgu Mureș să vină alături de Partidul România Unită, pentru a apăra ființa națională și a stopa maghiarizarea Transilvaniei. Mă refer la Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna și Mureş, condus de avocatul Ioan Sabău-Pop, la Uniunea Vatra Românească, aflată sub îndrumarea ing. Florin Oproiescu, la Asociaţia „Avram Iancu” și la președintele acesteia Ioan Berţa, și, nu în ultimul rând, la Despărțământul Astra.
Cum vrea Partidul România Unită să schimbe fața României?
Ne bazăm acțiunea politică pe identificarea celor patru crize adevărate care au lovit România: criza morală, de identitate, criza demografică și, ca o consecință a primelor trei, criza economic, precum și pe consolidarea pilonilor care susțin o națiune: educație, sănătate și siguranța cetățenilor. Doctrina noastră este național-democrată, pe urmele marelui Nicolae Iorga, și în acest sens ne deosebim de tot ceea ce există astăzi pe eșichierul politic românesc. Avem de apărat Transilvania de extremismul maghiar, dar și de realizat reîntregirea României prin reunificarea celor două state românești despărțite artificial de o graniță conjuncturală inventată pentru a slăbi neamul românesc. Propunem un suflu nou în politică, oameni noi, respectul tradiției, credința și valorile strămoșești ca bază de acțiune și de construcție politică.
Cum se raportează PRU la apropiatele alegeri prezidențiale?
Oricine ar câștiga aceste alegeri, România le va pierde cu siguranță pentru că actualii candidați cu șanse sunt reprezentanții unor tabere cu interese precise și deloc favorabile țării. Interesele personale și de grup nu au cum să genereze un președinte pentru România, oricine ar câștiga va fi președinte pentru cei care l-au susținut direct, l-au ajutat și l-au sponsorizat. Atât. Îi îndemn de aceea pe română să meargă la vot ca să diminuăm riscul ca votul lor să fie furat, dar să-l anuleze scriind Vlad Țepeș pe buletinul de vot, pentru a arăta clasei politice că a venit vremea pentru o altfel de raportare la această țară.
Cum definiți naționalismul PRU?
Suntem adepții unui naționalism modern, inteligent și realist, nu dorim nici izolarea României, nici adversități cu alții, dar nici nu putem permite să fim călcați în picioare și transformați într-o colonie economică, socială sau de altă natură. Ne afirmăm dreptul la identitatea românească inclusiv în cazurile pe care anumite cercuri de influență străină insistă să le acceptăm, cum ar fi căsătoria homosexualilor, lucru pe care PRU îl respinge ferm ca un atac la valorile și bunul simț al neamului nostru. Protecționismul economic este un principiu la care ținem mult, îl practică de altfel și țările care ne vor critica primele în momentul în care noi îl vom pune în aplicare, pentru că România este tratată ca o țară de mâna a doua și i se impun lucruri pe care alții le evită fățiș, cum de exemplu renunțarea la capitalul autohton și dependența economică totală de importuri. Nu putem fi o țară puternică dacă noi nu mai producem nimic ci importăm scump mărfuri de proastă calitate, așa cum se întâmplă în prezent! Naționalismul nostru este ceva firesc: avem o țară și vrem să o mai aibă și copiii, și nepoții noștri. Pe cine deranjează acest lucru înseamnă că ne-a pus gând rău, și nouă, românilor, și acestei țări construite cu sânge.
Ce mesaj le transmiteți mureșenilor?
Am un mesaj special atât pentru mureșeni, cât și pentru românii din Harghita și Covasna și, în general, pentru cei care locuiesc în Transilvania și se confruntă cu un proces asiduu și pervers de maghiarizare. Nu vom permite Ungariei să pună mâna pe pământul românesc și nici nu vom lăsa UDMR sau alte formațiuni maghiare să dicteze politica de la București împotriva intereselor naționale. PRU își asumă ca obiectiv oprirea iredentismului maghiar și apărarea Transilvaniei de avansurile nepermise ale Budapestei care sprijină formațiunile maghiare din România pentru a nega dreptul românilor de a trăi în propria lor țară. Toată această creștere a agitației autonomiste are loc, nu întâmplător, într-o perioadă tulbure în care Rusia încearcă să-și extindă zona de influență, iar Budapesta lui Viktor Orban este parte din acest proces. De aceea, acțiunile UDMR și ale celorlalți agenți de influență ai Ungariei sunt o amenințare la adresa securității naționale, pentru că reprezintă încercări ale Moscovei de a destabiliza România din interior prin coloana a V-a a extremismului maghiar. Atragem atenția mereu asupra acestui lucru și vom acționa și politic cu fermitate, pentru a opri acest flagel.
Care este cel mai important lucru pe care ar trebui să îl facă românii în acest moment în care vremurile sunt atât de potrivnice binelui lor?
Cel mai important lucru este să ne iubim și să ne respectăm țara, precum și să ne cunoaștem și să ne apărăm valorile naționale, pentru că numai astfel vom rezista asaltului celor care ne vor împărțiți, sfărâmițați și neputincioși și care vor să ne cumpere pe nimic sau, dacă se poate, să ne ia pe gratis cu totul. Întâi este cultura și apoi civilizația. Dacă nu ne apărăm cultura și identitatea, nu vom rezista nici ca civilizație, pentru că presiunile sunt imense în sensul dezbinării și supunerii. Dacă nu ne iubim limba strămoșească, cultura și credința, nu vom mai fi o națiune, ci o populație ușor de supus și de manipulat conform unor interese străine de binele poporului român. Așadar, ancorarea în tradiție și în identitatea românească nu e opțională, nici un moft pentru timpul liber, ci o necesitate a supraviețuirii noastre ca neam pe aceste meleaguri.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Idealul lui Macovei: o națiune fără religie, fără trecut, fără identitate” (25 septembrie 2014)

MONICA MACOVEI - CONFERINTAFiecare candidat pentru Cotroceni trebuie să se remarce prin ceva. Monica Macovei, de pildă, a vrut să se remarce prin scoaterea religiei din școli și înlocuirea ei cu istoria religiilor. Copiii ar putea astfel să-și aleagă singuri religia, este de părere candidatul. Cum ar fi dacă elevii și-ar alege islamul ca religie, ar fi Macovei fericită? Sau intenția ei este ca românii să nu mai aibă nicio religie și să devină o populație fără identitate?
Nu știu dacă această idee de deznaționalizare și dezmoștenire a poporului român de propria sa istorie și cultură, legate intim de Biserica Ortodoxă, i-a venit Monicăi Macovei din trecutul său de procuror comunist pentru care credincioșii erau dușmanii poporului și obscurantiști, dar exact această atitudine transpare din atitudinea ei față de cursurile de religie. În egală măsură, parcă auzim în subtextul propunerii lui Macovei că religia este opiumul popoarelor, în timp ce istoria religiilor ar fi eliberatoare. Adică propria istorie și tradiție le este dăunătoare copiilor noștri, numai istoria celorlalți este lămuritoare. O anunț pe Monica Macovei că nivelul cultural cerut de istoria religiilor nu se atinge așa ușor, dar probabil că Macovei nu știe ce înseamnă istoria religiilor de vreme ce o propune pentru elevi începând cu școala primară. A învăța despre alții este ulterior parcurgerii propriei culturi, la fel cum nu poți învăța o limbă străină înainte de a ști limba română. În caz contrar, nu vei ști nici limba maternă, nici limba străină, lucru care se întâmplă în zilele noastre tocmai pentru că îi trimitem pe copii să învețe limbi străine înainte să deprindă româna. În lumina acestei comparații, propunerea lui Macovei este echivalentă cu a nu mai avea clase de limba română, ci de istoria lingvisticii, urmând ca elevii să fie liberi să își aleagă ei limba pe care să o învețe ulterior, după ce vor parcurge istoria tuturor limbilor vorbite (dar și a celor așa zis ”moarte”) ale lumii, pentru că altfel le îngrădim libertatea dacă îi aruncăm direct într-o anume limbă maternă.
Dar perversitatea procurorului comunist nu se oprește la ignorarea voită sau inconștientă a regulilor de bază ale educației, ci își arată adevărata față atunci când analizăm consecințele unei asemenea propuneri. Poporul român nu va mai fi nici creștin, nici majoritar ortodox, ci va deveni o populație amețită de tot felul de idei la o vârstă la care nu are capacitatea de a decide în cunoștință de cauză, așa încât nu va mai avea nicio religie, nicio tradiție, prin urmare nu va mai fi un popor.
Idealul de națiune pe care îl prezintă Macovei este cel al unei adunături de indivizi pe care nu-i mai unește nimic, care nu au nimic în comun și care sunt aruncați la maturitate în lume fără nicio substanță lăuntrică, fără nicio valoare provenind din comunitate. Cum ar arăta națiunea română educată în spiritul lui Macovei? Ar arăta ca Macovei, o oportunistă gata să slujească pe oricine dă mai mult și dispusă să își ponegrească propria țară în orice mod doar ca să fie băgată în seamă în străinătate. Evident că Macovei nu a avut ore de religie în școală, altfel ar fi auzit de păcatul trădării propriului popor. O țară de Macovei, asta și-ar dori candidata în discuție, de oameni care au trecut de la slugărnicia comunistă la cea ”capitalistă” fără nicio emoție pentru că, fundamental, nu s-a schimbat nimic, doar direcția lingușelii. Macovei este exemplul clar al personalității fără religie, fără țară, fără trecut (altul decât cel personal ascuns cu grijă pentru că strică la CV). Nu, nu vrem ca românii să ia exemplul lui Monica Macovei și de aceea avem nevoie nu doar de religie în școală, avem nevoie și de Biserică, avem nevoie de tradiții și de tot ceea ce ne poate păstra identitatea românească într-o lume care ne încurajează să ne înstrăinăm de noi înșine ca să fim vânduți și risipiți mai ușor.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Ferește-ne, Doamne, de Ungaria prietenă!” (26 septembrie 2014)

hunor-daulParafrazând titlul unei cărți impresionante a profesorului Larry Watts, trebuie să ne gândim serios cum ne vom apăra de Ungaria, țara care a întrerupt recent livrarea de gaze către Ucraina ”din motive tehnice”. Motivele tehnice vin, sper că nu se îndoiește nimeni, de la Moscova, care folosește Ungaria pentru a distruge statul ucrainean. Iar dacă pe frontul de est, Ucraina se apără singură, pe frontul dinspre Vest, cu Ungaria cea europeană, e lipsită de apărare. Noi suntem în aceeași situație. Stăm cu ochii pe evoluțiile inamicului tradițional de la Răsărit, dar nu avem grijă de Ungaria prietenă care, atunci când Rusia o va cere, ne va bloca dinspre Vest la fel cum face zilele acestea cu Ucraina.

Ungaria este, altfel, foarte prietenoasă, vrea dezvoltarea de relații economice cu România în timp ce subvenționează destrămarea statului român prin manevrele UDMR. Dar orice proiect strategic am construi cu Ungaria, el poate fi blocat într-o clipă dacă Moscova o cere. Orice conductă care ne leagă de Ungaria poate deveni un cal troian. Nu poți construi nimic cu o Budapestă pregătită să întoarcă armele împotriva ta când te aștepți mai puțin.

Șocul vine de la popularii europeni, care l-au susținut pe Viktor Orban în campanie și care acum îi trimit bezele lui Kelemen Hunor. La întâlnirea liderului UDMR cu șeful PPE, Joseph Daul, Hunor a dat glas din nou marilor idealuri ale comunității maghiare, printre care, la loc de cinste, se află proiectul de autonomie secesionistă. Iar PPE zâmbește, la fel cum a făcut și în fața delirului horthyst al lui Viktor Orban. Se consolidează astfel teoria că anumite forțe din Europa ne vor federalizați, împărțiți, desființați, iar PPE este reprezentantul acestor forțe care nu ezită să se folosească de extremiștii maghiari din Ungaria și din România pentru a ne pune țara pe butuci.

Dacă cineva din Europa vrea distrugerea României, o să aibă o mare surpriză. Același lucru l-au vrut URSS și multe alte imperii, dar nu au reușit. Noi suntem încă naivi și credem că mai avem prieteni, în timp ce ne uităm supărați la dușmani. Ferește-ne Doamne de prieteni, în acest caz…

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

PARTIDUL ROMÂNIA UNITĂ: ”Monica Macovei vrea educație comunistă în școlile românești” (26 septembrie 2014)

copii-religiePartidul România Unită observă cu îngrijorare reintroducerea în spațiul public, sub pretextul campaniei electorale prezidențiale, a directivelor fostului KGB implementate în România prin Partidul Comunist și comisarii fostei URSS.

Astfel, doamna Monica Macovei, fostă membră a Partidului Comunist Român timp de nouă ani, încă din timpul facultății care a transformat-o în procuror al Republicii Socialiste România, se face portavoce a foștilor comuniști și bolșevici, prin susținerea eliminării religiei din școli și atacarea unuia dintre pilonii principali ai statului român, Biserica Ortodoxă Română, ai cărei preoți și călugări au fost întemnițați cu miile sub regimul comunist impus de sovietici.

Predarea religiei în școli a fost eliminată din România în primul an al dictaturii regimului comunist, imediat după instaurarea Republicii Populare ‘Române’, în 1948. Reluarea unei teme de inspirație comunistă într-o campanie pentru președinția României din anul 2014 neagă însăși condamnarea regimului comunist și declararea acestuia drept ‘ilegitim și ilegal’ de către actualul președinte al României, Traian Băsescu.

Religia, contestată de doamna Monica Macovei, constituie o parte integrantă și definitorie a culturii europene și, cu atât mai mult, a culturii române. În marea majoritate a țărilor europene, religia se predă în cadrul sistemului de învățământ public, având un rol recunoscut și apreciat în societate, cu implicații profunde în dezvoltarea socio-culturală.

În chiar țara în care se află sediul principal al Parlamentului European și unde doamna Monica Macovei se manifestă constant împotriva României din postura de europarlamentar PDL, respectiv Belgia, religia se predă în școli de două ori mai mult decât în România. Pentru informarea corectă a opiniei publice, iată timpul alocat educației religioase, în planurile de învățământ din majoritatea țărilor europene: Anglia și Țara Galilor — 1 oră, Austria — 2 ore, Belgia — 2 ore, Danemarca — 1 oră, Germania — 56-62 ore (an), Grecia — 2 ore, Islanda — 1 oră, Irlanda — 92 ore (an), Italia — 1,5 ore, Luxemburg — 3 ore, Malta — 2 ore, Norvegia — 78 ore (an), Portugalia — 1 oră, Spania — 1,5 ore, Suedia — 1 oră.

Doamna Monica Macovei se pune sub steag străin în reclamele sale electorale, afirmând că vrea să îndrepte România spre America. Dar America reală și profundă este, în procent de 78 la sută, creștină, ceea ce doamna Macovei pare să nu știe.

Prin manifestarea sa anticreștină, doamna Monica Macovei se exprimă totodată și împotriva Constituției României, un act incompatibil cu statutul de fost înalt demnitar, respectiv de fost Ministru al Justiției. Astfel, potrivit Constituției României, art. 32, alin. (7), ‘în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege’, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor Uniunii Europene. Legislația din România respectă normele europene și promovează un sistem de învățământ comparabil cu cel existent în majoritatea statelor Uniunii Europene.

Ca și în cazul Icoanelor din școli — păstrate la locul lor în ciuda atacului anticreștin al unor ONG-uri extremiste care au pierdut în instanță în fața drepturilor copiilor—, Religia în școli, cu posibilitatea alegerii opționale de către părinți, se desfășoară potrivit principiilor democrației prin voința expresă a comunităților locale. Astfel, în concordanță cu prevederile art. 26, alin. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului ‘părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor’.

Orice altă încercare de a impune prin ‘ordin de sus’ vreo modificare a acestui statut încalcă înseși drepturile fundamentale ale omului, ale copilului, pe care doamna Monica Macovei susține cu înfocare că le apără. Este posibil ca doamna Macovei să apere doar drepturile omului care se declară descendent din maimuță, cum pare să fie cazul dânsei, situație care nu este conformă cu realitatea pe care o împărtășim, noi, românii, dar și întreaga creștinătate.

Este bine de amintit în acest context că Școala în România s-a născut în pridvorul Bisericii Ortodoxe Române, primele școli și tipărituri din țara noastră fiind lucrarea Bisericii strămoșești. Până la momentul adoptării Legii Instrucțiunii publice din 1864, învățământul românesc s-a desfășurat aproape exclusiv în cadrul Bisericii, iar în perioada Regulamentului organic ierarhii Bisericii aveau și atribuții de efori ai școlilor. Prin Legea Instrucțiunii publice din 1864, religia deținea, de asemenea, un loc important, consolidat de Legea Regatului României nr. 54 din 1928, pentru regimul general al cultelor, anulat complet prin Decretul 177 din 1948, perioadă în care doamna Monica Macovei dorește să readucă România.

Doamna Monica Macovei, deși s-a transformat în purtătoare de cuvânt a asociațiilor ateiste care se află în campanie pentru eliminarea religiei din școli, se prezintă în CV-ul său cosmetizat de candidată la președinția României ca reprezentantă a Bisericii Greco-Catolice, confesiune la care s-ar fi reconvertit după prima sa credință, în comunism. Să înțelegem că și această Biserică susține eliminarea religiei din școli și dezideratele ONG-urilor anticreștine, care afirmă, pe urmele lui Karl Marx, că ‘religia este opiumul popoarelor’ ?

Partidul România Unită solicită Bisericii Ortodoxe Române să-și prezinte poziția publică față de propagandă de tip comunist a doamnei Monica Macovei împotriva religiei în România.

Deputat BOGDAN DIACONU

Presedintele Partidului România Unită

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”Românii timoceni în al doilea război mondial”

grup-de-romani-din-valea-timocului-printre-care-mos-calin-gherghina-si-cristea-sanduUnul dintre punctele aflate în fruntea listei “problemelor de rezolvat” ale diplomaţiei româneşti în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost situaţia românilor din Peninsula Balcanică, fie ei pe teritoriul Bulgariei, Macedoniei sau Iugoslaviei.
Problema românilor timoceni a fost reliefată în numeroase lucrări de specialitate, studii, articole, sinteze, cele mai multe dintre ele realizate având ca punct de plecare documente de arhivă. Documentele aflate în fondurile de arhivă deţinute de Ministerul Afacerilor Externe, respectiv la fondurile România, Germania sau Dosare Speciale, dar mai ales cele aflate în fondul Conferinţa de Pace de la Paris, dau posibilitarea recreării unei imagini de ansamblu asupra problemelor etnice, economice, sociale sau militare ale românilor trăitori peste graniţele României, cu privire specială asupra celor aflaţi în statele vecine, din Peninsula Balcanică.
În studiul intitulat „Românii de peste hotare” se realizează o estimare numerică a românilor trăitori în Peninsula Balcanică, cu specială privire asupra celor din spaţiul iugoslav. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.22; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei.
Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat “Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”. În material este cuprinsă o lucrare întocmită de prim-secretarul de legaţie Mihai A. Blenche, în 1935, cu privire la soarta tuturor grupărilor româneşti din străinătate. În ceea ce priveşte Iugoslavia, datele culese de Blenche au fost sintetizate astfel: “Nici înainte şi nici după războiul mondial nu s-a publicat vreo statistică reală în Iugoslavia asupra minorităţilor române. După datele oficiale ale recensământului iugoslav din anul 1921, numărul românilor din Macedonia sârbească şi din Valea Timocului ar fi de 151.829 suflete, din care numai 10.500 în Macedonia şi 74.090 suflete în Banatul Sârbesc, adică în total 229.398 suflete. În realitate, numărul lor total e mult mai mare”.

Diferende interaliate în problema românilor din Peninsula Balcanică

Problemele noului statut al Balcanilor, situaţia românilor din aceste zone şi a atitudinii oficialilor români sunt cuprinse în „Memoriul redactat de domnul ministru Mihai Antonescu şi remis domnului Killinger, în ziua de 23 aprilie 1941”, în care, după analiza istoricului relaţiilor româno-iugoslave, a consecinţelor internaţionale ale schimbărilor teritoriale, se revine radical asupra vechii atitudini oficiale adoptată de România după încadrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles: “România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-est, faţă de toate ţările din acest sector şi care au câştigat teritorii în 1940-1941”, solicitând formarea unei Macedonii libere, a unui teritoriu în care să fie recunoscută populaţia românească din Valea Timocului şi Vardar sau un condominium germano-româno-italian pentru regiunea Timocului.
Toate aceste informaţii trebuie coroborate cu cele rezultate din şedinţele Biroului Păcii, care se găsesc în Fondul Dosare Speciale, ca şi în Arhivele Militare. Spre exemplificare, problema relaţiilor românilor timoceni cu România, a unui eventual ajutor dat de autorităţile de la Bucureşti, a intrat, mai cu seamă din primăvara anului 1941, în atenţia forurilor militare de decizie. La 6 aprilie 1941, Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificărilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu două zile înainte, aderase la Pactul Tripartit, a fost înlăturat de la conducere. Noul guvern, condus de Dušan Simovič, a refuzat să ratifice aderarea la Pact şi a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.
Hitler a hotărât să zdrobească Iugoslavia din punct de vedere militar şi statal, ordonând comandamentului armatei de uscat şi celui al aviaţiei militare să facă pregătirile militare corespunzătoare (cf. Andreas Hillgruber). Forţele aliate destinate acestei operaţiuni erau 56 de divizii, italiene, ungare şi bulgare, cărora, teoretic, li se puteau opune 31 divizii iugoslave şi 21 divizii greceşti. În seara de 5 aprilie 1941, Legaţia Germană din Bucureşti a primit indicaţia să-l informeze oficial pe Conducătorul Statului Român, Generalul Ion Antonescu, despre ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma să înceapă în ziua următoare. Antonescu a declarat că România nu ridică nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, cu care a întreţinut totdeauna relaţii de prietenie, deşi Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotenţiar la Bucureşti, Ghigi, să ridice pretenţii cu ocazia apropiatei împărţiri a Iugoslaviei.
Ca atare, în respectiva campanie, România va sta deoparte, dar, dacă trupele ungare ar intra în partea iugoslavă a Banatului, el va da ordin armatei române să-i înfrunte pe unguri. La 8 aprilie 1941, România şi-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului că avioane iugoslave bombardaseră Orşova, ca răspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi româneşti. Poziţia autorităţilor române, afirmată în acest fel, s-a modificat la aflarea veştii despre hotărârile luate de Ribbentrop şi Ciano la Conferinţa de la Viena din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împărţirea Iugoslaviei.
La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german şi celui italian, în care se preciza că, deşi România nu a urmărit până în prezent o expansiune teritorială pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii făcute Ungariei şi Bulgariei au creat o situaţie nouă. Mai exact, el solicita, în afară de o revizuire generală a frontierelor Europei de Sud-Est, alipirea la România a Banatului iugoslav şi crearea unei Macedonii libere, cu administraţie autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului şi Vardarului. Hitler avea, însă, alte planuri cu regiunile respective. În timp ce Banatul de Vest fusese deja promis Ungariei, regiunea Porţilor de Fier (unde la propunerea lui Neubacher urma să se construiască o hidrocentrală în vederea aprovizionării satelor dunărene cu electricitate) trebuia să devină un fel de condominium al tuturor statelor interesate. La 16 mai 1941, Mihai Antonescu i-a propus însărcinatului cu afaceri italian, Formentini, să deschidă un coridor românesc prin Valea Timocului, până la noua frontieră a Albaniei Mari, pentru a pune o “barieră latină” în calea expansiunii popoarelor slave. Planul nu a putut fi, bineînţeles, realizat.
Românii din Iugoslavia o duceau tot mai greu…
România a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul iugoslav în exil abia la începutul lunii mai. În acest context, în aprilie 1941, Biroul 1 Frontul de Sud din compunerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major român întocmea un “Studiu sintetic asupra Banatului şi Timocului iugoslav”. După examinarea forţelor armatei iugoslave, a plasării diferitelor mari unităţi şi eventualelor direcţii de atac, se făcea, în a doua parte a studiului, o prezentare complexă a regiunii Timocului iugoslav, din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, subliniindu-se existenţa masivă a elementului românesc în această zonă.
Situaţia materială a populaţiei s-a deteriorat progresiv, mai cu seamă a celei de naţionalitate română, care, pe lângă nenumăratele neajunsuri materiale, avea de suportat şi prigoana înteţită din partea autorităţilor. Notele informative ale unităţilor militare române aflate în zona graniţei cu Iugoslavia subliniau aceste realităţi, raportând forurilor superioare că “sârbii prigonesc pe români, nu le dau voie să înveţe carte românească, le fac mari neajunsuri”, în condiţiile în care “viaţa este foarte scumpă, fapt ce determină pe cei din jurul frontierei să treacă clandestin în România după alimente: zahăr, grăsimi, porumb, ouă, cartofi, etc.”.
Instalarea, în octombrie 1940, la Prahovo a unui lagăr de concentrare a germanilor care se repatriau din Basarabia, a determinat scumpirea accentuată a vieţii mai ales în regiunea Negotin “de unde sunt aprovizionaţi şi hrăniţi germanii din lagăr”. Prezenţa militarilor germani a determinat revolta populaţiei, care, şi înainte de instalarea lagărului, avea nivelul de trai cel mai redus din Iugoslavia. “Ţăranii din regiunile învecinate lagărului s-au răsculat, însă intervenţia jandarmilor a înăbuşit revolta populaţiei. În timpul acţiunii de reprimare au fost omorâţi opt ţărani”.
Singurul ajutor pe care îl puteau spera românii timoceni era cel care ar fi putut veni din partea autorităţilor române. În Consiliul de Miniştri din 1 august 1941 s-a discutat şi problema ajutorării acestor fraţi aflaţi în mare nevoie. O delegaţie a românilor timoceni şi a românilor din Banatul de Vest a fost primită, la 31 iulie 1941, de Mihai Antonescu; i s-a atras atenţia că în aceste zone lipseau zahărul, petrolul, cărbunii şi sarea. Cel care a stat de vorbă şi cu I. Marinescu, ministrul Economiei Naţionale a fost preotul Suveică – blamat de Onisifor Ghibu în anii Unirii. Se dorea realizarea unui recensământ, sub acoperirea realizării unei liste a consumatorilor, pentru a nu provoca “o acţiune de propagandă bulgară sau sârbă împotriva noastră”.
Mihai Antonescu sublinia, în cadrul Consiliului, că “în înţelegere cu Serviciul Secret şi cu Direcţia Propagandei s-au organizat echipe care vor merge în special în Timoc, cu aerul unor societăţi de cultură, care distribuie cărţi, icoane şi alte mici semne de credinţă sau de legătură românească – am făcut chiar unele chirilice – şi cu această ocazie vor solicita pur şi simplu celor care le primesc ca să semneze, dacă mai vor să primească şi altele din ţara care le trimite. În modul acesta putem avea o evidenţă. Pe de altă parte, am ajuns, sprijinind pe părintele Suveică şi pe delegaţii timoceni şi bănăţeni care lucrează acolo, la colectarea unui număr foarte important de semnături, pe care, încă de acum trei săptămâni, le-am trimis la Berlin.
Am primit şi alte noi declaraţii de voinţă, chiar o constituire de comitet, un fel de Consiliu Naţional al Timocenilor, care se aşează ca organ de legătură cu Guvernul Român. Nu voi publica constituirea acestui organ al timocenilor decât după ce voi avea terminate toate operaţiile de informaţie şi control la faţa locului a acestor «agenţi culturali», care lucrează mai acoperit. În această privinţă, am avut discuţii şi cu Legaţia germană şi cu Berlinul, în aşa fel ca ceea ce întreprind este ceva ce fac în mod măsurat, ca să avem rezultate mai sigure”.
Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia.
În anii 1942-1943, în cadrul Biroului Special pentru Problemele Păcii, constituit la iniţiativa lui Mihai Antonescu, coordonat de diplomatul Vasile Stoica, a fost întocmit un material intitulat „Românii de peste hotare”, cu participarea unor profesori universitari şi membri ai Academiei. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.221; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei. Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat „Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”.
În bisericile româneşti, slujbele se ţineau în limba… sârbă!
În iunie 1943, Secţia II a Marelui Stat Major aducea la cunoştinţă faptul că „în toate bisericile româneşti, slujba religioasă se face în limba sârbă, fiind oprit a se oficia româneşte”. Se solicită forurilor superioare intervenţia pe lângă Misiunea Militară germană din România care ar fi putut cere autorităţilor militare germane din Serbia „să se oficieze, acolo unde majoritatea locuitorilor din sat o formează românii, slujba religioasă în româneşte sau, în orice caz, să li se acorde şi românilor dreptul de a se ruga în limba lor”.
Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia. La 18 iunie 1943, Secţia II Informaţii-Contrainformaţii a Marelui Stat Major transmitea Secţiei 7 Legături cu Armatele Aliate, o informare cu privire la modul „cum sunt trataţi românii din Iugoslavia”.
Lipsiţi de articole de primă necesitate, precum sare, petrol, grăsimi şi tutun, românii din Timoc treceau frecvent Dunărea, aprovizionându-se din satele româneşti cu cele necesare. Autorităţile sârbeşti, în acord cu cele germane, au sistat micul „trafic de frontieră”, luând măsura de a ridica bărcile românilor, „lăsându-le numai pe care deteriorate, care aproape sunt inutilizabile. Din această cauză, timocenii trec noaptea şi se înapoiază pe înserat, pentru a scăpa de controlul autorităţilor de frontieră vecine, care iau măsuri severe contra celor prinşi”. Autorităţile române, Mareşalul Ion Antonescu personal s-au preocupat de această problemă şi au încercat rezolvarea ei. La 10 august 1943, colonelul C. Ionescu, şeful Secţiei II din Marele Stat Major, se adresa Ministerului de Finanţe, Ministerului Economiei Naţionale şi Ministerului de Interne, arătând că „pentru a veni în ajutorul românilor din Timoc, care trăiesc foarte greu, domnul Mareşal a aprobat trecerea lor pe teritoriul românesc pentru a-şi procura de acolo cele necesare”.
Se cerea, pentru întocmirea unei convenţii în această privinţă cu autorităţile germane – care, de altfel, nu a fost niciodată încheiată – „a examina această propunere în părţile ce interesează acel departament şi a ne comunica cât mai urgent condiţiile şi măsura în care ele ar putea fi satisfăcute”.
Motivele pentru care autorităţile sârbeşti şi germane se împotriveau comerţului frontalier şi pentru care convenţia mai sus menţionată nu s-a putut materializa în nici un fel, sunt explicate de generalul Hansen la 18 august 1943: „Măsurile ce sunt în curs de executare actualmente pentru sporirea siguranţei cursului Dunării, cer, după părerea Generalului Comandant Militar al Serbiei, o limitare a acestui trafic frontalier, căci este imposibil să nu se vadă pericolul introducerii frauduloase de partizani. La aceasta se adaugă şi oarecare obstacole de ordin economic, căci locuitorii din ţinutul Timocului, având în vedere sărăcia lor, ar putea să intre în conflict cu dispoziţiile de devize şi cele de export existente”.
Pentru toate aceste probleme însă, pentru care autorităţile germane şi sârbeşti dădeau impresia a avea „toată înţelegerea”, se propunea şi o soluţie: „Recunoscând însă starea precară a populaţiei şi în dorinţa de a ajutora pe cât posibil, el [Generalul Comandant Militar al Serbiei] propune facerea unui dar din partea Crucii Roşii din România, care să se importe în Serbia şi să se împartă acolo. Astfel s-ar putea aduce o ajutorare, fără ca să se atingă interesele militare”.
Se pare că propunerea a fost găsită de către autorităţile române suficient de raţională; ele au şi propus ca „Societatea de Cruce Roşie Română” să distribuie aceste materiale populaţiei româneşti prin intermediul Oficiului Consular român din Serbia, sau prin înfiinţarea unui oficiu propriu în regiunea Timocului, locuită de români”. Fără a minimaliza simpatia de care românii din Timoc, printre alţii, se bucurau din partea autorităţilor române, nu ne putem împiedica să constatăm că nu numai de ajutoare din partea Crucii Roşii aveau nevoie românii din Timoc! Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem, în aceeaşi măsură, că situaţia politică şi mai ales cea militară nu permiteau gesturi frăţeşti, umanitare, care să intre în contradicţie cu nevoile militare şi politice. Autorităţile de la Bucureşti nu puteau risca un conflict deschis cu reprezentanţii Misiunii Militare germane aflaţi în România.
„Nici o milă faţă de populaţia românească”…
În anul 1942 situaţia românilor din Iugoslavia, a românilor timoceni, a continuat să se deterioreze: „Situaţia românilor din Iugoslavia este cât se poate de îngrijorătoare. Sârbii, germanii şi ungurii s-au constituit în grupuri etnice recunoscute şi acţionează pe cont propriu, susţinându-şi interesele. Românilor nu li s-a permis să-şi constituie grup etnic. Ei sunt lăsaţi în voia soartei, iar toţi ceilalţi lucrează după bunul plac. În prezent li se ia tot ce există aliment prin sate şi aceasta nu de către armata germană, ci de conducătorii satelor şi oraşelor, care în prezent sunt şvabi şi sârbi şi care n-au nici o milă faţă de populaţia românească. Vitele românilor sunt luate şi tăiate în satele şi oraşele şvăbeşti şi sârbeşti. Populaţia românească suferă mult şi este în culmea disperării”.
Nu se pot nega eforturile pe care autorităţile române le-au făcut pentru a uşura situaţia românilor timoceni, fie aflaţi în Iugoslavia, fie în lagărele germane. Urmare a acestor eforturi a fost eliberarea românilor timoceni aflaţi în lagărele de la Belgrad şi Zemun.
VLAD HOGEA

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”România – de la Marea Unire, la Marea Prăbușire”

România Mare - Harta ideală a naţiuniiLa începutul secolului XX, România se afla încă în sfera de influenţă a Puterilor Centrale. Abia în 1912-1913, în timpul războaielor balcanice, eforturile conjugate franco-ruse au reuşit să schimbe definitiv orientarea în favoarea Antantei. “Definitiv” e un fel de-a zice, pentru că, în ajunul şi după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, un întreg complex de împrejurări avea să ne arunce în tabăra Germaniei. Să ne oprim, deocamdată, la bilanţul primului război mondial. Documentele politice interne care au consfiinţit Întregirea Ţării (Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918, Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918, Rezoluţia privind Unirea Transilvaniei cu România din 18 noiembrie/1 decembrie 1918) au fost urmate de tratatele internaţionale privind noul statut teritorial şi politic al României. Astfel, în Tratatul de Pace cu Austria (Saint-Germain, 10 septembrie 1919) se stipula că “Austria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei” , în Tratatul de Pace cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 27 noiembrie 1919) se fixau fruntariile aşa cum fuseseră ele la 1 august 1914 , iar Tratatul de Pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) marca renunţarea acestei ţări, în favoarea României, “la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor [Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, aparţinînd] fostei monarhii austro-ungare” . De asemenea, trebuie subliniat că, în absenţa unei recunoaşteri din partea Uniunii Sovietice a Unirii Basarabiei cu România, această lipsă a fost suplinită de Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, care, prin Tratatul de la Paris încheiat cu România la 28 octombrie 1920, declarau că “recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” şi că “vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă” .
În mod corect s-a afirmat că “prin Unirea din 1918, graniţele politico-statale aproape s-au suprapus peste cele etnice, situaţie care se menţine pînă în 1940, cînd României i-au fost impuse trei dureroase cedări teritoriale” . Istoricul Andreas Hillgruber avea să constate că “extinzîndu-şi teritoriul, România a devenit un stat saturat, nevoit să-şi orienteze în aşa fel politica externă, încît să-şi păstreze teritoriile şi să-şi asigure frontierele în trei direcţii. Împotriva eforturilor de revizuire făcute de Ungaria s-a ridicat Mica Antantă [Mica Înţelegere], creată în 1920/1921, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi asupra căreia diplomaţia francază a început să exercite foarte curînd o influenţă dominantă. Împotriva unor tendinţe similare din partea Bulgariei, în 1934 s-a încheiat Înţelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia” . Totodată, trebuie să arătăm că, în perioada interbelică, România a încheiat tratate de prietenie sau convenţii de alianţă şi cu alte state decît cele menţionate; în acest sens, amintim: Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei din 1921 (reînnoită în 1926), Tratatul de prietenie dintre Franţa şi România din 1926 (prelungit în 1936), precum şi Tratatul dintre Italia şi România, din acelaşi an.
O contribuţie esenţială în trasarea unor jaloane ale politicii externe a ţării noastre a avut-o Ministrul Afacerilor Străine din 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu. Lucrarea sa, Politica externă a României , dă măsura întreagă a omului politic de al cărui nume se leagă protocolul semnat cu Maksim Litvinov privind pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS, din 1936. Prin acest act, guvernul Uniunii Sovietice recunoştea, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, că “trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului Regal al României” . Nu se poate omite nici semnarea, de către U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia, Iugoslavia şi România (sub ministeriatul aceluiaşi Titulescu) a Convenţiei de definire a agresiunii (Londra, 1933), care, din păcate, avea să fie încălcată brutal cîţiva ani mai tîrziu.
Istoricul Ioan Mamina se opreşte asupra importanţei vitale a misiunilor diplomatice ale României, despre care consideră că “au reprezentat staţiile, liniile de comunicaţie şi de exprimare” a politicii noastre externe. Iată lista statelor unde România avea reprezentanţe diplomatice (agenţii, apoi legaţii): Albania, Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cehoslovacia, Chile, Danemarca, Egipt, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ungaria, URSS, Uruguay, Vatican, Venezuela. O importanţă aparte a avut legaţia română de pe lîngă “Societatea Naţiunilor”, misiune diplomatică pe care a condus-o, între 1928 şi 1936, Constantin Antoniade .
În cele ce urmează, vom analiza principalele direcţii ale politicii externe a României între 1938-1940, perioadă de maximă importanţă nu doar pentru destinul statului român, ci pentru stabilitatea Europei şi a lumii în ansamblu. Asupra evenimentelor vieţii politice internaţionale din acei ani şi a modului în care acestea s-au răsfrînt asupra ţării noastre s-au scris numeroase lucrări de specialitate, între care apariţia editorială cea mai recentă este reprezentată de tratatul de Istoria românilor, realizat sub egida Academiei Române .
După căderea guvernului Goga-Cuza, la 10 februarie 1938, şi instaurarea dictaturii carliste, puterea de la Bucureşti voia să dea semnale clare că nu va avea loc o răcire a relaţiilor cu Germania, ba dimpotrivă. Gheorghe Tătărescu sublinia, la 16 februarie 1938: “Comunitatea de interese economice şi simţăminte de bună prietenie vor continua să dea raporturilor noastre cu Germania o dezvoltare tot mai satisfăcătoare”. Istoricul Ioan Chiper arăta că “Anschlussul [din 13 martie 1938] – actul de forţă al Germaniei, prin care erau încălcate prevederile Tratatului de la Saint-Germain şi prin care Germania nazistă proceda la prima agresiune şi expansiune teritorială – avea să schimbe într-o măsură însemnată nu numai configuraţia politcă a Europei, ci şi raportul de forţe din Europa, cu implicaţii importante pentru situaţia României şi pentru relaţiile româno-germane” . Acelaşi istoric preciza că “ocuparea Austriei de către trupele germane atrăgea după sine o creştere considerabilă şi periculoasă pentru ţările sud-estului european a factorului de putere german” şi, tocmai de aceea, “măsurile decise la Bucureşti imediat după Anschluss şi întreaga activitate a diplomaţiei româneşti începînd din martie 1938 deschideau o nouă etapă în relaţiile româno-germane” . La 19 martie, Carol al II-lea declara că “Anschlussul trebuia să aibă loc” şi că el îl saluta acest act “cu recunoştinţă”. Se temea însă că metodele şi momentul Anschlussului vor duce la complicaţii cu Anglia şi Franţa. Exista, evident, o vizibilă preocupare pentru conservarea graniţelor româneşti, în contextul unor revizuiri de frontiere în Europa. În replică, Hitler anunţa că Germania “nu are nici un fel de aspiraţii teritoriale în Balcani” şi că “nu este interesată de problemele teritoriale dintre statele balcanice” .
În legătură cu jocul extern al României în lunile care au urmat, Hillgruber este de părere că, în perioada crizei regiunii sudete (partea din Cehoslovacia care era locuită, în majoritate, de etnici germani – vizată de Reich în perspectiva creării “Spaţiului Vital”), “privind retrospectiv politica guvernului român din vara anului 1938, se pot constata următoarele tendinţe: sub presiunea poziţiei adoptate de Polonia şi de teamă că România ar putea deveni teatru de război între Germania şi Rusia, guvernul român se opune insistenţelor Franţei în problema trecerii trupelor sovietice prin România. (…) Pentru Regele Carol, factorul hotărîtor în politica europeană în timpul crizei şi într-un eventual conflict era Marea Britanie, a cărei poziţie era în mare măsură determinantă pentru România. Faţă de Germania, politica românească este deosebit de precaută şi rezervată. Ea încearcă, ce-i drept, să preîntîmpine o prea mare extindere a puterii Germaniei în sud-estul Europei” . La 1 septembrie 1938, Carol al II-lea se gîndea la “legături cît mai strînse cu Franţa şi Anglia, fidelitatea absolută a aliaţilor noştri, să nu ne lăsăm angajaţi niciodată într-un conflict cu Germania, iar faţă de U.R.S.S. nici o legătură strînsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil. (…) Cheia situaţiei tot Anglia este” .
După Acordul de la Munchen din 29-30 septembrie 1938, situaţia s-a schimbat radical, în sensul că regele s-a decis să acţioneze energic pentru o apropiere politică de Germania. În acest context, se lua în calcul şi posibila dispariţie a Micii Înţelegeri, care putea conduce la slăbirea capacităţii României de a face faţă pretenţiilor revizioniste maghiare. De aceea, “se impunea găsirea unor noi soluţii care puteau fi folosite pentru menţinerea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii ţării” . Eşecul convorbirilor pe care suveranul le-a purtat între 15 şi 20 noiembrie la Londra şi Paris l-au determinat pe conducătorul statului român să-şi înfrîngă rezervele, să treacă peste prejudecăţi şi să se întîlnească cu Hitler, la 24 noiembrie, la Berghof, pentru a-i prezenta obiectivele României: relaţii comerciale bune cu Europa centrală, în primul rind cu Germania; un drum de legătură sigur spre Europa centrală; cunoaşterea poziţiei Germaniei în problema pretenţiilor revizioniste ungare faţă de România, precum şi în problema Ucrainei subcarpatice. Răspunsurile primite de la Fuhrer au fost nuanţate, dar liniştitoare: ţara noastră nu era ameninţată. Între 25 şi 26 noiembrie, Carol s-a întîlnit la Leipzig cu Hermann Goering, astfel debutînd convorbirile cu privire la încheierea unui tratat economic româno-german.
Totuşi, bunele raporturi dintre cele două state aveau să fie grav tulburate numai cîteva zile mai tîrziu, prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 membri ai Mişcării Legionare, la ordinul suveranului Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Această măsură sîngeroasă şi pripită a produs stupefacţie la Berlin, iar tensiunea dintre cele două ţări, în loc să scadă, a crescut simţitor. România avea să revină la vechiul ei obiectiv al politicii ei externe: “de a interesa puterile occidentale şi, în primul rînd, Marea Britanie, în sud-estul european şi de a realiza legături cît mai strînse între acestea şi România. Evenimentele din martie 1939 au oferit prilejul pentru o înaintare spectaculoasă în această direcţie” .
La 15 martie 1939, se produce dezmembrarea Cehoslovaciei şi dispariţia acestui stat de pe harta Europei. România face demersuri pentru încheierea unui tratat economic cu Germania (Tratatul “Wolthat”, după numele înaltului responsabil german care s-a ocupat de negocierea condiţiilor), semnarea avînd loc la Bucureşti, la 23 martie; în paralel, încearcă să obţină solide garanţii franco-britanice, a căror publicare, la 13 aprilie, este întîmpinată cu satisfacţie la Bucureşti. Această duplicitate este observată şi de Hillgruber, căruia nu-i scapă că “în pofida marii importanţe economice a acordului româno-german, România a rămas pînă în timpul războiului între marile fronturi politice care se conturau” . De altfel, preponderenţa în guvern a cercurilor francofile şi anglofile a determinat încheierea unor acorduri economice similare celui cu Reichul atît cu Franţa (31 martie), cît şi cu Anglia (11 mai). Totuşi, trebuie spus că “semnarea Tratatului [“Wolthat”] a însemnat pentru economia românească un adevărat succes. Această colaborare rezolva problema excedentului de produse agricole. Totodată, colaborarea cu pretenţioasa economie germană obliga la acumularea de cunoştinţe tehnice şi de utilaj de înaltă calitate. Prin investiţiile făcute cu infrastructura şi instituţiile publice, România realiza un import de capital necesar, pe care cu resurse proprii nu l-ar fi obţinut” .
În diplomaţie, intensă a fost în acele luni activitatea ministrului de externe Grigore Gafencu, al cărui periplu european a inclus vizitele efectuate la Varşovia (4-6 martie), Berlin (18-20 aprilie), Londra şi Paris (24-30 aprilie). Jocurile se făceau, însă, din păcate, fără noi. La 23 august 1939 se încheie Pactul de neagresiune germano-sovietic (“Ribbentrop-Molotov”, “Hitler-Stalin”), al cărui protocol adiţional secret stipula, la punctul 3: “În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu” . Istoricul Gheorghe Buzatu remarca faptul că “pe moment, Hitler a cîştigat: a vrut războiul şi a putut ataca Polonia, beneficiind de neimplicarea U.R.S.S., dar, în perspectivă, a făcut o eroare de strategie politică şi militară de proporţii şi cu consecinţe nebănuite. Pactul (…) a ridicat U.R.S.S. la nivelul de putere continentală şi, în perspectivă, mondială, satisfăcută de Hitler, dar curtată de adversarii săi – Franţa şi Marea Britanie, mai cu seamă. Consecinţa? Europa a fost aruncată pe mai mulţi ani sub dominaţia nazistă, în primul rînd, căreia i se va substitui (…) stăpînirea comunistă pe o durată de mai bine de patru decenii” . Despre cum a influenţat acest pact evoluţia ulterioară a statului român, merită amintită confidenţa lui Adolf Hitler făcută lui Benito Mussolini la 25 august 1939; Fuhrerul se declara convins că “România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei”.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, a îngrijorat România, care îşi declară în grabă neutralitatea: “suntem hotărîţi a păstra mai departe atitudinea paşnică de pînă acum”, se arată în comunicatul Consiliului de Miniştri, dat publicităţii după şedinţa din 4 septembrie . Situaţia externă a ţării era foarte gravă, dacă ţinem seama că izbucnirea războiului mobiliza forţele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii în vestul Europei, lăsîndu-i Uniunii Sovietice o largă libertate de a acţiona în răsăritul continentului. Istoria îi jucase o festă Poloniei, a cărei atitudine incorectă fusese probată, între altele, chiar în 1939, cu puţin timp înainte ca Ucraina subcarpatică să fie ocupată de armata ungară, cînd guvernul de la Varşovia avansase României propunerea de a participa alături de Ungaria la această acţiune de cotropire…
Gheorghe Buzatu aprecia că “perioada neutralităţii declarate a României (6 septembrie 1939 – 28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor anglo-francezi şi victimelor agresiunii fasciste. Departe de a se caracteriza prin pasivitate, ea s-a dovedit activă, condiţionată şi, în măsura posibilului, prevăzătoare. (…) România a dus o politică activă şi a iniţiat acţiuni pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial şi evitarea extinderii agresiunii în sud-estul Europei” . Fie şi un singur exemplu se dovedeşte elocvent: guvernul României a acordat găzduire guvernului polonez, în frunte cu preşedintele Moscicki şi premierul Skladkowski, ceea ce a stîrnit un val de proteste dinspre Germania.
Tot în această perioadă a neutralităţii, România a fost teatrul unor acţiuni de sabotaj pregătite şi organizate pe Dunăre de către serviciile speciale britanice. În scopul amintit, “agenţiile de navigaţie Watson & Youell şi Anglo-Danubian au fost transformate în organizaţii de sabotaj. Printre misiunile primite de aceştia era şi blocarea Dunării în zona Porţile de Fier. Pentru a coordona mai bine aceste activităţi, s-a creat la Londra societatea Goelland Transport Limited, care avea o sucursală la Bucureşti” . Lipsa de combativitate manifestată de serviciile româneşti în prevenirea şi reprimarea sabotajelor care vizau, de fapt, zona de interes economic german, a dat prilejul maşinii de propagandă a Reichului să lanseze violente atacuri care incriminau încălcarea neutralităţii asumate anterior, la nivel declarativ, de ţara noastră. Tonul era atît acuzator, cît şi triumfalist, luînd în considerare faptul că tentativa engleză de sabotaj pe Dunăre eşuase la 5 aprilie 1940.
Silit de succesiunea evenimentelor din viaţa politică europeană, Carol iese din espectativă în noiembrie 1939 şi se alătură demersurilor belgiene şi olandeze pentru reinstaurarea păcii, iar ministrul de externe Grigore Gafencu face publică, la 28 octombrie, propunerea română privind constituirea unui “bloc al neutrilor”, pe următoarele baze: “1) neutralitatea desăvîrşită în cadrul actualului conflict; 2) neagresiunea între statele făcînd parte din bloc; obligaţiile de asistenţă mutuală stipulată între unele state făcînd parte din bloc rămîn valabile în caz de agresiune; 3) în cazul unei agresiuni externe împotriva unuia dintre statele făcînd parte din blocul neutrilor, celelalte vor păstra cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statul atacat; 4) deciziuni luate de acord în vederea normalizării măsurilor militare luate la frontierele comune; 5) stabilirea unui contact direct între miniştrii Afacerilor Străine ai statelor făcînd parte din blocul neutrilor; 6) adoptarea unor măsuri de ordin economic în baza comunităţii de interese” . Din păcate, “răspunsurile guvernelor turc, iugoslav şi elen la propunerile României au venit mai tîrziu decît s-a aşteptat iniţial Gafencu” , abia spre sfîrşitul anului, ceea ce a dus la întîrzierea momentului în care s-ar fi putut face tatonări la Roma, Sofia şi Budapesta. Trebuie să avem în vedere mai mulţi factori care au concurat la zădărnicirea tentativei de constituire a “blocului neutrilor”, la eşecul regretabil al acestui proiect: rivalităţile şi disputele teritoriale dintre statele sud-est europene: politica de revizuire a frontierelor; refuzul Bulgariei şi Ungariei de a consimţi la o apropiere cu unele state membre ale Înţelegerii Balcanice: opoziţia marilor puteri europene (în special Italia şi Germania) .
Ce a urmat se cunoaşte: “precipitarea evenimentelor militare pe Frontul de Vest, campania de presă antiromânească din Ungaria, poziţia guvernelor Angliei şi Franţei – care acuzau România de lipsă de înţelegere faţă de Bulgaria, noua atitudine a Sovietelor au avut drept consecinţă izolarea ţării” . Presat de împrejurări, speriat de succesele germane în Vest şi de ameninţarea sovietică, Carol al II-lea schimbă, în mod oficial, la 29 mai 1940, traseul politicii externe a României, preferînd apropierea de Germania. Se încheie “faimosul Pact al petrolului, semnat de Cancicov şi Neubacher, cunoscut şi sub numele de Pactul armament-petrol, dat fiind că România livra Reichului cantităţile de ţiţei ce-i reveneau ca redevenţe de stat, iar Reichul trimitea în schimb arme, inclusive cele capturate din Polonia. Pentru schimbul realizat, părţile nu efectuau plăţi în numerar” .
Lunile următoare aveau să aducă prăbuşirea graniţelor ţării şi drama României Mari. Într-o notă a lui Joachim von Ribbentrop, trimisă lui Veaceslav Molotov la 25 iunie 1940, se preciza că “Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este, deci, dezinteresată de problema Basarabiei”. În acelaşi timp, “pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate”, iar “în restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice”. În concluzie, “conducerea Reichului ar fi pregătită (…) să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc” . A doua zi, la 26 iunie, prima notă ultimativă a guvernului sovietic aducea “propunerea” de înapoiere cu orice preţ a Basarabiei şi de transmitere a părţii de nord a Bucovinei. A doua notă, din 27 iunie, stipula că guvernul român urma să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti în decurs de patru zile. Răspunsul autorităţilor de la Bucureşti, prin noul ministru de externe Constantin Argetoianu, a survenit pe 28 iunie: “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, [guvernul român] se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate” . Analiza atentă a ultimatumurilor lui Molotov scoate în evidenţă faptul că “Moscova îşi însuşeşte rolul de purtător de cuvînt al Ucrainei, în numele căreia cere României cele două provincii” ! Istoricul Gheorghe Buzatu constata cu amărăciune că “acţiunile U.R.S.S. din iunie-iulie 1940 au avut, în ansamblu, un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative din 26-27 iunie 1940 nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Căci, în adevăr, odată satisfăcute revendicările Moscovei, cine mai putea stăvili pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi U.R.S.S.? Guvernul de la Bucureşti avea să fie silit, în consecinţă, să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta, după ce, la 1 iulie 1940, a renunţat la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939, iar la 11 iulie 1940 s-a retras oficial din Liga Naţiunilor. La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Adolf Hitler, insistînd pentru o colaborare mai intimă cu Germania, care ar fi putut fi întărită de o alianţă şi de trimiterea unei misiuni militare germane în România. Replica Fuhrerului, din 3 iulie 1940, a fost prezentată regelui Carol al II-lea a doua zi, avînd – la numai cîteva ceasuri după terminarea evacuării dezastruoase din Basarabia şi Bucovina de Nord – efectul unui trăznet la Bucureşti: în mod amical, Carol al II-lea era avertizat că România ‹nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari, şi nu de români›” .
În ciuda acestor chestiuni, reieşea limpede că ţara noastră nu avea alt drum decît cel alături de Germania. Ilustrativă în acest sens este declaraţia primului ministru, Ion Gigurtu, din 8 iulie 1940, privind “noua orientare“ a politicii externe: “Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întîmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict” . Desigur, Gigurtu nu avea cum să explice anumite probleme neclare din textul declaraţiei sale. Dacă locul României fusese tradiţional alături de puterile Axei, de ce nu fusese făcut pasul acesta firesc mai devreme, pentru a evita rapturile teritoriale din iunie? Dacă locul, din contra, nu era în rînd cu Germania şi Italia, care erau explicaţiile schimbării de atitudine? Ce cîştiga România alăturîndu-se Axei şi ce ar fi pierdut în cazul păstrării poziţiei anterioare? Iată doar cîteva paradoxuri ale declaraţiei făcute de reprezentantul puterii de la Bucureşti. De altminteri, neîncrederea reciprocă dintre Carol al II-lea şi Hitler este evidenţiată şi în scrisoarea acestuia din urmă din 17 iulie 1940. Fuhrerul german ţinea să precizeze ferm şi cinic: “Atît timp cît nu s-a ajuns la o reglementare rezonabilă a tuturor chestiunilor pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania a posibilităţilor unei colaborări mai strînse şi în asumarea – în funcţie de posibilităţi – a unor obligaţii mai cuprinzătoare”. Umbrela germană nu era pregătită încă să asigure continuitatea statului român. Condiţia pusă pentru existenţa protecţiei Reichului era reprezentată de noi cedări teritoriale sau, cu termenii lui Hitler: “Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări [România, Ungaria şi Bulgaria] printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decît orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tîrziu, ar duce inevitabil la noi crize” .
Inevitabilul s-a produs. La 19 august, încep la Craiova negocierile româno-bulgare. Cedarea Sudului Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra) se va realiza, pe baza unui accord semnat în aceeaşi localitate, la 7 septembrie. De fapt, atunci doar “se înregistrează cesiunea teritorială consfiinţită prin nota din 16 august 1940, notă care reprezintă concluzia unor îndelugate tratative între cele două guverne” . După ce, între 16 şi 23 august, au loc la Turnu Severin tratative infructuoase româno-ungare, Hitler se decide la 26 august să realizeze un arbitraj în vederea soluţionării diferendului în legătură cu Transilvania. La 30 august – prin Dictatul de la Viena – nordul Transilvaniei şi întrîndul secuiesc sunt desprinse de România. Comunicatul oficial preciza că “teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia” . Inutil să mai subliniem că pînă şi acest termen a fost nesocotit, iar invadarea teritoriilor menţionate anterior s-a produs mai devreme decît fusese stabilit. Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României în acea perioadă şi unul dintre semnatarii Dictatului, povesteşte că i s-a făcut rău cînd a văzut pe hartă nenorocirea ce se pusese la cale: “Cînd am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenuşiu, din cenuşiu negru…În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa” .
România fusese ciopîrţită şi aruncată în sfera de influenţă a Reichului. Constantin Corneanu arată că, în drumul ei către tabăra Germaniei, ţara noastră nu prea a avut de ales: “Întrucît în zona geopolitică şi strategică în care România s-a aflat, evitarea sferelor de influenţă era dificilă, aproape imposibilă, concluzionăm că România nu ar fi putut evita războiul. S-a ales partea germană care asigura o independenţă a statului, chiar limitată, menţinea regimul politico-social, promitea refacerea integrităţii ţării. De partea cealaltă se aflau deznaţionalizarea, un sistem politic, economic şi social străin spiritului naţional” .
Cum s-a ajuns aici şi cine sunt vinovaţii pentru prăbuşirea graniţelor – iată o întrebare la care istoricii noştri au înceercat să dea un răspuns concludent. Gheorghe Buzatu sublinia că “în perioada 1938-1940, după acordul nefast de la Munchen şi în mod cu totul deosebit după încheierea Pactului Hitler-Stalin, situaţia externă a României s-a agravat treptat, dar sigur, atît sub raport politico-diplomatic, cît şi militar. Nu mai puţin s-a deteriorat situaţia internă a României. Momentul de vîrf al crizei a survenit în vara anului 1940 (iunie-august), fiind nu numaidecît intens şi minuţios pregătit şi aşteptat de către statele vecine agresoare şi revizioniste (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria), dar şi anume ales de către acestea. Guvernele de la Bucureşti, regimul însuşi al lui Carol al II-lea, ale căror decizii de cedare în faţa statelor menţionate încercăm să ni le explicăm, nu pot fi însă absolvite integral de rezultatul atins – izolarea externă rapidă a României, dat fiind că, aşa cum au guvernat anterior şi în zilele de angoasă ale crizelor survenite, ele poartă răspunderea lor, distinctă, pentru conducerea ţării pe toboganul prăbuşirii”. Aşadar, acceptarea fără luptă a ciuntirii graniţelor este departe de a fi unica soluţie. Mai mult, este departe de a reprezenta cea mai bună variantă, iar “forţele politice de la Bucureşti au optat prea uşor şi rapid pentru soluţia evacuării regiunilor istorice din est, ele aflîndu-şi fără mare greutate un alibi convenabil pentru actul lor: izolarea politico-diplomatică a ţării, imposibilitatea obţinerii asistenţei militare din partea Angliei (singura rămasă în faţa asaltului german) şi a Franţei (nevoită să capituleze la 22 iunie 1940) şi voinţa de a păstra nucleul statului român, ca în 1916-1918, cînd România fusese redusă la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, dar care trebuia să constituie magnetul ce avea să atragă, la sfîrşitul presupus fericit al ostilităţilor aflate în curs, pe toţi românii laolaltă, aidoma ca în 1918” .
Principalul culpabil dintre cei din interior (regele deceniului trei românesc) pleacă din ţară, dar nu înainte de a lăsa frîiele puterii în mîinile unui om considerat “providenţial”. După cum constata istoricul Jipa Rotaru, “zvîrcolirile ţării, triplu mutilată în vara lui 1940, îl determină pe Carol al II-lea să-l caute pe generalul Ion Antonescu, socotindu-l singurul în măsură a salva ţara, pentru a-i încredinţa sarcina formării unui guvern care să poată stăpîni situaţia care se agrava de la ceas la ceas. (…) Prin Decretul de învestire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu, din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheie. În ziua următoare a fost îndeplinit şi actul formal al abdicării în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act de reînnoire a învestirii generaului Ion Antonescu cu depline puteri. A urmat, la 8 septembrie, Înaltul Decret nr. 3072 prin care se crea o nouă insituţie politică, cea de Conducător al Statului, învestită cu puteri discreţionare. Ea concentra atît atribute ale puterii legislative, cît şi pe cele ale puterii executive” .
Vechiul regim, responsabil pentru politica externă catastrofal de ezitantă care, prin însăşi natura ei, nu avea cum să asigure păstrarea intactă a frontierelor de la 1918, lăsa locul unui regim nou, care încerca să-şi profesionalizeze mecanismul politico-diplomatic. Polul spre care s-a orientat ţara noastră a fost acela reprezentat de statele Axei, unde importanţa factorului german era una covîrşitoare.
Relaţiile româno-germane din perioada 1940-1944 au constituit obiectul de cercetare a multor istorici români şi străini, între care îi menţionăm pe Andreas Hillgruber, Aurică Simion, Gheorghe Buzatu, Larry Watts, Alexandru Duţu şi Valeriu Florin Dobrinescu. Majoritatea celor care au studiat cu atenţie documentele epocii au ajuns la concluzia că, în perioada 1940-1943, conducătorul statului român, Mareşalul Ion Antonescu, a fost dispus într-o măsură mai mică la concesii faţă de cel de-al III-lea Reich. După tragedia de la Stalingrad, datorată în bună măsură lipsei echipamentului antitanc, dar şi pe fondul unor restanţe ale Germaniei în ceea ce priveşte livrările către România, divergenţele în raporturile bilaterale s-au adîncit. Liderul român a intuit just că forţa militară a aliatului german era insuficientă pentru a tranşa favorabil deznodămîntul Frontului de Est, iar soarta României ar fi, practic, pecetluită dacă Armata Roşie ar invada Europa Răsăriteană . În iulie 1944, Mareşalul era ferm convins că Germania trebuia să pregătească diplomatic pacea. În consecinţă, el a urmat linia germană în domeniul politico-militar, dar a acţionat diferit în chestiunile economico-financiare.
În continuare, ne propunem să ilustrăm – cu extrase din documentele oficiale ale perioadei respective – principalele etape ale evoluţiei raporturilor româno-germane. În urma convorbirilor dintre Antonescu şi generalul von Tippelskirch, din 15 septembrie 1940, s-au stabilit principiile pe baza cărora avea să funcţioneze misiunea militară germană în ţara noastră. Scopul acesteia era „să colaboreze cu Comandamentul român la reorganizarea, dotarea şi instrucţia armatei române pe baza experienţei făcute (sic!) de armata germană la campaniile din Polonia şi Franţa”. Pentru aceasta, „Comandamentul german va trimite în România o misiune militară, cu specialiştii necesari, unităţile destinate a arăta întrebuinţarea tehnico-tactică a mijloacelor moderne în luptă”. Erau detaliate elementele legate de compunerea şi funcţionarea misiunii, centrele de instrucţie, întreţinerea, cazarea şi sosirea unităţilor, precum şi colaborarea în caz de război, care „se va stabili din timp, direct între cele două ţări” . Von Tippelskirch a raportat superiorilor săi că „Antonescu speră, de asemenea, să obţină aparatură germană pentru dotarea unităţilor române. Intenţia sa era ca, după o scurtă perioadă de instruire tactică şi tehnică, plină de succes, a armatei române, să poată prelua materialul unităţilor germane dislocate în România. (…) Probabil că el înţelege prin alianţă militară o şi mai accentuată poziţie a Germaniei pentru asigurarea României împotriva unei agresiuni. Este foarte interesat de fundamentarea unei forţe militare reale, eficiente. El are deja planuri concrete în acest sens” . La 17 octombrie 1940 a avut loc prima şedinţă a comisiei româno-germane pentru aranjarea drepturilor şi situaţiei juridice a misiunii militare germane în România. S-au constituit următoarele subcomisii: 1) Hrană; 2) Chestiuni juridice; 3) Transporturi; 4) Cantonamente; 5) Solde, plăţi; 6) Chestiuni financiare; 7) Chestiuni de vamă; 8) Transmisiuni; 9) Poştă .
După începerea Războiului din Răsărit (la 22 iunie 1941) s-a constituit Organizaţia Todt, „ca o secţie de lucru a Reich-ului german pentru lucrări de construcţie de importanţă militară în vederea războiului”. În acest sens, s-au convenit, printr-un protocol bilateral, încheiat la 15 iulie: 1) Pregătirea braţelor de muncă necesare; 2) Pregătirea camioanelor necesare; 3) Executarea transporturilor necesare pe calea ferată; 4) Facilitarea problemelor de construcţie prin simplificarea formalităţilor; 5) Autorizaţia penru reîntrebuinţarea imediată a materialului de construcţie; 6) Împuternicirea de a face lucrări în zonele de graniţă . Era suportul logistic al arsenalului de luptă de pe frontul răsăritean.
După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, armata română a continuat ofensiva, la rugămintea expresă a lui Adolf Hitler, exprimată în scrisoarea adresată lui Antonescu, la 27 iulie 1941: „Aş aprecia acum, cu deosebită recunoştinţă, dacă Domnia Voastră, domnule General Antonescu, îndată ce sub presiunea grupului de armate Sud dinspre nord-vest, rezistenţa pe Nistru va fi dislocată şi mai departe înspre sud, aţi înainta cu trupele Domniei Voastre în spaţiul de la sud-vest de Bug şi, prin aceasta, aţi lua asupra Domniei Voastre şi asigurarea controlului asupra acestui teritoriu. În acest scop, pun sub ordinele Domniei Voastre Corpul de Armată 4, cu diviziile 50, 72 şi 73, conduse de generalul de cavalerie Hansen, în timp ce Armata a 11-a, împreună cu Corpul de Armată 4 român, care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de Armate „Sud” la răsărit de Bug spre partea de jos a Niprului” .
În Acordul asupra întreţinerii trupelor germane în România, intrat în vigoare la 1 martie 1942, se stipula că toate „cheltuieliele trupelor germane în România le suportă Germania” . De asemenea, în Convenţia dintre armata germană şi cea română, privitoare la administrarea unei armate române şi a altor mari unităţi române ce operează în U.R.S.S., încheiată la 30 iunie 1942, se arăta că „necesităţile de bani ale armatei române se vor acoperi în ţinuturile ocupate ale U.R.S.S. prin mijloacele de plată valabile în ţările respective; la nevoie şi prin bonuri RKK”. Un capitol special era rezervat prăzii de război în Uniunea Sovietică, despre care se menţiona expres că era reprezentată doar de „averea mobilă a forţelor armate sovietice”. Totodată, bunurile capturate de către marile unităţi române „constituie captură românească”, în timp ce „subzistenţele şi furajele capturate de trupele româneşti şi care întrec nevoile lor imediate de hrană, se vor preda autorităţilor germane” .
Relaţiile româno-germane au înregistrat, ulterior, o deteriorare continuă şi accentuată. La 25 mai 1943, s-a întocmit de către Marele Cartier General o „Notă aspra imixtiunilor comandamentelor germane în comanda marilor unităţi române”. Iată cîteva idei esenţiale: 1) „Unele comandamente germane iau sub comandă mari unităţi române, trecînd peste comandanţii români mai mari sau egali în comandă. 2) Au fost comandamente germane care, necunoscînd exact situaţia, au luat totuşi comanda unităţilor române (neţinînd seama nici de ierarhie) şi care, prin măsurile luate şi ordinele date, au provocat confuzie. 3) Alte comandamente germane se amestecă în amănunt (prea mult) în pregătirea, execuţia şi conducerea marilor unităţi române, răpind astfel comandanţilor români prerogativele dreptului la comandă şi micşorînd, astfel, responsabilitatea lor, fără ca prin acest amestec, comandamentele germane să aducă un aport (sic!) material eficace pentru a ajuta la reuşita operaţiilor. 4) Au fost operaţii pregătite de marile unităţi tromâne, aflate sub comandamente germane, cărora comandamentele germane nu le-au dat sprijinul material ce erau obligate să le asigure şi nici pe cel pe care îl ceruseră comandamentele române. 5) Sunt comandamente germane care procedează frecvent la modificări repetate şi importante în comandamentul marii unităţi române aflate în subordine, rupînd foarte des, prin aceste modificări, legăturile organice şi de comandament, ştirbind prin aceasta autoritatea comandanţilor români asupra subordonaţilor şi împiedicîndu-i de la exercitarea prerogativelor dreptului de comandă” .
În 1944, dificultăţile din ce în ce mai mari au determinat necesitatea strîngerii legăturilor, din punct de vedere al economiei de război, între industria germană şi cea română, problemă evidenţiată şi într-un document din 3 august, de la Ministerul Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război, prin care se insista asupra măririi producţiei româneşti „pînă la plafonul maxim” . Erau ultimele săptămâni ale colaborării româno-germane. La 23 august, prin evenimentele de-acum binecunoscute, istoria noastră avea să ia un alt curs, pentru mai mult de o jumătate de veac. Lovitura de palat a echivalat cu deschiderea Cutiei Pandorei, ducînd la invadarea României de către Armata Roşie, sovietizarea ţării şi înrobirea ei pentru aproape jumătate de veac.

VLAD HOGEA

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Agenții acoperiți din UDMR” (12 septembrie 2014)

orban-putin-hunor-800x316Vă amintiți când liderii UDMR au sărit la beregata SRI pe motiv că serviciul respectiv nu ar avea voie să se amestece în problema autonomiei teritoriale și nici să se opună acestui proiect? Semnalul dat atunci de organizația separatistă din Guvernul și din Parlamentul României era că are un statut intangibil. Cine protejează UDMR de lege și de atacurile la statul român? Nici măcar un guvern nu poate oferi acest gen de protecție. Nici măcar Guvernul Ponta. Și atunci nu ar fi timpul să ne preocupe ”acoperiții” din UDMR?

Cui slujește UDMR, mai întâi? Evident, Budapestei și, într-un cadru mai larg, Moscovei. Poate că în această direcție ar trebui investigate și legăturile UDMR. Nu poate fi întâmplător că tocmai în acest moment în care Ucraina este în conflict deschis cu Rusia care i-a furat din teritoriu pe motive ”etnice”, să avem aceeași problemă și noi în România.

Și dacă SRI nu are voie să ne apere integritatea teritorială, atunci cine o va face? Parlamentul ar putea pur și simplu să adopte o lege de scoatere în afara legii a UDMR. Eu voi propune un asemenea proiect. Va avea clasa politică, mereu complice cu UDMR, curajul să-și apere țara, sau va vota împotrivă cum a mai făcut-o și la alte legi pe care le-am propus împotriva extremismului maghiar?

Până la urmă, ce merită o clasă politică incapabilă să apere teritoriul național și care asistă indiferentă la modalitatea în care un tandem monstruos ruso-maghiar reface raptul teritorial din 1940?

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 2 comentarii

BOGDAN DIACONU: ”Distrugerea României, faza finală” (23 septembrie 2014)

646x404Nu mai vorbim de viitorul României pentru că niciun candidat nu îi acordă vreunul, ci de ”acoperiţi”, într-o învălmăşeală a acuzelor de la o tabără la cealaltă. Democraţia românească a devenit una ”acoperită”, dezbinată şi murdărită, în care nu eşti om dacă ţii cu unul şi nu cu celălalt sau eşti om doar dacă ţii cu cineva anume. Aşa ne găseşte ceasul istoriei după 25 de ani în care ne-am urât şi ne-am răstit unii la alţii până la schimonosire.
Dezbaterea de idei şi, mai ales, de fapte, într-o campanie electorală care ne va făuri destinul pentru următorii cinci ani a devenit împroşcare cu noroi. România se împarte iar în pro şi contra, iar restul e lăsat de izbelişte. Ţara merge singură, sau, mai degrabă, stă, pentru că acum e vremea în care se decide cine cu cine şi cine împotriva cui, ca şi cum asta ar conta sau ar însemna ceva pentru viitorul nostru. În loc de democraţie, ne-am trezit la balamuc, în care unul se crede Napoleon în timp ce opozantul se crede Cezar, iar restul nebunilor au de ales între a fi din armata franceză sau din cea romană. Ne lipseşte o expertiză psihiatrică a acestui delir politic care nu are nicio legătură cu oamenii normali, cu viaţa lor chinuită, cu preţurile în creştere, cu lipsa locurilor de muncă şi cu lipsa de perspectivă în general. Săgeţile zboară dintr-o parte în alta ca şi cum totul merge ca pe roate şi, din lipsă de ocupaţie, reprezentanţii clasei politice nu mai au nimic de făcut decât să tragă cu praştia unii într-alţii. În acest joc mizerabil au fost atraşi şi oameni din afara spectrului politic, pentru ca bâlciul să fie amplu şi să pară că întreaga Românie moare de grija acoperiţilor şi descoperiţilor sau de grija candidaţilor. Ei bine, nimic din toate acestea nu are nicio legătură cu realitatea, nici cu milioanele de români care se întreabă cu ce vor plăti taxele la iarnă sau cu ce îşi vor trimite copiii la şcoală şi mâine, şi poimâine şi până la sfârşitul anului şcolar. O ţară jucată la table, printre înjurături şi aburii alcoolului, aşa arată România în prag de alegeri prezidenţiale, în ciuda faptului că lângă noi se acumulează tensiunea plăcilor tectonice care pot răsturna ordinea lucrurilor. Ruptura discursului public – transformat în urlete cu tonul ridicat până la apoplexie – de ziua de mâine şi de traiul zilnic este absolută şi necesită tratament de specialitate. În timp ce agitaţia creşte insuportabil pe teme de nimic, ţara ne fuge de sub picioare, România e scoasă la mezat, iar un partid aflat la guvernare vrea să îşi tragă vreo trei judeţe sub formă de stat în stat. Baronii locali fac şi ei cam acelaşi lucru, dar nu chiar în mod ”legal”. Dar despre aceste lucruri nu vorbeşte nimeni, important este de partea cui eşti, cine te ”acoperă” şi care sunt jocurile. O ţară jucată la table, printre înjurături şi aburii alcoolului, aşa arată România în prag de alegeri prezidenţiale, în ciuda faptului că lângă noi se acumulează tensiunea plăcilor tectonice care pot răsturna ordinea lucrurilor. Am ajuns iarăşi la cuvintele lui Eminescu şi suntem la cheremul nebunilor şi mişeilor. Iar luciditatea nu mai e permisă pentru că în spectacolul delirului liniştea şi cumpătarea par de pe altă planetă. Nu cred că asta am vrut în 1990. Nu cred că România va mai rezista confruntată cu acest bordel intitulat, în mod fals, democraţie. Din această cauză a şi început să pârâie pe la încheieturi. Democraţia e totuşi despre popor. Unde este poporul român în toate aceste aranjamente şi jocuri de culise? Şi unde se mai face auzită vocea lui? Din păcate, nu suntem în piesa ”Mult zgomot pentru nimic”, ci într-o alta mult mai periculoasă: ”Mult zgomot ca să nu facem nimic”. Dacă nu îi vom pune capăt acestei prăbuşiri de fiecare zi, cu greu se va putea spune că ceea le lăsăm urmaşilor noştri se va mai numi ”o ţară”.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”UDMR vrea să enclavizeze Transilvania după modelul Kosovo!” (24 septembrie 2014)

10641239_789693887747679_2903497705979624202_nÎn contextul campaniei electorale pentru prezidenţiale, liderul UDMR Kelemen Hunor a prezentat recent un proiect radical de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Reacţiile din partea partenerilor de guvernare de la PSD şi a premierului ”mândru că este român” se lasă aşteptate, tema fiind îngropată în spaţiul public. Deputatul independent Bogdan Diaconu, preşedinte al nou înfiinţatului partid România Unită, explică într-un interviu acordat Epoch Times de ce riscul separatismului maghiar pentru integritatea României a crescut în noul context geopolitic al apropierii dintre Moscova şi Budapesta.

”Interesul liderilor maghiari nu este doar de a enclaviza acest teritoriu după modelul Kosovo. Dimpotrivă există o tendinţă de a extinde aceste drepturi colective şi-n zone precum Oradea, Cluj sau Satu-Mare. Este o tentativă de a redesena teritoriul stabilit prin dictatul de la Viena”, susţine Diaconu.

Vă prezentăm mai jos interviul cu preşedintele Partidului România Unită:

Epoch Times: Este proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, lansat de UDMR, un pericol real pentru unitatea statului român sau doar o fumigenă electorală îndreptată către publicul maghiar, dat fiind că Kelemen Hunor candidează la prezidenţiale?

Federaţia Rusă are interesul de a destabiliza ţările care se află la frontiera de Est a UE, alimentând problemele deja existente precum extremismul maghiar. Ungaria profită de nişte interese ale Rusiei pentru a-şi atinge nişte obiective proprii. Încep prin a-mi exprima refuzul de a folosi sintagma pe care UDMR-ul a încercat cu obstinenţă în ultimii ani s-o implementeze în mentalul colectiv. Nu există această sintagmă, care nu are nicio legătură cu realităţile istorice din acest spaţiu carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre un proiect de-a dreptul extremist pe care UDMR l-a lansat în spaţiul public românesc, un proiect de autonomie a unei regiuni formate din trei judeţe româneşti – Harghita, Covasna şi Mureş. Este într-adevăr un risc şi un mare pericol la adresa integrităţii statului român şi a ordinii constituţionale din România numai şi pentru faptul că UDMR îşi permite să lanseze cu tupeu şi obrăznicie această temă fără perdea şi să vorbească atât de deschis împotriva Constituţiei României.

Ce prevederi din proiectul de autonomie vi se par periculoase?

Acest proiect de autonomie teritorială pe criterii etnice eu l-am devoalat şi l-am prezentat pe blogul meu personal în urmă cu două luni. Pericolul este dat de contextul din Europa. Dacă până acum lumea s-a confruntat cu flagelul terorismului, în următorii ani Europa se va confrunta cu flagelul separatismului. Vedem probleme în Marea Britanie, cu Scotia, în Belgia, cât şi problemele din Ucraina care au fost generate pe două mari vulnerabilităţi ale statului ucrainean: corupţia care a slăbit statul, făcându-l incapabil să răspundă unor provocări externe, şi separatismul etnic. Corupţia a fost perfecţionată de Partidul Regiunilor prin guvernatorii regionali, în timp ce în România avem baronii locali.

Separatismul etnic s-a manifestat prin stimularea extremismului pe criterii etnice pe aceeaşi filiaţie Rusia-partide etnice regionale ruse sau maghiare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în România prin colaborarea strânsă dintre Budapesta, serviciile federaţiei ruse şi capii politici ai comunităţilor maghiare din jurul Ungariei. Acest lucru a fost arătat într-un studiu al unui think-tank britanic care se ocupă cu supravegherea şi monitorizarea activităţilor din spaţiul eurasiatic.

Săptămâna trecută acest lucru a fost evocat şi de Foreign Policy Research Institute, vocea oficială în ceea ce priveşte politica externă a guvernului american şi al doilea mare institut de politică externă al lumii. În studiul ”Ungaria, pe o cale greşită”, FPRI arată că prin politicienii comunităţilor maghiare din afara Ungariei şi cu ajutorul Federaţiei Ruse se încearcă să creeze probleme interne statelor vecine Ungariei. În document este citat şi manifestul ”Ne-am săturat de Ungaria” lansat de noi în urmă cu o lună de zile.

Aţi scris recent pe blog că în spatele politicii separatiste maghiare stau interesele tandemului ruso-maghiar legate de resursele din zonă. Aţi susţinut că între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese. La ce vă referiţi mai concret?

Este vorba despre interesul pe care îl are Ungaria faţă de toate resursele care sunt în Transilvania, nu numai în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş. Interesul liderilor maghiari nu este doar de a enclaviza acest teritoriu după modelul Kosovo. Dimpotrivă există o tendinţă de a extinde aceste drepturi colective şi-n zone precum Oradea, Cluj sau Satu-Mare. Este o tentativă de a redesena teritoriul stabilit prin dictatul de la Viena. Proiectul UDMR prevede apariţia unui stat în stat şi este total anti-constituţional, dar din păcate vinovaţi sunt liderii politici româneşti care în ultimii 25 de ani au considerat mai importante voturile aduse de UDMR şi majorităţile parlamentare decât interesele naţiunii şi statului român.

Nu trebuie să ne mire tupeul obraznic al UDMR care aflat la guvernare îşi permite să vină în plină campanie prezidenţială cu un proiect de lege anticonstituţional şi separatist pe criterii etnice. În momentul de faţă avem un gir al primului ministru şi al partenerilor de guvernare faţă de temele lansate de UDMR. În mod normal, premierul Victor Ponta ar fi trebuit să scoată a doua zi UDMR de la guvernare. PSD a declarat că nu e de acord cu proiectul de autonomie, dar faptic susţine un proiect al liderilor UDMR de arborare a steagurilor secuieşti în Transilvania. Eu am introdus un proiect de lege care interzice arborarea oricărui steag etnic.

Aţi declarat mai demult că veţi depune proiectul de lege pentru desfiinţarea UDMR imediat ce va fi depus proiectul autonomiei Ţinutului Secuiesc? Ce s-a ales de această iniţiativă?

Proiectul există în scris. Deocamdată UDMR n-a depus proiectul în Parlament, ci doar l-a prezentat în spaţiul public. Când o vor face, voi depune şi eu proiectul meu. UDMR a încălcat Constituţia României în nenumărate rânduri. În primul rând a atacat articolul 1 şi alte articole care definesc statul român. În plus, avem o grămadă de acţiuni extremiste care s-au îndreptat împotriva integrităţii României şi au fost bazate pe separatism etnic.

Într-un articol publicat pe Radio Vocea Rusiei aţi pledat pentru un parteneriat strategic al României cu China şi pentru o relaţie pragmatică şi constructivă cu Rusia. Mai nou spuneţi că între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese şi că Rusia este o ameninţare. Cum se explică această schimbare de perspectivă?

N-am publicat niciun articol pe Vocea Rusiei, ci ei au preluat nişte articole de pe blogurile mele. Federaţia Rusă are interesul de a destabiliza ţările care se află la frontiera de Est a UE, alimentând problemele deja existente precum extremismul maghiar. Ungaria profită de nişte interese ale Rusiei pentru a-şi atinge nişte obiective proprii. Sigur există o colaborare strânsă între Moscova şi Budapesta.

Eu nu cred şi n-o să cred niciodată în prietenia Rusiei. La vremea aceea am spus că din punct de vedere economic este bine să avem nişte relaţii care să aducă beneficii pentru economia românească. România a avut o prezenţă puternică pe piaţa din Est, mai ales Rusia, piaţă pe care a cedat-o şi care a fost acaparată de alte state occidentale precum Germania. Am spus că nu e normal ca Germania să spună României să abandoneze piaţa Rusiei, iar Berlinul s-o acapareze cu totul, beneficiind de plusvaloare economică.

De atunci lucrurile s-au schimbat însă pentru ca Rusia a început acţiuni concrete de destabilizare împotriva intereselor României. Nu cred în dragoste în politica externă, ci în oameni care trebuie să negocieze interesele României şi atât. În contextul actual – prietenia Budapesta-Moscova şi strânsa relaţie pe zona eurasiatică între Moscova şi China – eu nu cred că este posibilă o colaborare a României cu Rusia şi China şi nici măcar o dezvoltare economică…

(”Epoch Times”, 24 septembrie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Cum închină UDMR autonomia, cu resurse cu tot, Rusiei” (19 septembrie 2014)

646x404O analiză excepţională a jurnalistului Stelian Negrea ne arată cum Rusia şi Ungaria pot pune mâna pe gazele României prin autonomia propusă de UDMR. Proiectul separatist prevede preluarea resurselor din cele trei judeţe, aşadar şi din Mureş unde se află 62,5 la sută din gazele naturale ale României. Iată că dacă separatismul etnic se dă din mână în mână, de la Putin la Orban şi de la Orban la Hunor, resursele României fac drumul invers.
Analiza lui Stelian Negrea este unică în peisajul presei româneşti şi trebuie nu doar salutată, ci şi promovată, pentru că ne arată cu cifre cum în spatele politicii separatiste maghiare stau interesele tandemului ruso-maghiar. Pentru că, în afară de gaz, ne arată studiul citat, mai există în cele trei judeţe ape minerale, dar şi păduri (cele care nu au fost deja tăiate şi vândute de liderii UDMR). Am acuzat de mult timp intromisiunea Rusiei în planurile secesioniste maghiare, dar analiza economică amintită vine să dea chip şi substanţă acestui amestec. Era evident că Ungaria are interese economice în Transilvania, pe care şi le urmăreşte şi în clipa de faţă prin retrocedări abusive, prin promovarea firmelor maghiare, prin epurarea românilor din liceele care devin maghiare peste noapte, dar apariţia gazului României în joc mută miza pe un cu totul alt nivel. Între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese. Va trezi măcar acest lucru atenţia autorităţilor în drept pentru a îndepărta UDMR de la butoanele României pe care le foloseşte ca să ne asigure un viitor de servitute? Dacă nu oprim UDMR, România îşi va pierde independenţa, teritoriile şi resursele. Mai e nevoie de alte argumente ca să scoatem UDMR în afara legii? Am atenţionat în egală măsură că UDMR s-a radicalizat de când merge pe mâna lui Viktor Orban, sfătuitorul oficial şi constant al lui Kelemen Hunor, agentul prin care influenţează politica României la cel mai înalt nivel, dar faptul că ne confruntăm acum cu un proiect de lege care să cedeze resursa de gaz a României, cea pe care ne bazăm ca să fim independenţi de Rusia, ar trebui să ne seteze pe un fel de cod roşu în ceea ce priveşte riscurile la adresa viitorului ţării. Devine astfel clar că etnicii maghiari sunt carne de tun pentru politicienii UDMR, un fel de masă amorfă folosită ca presiune pentru lucruri mult mai importante, cum de exemplu îngenuncherea definitivă a statului român. În timp ce noi sesizăm aceste riscuri, UDMR se află însă la guvernare, are acces la documente clasificate şi reprezintă statul român. Între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese. Va trezi măcar acest lucru atenţia autorităţilor în drept pentru a îndepărta UDMR de la butoanele României pe care le foloseşte ca să ne asigure un viitor de servitute? Dacă nu oprim UDMR, România îşi va pierde independenţa, teritoriile şi resursele. Mai e nevoie de alte argumente ca să scoatem UDMR în afara legii?
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU – ”Un răspuns pentru Friedman: nu există dreptul hoţului (Ungaria) de a cere înapoi ceea ce a furat” (16 septembrie 2014)

646x404George Friedman pune întrebarea greşit: ”De ce ungurii care trăiesc în aceste teritorii (România etc.) n-ar avea dreptul să se realipească Ungariei?” după ce falsifică istoria afirmând că Tratatul de la Trianon ”a dat României şi Cehoslovaciei porţiuni ample din Ungaria, cu tot cu ungurii care trăiau acolo”. Trianonul doar a înapoiat popoarelor pământul care le aparţinea, având rolul de a lua de la hoţ (Ungaria) pentru a restitui proprietarilor.
A spune, cum face Friedman, că Ungaria are vreun drept asupra teritoriilor dobândite prin jaf (lucruri despre care noi, victimele, nu vorbim dintr-o bunătate rău înţeleasă) este ca şi cum le-ai da dreptul hoţilor să reclame bunurile pe care le-au furat şi pe care proprietarii de drept şi le-au recăpătat cu greu. Chiar aşa, de ce nu ar avea dreptul toţi hoţii din lume, fie ei persoane fizice sau actori statali/instituţionali, după ce şi-au pierdut jecmăneala, să ceară restituirea lucrurilor, bunurilor sau teritoriilor furate şi pe care le-au pierdut în favoarea celor care le deţineau de drept. Unde mai sunt drepturile hoţilor? Ungaria are tot dreptul la teritoriile pe care le-a luat cu forţa, dacă mergem pe această argumentaţie. Să restabilim adevărul: Trianonul este punctul de cotitură în care foştii proprietari au primit, după ce au plătit preţ de sânge, dreptul ca ţara pe care o locuiau cu mult dinainte de apariţia hunilor să fie recunoscută ca fiind a lor. Nu, nu le vom da politicienilor maghiari hoţi şi Ungariei jefuitoare şi ucigaşe de români ceea ce am redobândit cu sacrificiu pentru că era al nostru şi aşa va şi rămâne! Aşa încât orice legătură s-ar face între Transilvania României şi Scoţia, Catalunia sau mai ştiu eu ce provincie este şi neavenită, şi profund eronată. Scoţienii sunt cei care au luptat secole de-a rândul pentru independenţa faţă de coroana britanică, aşa încât situaţia lor seamănă mai mult cu cea a românilor subjugaţi de coroana Ungariei. Maghiarii nu au cum să se dea victime în acest proces, pentru că în România din partea transilvană românii, locuitorii de drept, erau o ”minoritate” tolerată, deşi erau majoritari şi mai vechi decât existenţa însăşi a triburilor hunice. Iată de ce UDMR joacă periculos atunci când vine cu autonomii teritoriale în acestă epocă de confuzie şi separatism. Dar ştie bine ce face şi pe ce se bazează. Numai statul român doarme în papuci, iar UDMR este ţinut la guvernare în ciuda războiului pe care l-a declarat României. Este important de aceea să spunem răspicat: în toată această poveste, autonomiştii maghiari şi susţinătorii lor de la Budapesta nu sunt victimele, ci călăii! Nu sunt proprietarii, cum se lăuda Marko Bela, ci tâlharii. Şi nu, nu le vom da politicienilor maghiari hoţi şi Ungariei jefuitoare şi ucigaşe de români ceea ce am redobândit cu sacrificiu pentru că era al nostru şi aşa va şi rămâne!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

VICTOR RONCEA: ”Ambiţiile şi bombiţele Budapestei şi Moscovei, analizate de cel mai important institut american de geopolitică, care-l citează in extenso pe Bogdan Diaconu” (15 septembrie 2014)

Cel mai important think-tank american la categoria instituţiilor de acest tip cu un buget de sub 5 milioane de USD, cotat totodată al doilea din lume, Foreign Policy Research Institute (FPRI – Institutul de Cercetări pe probleme de Politica Externă), a consacrat luna aceasta Ungariei lui Viktor Orban o analiză vastă, de 18 pagini, cu 153 de note de subsol. Numeroase dintre aceste note sunt citate, fapte şi date folosite de prestigiosului institut cu trimitere la articolul-manifest al tânărului politician Bogdan Diaconu, fondatorul Partidului România UnităNe-am săturat de Ungaria, apărut în luna iulie în cotidianul Adevărul, şi care întruneşte în prezent circa 65.000 de aprecieri ale abonaţilor reţelei de socializare internaţionale Facebook.

Foreign Policy Research Institute - Romania Hungary - Bogdan Diaconu - Sept 2014Analiza institutului de cercetări şi studii geopolitice se intitulează “Ungaria: merge în direcţia greşită?“, cu subtitlul lipsit de vreo nuanţă dubitativă (disponibil în versiunea PDF) “Ungaria “iliberală” a lui Viktor Orban priveşte spre Răsărit“. Autorul acesteia este profesorul John R. Haines, un cadru executiv al organizaţiei ştiinţifice, specializat în intelligence, Rusia şi mişcările separatiste din proximitatea ei şi, de asemenea, co-fondator al unei companii private axate pe dezvoltarea tehnologiilor contrateroriste şi de detectare a materialelor nucleare.

Analiza concisă şi chiar incisivă a forului american este cât se poate de “la zi” şi demonstrează atenţia pe care o acordă instituţiile speciale de peste ocean tendinţelor extremiste şi mişcărilor geopolitice, geoeconomice si geostrategice ale Ungariei, exprimate din ce în mai vocal şi deschis, de apropiere faţă de Rusia, acţiuni previzionate de altfel de Departamentul Externe al ziarului Ziua încă din urmă cu peste un deceniu.

Spre exemplu, profesorul Haines ne arată că referirea din subtitlul analizei la termenul “iliberal” îi aparţine prim ministrului ungar Viktor Orban şi este extras din discursul acestuia din 26 iulie 2014 de la Băile Tuşand, în care acesta a afirmat: “Noul stat pe care îl clădim este unul iliberal, un stat non liberal. Nu contestă valorile fundamentale de liberalism, libertatea, etc. Dar nu face din această ideologie elementul central al organizării statale, în schimb aplică o abordare particulară, specifică, naţională.” Mă întreb, desigur, câţi politicieni români sau/si factori de decizie au audiat sau citit ce a anunţat că vrea să facă Orban cu Ungaria pe teritoriul României? Probabil doar Bogdan Diaconu, la capitolul politicieni, din moment ce el este singurul care a observat povestea cu “iliberalismul” din capul lui Viktor Orban – chiar în articolul-manifest – şi s-a ridicat afirmând răspicat: “AJUNGE!”

“Legea statutului maghiarilor – o ameninţare la adresa securităţii statelor vecine

După ce în prima parte a studiului sunt tratate relaţiile economice ale Ungariei cu Rusia, în capitolul cu titlul “Ungaria Mare“, specialistul american subliniază că retorica politică a “Magnei Hungaria” (Nagy Magyarország), respectiv “Ungariei Mare”, a experimentat o renaştere după căderea Republicii Populare Ungare în 1989, la fel ca şi contestarea Tratatului de la Trianon. Fidesz-ului lui Viktor Orban a îmbrăţişat retorica prin “copilul” formaţiunii, “Legea statutului” maghiarilor din afara graniţelor (cu excepţia Austriei), adoptată în 2001, şi care “a reprezentat încă de la început o ameninţare la adresa securităţii statelor vecine“, pe teritoriul cărora trăiesc maghiari în număr mai mare.

Conform vice-premierului Zsolt Semjen, circa 610,000 etnici maghiari din statele din jurul Ungariei au solicitat cetăţenie ungară în ultimii trei ani şi jumătate, se arată în analiza americană, observându-se reacţia de “auto-apărare” a Slovaciei, care si-a schimbat imediat Legea cetăţeniei, revocând cetăţenia slovacă oricui solicită şi dobândeşte a altă cetăţenie

Haines reamarcă în continuare afrontul aceluiaşi vice-premier care a declarat nu mai departe de sfârşitul lunii august a.c. că Guvernul ungar “sprijină total… toate conceptele de autonomie create de comunităţile [maghiare] pentru supravieţuirea lor”. Analiza trece apoi in revistă toate mişcările făcute de Orban în zonele locuite de maghiari, de la Transilvania la Transcarpatia, în Ucraina, asupra căreia se apleacă în mod deosebit, evidenţiind şi declaraţiile organizaţiile para-militare maghiare active in această zonă.

Capitolul “Para-istorie în stil unguresc”, care tratează revizionismul maghiar, se deschide sub formă de motto cu un citat despre istorie şi mit al sociologului si filosoful francez Jean Baudrillard urmat de o fraza categorică a lui Bogdan Diaconu din manifestul amintit: “Ne-am săturat de Ungaria şi de complexele ei furibunde de mare fost imperiu imaginar.”

Şovinismul guvernamental şi subminarea relaţiilor între state la Referendumul de suspendare a lui Băsescu

Dupa un excurs prin lumea miturilor originilor populaţiei vecine maghiare, profesorul american observă că sentimentele şoviniste si autonomiste ale unor grupări extremiste de tip neo-nazist, între care aminteste partidul Jobbik, se relectă şi la nivel guvernamental, după cum observă chiar OSCE. Şi aici expertul Institutului SUA oferă un citat mai larg dintr-o poziţie oficială a OSCE cu referire la România, care, cred, ar putea să facă valurile de rigoare în politica publică românească cât şi în cea de stat:

Viktor Orban - Traian Basescu Anti-Romania - Consiliul European 2013 via Politica TaPrim-ministrul maghiar Viktor Orban, de exemplu, a sfătuit cetățenii de etnie maghiară din România cu privire la participarea la un referendum recent din această țară, în timp ce membri ai Parlamentului ungar au convocat reuniunea unui comitet de “coeziune națională” în ţara vecină Slovacia. Deşi non-violente, aceste acțiuni sunt nu mai puţin provocatoare și subminează pe dedesubt relațiile de prietenie şi bună vecinătate dintre state. Mai mult decât atât, această focalizare asupra etnicilor maghiari din statele vecine contrastează cu propriul răspuns călduț dat de guvernului ungar anti-semitismului, precum și amenințările și violența împotriva romilor în Ungaria. Pentru a-l cita pe Înaltul Comisar [al OSCE]: ‘Ca un principiu călăuzitor, statele nu ar trebui să fie mai interesate în minoritățile care locuiesc în statele vecine mai mult decât în cele care locuiesc în interiorul propriilor granițe.‘” . Foarte interesant, nu? Este vorba, aţi înţeles, de sfaturile lui Viktor Orban oferite maghiarilor din România în favoarea lui Traian Băsescu, în sensul boicotării Referendumului din iulie 2012. O acţiune care, afirmă OSCE, a subminat relațiile de prietenie şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria. Documentul original poate fi găsit aici: http://osce.usmission.gov/oct_2_12_ws13.html.

“Ne-am săturat de Ungaria”

America Unita - United America Party - Romania Unita - Bogdan Diaconu“Înaltul Comisar poate avea dreptate în principiu – scrie profesorul Haines –  dar în practică alte sentimente prevalează. Cazul la care ne referim este o cerere făcută în numele a 1,5 milioane de “maghiari ai diasporei” din Transilvania, cum că “a venit timpul pentru autonomia maghiară.” Potrivit unei declarații de la sfârșitul lunii iulie 2014 făcute de László Tőkés, capul unei organizații civice care reprezinta etnicii maghiari din România, “numai independență națională completă poate aduce renașterea comunității maghiare”, o declarație cu atât mai ieşită din comun cu cât euro-parlamentarul Tőkés este fostul vice-preşedinte al Parlamentului European. Alte voci din România diferă total de Tőkés: într-un editorial vituperant publicat în ziarul românesc Adevărul sub titlul “Ne-am săturat de Ungaria”, parlamentarul român Bogdan Diaconu acuză Ungaria de iredentism făţis, că “urmează doctrina Kremlinului” și caută “să refacă teritoriul monarhiei Austro – Ungare.” Diaconu a scris: Ne-am săturat de Ungaria şi de premierul ei reales Viktor Orbán, salvatorul naţiunii maghiare, care de la primul discurs în Parlament şi-a afirmat „dreptul” de a controla teritorii din ţările învecinate şi de a da ordine altor naţiuni.

Şi continuă:

“Ne-am săturat de Ungaria care se agită fără oprire ca UE să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul Europei să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul European să se ocupe de minoritatea maghiară, Comisia Europeană să se ocupe de minoritatea maghiară, Parlamentul European să se ocupe de minoritatea maghiară, SUA să se ocupe de minoritatea maghiară, Rusia să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul României să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Ucrainei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Slovaciei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Serbiei să se ocupe de minoritatea maghiară, Turcia să se ocupe de minoritatea maghiară (Vona Gabor a vizitat şi Turcia unde le-a vorbit „fraţilor şi surorilor” poporului maghiar, care, întâmplător, a fost ocupat de Imperiul Otoman, dar istoria se rescrie), Dalai Lama să se ocupe de minoritatea maghiară (Tőkés a vrut să-l aducă în Transilvania să-i arate minoritatea maghiară care suferă la fel ca poporul tibetan)…  Universul întreg trebuie să se ocupe de minoritatea maghiară şi de problemele ei închipuite…

După acest citat larg din Bogdan Diaconu, John Haines prospectează într-un nou capitol originile genetice ale actualilor unguri aducând în atenţia cititorilor de specialitate studiile prin care se demonstrează că omuleţii roş-verzi care populează azi Ungaria nu sunt… maghiari.

Dughin, provocările euroasianismul si culcuşul maghiar

Aleksandr Dugin and Gábor Vona, Moscow, 2013Poate şi mai interesant este următorul capitol în care sunt luate la puricat teoriile sociologului Aleksandr Dughin, supranumit “Rasputinul lui Putin”, şi care, prin specularea teoriilor geopoliticianului Halford Mackinder (1861-1947) privind vatra/heartland-ul Europei a dat naştere curentului “euroasiatic”. Curent care îşi găseşte în “Noua Ungarie” un culcuş calduţ, potrivit direcţiilor imprimate statului vecin de Viktor Orban şi partenerul său de extremism, Gabor Vona, capul Jobbik, care este citat cu un fragment dintr-un interviu acordat jurnalului rus de geopolitica “eurasiatică”. Concluzia interviului este relevantă. Vona dixit: “Dacă cineva caută identitatea maghiară va găsi acolo rădăcinile eurasiatice ale naţiunii”.

John Haines arată că direcţiile acestei noi ideologii a Rusiei în care se integrează Gabor Vona au fost trasate de însuşi Vladimir Putin într-un articol cu iz leninist (aprecierea mea) din Izvestia, publicat în octombrie 2011 şi reprodus pe pagina Misiunii Permanente a Federaţiei Rusiei la UE  în care Putin propune Uniunea Eurasiatică.

Luna viitoare – ne informează analistul american –  Jobbik va participa la “Forumul Național Rus” din Sankt-Petersburg”. organizat de o falangă de informaţii a partidului Rodina (Mama Rusiei) condus de vice-premierul rus Dimitri Rogozin. Misiunea declarată a Forumului este “de a stabili o mișcare care unește forțele orientate național în Europa și de a stabili o platformă permanentă de discuții și de luare a deciziilor cu privire la aspectele legate de interacțiunea dintre forțele naționale conservatoare.” Obiectivul reuniunii este “formarea unui noi doctrine unite naționale unite pentru Rusia și Europa” și un subiect principal al Forumului va fi “unitate culturală ca factor fundamental în formarea spațiului național.

Marele risc – Calul Troian atacă România pe tabla de şah a UE şi NATO

Capitolul final al studiului tratează riscurile previzibile în contextul în care Orban, “un politician abil”, va folosi în continuare banii Uniunii Europene dar în acelaşi timp va arată SUA şi NATO pisica numită Moscova.

“Ungaria pare, pentru moment cel puțin, ferm ancorat în Uniunea Europeană și NATO – scrie analistul american -; cu toate acestea, ar fi extrem de prostesc să ignore forțele care exercită presiuni politice și economice asupra ţării. În același timp, Ungaria trebuie să țină seama de frustrarea resimţită în alte capitale europene și în special ale statelor vecine, la care Bogdan Diaconu a dat glas:

“Ne-am săturat de Ungaria care vrea mereu mai mult, drepturi speciale, tratament preferenţial, control asupra comunităţilor maghiare din afara ţării, dar mai ales asupra averii ţărilor unde se află acestea, care vrea limba maghiară şi stat în stat peste tot, în numele rasei superioare pe care o reprezintă.”

Concluzia studiului reputatei instituţii americane de analiză şi predicţie priveşte direct România:

Marele risc este că prin confluența lor, aceşti factori –  presiuni economice interne, frustrărea din afara Ungaria cu “Sirenele iredentismul atavic”, cea din interiorul formaţiunii de guvernământ Fidesz – Alianta Civica Ungară ( să nu mai vorbim Jobbik ), conflictul continuu în Ucraina și apeluri pentru Autonomia Transcarpatiei – vor fi exploatati de către Rusia, cu intenția de instigare la discordie intra-NATO , în special în cadrul Grupului de la Visegrad (“scutul NATO împotriva Rusiei”) și între Ungaria și România. Luați în considerare în concluzie următorul citat dintr-o evaluare recentă a riscului prezentat de Eurasianism rus:

‘În funcție de evoluția balanței de putere dintre Rusia și UE, nu ar trebui să fie exclusă posibilitatea unor astfel de actori politici care să funcționeaze drepi “cai troieni” în slujba intereselor politicii externe ruseşti. Perspectivele Eurasianismului de a extinde această strategie asupra unor actori politici din interiorul UE rămân de văzut în viitorul apropiat. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că… pentru “caii troieni” pro-eurasiatici din Europa Centrală și de Est, Eurasianismul pare a se baza pe transformarea sistemică, sau pe o schimbare radicală în agenda de politică externă, ​​care ar aduce statele în cauză în sfera de influență a RusieiÎn cazul Ungariei, starea de fricţiune dintre Budapesta și Bruxelles… a fost o forță motrice în spatele reajustării politicii externe a acestui stat față de Moscova‘.”

Cu acest citat care ne relevă un viitor spectru geopolitic destul de gri, extras din studiul lui Vassilis Petsinis “Eurasianism and the Far Right in Central Europe and South East Europe.” Central and East European Review. 8 (2014), se încheie analiza Foreign Policy Research Institute semnată de John R. Haines.

Provocări la adresa Ortodoxiei

În toate acestea am şi eu o mică satisfacţie personala: că am scris în Ziua încă de la începutul noului mileniu, ca să zic aşa, că Ungaria e un cal troian al Rusiei în NATO şi UE iar Ucraina va deveni un măgar troian. Sau invers? :) În acelaşi timp, cine poate număra câţi cai şi măgari ai Rusiei avem în politica aşa-zis românească? Aş mai putea să adaug că dacă la unguri “eurasianismul” se instalează pe fondul unor relaţii economice solide dintre Rusia şi Ungaria (schimburi comerciale şi investiţii de zeci de miliarde de euro) şi a fantasmelor unor spălaţi la creier de tipul Jobbik, în România curentul se infiltrează şi îşi găseşte adepţi prin intermediul unor cozi de topor ale ortodoxiei române şi a unei propagande acerbe “pravoslavnice” – de la şoferi cu grade deveniti “tătici pentru 400 de copii”, la o adevărată invazie de icoane ieftine ruseşti şi ucrainene – la care ierarhii români asistă mult prea pasivi.

Cât despre Bogdan Diaconu, care pentru câteva citate reproduse pentru compromitere pe blogul Vo(t)cii Rusiei a fost acuzat de clanul tismănenilor din presă că este “omul Moscovei” sunt curios ce vor mai zice acum detractorii săi, după atâtea calupuri masive publicate de cel mai important think-tank american (e drept, din randul celor cu un buget anual puţin mai mic de 5 milioane de dolari :) ), totodată al doilea din lume de acest tip, ca valoare si prestigiu… Probabil vor aştepta şi ecourile din presa chineză… :)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU – ”Vulnerabilitatea absolută a României: corupția” (13 septembrie 2014)

646x404De ce îşi face de cap extremismul maghiar în România fără ca autorităţile să intervină? Din cauza corupţiei. De ce suntem vulnerabili faţă de tandemul ruso-maghiar care ne pune în discuţie teritoriul naţional? Din cauza corupţiei. Acest mesaj a fost transmis şi de Ambasada SUA care deţine informaţii mai multe decât noi pe această temă. În concluzie, dacă vrem să ne păstrăm România unită, trebuie să transformăm corupţia în inamicul public 1.
Un articol Rise Project ne arată dimensiunile unei singure tentative de furt marca UDMR din bunurile statului român: 21.000 de hectare de pădure în valoare de 50 de milioane de euro. Tentative sau reuşite de acest fel de a trece din patrimoniul statului în proprietatea liderilor UDMR sau a altor interpuşi ai Ungariei o avere fabuloasă a României există cu duiumul, aceasta este numai una dintre ele. În aceeaşi categorie intră toate retrocedările frauduloase de păduri şi clădiri din Transilvania către ONG-uri, fundaţii, persoane fizice sau chiar biserici maghiare, toate susţinute obscur sau făţiş de Budapesta. Care, la rândul ei, este manevrată de Moscova. Iată cum corupţia ne va lăsa, dacă lăsăm să continue acest ritm al fraudării, fără o bună parte din teritoriul naţional şi în felul acesta vulnerabili la atacurile tandemului ruso-maghiar care, prin neglijenţa statului român, s-a înarmat între timp cu acte de proprietate. Statul român este slab în faţa atacurilor din interior sau din exterior din cauza corupţiei. La fel, România riscă să piardă controlul asupra Portului Constanţa, de importanţă strategică în noua reaşezare a pieselor geopoliticii în această parte de lume, pe mâna corupţiei. Şi în loc să avem avantajul unui asemenea nod de transport strategic în vederea obţinerii unui rol esenţial în derularea de forţe NATO din viitorul apropiat, riscăm să cedăm portul unor interese locale meschine. De ce? Din cauza corupţiei. Nu poţi pretinde să fii partener strategic, şansa pe care o are România în acest moment în care unii dintre vecini au luat-o pe cărări deviate dar sigure spre Moscova, dacă din interiorul statului tău corupţia cedează resursele naţionale şi obiectivele de interes naţional unor şmecheri care fac afaceri cu viitorul ţării. Când interesele de viitor ale României şi mizele sale strategice sunt jucate la mezat de diverşi baroni locali sau de organizaţii anti-statale care se bazează tocmai pe reţeaua de complicităţi construită în ultimii 25 de ani, corupţia nu mai este doar o problemă a sistemului judiciar, ci o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Aşa încât atenţionarea Ambasadei SUA sau a diferiţilor oficiali americani nu este întâmplătoare. Nu poţi pretinde să fii partener strategic, şansa pe care o are România în acest moment în care unii dintre vecini au luat-o pe cărări deviate dar sigure spre Moscova, dacă din interiorul statului tău corupţia cedează resursele naţionale şi obiectivele de interes naţional unor şmecheri care fac afaceri cu viitorul ţării. Aşa încât, dacă vrem să avem un stat adevărat şi să rămânem întregi nu avem decât o soluţie: eradicarea corupţiei. Altfel o să vedem cum ne fuge ţara de sub picioare, vândută de te miri cine te miri cui. Ceea ce înaintaşii noştri au apărat cu preţ de sânge este cedat acum pe şpăgi inamicilor României. Acest lucru trebuie să înceteze, bunurile înstrăinate trebuie recuperate, iar vinovaţii trebuie pedepsiţi. AJUNGE!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Sfârșitul statului, începutul tribalizării” (11 septembrie 2014)

646x404Atunci când, la nivelul unei ţări, orice organizaţie poate pune în discuţie factorii constitutivi ai statului respectiv, asistăm de fapt la sfârşitul statului şi la începutul tribalizării. Regula tribală este câştigul celui care dă mai tare: din mâini, din gură, din tot ce poate. UDMR aplică această tehnică, iar rezultatul este că avem o campanie prezidenţială în care discutăm despre desfiinţarea statului român!
Oricât ne-am învârti în jurul termenilor, autonomia teritorială pe criterii etnice reprezintă începutul sfârşitului pentru statul român. Care şi fără aportul organizaţiilor separatiste maghiare trosnea din încheieturi. Dar, ca la slujba de ieşire cu greu a sufletului, UDMR şi-a asumat, probabil sub influenţa nefastă a pastorului Laszlo Tokes, rolul de a-i citi României un fel de ultim maslu, ca să se aleagă. Şi, într-adevăr, statul român se află la răscruce: fie se trezeşte din amorţire şi îşi ia seama, respinge extremismul maghiar şi opreşte nebunia separatistă care îl ameninţă nu doar din exterior, adică dinspre est, ci şi din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-şi facă mendrele pe seama unităţii noastre teritoriale. În faţa proiectului UDMR de autonomie, cu toate aberaţiile sale juridice şi cu totala încălcare a Constituţiei, nu mai sunt multe de făcut: ori cedăm, devenind astfel singura ţară care şi-a plătit distrugătorii, ori îi obligăm pe extremişti să cedeze ei folosind forţa legii. Statul român se află la răscruce: fie se trezeşte din amorţire şi îşi ia seama, respinge extremismul maghiar şi opreşte nebunia separatistă care îl ameninţă nu doar din exterior, adică dinspre est, ci şi din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-şi facă mendrele pe seama unităţii noastre teritoriale. Dar cum partidele vechi visează în această perioadă la voturi, nu la istoria şi integritatea României, reacţiile la adresa UDMR sunt cel mult firave. Înainte de a căuta acoperiţii din serviciile noastre, Parlamentul ar face mai bine să caute acoperiţii din serviciile altora, notamente de la Budapesta sau de la Moscova, că autonomia nu vine cu siguranţă de la acoperiţii României.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Românii au acum o alternativă reală la ultimii 25 de ani de politică antinațională”

diaconu-rica-petrescuReporter: Cum s-a născut Partidul România Unită?

Bogdan Diaconu: S-a născut din credinţa mea în nevoia de a unifica forţele acestui popor în jurul unor idealuri comune, după ce, timp de 25 de ani, toată clasa politică i-a divizat pe români, i-a împărţit în stânga şi în dreapta, în băsişti şi antibăsişti, în pro şi contra, îndemnându-i să lupte între ei în loc să lupte cu cei care vindeau ţara pe nimic. Partidul România Unită reprezintă locul în care naţiunea, credinţa şi ţara sunt una şi toţi ne asumăm responsabilitatea de a le sluji, nu bazaţi pe interese partizane, ci dedicaţi valorilor fundamentale ale poporului român.

R.: Sunteţi primul şi singurul parlamentar care a plecat din PSD când acest partid se află pe culmile puterii. De ce?

B.D.: Ştiu că lumea se aşteaptă de la politicieni să îşi urmărească doar propriile interese, aşa încât privit din acest unghi gestul meu nu are nici un sens. Ursul nu pleacă de la miere şi nici câinele de la măcelărie, sunt două proverbe care sunt repetate în momentul în care se discută relaţia politicianului român cu puterea şi cu guvernarea. Tocmai acest lucru trebuie schimbat în clasa politică, pentru că, plecând de la acest oportunism am ajuns ca din a şaptea ţară din Europa să ne batem pentru ultimul loc cu Bulgaria. Eu am crezut în ceva atunci când am intrat în politică şi mi-am manifestat acea credinţă pe toată durata activităţii mele publice fără întrerupere, indiferent de indicaţiile unora şi ale altora. Am devenit incomod, dar am conştiinţa curată că mi-am îndeplinit menirea. În Parlament am respectat votul românilor din 2012, care nu ne-au trimis acolo nici să băgăm din nou UDMR la guvernare, după ce am criticat PDL pentru că a făcut acest lucru, nici să exportăm Roşia Montană la preţ de dumping, nici să ne opunem Justiţiei. Aşa că nu am votat niciodată legile controversate şi care încălcau votul şi încrederea acordată de alegători. În cele din urmă, după ce am atras atenţia asupra pericolului de a aduce UDMR la guvernare şi de a-i păstra cocoţaţi pe liderii maghiari pe funcţii importante în statul român în timp ce ei luptă pentru desfiinţarea şi destabilizarea României, am decis să trag un semnal de alarmă că PSD face jocurile iredentismului maghiar, tolerând comportamentul iresponsabil al UDMR pe tema autonomiei teritoriale. Nu puteam să girez coaliţia omuleţilor verzi de la UDMR care, la fel ca separatiştii ruşi din Ucraina, umblă prin Transilvania agitând enclavizarea etnică în deplin acord cu planurile Rusiei de destabilizare a zonei, aşa cum, mai ieri, a descoperit şi Center for Eurasian Strategic Intelligence de la Londra, care a făcut „marea dezvăluire” că agenţii ruşi colaborează cu liderii maghiari pentru atragerea Transilvaniei în jocul secesionismului. Această mare dezvăluire a fost băgată în seamă de presa din România doar acum pentru că a venit de la Londra, eu o tot spun de când Viktor Orban ghidonează UDMR în direcţia autonomiei etnice, dar marii „lideri de opinie” spun că sunt „extremist”. Uite că acum şi acest grup de analiză de la Londra a devenit extremist ca şi mine şi a descoperit pericolul ruso-maghiar pentru România! Vorba aceea, nimeni nu e profet în ţara lui…

R.: Ce planuri aveţi cu Partidul România Unită şi cum vă veţi poziţiona la alegerile prezidenţiale?

B.D.: Partidul România Unită va participa la alegerile locale şi parlamentare din 2016 când le vom arăta românilor un alt fel de a face politică, aşa cum ei îşi doresc, cu aleşii la dispoziţia cetăţenilor şi nu invers. Vom lua un rezultat bun la locale şi la parlamentare având în vedere că potenţialul nostru electoral la această oră este între 15 şi 25 la sută, iar acest lucru ne va permite să facem dovada modului nou de gândire şi de acţiune pe care îl propunem românilor. Prezidenţialele din acest an sunt deja un eşec pentru România, este o competiţie între non-valori, de aceea nu vom susţine pe nimeni. Le vom recomanda susţinătorilor noştri fie să stea acasă, fie să meargă la vot şi să scrie Ţepeş pe buletinul de vot, pentru ca mesajul pentru actuala clasă politică să fie clar: e expirată şi nu mai reprezintă pe nimeni, dacă a avut vreodată această intenţie, nu crede în nimic şi nu vrea nimic pentru România, ci numai pentru binele propriu. Ajunge!

R.: Că tot veni vorba, cum aţi ajuns să îl puneţi pe Vlad Ţepeş pe sigla oficială a Partidului România Unită?

B.D.: Mesajul nostru este cel de justiţie socială, iar cel care întruchipează cel mai bine această aspiraţie a poporului român este tocmai Vlad Ţepeş. Este şi o mişcare de recuperare a valorilor româneşti şi de corectare a imaginii false care i s-a făcut lui Ţepeş pentru că îşi apăra ţara cu metode dure. În afară de acest adevărat blazon al românităţii reprezentat de celebrul domnitor, am pus pe siglă şi harta României reîntregite, pentru că Partidul România Unită îşi asumă rolul istoric de a realiza unificarea celor două state româneşti, despărţite artificial de o graniţă trasată de alţii şi care nu are nici o justificare reală.

R.: În ce stadiu sunteţi cu organizarea partidului?

B.D.: Avem strânse aproape toate semnăturile, urmează să le depunem la Tribunalul Bucureşti împreună cu actele constitutive, iar între timp o să începem lansarea de filiale peste tot în ţară. Avem mulţi entuziaşti care mi-au cerut tabelul cu semnături pe Facebook sau pe blog, l-am postat acolo şi ei îmi trimit prin poştă câte semnături au reuşit să strângă fiecare. Este un entuziasm molipsitor şi care ne arată că am luat decizia corectă înfiinţând Partidul România Unită. Românii aveau nevoie să fie reprezentaţi şi apăraţi cu adevărat, nu doar din vorbe contrazise ulterior de fapte. Aceşti români sătui de minciuni şi de umilinţa la care a fost supusă ţara noastră în ultimii 25 de ani vin alături de noi din toată ţara, dar şi din diaspora, din toată lumea. Avem şi filiala Basarabia, condusă de unionistul Gheorghe Viţă, iar pe acel pământ românesc vom dezvolta cea mai puternică organizaţie a unui partid românesc din afara graniţelor ţării. Graniţelor de acum ale ţării, pentru că împreună cu acea filială vom lupta pentru ca separarea falsă dintre România şi Republica Moldova să dispară şi să ne regăsim cu toţii în interiorul aceluiaşi stat român.

(”Puterea”, 11 septembrie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 2 comentarii

VICTOR RONCEA: ”Fenomenul Bogdan Diaconu și detractorii săi din zona rusească” (11 septembrie 2014)

America-Unita-United-America-Party-Romania-Unita-Bogdan-DiaconuCum să nu-ţi fie simpatic un tânăr politician care şi-l alege ca simbol pe Vlad Ţepeş, pe fundalul hărţii României adevărate, cu tot cu Basarabia? Şi pe deasupra să-l mai înjure şi toată gaşca de moştenitori ai Kominternului. Că, cică, sigur e “omul Moscovei”, pentru că l-a preluat Vocea Rusiei pe site. “N-aţi văzut???!!!”, strigă isterice pe net nişte moluşte de-ale lui Patapievici, normal, ca din gură de şarpe. Ca şi cum aşa lucrează un serviciu diabolic ca KGB-ul: îşi deconspiră “ofiţerii acoperiţi” la Vocea Rusiei ca Băsescu pe-ai ţării la B1!

Staţi linistiţi la locurile voastre, vorba tartoriţei agenţilor KGB, că oamenii Moscovei stau pe ouă, adânc infiltraţi, exact la posturile de propagandă, intoxicare şi manipulare a opiniei publice cu nume cât mai occidentale: fostele organe “eliberatoare” ajunse azi biete bloguri cu denumiri pompoase, ca Deutsche Welle, BBC, Radio Free Europe şi corespondentele lor locale, Hotnews, GDS şi “22″. Regizorul Constantin Vaeni a explicat cel mai bine, într-un comentariu cu totul personal, cum e cu “demascarea cu mânie proletară” a lui Bogdan Diaconu.

Acum, cum ar mai putea fi “inculpatul” un “om al Rusiei” când, recent, acelaşi Bogdan Diaconu a cerut ca pentru situaţiile de siguranţă naţională, Serviciul Român de Informaţii să primească dreptul de a acţiona imediat, după modelul FBI? Sau şi SRI-ul e al Moscovei? Şi eu care auzisem de SIE…

Aşadar, întorcându-ne la “clasici”, tehnica Vo(t)cii Rusiei e (cea mai) ieftină şi, trebuie să spunem, cam expirată: compromiterea prin asociere. Merge încă, însă doar la proşti şi la victimele experimentelor serviciilor secrete perfectate prin media asupra creierului uman.

Pe deasupra, mai sunt şi “conservele” Rusiei, puse bine, la murătură democrată, chiar “populară”, prin politica dâmboviţeană sau “bruxelleza”. Le veţi descoperi singuri, prin reacţia lor de turnesol faţă de Partidul România Unită.

În cazul nostru, ţinând cont că Bogdan Diaconu a fost atacat rapid de toţi oamenii lui Tismăneanu, care l-au declarat pe tânărul naţionalist moderat drept “duşman al poporului”, funcţionează cartea de vizită “Spune-mi cine te atacă şi cu cine nu te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Ori Bogdan Diaconu deja a explicat cât se poate de clar – inclusiv printr-o demisie răsunătoare – că nu va face niciodată vreo alianţă, de nici un fel, cu vreun trădător al României, din speţa celor care s-au aciuat la gâtul tuturor regimurilor.

Vina lui? Nu mai suportă încălcarea drepturilor naţionale de către exponenţii obraznici ai unei minorităţii mult prea gălăgioase şi, pe alocuri, extremiste şi ultra-extremiste: oengiştii din UDMR, aflaţi mereu la putere şi stipendiaţi ilegal, de 25 de ani şi mai bine, de statul vecin şi neprieten, Ungaria, tovarăşa… Rusiei. Şi a spus “Ajunge!” Într-adevăr, a ajuns o “vină” să-ţi iubeşti ţara…

Cealaltă acuză la adresa energicului politician Bogdan Diaconu e şi mai slabistă: cică numele Partidului pe care l-a înfiinţat, “România Unită”, şi care creşte vertiginos (am înţeles că duminică se constituie deja şi filiala de la Constanţa), ar fi calchiat după cel al lui Putin, vezi Doamne, încă o “dovadă” că ar fi al Rusiei. Dar oare n-ar trebui în primul rând să se supere, poate, Majestatea Sa Regina Regatului Unit (United Kingdom) al Marii Britanii că Putin i-a plagiat denumirea împărăţiei sale? Sau poate Partidul America Unită, care, iată, are un motto foarte interesant: “Nici la stânga, nici la dreapta; înainte!”!? Sau poate chiar bătrânul conservator miliardar şi candidat la prezidenţialele americane din 1992, Ross Perot, care fondase Partidul United we stand America (divided we fall)?

Sau poate, în cazul denumirii România Unită, chiar internautul naţionalist Vlad Mihai ar putea cere despăgubiri pentru că i s-a plagiat numele blogului, “România Uneşte-te!“. Na, că ne unim!

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Cât timp politica Guvernului României se decide la Budapesta, nu cred că ţara noastră mai este suverană”

RamboLucru rar în zilele noastre, un deputat din majoritatea parlamentară şi, mai mult, din principalul partid de guvernământ, şi-a dat recent demisia pentru principii! Patriot sincer şi naţionalist moderat, deputatul Bogdan Diaconu a ajuns la concluzia că partidul din care făcea parte, în frunte cu prim-ministrul, pune în pericol unitatea statului român, prin concesiile inadmisibile pe care le face inutilului aliat de guvernare, UDMR Cel Veşnic La Putere. În cuvinte simple şi în mod direct, d-l Diaconu îşi motivează demisia astfel: „Demisionez în semn de protest faţă de cooptarea şi păstrarea UDMR în Executiv, în ciuda tuturor argumentelor care indică necesitatea excluderii UDMR nu doar de la guvernare, ci şi din viaţa publică a României, deoarece reprezintă un focar de instabilitate, un factor de distrugere a bunei convieţuiri între etnii şi o ameninţare directă la adresa integrităţii statului român“. Se ştie că liderul UDMR, Kelemen Hunor, făcuse multe presiuni asupra lui Victor Ponta pentru a-i închide gura lui Diaconu, devenit extrem de caustic în ultimii ani. Bogdan Diaconu nu a aşteptat însă mustrarea şi justificarea pontistă, ci şi-a înaintat cu demnitate demisia. Cu aceeaşi ocazie, a anunţat că-şi va face un nou partid, România Unită, al cărui program politic se spune că va fi cu totul diferit de eşuatele proiecte naţionaliste de până acum, care au dus în derizoriu lupta naţională prin excese retorice şi colecţii de vorbe goale.

„Nu voi renunţa la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac”

Ce veţi face, domnule deputat, din moment ce aţi rămas „orfan” al partidului care părea a vă fi şi tată şi mamă pe scena politică? Vă retrageţi la pensie atât de tânăr?

Nu voi renunţa la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac, nu dau înapoi, aşa cum a încercat UDMR să mă determine pe toate căile. Dimpotrivă, lupta cu extremismul maghiar abia acum începe să capete proporţii! UDMR şi frăţiorii lui mai mici nu au ce căuta în politica românească şi, de aceea, una din misiunile pe care mi le asum este scoaterea formaţiunilor extremiste maghiare în afara legii, pentru totdeauna. E timpul ca acelora care lucrează subteran sau făţiş împotriva Constituţiei şi a demnităţii acestui stat să le fie frică. Diplomaţia şi-a epuizat resursele. Românii vor dovedi încă o dată că toleranţa lor are limite şi că, atunci când acestea sunt depăşite, ei sunt gata să îşi ia soarta în propriile mâini. Partidul România Unită va trezi energiile dezamăgite şi răsfirate ale poporului român. Ajunge cu risipirea, cu distrugerea, cu nepăsarea clasei politice, cu minciuna ridicată la rang de strategie politică. Clasa politică din ultimii 25 de ani a distrus România în toate felurile posibile, economic, moral, demografic, şi ne-a adus în situaţia în care nu mai suntem un stat suveran, iar în curând, dacă nu ne vom împotrivi puternic, nu vom mai fi nici stat naţional unitar şi indivizibil. Înfiinţez Partidul România Unită pentru că România este ameninţată cu desfiinţarea, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze şi să ne mobilizeze. Îi chem pe toţi cei care gândesc şi simt româneşte să vină în acest partid nou, caracterizat din punct de vedere doctrinar prin naţional-democraţie, iar din punct de vedere programatic, prin justiţie socială, protecţionism economic, eradicarea corupţiei, păstrarea şi apărarea identităţii naţionale.

Vă rog să descrieţi în câteva cuvinte acest partid al unităţii româneşti. Prin ce va fi mai bun decât altele de acelaşi fel?

În România a devenit o ruşine să iubeşti valorile româneşti, tradiţiile, cultura şi istoria acestui neam. Partidul România Unită va fi partidul celor care sunt mândri de trecutul lor, de originea lor şi de valorile pe care acest neam le-a produs de-a lungul istoriei, dar este, în egală măsură, şi partidul celor care doresc să fie mândri atât de prezentul, cât şi de viitorul pe care îl construiesc pentru urmaşii lor. Acest partid nu are nimic împotriva comunităţii maghiare din România, respectă drepturile minorităţilor şi buna convieţuire dintre etnii, dar nu poate tolera ruperea teritoriului naţional şi transformarea românilor în minoritari şi în exilaţi în propria lor ţară. Am făcut toate eforturile pentru a convinge PSD mai întâi să nu accepte UDMR la guvernare, iar apoi măcar să aibă curajul de a scăpa de acest balast al politicii româneşti, manevrat de la Budapesta, care este la rândul ei dirijată de Moscova, pentru a fărâmiţa statul român. Îmi păstrez mândria de a fi român, dar aceasta a devenit incompatibilă cu un partid, PSD, care stă la masă cu separatiştii maghiari. Cât timp politica guvernului României se decide la Budapesta, iar politica Budapestei se decide la Moscova, nu cred că ţara noastră mai este suverană.

„Răspunsul meu la proiectul de lege al autonomiei, propus de UDMR, este un proiect de lege pentru desfiinţarea UDMR!”

Care este răspunsul dv. la proiectul de lege al autonomiei pe criterii etnice, lansat public de UDMR?

Răspunsul meu la proiectul de lege al autonomiei propus de UDMR este un proiect de lege pentru desfiinţarea UDMR! În momentul în care liderii UDMR au luat-o hotărât în direcţia Jobbik şi când, în plus, s-au pus la picioarele lui Viktor Orban pentru a susţine autonomia teritorială pe criterii etnice, le-am spus pe nume: sunt nişte extremişti care doresc secesiunea etnică. Şi să nu credem că ei reprezintă pe cineva, adică pe cetăţenii români de etnie maghiară! România nu mai tolerează felul în care liderii UDMR folosesc funcţiile şi banii statului, pentru a crea enclave etnice şi pentru a ne călca în picioare demnitatea şi Constituţia, ignorând în schimb doleanţele reale şi fireşti ale etnicilor maghiari din România. Ştiţi ce vor cetăţenii români de etnie maghiară? Aceleaşi lucruri ca şi cetăţenii români de etnie română: o viaţă mai bună, salarii mari mari, legi mai bune, creştere economică, precum şi linişte şi pace, pentru că nu există o viaţă bună dacă eşti în conflict. Cu ce îi ajută pe etnicii maghiari din România agitaţia autonomistă şi secesionistă a UDMR sau a Ungariei? Hai să facem un calcul simplu: liderii UDMR au fost vreo 20 de ani la guvernare în România şi încă mai sunt, adică au avut şi au pârghii, putere, bani şi posibilităţi imense pe mână. Ce au făcut pentru o viaţă mai bună în Covasna, Harghita sau Mureş, de unde îşi iau voturile? Ce au făcut pentru România în ansamblu, ca să merite să îi considerăm responsabili, în afară de a agita spiritele şi de a strica buna convieţuire între cetăţenii români, indiferent de etnie?

În fond, ce doresc partidele extremiste maghiare, în frunte cu „moderata” UDMR?

UDMR şi cohorta de partiduleţe etnice maghiare urmează calea lui Miloşevici în fosta Iugoslavie: adună voturi în contul idealului Ungariei Mari şi al modelului Horthy, reprezentat acum de premierul de la Budapesta. Românii simt însă primejdia şi nu se vor lăsa călcaţi în picioare. Eu doar îi reprezint pe cei care cred în România Unită, dar cred că toţi avem loc în România, indiferent de etnie, şi că toţi putem avea o viaţă mai bună dacă trăim în bună convieţuire. România îşi tratează minorităţile aşa cum nici o altă ţară din Europa nu o face, numai că politicienii maghiari nu sunt mulţumiţi. Ei nu au cum să recunoască faptul că etnicii maghiari au toate drepturile, au şcoli, au sărbători, au tot ce şi-ar putea dori. Dacă ar recunoaşte acest lucru, UDMR şi-ar pierde sensul existenţei, nu ar mai avea ce să facă, de aceea agită apele şi încearcă să creeze conflicte etnice acolo unde ele nu există!

„UDMR a «evoluat» spectaculos de când Kelemen Hunor a bătut palma cu Viktor Orban şi s-a transformat într-un Jobbik al României

Din punctul de vedere al UDMR, sunteţi un extremist şi naţionalist depăşit de timpurile moderne. Cum răspundeţi?

Eu apăr Constituţia şi integritatea ţării mele. Apărarea Constituţiei şi a integrităţii unei ţări nu încape în nici un fel în definiţia extremismului. Ucraina e extremistă pentru că nu vrea să fie ruptă în bucăţi de Rusia? Dar Slovacia, pentru că a interzis dubla cetăţenie, tocmai pentru a nu cădea în capcana Budapestei? Uite că România a fost atât de tolerantă încât a permis dubla cetăţenie, plus multe alte drepturi. Nu le contestă nimeni. Dar dacă politicienii maghiari încearcă să ia această toleranţă drept prostie, atunci trebuie să le atragem atenţia că statul român şi legile sale trebuie respectate. E ciudat că eu sunt cel acuzat de extremism, dar pe extremiştii maghiari de la Jobbik, care vin cu trupe paramilitare în România, nu-i vede nimeni. Vona Gabor tocmai a plecat din România, unde ne-a transmis că autonomia nu e negociabilă şi că orice am face, tot se va crea o enclavă autonomă! Am ajuns în situaţia hilară în care cel care atrage atenţia asupra extremismului maghiar să fie acuzat de extremism. E o copilărie şi o încercare ieftină de a discredita nu persoana mea, ci lupta pe care o duc pentru apărarea României Unite. Eu îi respect pe cetăţenii români de altă etnie, nu cer decât ca şi românii majoritari să primească acelaşi respect şi să aibă aceleaşi drepturi în propria lor ţară!

Cum vedeţi evoluţia UDMR în ultimul sfert de secol, când s-a aflat aproape neîncetat la guvernare?

Tot ce pot să spun este că UDMR a „evoluat” spectaculos de când Kelemen Hunor a bătut palma cu Viktor Orban şi s-a transformat într-un Jobbik al României. Înainte, acest rol îl aveau Laszlo Tokes şi mişcările din jurul lui. UDMR s-a temut că pierde teren şi, în loc să demobilizeze extremismul maghiar şi să-şi îndrume comunitatea către a căuta soluţii de a trăi cu toţii mai bine împreună, a preferat să aleagă calea lui Viktor Orban: război cu celelalte neamuri, un fel de „Ungaria uber alles”. UDMR a implementat politica lui Viktor Orban în România şi de aceea am reacţionat prin acel manifest, intitulat „M-am săturat de Ungaria”, din care îmi permit să preiau aici un pasaj: „Ne-am săturat de Ungaria lui Viktor Orbán, a lui Semjén Zsolt, a lui László Tőkés, a lui Vona Gábor, de Ungaria lui Wass Albert şi a lui Nyirő József, de Ungaria batalioanelor secuieşti ale morţii pe care László Tőkés le vrea reînviate (şi acestea au monumente în România), de Ungaria nostalgiei după Horthy şi după ante-Trianon şi, dacă votanţii unguri, prea mulţi, ai acestei direcţii periculoase, mai doresc să evite ca poporul maghiar să rămână în istorie ca ultimul nostalgic al nazismului, ar trebui să-şi construiască o altfel de ţară, cu altfel de aspiraţii şi, mai ales, cu altfel de eroi”. Este foarte periculos dacă etnicii maghiar urmează UDMR pe o asemenea direcţie…

Cum vedeţi lovitura de cuţit aplicată Ucrainei de Orban Viktor, care a cerut la un moment dat autonomia maghiarilor din Transcarpatia?

Am arătat în numeroase rânduri cum Ungaria îşi coordonează activităţile anti-româneşti cu Rusia. Iată că face acelaşi lucru şi în Ucraina şi peste tot pe unde găseşte o fisură. De aceea nu avem voie să avem fisuri în statul român. Propun ca SRI să primească puteri suplimentare împotriva atacurilor la adresa integrităţii României şi să aibă voie să întocmească actele premergătoare urmăririi penale, pentru că, altfel, până reacţionăm la acţiunile separatiste ruso-maghiare, ca să respectăm toate procedurile legale, durează un an, doi. Ne trezim deja când autonomia va fi fost realizată! Este exact ce am păţit cu Vona Gabor: am depus o plângere penală acum un an, nu e finalizată nici acum, iar acest neo-nazist se plimbă în voie prin România şi ne dă ultimatumuri. Dacă am da puteri sporite SRI pe această materie, l-ar putea aresta direct şi apoi ar începe procesul. Sfârşitul agitaţiei.

(Interviu realizat de Ion Longin Popescu – ”Cotidianul”, 6 septembrie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Naţionalismul, patriotismul sau Vlad Ţepeş nu au nimic în comun cu extremismul” (Active News, 3 septembrie 2014)

Untitled-1Anunţul deputatului Bogdan Diaconu de a demisiona din PSD pentru un nou proiect politic, Partidul România Unită, nu a trecut neobservat. Ca de-obicei în România, orice nu vine de la “centru” este primit cu suspiciune, iar noua formaţiune nu a făcut excepţie. De la acuze gen “anexă a PSD” şi până la agentură a Rusiei, noua formaţiune nu a scăpat de ochiul vigilent al câinelui de pază al democraţiei. În acest context, fideli principiului “audiatur et altera pars”, am dorit să aflăm şi punctul de vedere al partidului în cauză sau mai bine spus, a liderului său, Bogdan Diaconu. Aşa că l-am întrebat, pe faţă, dacă este omul Rusiei. Sau al serviciilor de informaţii româneşti. Şi dacă este extremist. Şi multe altele. Şi a ieşit un dialog incitant, pe care vă invităm să-l urmăriţi în articolele ce urmează.

Despre atragerea politicienilor din alte partide: “Nu avem un obiectiv din a atrage oameni politici din alte grupări politice. Avem un obiectiv de a crea un proiect politic în care să-şi găsească locul cei care gândesc şi au aceleaşi valori cu noi. Sigur că sunt şi excepţii, care gândesc la fel ca noi şi sunt bineveniţi. Nu ne interesează o creştere cantitativă prin atragerea oamenilor politici.”

Despre legătura cu serviciile secrete: ”Nu am nicio legătură cu această zonă. Eu sper că aceste servicii, care ar trebui să folosi în folosul poporul român, sunt mult mai caracterizate de patriotism şi naţionalism decât întreaga clasa politică. Dacă ar face o analiză faţă de valorile pe care le să promovăm, aceşti oameni ar trebui să vadă că nu există niciun punct pentru care ar trebui să ne pună beţe-n roate.”

Despre apariţia pe siteul Vocea Rusiei: ”Eu nu am semnat niciun articol în Vocea Rusiei. Ei au publicat nişte comunicate de-ale mele, care au ajuns în toate redacţiile din România. Au preluat şi de pe blogul meu sau de pe facebook-ul personal. Au preluat nişte luări de poziţie publice. Asta nu înseamnă că am scris în Vocea Rusiei.”

Despre politica externă: ”România, faţă de orice entitate străină, trebuie să se poziţioneze vertical şi ferm şi să-şi apere interesele statale româneşti şi ale poporului. Este esenţial să spunem că avem un ideal nesatisfăcut şi anume reunirea celor două state româneşti de pe harta Europei. Avem datoria, atât noi cât şi românii de peste Prut, să luptăm şi să aducem acest ideal mai aproape de realizare. Este năzuinţa neamului nostru. Este timpul să schimbăm discursul: trebuie să discutăm, pentru că şi contextul geo-politic este favorabil, de o re-integrare a Moldovei în Europa prin unirea cu România”.

Unul din subiectele fierbinţi ale acestor ultime luni a fost Biserica Ortodoxă Română, astfel că nu putea lipsi de la discuţia pe care am purtat-o cu Bogdan Diaconu, iniţiatorul unui nou proiect politic, Partidul România Unită (PRU). Nu am evitat nici sensibilul subiect al căsătoriilor homosexuale, al implicării Bisericii în politică, dar şi care ar trebui să fie rolul BOR în societatea românească. În articolele următoare vom vorbi despre regionalizare, rolul UDMR în politica românească, afacerea Roşia Montană şi vom afla dacă România este sau nu, o colonie.

Despre rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românească: “Eu cred că statul român nu are voie să ignore cea mai bine organizată instituţie a României, atât în plan intern, cât şi în plan extern. Nu există o instituţie românească mai bine organizată, în lume, ca Biserica Ortodoxă Română. Cred că legătura cu comunităţile româneşti din diaspora poate fi ţinută, cel mai eficient, prin Biserica Ortodoxă Română, cred că legătura şi păstrarea identităţii naţionale pentru comunităţile istorice din jurul graniţelor se poate printr-un parteneriat cu Biserica Ortodoxă Română. În plan intern, BOR trebuie să-şi asume rolul, în mod onest şi deschis, acela de stâlp al societăţii româneşti şi ar trebui să preia o parte din prerogativele statului în sistemul de protecţie socială şi de educaţie”.

Despre implicarea BOR în campania electorală: “Biserica nu trebuie să-şi asume un rol politic, să fie un partener al statului, să fie un părinte al poporului român.”

Despre căsătoriile homosexuale şi adopţia copiilor : ”Poziţia Partidului România Unită este clară: Respingem ferm şi nu suntem de acord, sub nicio formă, cu căsătoriile între persoanele de acelaşi sex şi în niciun caz pentru adopţiile pentru cuplurile de acelaşi sex”.

Continuăm discuţia cu liderul Partidului România Unită, Bogdan Diaconu. După ce am aflat viziunea sa şi a formaţiunii sale asupra importanţei Bisericii în societate şi cum a ajuns să apară pe siteul Vocii Rusiei, Bogdan Diaconu explică de ce naţionalism nu înseamnă extremism. Şi de ce nu este de acord cu o eventuală regionalizare a ţării. Cine sunt “omuleţii verzi” şi ce importanţă au ei în România zilelor noastre.

Despre naţionalism: “Cred că naţionalismul, patriotismul sau Vlad Ţepeş nu au nimic în comun cu extremismul. În România ultimilor 25 de ani s-a dus în derizoriu conceptul de a-ţi iubi patria, neamul şi s-a dus într-o zonă derizorie şi din cauza unor personaje precum Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu sau Gigi Becali. Cred că trebuie să ne mândrim cu concepte precum naţionalism sau patriotism. Cred că nu există român în ţara asta care să nu se gândească la neamul din care a luat fiinţă şi patria unde s-a născut. Asta înseamnă a fi naţionalist. Aceste sentimente de iubire de patrie au ţinut naţiunea unită timp de 2.000 de ani.

Despre respingerea proiectului privind declararea drept indezirabilă a persoanelor care aduc atingere articolului 1 din Constituţia României: ”Din păcate această iniţiativă legislativă nu a fost respinsă din cauza textului de lege, ci pentru că în ultimii 25 de ani şi mai ales acum, au influenţă tot mai mare omuleţii verzi. Cine sunt omuleţii verzi? Îi vedeţi că mişună prin Transilvania, flutură lozinci de autonomie teritorială, de secesionism, mă refer la extremiştii de la UDMR.”

Despre UDMR: ”În aceşti 25 de ani, toate partidele româneşti au considerat mai importante voturile UDMR, decât corectitudinea şi fidelitatea faţă de poporul pe care-l reprezintă. UDMR nu este constituit ca partid politic în România, după legea partidelor politice.Din 2009 nu mai este finanţat pe baza legilor partidelor politice, ci este finanţat ca ONG de utilitate publică, prin Secretariatul General al Guvernului, astfel primind sume mult mari decât ar fi luat pe baza legii partidelor politice”.

Despre regionalizare: ”Regionalizarea nu este oportună pentru România. Generează nişte riscuri faţă de integritatea şi articolul 1 din Constituţie. Riscăm federalizarea şi nu putem accepta. Orice comunitate pentru a putea să se dezvolte armonios şi eficient, are nevoie ca fiecare membru să aibă un sentiment de apartenenţă la această comunitate. România funcţionează pe judeţe şi s-a format un sentiment de apartenenţă la această comunitate. Acest lucru contează foarte mult. Spuneţi-mi ce comunitate va reprezenta cel care va reprezenta regiunea Nord Vest? Nord-Vestean? Vom o avea o luptă meschină, pe fonduri”.

Fondatorul Partidului România Unită, deputatul Bogdan Diaconu, consideră că proiectul canadienilor de la Roşia Montană Gold Corporation este unul care nu aduce niciun beneficiu ţării. În partea a IV-a a dialogului cu ActiveNews, deputatul afirmă că este împotriva ideii înstrăinării resurselor ţării şi spune că dacă nu le putem exploata cum trebuie acum, atunci trebuie lăsate generaţiilor viitoare. Liderul Partidului România Unită: UDMR este FINANŢAT de stat ca ONG de UTILITATE PUBLICĂ. Cine a compromis naţionalismul românesc şi cine sunt “omuleţii verzi” cu influenţă. Bogdan Diaconu mai vorbeşte şi despre dorinţa sa ca românii stabiliţi în străinătate să se întoarcă acasă, considerând că aceştia pot fi stimulaţi prin acordarea de facilităţi la înfiinţarea unor firme pe teritoriul României.

Despre afirmaţia că România ar fi o colonie: “Nu-mi place cuvântul, este umilitor, să recunoaştem, dar cred că are Ilie Şerbănescu are dreptate. Din 2012 nu am fost părtaş la vreun vot controversat din România. Partidul România Unită respinge orice fel de cedare de resurse în favoarea unor puteri străine.”

Despre Roşia Montană: ”Eu cred că din punct de vedere ecologic avem o problemă. Dar avem şi o problemă financiară: statul român ar fi câştigat 4 miliarde de euro în 20 de ani. E o bătaie de joc, dacă ţinem cont că în jumătate an România a cheltuit 20 de miliarde de la FMI… Nu se justifică dispariţia a doi munţi de pe hartă pentru suma asta, cum de altfel nu se justifică povestea creării locurilor de muncă. Se creează 200 de locuri de muncă, ceea ce înseamnă 10 firme foarte mici, care dacă le-am sprijini să se înfiinţeze, fără să generăm probleme ecologice, fără să cedăm resursele fără cap şi fără rost. Resursele de la Roşia Montană şi în general, să le ţinem pentru zile negre, dacă nu putem să le exploatăm acum”.

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Vlad Țepeș și harta României reîntregite” (1 septembrie 2014)

Untitled-1Blazonul Partidului România Unită cuprinde imaginea-forţă a domnitorului Vlad Ţepeş suprapusă peste harta României reîntregite. Consider că aceste două simboluri, alături de denumirea Partidului România Unită, sintetizează aspiraţia noastră ca neam: unitate în acţiune, justiţie socială şi reîntregirea teritoriului românesc. În plus, Vlad Ţepeş trebuia asumat ca erou după ce a fost făcut „vinovat” pentru că-şi apăra ţara.
Chiar aşa, de ce l-au pictat străinii pe Vlad Ţepeş în culori înfiorătoare? Pentru că nu mai voia hoţie şi nemernicie, pentru că şi-a făcut curăţenie în ogradă, iar pe cotropitori îi pedepsea în modul cel mai crunt? Îşi aminteşte cineva ce făceau acei cotropitori pe pământul românesc, de la răpiri de copii, violuri, plus distrugerile şi jafurile constante? Cum ar fi trebuit să-i primească Vlad Ţepeş pe otomani, cu pâine şi cu sare, aşa cum se întâmplă acum cu toţi şmecherii şi jefuitorii pe care statul îi ţine în braţe şi le cântă osanale? În zilele noastre, Vlad Ţepeş ar fi fost cu siguranţă catalogat drept „extremist” pentru că nu respecta drepturile tâlharilor şi ale ocupanţilor străini. De aceea nu mă miră faptul că şi Partidul România Unită a fost imediat criticat în aceiaşi termeni, înainte măcar să apuc să spun care este scopul şi doctrina acestui partid. Dar simplul fapt că vorbim de unitatea României şi de reîntregirea ei este o dovadă de extremism, mai ales dacă ne referim la păstrarea Transilvaniei în graniţele României. Cât despre faptul grotesc că îmi vin ordinele în plic de la Moscova, aţi văzut Rusia sprijinind unirea României cu Republica Moldova şi trasând astfel graniţa UE şi NATO lângă teritoriul controlat de Putin? Sau salutând cu bucurie condamnarea Ungariei expansioniste care face jocurile Moscovei în interiorul UE, mizând pe acelaşi sistem al autonomiei etnice folosit şi de separatişti în Estul Ucrainei? Dacă Rusia iubeşte mai nou extinderea graniţelor NATO şi UE, de ce nu tratează direct cu mai-marii cancelariilor occidentale, are nevoie de mine pentru aceasta? Culmea este că în răutăţile lor, criticii nu încearcă să se acopere cu argumente măcar aparent valabile. Să luăm faptul preluării opiniilor mele de către Vocea Rusiei în 2012, uitând că şi Băsescu a dat un interviu acolo. Trebuie că acest fapt ne-a transformat pe amândoi în agenţi acoperiţi, nu? Dar opiniile mele sunt preluate pe larg şi în presa din Ungaria, inclusiv pe agenţia oficială MTI, controlată de Guvernul lui Viktor Orban. Înseamnă că sunt şi agent maghiar, iar Ungaria sprijină lupta mea anti-autonomie, la fel cum Rusia sprijină lupta mea unionistă. Nu ştiam că statele cu o politică clară anti-românească (în acest caz chiar în colaborare, Budapesta şi Moscova fiind la fel de vinovate pentru enclavizarea maghiarilor din România) sprijină emanciparea şi întărirea suveranităţii României. Foarte frumos atunci din partea lor! Aştept decoraţii de la Viktor Orban pentru că l-am acuzat de nazism şi de horthysm (şi pe bună dreptate, nu mai reiau argumentele) şi onoruri militare de la Putin pentru că am arătat că Basarabia şi Transnistria sunt pământ românesc şi trebuie să se întoarcă la ţara-mamă, intrând astfel sub protecţia UE şi NATO. Aşadar nu ne ruşinăm să defilăm nici cu Vlad Ţepeş, aşa „extremist” cum era el, nici cu harta României reîntregite, nici cu doctrina naţional-democrată a lui Nicolae Iorga, nici cu patriotismul lui Mihai Eminescu, deşi ştim prea bine că aceştia nu sunt politically correct. E timpul să fim corecţi faţă de România şi faţă de români, faţă de alţii am fost prea mult timp prea corecţi şi uite ce am ajuns…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

VLAD ȚEPEȘ – BLAZONUL PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ

logo PRU pachet.cdrDomnitorul Vlad Ţepeş este simbolul de pe blazonul Partidului România Unită, pentru că ne asumăm idealurile lui de justiţie socială şi de luptă pentru neatârnarea ţării. Fundalul blazonului PRU ne arată harta României reîntregite, pentru că ne asumăm, în egală măsură, proiectul reîntregirii României. Vă chemăm, aşadar, alături de Partidul România Unită, să luptăm împreună pentru dreptate, unitate şi o viaţă demnă pentru toţi românii, în care toţi cetăţenii acestei ţări să aibă cele necesare traiului zilnic. Dacă avem o ţară bogată, ea trebuie să fie bogată pentru toţi, nu doar pentru unii! Toţi cei din Partidul România Unită ne încolonăm sub stindardul lui Vlad Ţepeş şi jurăm că vom construi o Românie întreagă, puternică şi îmbelşugată, pentru fiecare român!

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Ne-am săturat de clasa politică din România!” (26 august 2014)

646x404Schimbatul eternei Opoziții cu eterna Putere în care jucătorii sunt mereu aceiași nu duce nicăieri. Ne-am săturat de clasa politică a ultimilor 25 de ani care a dovedit că nu crede în nimic, nu are nimic sfânt, nu îi pasă de nimic și care a transformat alternanța la guvernare a unora cu ceilalți în paradigma eternului același. În felul acesta, nu se va schimba niciodată nimic!
Ne-am săturat de ipocrizia politicienilor aflați la Putere care promiteau contrariul atunci când erau în Opoziție, de fapt aceleași lucruri pe care le promit cei aflați ieri la Putere și care stau acum pe banca de rezervă. În felul acesta, promisiunile și bunele intenții rămân mereu în Opoziție, oricine ajunge la butoane le lasă moștenire celor pe care i-a înlocuit temporar, pentru ca să le păstreze și să le conserve pentru a le trasnmite intacte și neatinse, fără nicio șansă de îndeplinire, actualilor puternici ai zilei atunci când se vor odihni la rândul lor în așteptarea următoarei preluări a pârghiilor statului.
Ne-am săturat de eterna moștenire dezastruoasă pe care o invocă fiecare partid când ajunge la putere, pentru ca să lase în urmă același lucru, ca o minge servită la fileu următorului rând de potentați care să aibă și ei scuza moștenirii imposibil de rezolvat. Dacă Opoziția lasă pe băncile pe care le părăsește pachetul de amăgiri și vorbe frumoase, Puterea încredințează la rândul ei celor care o preiau șansa unică la invocarea trecutului care nu îți permite să mai faci nimic în această țară, nimic altceva decât să continui și să adâncești dezastrul anterior.
Ne-am săturat de aceleași figuri eterne ale politicii românești, rebranduite, spălate de trecerea prin opoziție sau, după caz, chiar prin pușcărie, devenite brusc îngeri radioși pentru că nu au mai condus țara câțiva ani, dar gata să o ia de la capăt cu aceeași vervă a incompetenței sau hoției.
Ne-am săturat să-i înlocuim pe unii cu alții, în mare parte mereu aceiași de 25 de ani încoace, fără ca măcar să ne mai putem iluziona că ne așteaptă un viitor, când ceea ce trăim este veșnica reiterare a trecutului.
Ne-am săturat ca singurii competenți să fie cei care și-au manifestat incompetența și priceperea întru binele propriu atât de mult încât au devenit clasici în viață și nimeni nu se mai miră că sunt acolo pentru că i-au prins și părinții noștri, îi vedem și noi și, dacă nu vom schimba nimic, îi vor vedea tot pe scaune și nepoții părinților noștri.
Ne-am săturat de ”am vrut, dar nu am putut”, de ”am vrut, dar nu ne-au lăsat ceilalți”, de ”am fi putut mai bine, dar totuși am mai făcut câte ceva”.
Ne-am săturat ca România să fie împărțită în băsiști și anti-băsiși, în anteniști și anti-anteniști, în roșii și portocalii, în stângiști și dreptaci, când de fapt sunt toți o apă și un pământ, indiferent de culoarea pe care o poartă sau de ideologia pe care o invocă.
Ne-am săturat să fim mânați unii împotriva altora, să căutăm vina prăbușirii noastre ca nație în celălalt de lângă noi, când peștele de la cap se împute, iar capetele noastre luminate au depășit de mult epoca putrefacției, ajungând după atâta amar de vreme într-o zonă a descompunerii pentru care chimia încă nu a inventat un termen.
Ne-am săturat să vedem că în România nu se poate nimic, nu se poate să avem un drum normal, un oraș curat, un parc îngrijit, nu se poate să avem un examen necontroversat, o decizie incontestabilă, o numire sau o funcție nepartinică.
Ne-am săturat ca România să fie țara tuturor imposibilităților în bine, dar a tuturor posibilităților întru rău, ca prostia și vulgaritatea să domnească, iar educația și bunul simț să fie ascunse ca o rușine de neacceptat, ca tot ce este bun, adevărat și frumos să fie stricat, denaturat și distrus, iar locul lor să fie luat de nesimțire, mitocănie și mult, mult zgomot.
Chiar așa, ați observat cât de mult zgomot este în România? Nu doar pe străzi, unde asfaltul seamănă cu drumurile medievale, iar contactul lor cu roțile transformă peisajul sonor într-o fabrică imensă, ci peste tot, în aer, în media, în minți? Ne-am săturat de zgomotul potentaților care vorbesc tare pentru că nu au nimic de spus și, mai ales, pentru că nu vor să facă nimic, iar gălăgia le dă sens existenței și justificare funcției.
Ne-am săturat de ultimii 25 de ani la fel de tare cum părinții și bunicii noștri se săturaseră de cei 45 de ani de comunism. Depinde de noi dacă și următorii ani vor fi la fel sau dacă vom da restart și vom spune: Ajunge! Vrem altceva!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU – ”De ce avem nevoie de România Unită” (24 august 2014)

bogdan-diaconuAvem nevoie de România Unită pentru că nimic nu ne-a dezbinat mai mult ca vânzoleala ultimilor ani. Pentru că nimic nu rezistă la vrajbă, iar conflictualitatea este calea sigură de a nu mai construi nimic, după cum este şi garanţia distrugerii a tot ceea ce am primit de la înaintaşi. Pentru că disensiunea permanentă şi constituirea de tabere adverse în interiorul aceluiaşi popor reprezintă modalităţi sigure de a-l înfrânge.
Pentru că atunci când părinţii sunt în conflict cu profesorii şi viceversa nu mai ai educaţie, atunci când pacienţii sunt în război cu medicii şi viceversa nu mai ai sănătate, iar atunci când angajaţii de la stat sunt împotriva celor din privat şi viceversa nu ai coeziune economic şi socială. Avem nevoie de România Unită pentru că altfel facem un pas înainte şi doi înapoi, tot ce construieşte un Guvern (dacă din greşeală construieşte ceva) dărâmă următorul, iar România este laboratorul experimentelor nefericite schimbate iniţial o dată la patru ani, apoi la doi ani şi în cele din urmă din ce în ce mai des. Avem nevoie de România Unită pentru ca să nu mai trăim mereu sub blestemul lui ”pro” şi ”contra” şi pentru a nu ne mai împărţi, ca neam, în băsişti şi anti-băsişti, în antenişti şi anti-antenişti, în roşii şi portocalii, în superiori şi inferiori, în buni şi răi, şi, în cele din urmă, în care pe care. Avem nevoie de România Unită ca să nu mai fim România dezunită, împrăştiată, derutată, manipulată, înglodată în datorii, împovărată, pauperizată, dispreţuită, umilită, desconsiderată, călcată în picioare, traumatizată, şi, în cele din urmă, desfiinţată. Avem nevoie de România Unită ca să fim o ţară, nu o colonie, ca să fim un popor, nu o populaţie, ca să ne hotărâm singuri soarta, nu să fim în voia valurilor, vânturilor şi mai ales a păpuşarilor. Ca să fim un organism, nu electroni orbecăind pe orbita nu se ştie cui, ca să fim puternici, nu fragili, ca să putem sta drepţi în faţa istoriei păşind pe drumul nostru, nu târându-ne prin şanţurile altora. Vom şti să renunţăm la plăcerea de a ne contrazice pentru a descoperi seriozitatea efortului în comun? Vom şti să scăpăm de imboldul permanent la dezbinare pentru a a descoperi că trebuie să avem acelaşi scop? De răspunsul la aceste întrebări depinde viitorul acestui neam sau chiar dacă va mai avea vreunul. Pentru că fără o Românie Unită am văzut unde am ajuns…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”E timpul pentru România Unită!” (21 august 2014)

10384283_756994207672583_2615691502133420769_nMi-am dat demisia din PSD, un gest de conştiinţă şi de consecvenţă pe care îl voi continua printr-o angajare şi mai puternică în lupta pentru apărarea demnităţii româneşti. Această demisie este dovada că nu am renunţat la principiile pentru care lupt de 4 ani şi jumătate, iar cei care au sperat că îmi vor închide gura într-un fel sau altul vor avea o mare surpriză: de acum înainte voi vorbi şi mai tare!
În ce situaţie suntem în clipa de faţă. România trece printr-o criză morală profundă în care politica a devenit locul minciunii absolute, locul în care ce spui în Opoziţie nu mai e valabil când ajungi la Putere, iar ce ai făcut când ai ajuns la Putere este uitat şi iertat pentru că ai ajuns din nou în Opoziţie. AJUNGE! Mi-am dat demisia din PSD pentru a protesta faţă de acest joc duplicitar şi pentru că, de patru ani şi jumătate de când activez în viaţa publică, eu nu mi-am schimbat opiniile şi atitudinile, iar ce am spus în 2010 spun şi astăzi şi voi spune şi peste 10 ani, am spus şi cât am fost în PSD şi voi spune la fel de răspicat şi de azi înainte. Clasa politică din ultimii 25 de ani a distrus România în toate felurile posibile, economic, moral, demografic, şi ne-a adus în situaţia în care nu mai suntem un stat suveran, iar în curând, dacă nu ne vom împotrivi puternic, nu vom mai fi nici stat naţional unitar şi indivizibil. AJUNGE cu minciuna şi cu promisiunile deşarte de campanie electorală, cu schimbarea de formă a puterii cu opoziţia în timp ce trădarea şi furtul continuă netulburate. AJUNGE cu dispreţul faţă de cetăţenii României şi faţă de dorinţele lor fireşti, în timp ce ţara este vândută pe nimic la bucată, iar românii nu mai au nimic: nu mai au păduri, nu mai au pământ, nu mai au industrie, nu mai au drumuri, nu mai au un sistem viabil de educaţie şi, mai ales, nu mai au respectul nimănui. AJUNGE cu uşurinţa cu care se aruncă banii ţării pe fereastră, iar în viaţa românilor nu se simte nimic, în timp ce România devine pe zi ce trece o ţară de tip sud-american cu miliardari şi săraci, în care cetăţeanul nu este nici protejat, nici recunoscut ca atare, iar drepturile sale sunt călcate în picioare. Pentru a pune capăt acestei minciuni în care trăim şi care ne-a adus la ruină, plec din PSD pentru a fonda un nou proiect politic bazat pe credinţa în valorile româneşti şi în puterea noastră ca naţiune. Îi chem pe toţi cei care doresc să salvăm România de marasmul ultimilor 25 de ani şi de continua trădare a partidelor de până acum să se alăture Partidului România Unită, formaţiunea care îi va uni pe români pentru a le apăra binele, spre deosebire de toţi cei care până acum i-au dezbinat ca să-i înşele şi să-i sărăcească. Partidul România Unită crede în români şi crede în puterea naţiunii noastre de a se lepăda de mizeria clasei politice din ultimii 25 de ani pentru a-şi construi o ţară demnă şi respectată, o ţară în care bunăstarea să nu mai fie un vis, respectul legii să nu mai fie o utopie, iar un trai decent să fie la îndemâna tuturor. Partidul România Unită va trezi energiile dezamăgite şi răsfirate ale poporului român şi le va uni într-un scop unic: recâştigarea ţării. Să spunem lucrurilor pe nume, aşa cum nimeni nu mai are curaj să o facă: România de azi nu le mai aparţine românilor. Ne vrem ţara înapoi! Ne vrem ţara întreagă! Ajunge cu risipirea, cu distrugerea, cu nepăsarea clasei politice, cu minciuna ridicată la rang de strategie politică. Pentru ca toate acestea să înceteze, iar România să renască din cenuşa în care au prăbuşit-o partidele de după 1990, este nevoie de Partidul România Unită, care să-i alăture pe români, nu să-i împrăştie şi să-i alunge de la decizia care le aparţine în mod suveran. Este timpul pentru unitate, pentru muncă şi pentru reconstrucţia a tot ce s-a distrus. Înfiinţez Partidul România Unită pentru că România este ameninţată cu desfiinţarea, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze şi să ne mobilizeze. Îi chem pe toţi cei care gândesc şi simt româneşte să vină în acest partid nou, caracterizat din punct de vedere doctrinar prin naţional-democraţie, iar din punct de vedere programatic prin justiţie socială, protecţionism economic, eradicarea corupţiei, păstrarea şi apărarea identităţii naţionale. Prin fondarea acestui partid îmi propun să ofer soluţia pentru rezolvarea celor trei crize majore de care suferă România: criza morală, criza de identitate şi criza demografică. Iar aceste crize pot fi rezolvate doar prin consolidarea celor trei piloni ai societăţii: sănătatea, educaţia şi siguranţa cetăţenilor. În România a devenit o ruşine să ai valori româneşti, să iubeşti tradiţiile, cultura şi istoria acestui neam. Partidul România Unită este partidul celor care sunt mândri de trecutul lor, de originea lor şi de valorile pe care acest neam le-a produs de-a lungul istoriei dar este, în egală măsură, şi partidul celor care doresc să fie mândri şi de prezentul, dar şi de viitorul pe care îl construiesc pentru urmaşii lor. Este partidul care se naşte din dezgustul faţă de minciună şi trădare pe care le vrea înlocuite de decenţă, profesionalism şi pasiune pentru acest pământ. Clasa politică aflată la guvernarea României în ultimii 25 de ani se face vinovată de distrugerea deliberată a economiei naţionale, de prăbuşirea nivelului de trai şi de transformarea românilor în chiriaşi în propria lor ţară. Iar dacă nu intervenim acum, din chiriaşi vom deveni sclavi. Din cauza unei clase politice lacome şi care nu are nimic sfânt ne aflăm acum, ca stat şi ca naţiune, într-una din cele mai dramatice situaţii din istoria noastră. AJUNGE! În România nicio formaţiune politică nu mai crede în nimic, nu mai are idealuri şi nu îşi mai doreşte altceva decât practicarea cu succes a incompetenţei, necinstei, hoţiei şi trădării, aşa cum au făcut toate partidele de după 1990. Chiar dacă nu toată lumea va fi de acord cu ceea ce propunem, între Partidul România Unită şi orice alt partid există o diferenţă fundamentală: noi credem în ceva! Partidul România Unită este un proiect al credinţei şi al speranţei adresate românilor care s-au săturat de politica duplicitară vizavi de extremismul maghiar, la fel cum s-au săturat de corupţie, de taxe, de incompetenţă şi de umilinţe. Îi invit pe cei care doresc ridicarea din genunchi a Neamului Românesc să mi se alăture, pentru că milioane de români doresc altceva decât au trăit, au văzut şi au votat până acum. Partidul România Unită este un proiect de generaţie şi este adresat tuturor celor care mai cred în România, în binele acestui popor şi în valorile lui. Partidul România Unită nu are nimic împotriva comunităţii maghiare din România, respectă drepturile minorităţilor şi buna convieţuire dintre etnii, dar nu poate tolera ruperea teritoriului naţional şi transformarea românilor în minoritari şi în exilaţi în propria lor ţară. Duşmanii comunităţii maghiare din România sunt politicienii acesteia şi păpuşarii lor din Ungaria, după cum duşmanii României sunt politicienii care sunt români doar cu numele pentru că îşi dispreţuiesc şi îşi distrug ţara. Partidul România Unită crede că a venit timpul să nu ne mai ruşinăm de cuvintele naţiune, iubire de ţară şi românism, însă avem datoria să le conferim acestor termeni conţinut şi substanţă. Mai presus de toate, românii trebuie să se unească pentru a-şi recupera ţara, bunăstarea şi demnitatea. Săptămâna viitoare voi detalia programul noului partid, precum şi componenţa Comitetului de Iniţiativă care se ocupă deja de înfiinţarea formaţiunii. Şi-au anunţat dorinţa de implicare atât parlamentari, cât şi persoane din societatea civilă, dar mai ales mii de cetăţeni români care s-au săturat să fie umiliţi în propria lor ţară. Pentru cei care doresc mai multe amănunte despre demisia mea din PSD, am considerat că înainte a fi membru de partid, deputat ales în Parlament sau orice altceva, sunt român şi aşa trebuie să acţioneze orice cetăţean al României. În virtutea acestui principiu, am demisionat din PSD pentru că nu mai pot face parte dintr-un partid care încurajează UDMR în acţiunile sale separatiste şi girează astfel destrămarea României. Am făcut toate eforturile pentru a convinge PSD mai întâi să nu accepte UDMR la guvernare, iar apoi măcar să aibă curajul de a scăpa de acest cancer al politicii româneşti manevrat de la Budapesta, care este la rîndul ei dirijată de Moscova pentru a fărâmiţa statul român. Dar, în continuare, UDMR, acceptat ca participant la conducerea României, pregăteşte un proiect de lege al autonomiei teritoriale care va crea în România o enclavă etnică pe modelul separatist rus din Ucraina. Ajunge cu toleranţa pe care clasa politică românească şi societatea în ansamblu o manifestă faţă de acest pericol la integritatea statului român. Ajunge cu felul în care partidele extremiste maghiare, în frunte cu UDMR, se folosesc de banii şi pârghiile statului român pentru a-l distruge din interior. Niciun politician din România nu a fost constant şi consecvent în această privinţă. Atunci când au nevoie de UDMR, partidele din România se înmoaie, când intră în opoziţie descoperă brusc pericolul extremismului maghiar. Timp de 4 ani şi jumătate, am luat constant atitudine publică împotriva UDMR şi, în general, a pericolului reprezentat de extremismul maghiar, indiferent dacă făceam parte oficial din opoziţie sau dintr-un partid aflat la putere şi indiferent de relaţia partidului din care făceam parte cu UDMR. Acum, în 2014, ne găsim în aceeaşi situaţie în care UDMR foloseşte calităţile oficiale ale liderilor săi, dar şi banii bugetului de stat pentru a conspira împotriva integrităţii ţării. În tot acest timp nu am renunţat niciodată să cred şi să mă exprim public cu privire la faptul că toate partidele şi formaţiunile din România ar trebuie să respecte Constituţia, ceea ce, evident, UDMR nu are de gând să facă. Într-un moment în care UDMR se pregăteşte să depună la Parlament un proiect de lege al autonomiei teritoriale pe care l-am dezvăluit de acum două luni ca fiind o tentativă de a crea o enclavă separatistă în mijlocul României, iar această formaţiune încă este păstrată la guvernare, singura opţiune corectă a fost să mă despart de PSD în semn de protest. Îmi păstrez mândria de a fi român, dar aceasta a devenit incompatibilă cu un partid care stă la masă cu separatiştii maghiari. Înainte de a face politică, am fost român şi vreau să rămân astfel şi după ce nu voi mai face politică, iar acest lucru face imposibile compromisurile care au ca preţ integritatea ţării. Este vremea ca România să ridice fruntea din pământ şi să-şi afirme dreptul de a fi respectată în lume şi suverană aici, acasă. Cât timp politica României se decide la Budapesta, iar politica Budapestei se decide la Moscova, nu cred că ţara noastră mai este suverană. Voi continua să lupt pentru redobândirea independenţei reale a României şi pentru renunţarea la iluzia unui sprijin politic din partea unor politicieni maghiari care nu au ce căuta în spaţiul de decizie al României. Am plecat din PSD din proprie convingere şi pentru că îmi respect principiile în care nu mai crede nimeni. Am jurat acum patru ani şi jumătate că voi lupta pentru a lăsa urmaşilor noştri o Românie întreagă şi nu una ciuntită şi îmi respect acest jurământ. Este adevărat că am încercat să conving PSD că se află pe un drum greşit (acelaşi pe care au mers, din păcate, şi ceilalţi care au condus ţara după 1989), dar UDMR a fost mai importantă. Voturile UDMR sunt, la această oră, mai presus de stabilitatea României, mai presus de integritatea teritorială şi mai presus de viitorul ţării noastre. Nu voi renunţa la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac, nu dau înapoi, aşa cum a încercat UDMR să mă determine pe toate căile. Dimpotrivă, lupta cu extremismul maghiar abia acum începe să capete proporţii! UDMR nu are ce căuta în politica românească şi, de aceea, una din misiunile pe care mi le asum este scoaterea formaţiunilor extremiste maghiare în afara legii, pentru totdeauna. E timpul ca acelora care lucrează subteran sau făţiş împotriva Constituţiei şi a demnităţii acestui stat să le fie frică. Diplomaţia şi-a epuizat resursele. E timpul pentru acţiune. Românii vor dovedi încă o dată că toleranţa lor are limite şi că, atunci când acestea sunt depăşite, ei sunt gata să îşi ia soarta în propriile lor mâini. Ne-am săturat de toate minciunile şi trădările şi de distrugerea sistematică a României. AJUNGE!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU – ”NE-AM SĂTURAT DE UNGARIA” (27 iulie 2014)

Diaconu_BogdanNe-am săturat de Ungaria care vrea respect pentru dispreţul ei faţă de legile româneşti, care propune un dialog în care Viktor Orbán să monologheze despre super-naţiunea maghiară, care pretinde buna vecinătate a Budapestei care să ne dicteze tuturor şi cere toleranţă pentru politica maghiară pornită să anuleze suveranitatea şi chiar existenţa statului român.

Ne-am săturat de grija Ungariei pentru minoritatea maghiară din alte state, în timp ce minorităţile din interiorul statului maghiar nu sunt reprezentate nici măcar în Parlament, darămite în Guvern, iar unele minorităţi au devenit ţinte publice pe teritoriul ungar. Ne-am săturat de retrocedările pe care le vrea şi le susţine Ungaria în România, în timp ce despre averea Gojdu nu se mai pomeneşte nimic. Ne-am săturat de drepturile şi de revendicările bisericilor maghiare în România, după ce nici în secolul XIX acestea nu le permiteau românilor transilvăneni să aibă biserici de piatră, ci numai din lemn, ca să nu lase urme durabile, pentru ca în prezent să ne acuze că nu avem istorie, trecut sau cultură. Acum, brusc, bisericile maghiare au descoperit că vor toleranţă şi retrocedări, după ce au furat Ardealul şi i-au împilat pe români secole de-a rândul. Nu am văzut niciun cleric maghiar să-şi ceară scuze pentru trecutul de împilare exercitat de bisericile maghiare asupra populaţiei româneşti. Ne-am săturat să ni se bage pe gât criminali maghiari de război vinovaţi pentru uciderea românilor, să se defileze cu cărţile lor prin România, să li se acorde onoruri şi să li se ridice statui, iar cenuşa lor blestemată să fie adusă pe ascuns ca să fie înmormântată în pământul pe care l-au schilodit, unde sângele românilor ucişi de ei încă strigă după dreptate. Nu am auzit Ungaria să-şi ceară scuze niciodată pentru perioada şi crimele lui Horthy, dimpotrivă, acesta e glorificat în centrul Budapestei. În plus, urmaşii slugilor lui Horthy care au furat păduri în Ardeal sunt reîmproprietăriţi ca şi cum înaintaşii lor ar fi fost proprietari de drept pe pământul românesc. Ne-am săturat de Ungaria şi de istoria ei „glorioasă” de 1.000 de ani de împilare a altora pe care nu ştie cum să şi-o reînvie şi să o readucă la viaţă, călcând peste adevăr, peste vinovăţii, peste convieţuire, peste orice normalitate şi bună vecinătate. Ne-am săturat de Ungaria şi de toţi banii ei băgaţi în politica şi în presa maghiară din Transilvania ca să-i otrăvească pe etnicii maghiari şi să-i înveţe cum să se izoleze de români, cum să nu înveţe limba statului în care trăiesc, cum să-şi dorească enclave etnice şi cum tot răul de pe lume vine de la noi. Ne-am săturat de Ungaria şi de toţi interpuşii ei, cu funcţii sau fără, care agită apele extremismului şi ale secesionismului şi care se plâng mereu, peste tot, şi aici, şi în străinătate, de împilare şi genocid al maghiarilor, în timp ce românii au ajuns să trăiască în Harghita şi în Covasna sub teroarea noilor grofi maghiari ca înainte de Marea Unire. Ne-am săturat de Ungaria şi de veşnicele ei pretenţii şi nemulţumiri, în timp ce elevii români sunt alungaţi din şcolile centrale din oraşele Transilvaniei ca să le facă loc copiilor maghiari, în timp ce tricolorul le este interzis copiilor români care ajung să fie pedepsiţi dacă îl poartă. Ne-am săturat de Ungaria şi de steagul secuiesc vârât cu de-a sila peste tot, alături de steagul statului maghiar şi de steagul naziştilor cu cruce şi săgeţi, exact pe pământul care a avut cel mai mult de suferit de pe urma abominaţiilor horthyste. Ne-am săturat de Ungaria şi de Jobbik care este visul de aur al multor votanţi din această ţară, partidul care negociază cu Moscova preluarea de teritorii străine şi care e gata de război cu România pentru Transilvania. Ne-am săturat de Ungaria şi de premierul ei reales Viktor Orbán, salvatorul naţiunii maghiare, care de la primul discurs în Parlament şi-a afirmat „dreptul” de a controla teritorii din ţările învecinate şi de a da ordine altor naţiuni. Ne-am săturat de Ungaria ”independentă” care ia bani de la ruşi, ”iliberală” pentru a băga pumnul în gura presei şi ”mândră” să dea chip neo-nazismului într-un fel pe care nu-l credeam cu putinţă în secolul XXI. Ne-am săturat de Ungaria care vrea bună vecinătate cu România prin călcarea acesteia în picioare, care vrea toleranţă pentru extremismul ei, drepturi pentru expansionismul ei şi respect pentru sărbătorile ei care înseamnă negarea istoriei românilor şi anularea reîntregirii naţiunii noastre. Ne-am săturat de Ungaria care vrea să se amestece peste tot, pe care o dai afară politicos pe uşă şi ţi se bagă în suflet pe fereastră, care îşi trimite emisarii pe cai în Transilvania ca să ne amintească de descălecarea lui Horthy şi care trăieşte din resentimente şi frustrări de călău care nu îşi mai poate tortura şi nimici victimele, după ce a făcut-o secole de-a rândul. Ne-am săturat de Ungaria care se agită fără oprire ca UE să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul Europei să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul European să se ocupe de minoritatea maghiară, Comisia Europeană să se ocupe de minoritatea maghiară, Parlamentul European să se ocupe de minoritatea maghiară, SUA să se ocupe de minoritatea maghiară, Rusia să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul României să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Ucrainei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Slovaciei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Serbiei să se ocupe de minoritatea maghiară, Turcia să se ocupe de minoritatea maghiară (Vona Gabor a vizitat şi Turcia unde le-a vorbit „fraţilor şi surorilor” poporului maghiar, care, întâmplător, a fost ocupat de Imperiul Otoman, dar istoria se rescrie), Dalai Lama să se ocupe de minoritatea maghiară (Tőkés a vrut să-l aducă în Transilvania să-i arate minoritatea maghiară care suferă la fel ca poporul tibetan, iar europarlamentarul UDMR Sógor Csaba chiar s-a întâlnit cu Dalai Lama în 2010 şi l-a salutat ”în numele maghiarilor transilvăneni”, vorbind la comun despre drepturile minorităţilor tibetană şi maghiară). Şi lista nu se opreşte aici: Ungaria complotează ca de minoritatea maghiară să se ocupe şi catalonezii, bascii, tirolezii, flamanzii, italienii şi thailandezii, câţiva vajnici apărători ai autonomiei de acest fel fiind prezenţi în repetate rânduri la mitingurile secuieşti din România. Dar cel mai important susţinător al Ungariei pe drumul către controlul minorităţilor maghiare din ţările învecinate este Găgăuzia, raionul separatist cultivat intens de Budapesta. Universul întreg trebuie să se ocupe de minoritatea maghiară şi de problemele ei închipuite… Ne-am săturat de Ungaria şi de complexele ei furibunde de mare fost imperiu imaginar, de mândria ei de mare naţiune care are atâtea păcate în trecut – şi nu doar faţă de poporul român – pe care însă se străduieşte să le ajungă din urmă în prezent, care s-a dat întotdeauna de partea imperiilor care i-au încurajat ambiţiile nejustificate, aşa cum în prezent s-a dat de partea Rusiei care a îngenuncheat-o în 1956, doar va mai rupe ceva teritorii de la statele pe care Moscova le vrea doborâte şi îngenuncheate. Jucând de partea Rusiei, Ungaria şi-a călcat singură în picioare istoria şi şi-a aruncat la coşul de gunoi martirii propriei ei revoluţii anti-comuniste. Ne-am săturat de Ungaria şi de istoria ei „glorioasă” de 1.000 de ani de împilare a altora pe care nu ştie cum să şi-o reînvie şi să o readucă la viaţă, călcând peste adevăr, peste vinovăţii, peste convieţuire, peste orice normalitate şi bună vecinătate. Ne-am săturat de Ungaria care vrea mereu mai mult, drepturi speciale, tratament preferenţial, control asupra comunităţilor maghiare din afara ţării, dar mai ales asupra averii ţărilor unde se află acestea, care vrea limba maghiară şi stat în stat peste tot, în numele rasei superioare pe care o reprezintă. Ne-am săturat de Ungaria care nu vrea să fie un stat printre alte state, ci un stat peste alte state, care nu vrea să reprezinte un popor printre alte popoare, ci un popor peste alte popoare, care nu vrea să se laude cu o cultură printre alte culturi, ci cu una peste alte culturi. Ne-am săturat de Ungaria care se visează Reich, de Viktor Orbán, care se visează Horthy şi de Budapesta care se visează capitala unui Imperiu care nu a existat niciodată decât în halucinaţiile bolnave ale unor lideri pentru care viaţa nu avea rost decât prin moartea altora. Ne-am săturat de Ungaria lui Viktor Orbán, a lui Semjén Zsolt, a lui László Tőkés, a lui Vona Gábor, de Ungaria lui Wass Albert şi a lui Nyirő József, de Ungaria batalioanelor secuieşti ale morţii pe care László Tőkés le vrea reînviate (şi acestea au monumente în România), de Ungaria nostalgiei după Horthy şi după ante-Trianon şi, dacă votanţii unguri, prea mulţi, ai acestei direcţii periculoase, mai doresc să evite ca poporul maghiar să rămână în istorie ca ultimul nostalgic al nazismului, ar trebui să-şi construiască o altfel de ţară, cu altfel de aspiraţii şi, mai ales, cu altfel de eroi.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

PAUL EVERAC – ”CHESTIUNEA EVREIASCĂ” (1992)

paul_everac_555Chestiunea evreiască se pune astăzi într-un context cu totul schimbat. Evreii nu mai sînt o mică minoritate, ci o mare putere mondială, după părerea noastră, cea mai mare. Această putere e difuză şi ocultă. Spre deosebire de statul naţional Israel, ce rămîne vulnerabil, reţeaua internaţională evreiască este, astăzi, indestructibilă. Ea domină politica mondială, influenţează hotărîtor raportul de forţe, poate destructura economiile, poate asigura redresarea unor ţări. Ea poate propulsa oameni ce-i sînt devotaţi sau apropiaţi, poate crea cursuri publicitare şi valutare, acorda premii supreme, distribui agenţi în toată lumea, inspira sediţiuni, condamna sau compromite şi, de cele mai multe ori, nu cu mîna proprie ci prin influenţă. Ea stăpîneşte astăzi cele două mari pîrghii hotărîtoare în dezvoltarea lumii: pe cea financiară şi pe cea culturală, de la ştiinţific, pînă la spiritual. Ea stăpîneşte pretutindeni propaganda. Vreme de sute de ani, evreimea, refulată de peste tot, a aspirat la o asemenea dominaţie; astăzi o are. Puterea ei, centralizată ocult, se poate acum revanşa copios.

Ca să ajungă aici, neamul evreiesc a trebuit să dezvolte calităţi excepţionale: o minte trează şi combinatorie; o voinţă nedomolită de a servi bine pe alţii, pentru a se servi în final pe sine; de a se amesteca în treburile altora, pentru a le face mai curînd ale sale. Un simţ practic şi bănesc fără egal completat cu rapacitate şi necruţare. O solidaritate exemplară, unică, cu cei de acelaşi sînge şi de aceeaşi credinţă, solidaritate rezemată pe ideea destinului comun, oarecum rătăcitor şi apatrid, şi consolidată prin persecuţie. În fine, o religie de bronz, inflexibilă în habotnicia ei şi, în ciuda unor aparenţe mai degrabă ridicole, tradiţionalistă în exces.

Se poate adăuga şi faptul că o reţea care pare fragilă şi labilă, fără mari înrădăcinări şi aparenţe ostensibile, devine, chiar prin asta, invulnerabilă. Secole de aparentă umilinţă au camuflat o superbie fără seamăn. Cerînd mereu toleranţă de la alţii, prinţi, seniori, potentaţi, evreii au devenit astăzi poporul cel mai intolerant. Fiind sediţioşi, corozivi cu toate sistemele închegate, ei şi-au închegat cel mai indeşirabil sistem. Au fost mereu agenţi ai unor revoluţii în care se exprima dispreţul lor pentru Lumea-aşa-cum-e, cea oprită în structuri unitare şi geloase de impenetrabilitatea lor. Au zgîlţîit toate aceste structuri, făcîndu-şi loc în noile stări revoluţionare, cîştigînd preponderenţă oriunde se schimba ceva. Au provocat şi speculat schimbările, toate. Au agitat idei generoase, fără să-şi uite niciodată interesul, nevoia de dominaţie. Au dat un impuls hotărîtor socialismului de alaltăieri, comunismului de ieri; aşa cum dau liberalismului de astăzi.

Nu s-au amestecat direct, ci prin instigare oblică. Şi-au creat mereu, cu o răbdare neobosită, reţele interstatale, internaţionale, au pus pe tapet atît internaţionalismul socialist, cît şi cosmopolitismul de nuanţă liberală. Au sprijinit toate revoluţiile formale din literatură şi arta, destructurînd formele fixe, canonice, rupînd discursul, în numele unui modernism dizolvant de tradiţie, bineînţeles de tradiţiile altora. Cu o minte speculativă inegalabilă, au fost dogmatici cînd a fost nevoie şi antidogmatici cînd interesul le-a cerut-o, neîncurcîndu-se cu nici o consecvenţă alta decît fidelitatea faţă de propria lor seminţie şi de hălăduirea ei. Cînd comunismul i-a decepţionat au determinat abolirea lui.

Cînd dictatorul român i-a subapreciat, punînd un accent în plus pe partida arabă, s-au raliat la pieirea lui. Au antene nevăzute întinse aproape peste tot, direcţionează cultura întregii lumi civilizate, de la ruşi la americani, chiar dacă nu deţin pretutindeni poziţii la vedere. Propovăduiesc şi comercializează libertinajul distructiv, ei rămînînd lucizi şi austeri. Sînt promotorii estetismului dizolvant şi ilogic-steril, ei rămînînd de o logică implacabilă şi de o riguroasă cazuistică talmudică. Fac prozelism ateu, ei avînd bigotismul cel mat tranşant.

Prin spiritul lor, evreii au reuşit să materializeze lumea, să pună banul drept criteriu suprem, din clipa în care banii s-au adunat, cei mai mulţi, la ei. Acest proces a început de secole, cu primii zarafi şi cămătari. Azi ei fac zarafie şi cămătărie la scară planetară. Au inoculat doctrinar ruşilor un materialism dialectic şi istoric, iar Americanilor un pragmatism, – care nu e mult altceva. Altădată, împrumutau bani prinţului deconfit şi obţineau privilegii. Acum, prinţul pe care-1 ţin de bani e Statele Unite ale Americii, cea mai mare putere militară a lumii, de la care obţin privilegii şi preeminenţe peste tot, fiind adînc, indestructibil împlîntaţi în ruajul economic al acestei ţări şi, plecînd de aici, bancherii lumii. Afară de Japonia, cele mai multe din marile economii pot fi rapid întoarse pe dos de finanţa evreiască.

O asemenea putere e redutabilă şi orice opoziţie directă pare o copilărie. În momentul de faţă, orice antisemitism local e disproporţionat, simplă tiradă verbală sau instigare fără efect. Trebuie recunoscut că evreii nu pot fi în nici un caz contracaraţi din dominaţia la care, cu atîta osîrdie, au ajuns. Trebuie descifrat numai ce doresc ei să obţină politic, ca ipoteză, din supremaţia lor economică (şi, în mare parte, culturală). În primul rînd, ar fi logic să vrea fărîmiţarea etniilor. Pentru asta, ele ar trebui puse în opoziţie, instigate, separate, mărunţite. Din ele ar trebui să dispară, în favoarea unui internaţionalism pacific, orice ferment de ethos naţional sau religios, orice încrîn-cenare provincial-locală, avînd iz naţionalist şi, deci, xenofob. Ar trebui, apoi, admis pragmatismul ca normă generală, creată o bunăstare medie, satisfăcute nevoile mai elementare de viaţă, de cultură, prin simili-uri artistice, uşor comercializabile şi prin îngăduinţe confortabil-operaţionale, la preţ scăzut. Să ai cît îţi trebuie, ca să poţi trăi şi munci fără gînduri duşmănoase, ori de preempţiune.

În al treilea rînd, acest popor, de o extraordinară acuitate organizatorică şi de o forţă de insinuare fără egal, va dori, probabil, să organizeze lumea, ca pe un contoar, avînd în actul de „exploatare luminată” partea leului. În forma asta, fiii lui Israel se vor găsi, în fine, la adăpost. E adevărat, că mai au în cale o tulburătoare lume arabă şi una redutabilă asiatică, dar nici ele nu sînt inexpugnabile. Turbulenţii arabi, după peripeţia irakiană, vor fi o vreme mai prudenţi; aşa cum şi comuniştii antisemiţi din Estul european au devenit mai circumspecţi. Nici China sau India nu sînt chiar de capul lor. iar niponul nu riscă să rămînă în afara jocului, sau în răspărul lui cu toată excelenţa sa ştiinţifico-tehnică. Cunoaşte şi el interdependenţa şi interconexiunea. Ştie ce sînt alea afaceri, cine are piaţa de credite în mînă. Şi cine minuieşte braţul armat al Americii, ca şi filozofia ei politică.

În această situaţie, cei 30.000 de evrei din România nu mai reprezintă o minoritate, ci o diaspora. Rabinul lor nu mai e un şef de cult, ci un ambasador. Ambasadorul lor e un om politic de anvergură. Politica românească „faţă de evrei se subordonează politicii faţă de Marile Puteri. Desigur, principala incomoditate a evreului e că, în primul rînd, e evreu şi apoi orice altceva. Dar ce lecţii pentru noi românii! Dacă am şti să învăţăm! Unde ne e luciditatea, răceala metodică, perseverenţa diabolică? Unde ne e coeziunea de neînfrint pentru cel de sîngele nostru?

Unde ne e puterea religioasă fanatică, nedomolită? Unde ne e simţul chiverniselii, politeţea, onctuozitatea, viclenia, necruţarea şi extraordinara solidaritate comparabilă cu a acestui popor, cu adevărat „ales”? De ce pot 30.000 de oameni să ne influenţeze sau chiar domine economic, politic, cultural? De ce pot să ne dezbine şi să se joace cu sentimentele noastre? Să ne dicteze sau să ne refuze valorile? Răspunsul este: fiindcă au învins. Nu numai în România, ci aproape pretutindeni. L-au învins pe Kohl şi pe Walesa. Stau de vorbă cu Bush şi au stat cu Gorbaciov de la egal la egal. Discută cu Papa.

Calităţile lor s-au dovedit pînă la urmă eminente, cuceritoare. Rămîne să stabilim cu această mare forţă un modus vivendi care să ne dea dreptul de a trăi, în continuare, ca popor şi de a afişa unele culori ale identităţii noastre, fără să fim excluşi de la beneficiile comunităţii mondiale şi europene. Căci avem şi noi (dacă avem) de edificat ceva. Dar nu în domeniul exclusivului, ci în domeniul acceptabilului. Şi avem de apărat ceva. Dar nu cu armele violenţei, ci ale excelenţei spirituale.

Avem, în fine, de sedimentat ceva. Dar nu prin mijlocirea acţiunii, ci a reacţiunii.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”ANGHEL STANCIU – ACADEMICIAN, SAU MĂCELAR?” (6 iulie 2005)

Anghel-Stanciu--PSD--si-a-dat-demisia-din-Comisia-de-Cod-ElectoralPână mai ieri, Comisia de Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport a Camerei Deputaţilor a fost condusă de un ins butucănos, ajuns din şantierist – profesor universitar (deşi unii zic că scria “mi-au” ca pisica, adică ”miau”!), cam grobian de felul său, intrat în politică încălţat cu cizme de cauciuc şi ieşit de pe scena publică în pantofi de mort (carton vopsit negru – “ieftin şi bun”, cum afişau odinioară, în vitrine, negustorii de pe Lipscani). Acest politruk despre ale cărui fărădelegi din timpul comunismului vorbeşte un document şocant, pe care îl vom publica într-unul din numerele noastre viitoare, a dus-o bine şi înainte, şi după 1989, sub toate guvernele, cu toate partidele, ca orice oportunist care se respectă. Anghel Stanciu (până şi copiii şi-au dat seama că despre el este vorba) a purtat, în anii din urmă, o mască dublă, de Ianus. Spre ceilalţi privea cu chipul prefăcut al omului politic “sărac şi cinstit”, care se sacrifică pentru binele masselor, iar la spate ascundea o altă figură – cea hâdă, a bogătanului corupt şi corupător, băgat în zeci de combinaţii murdare pentru a-şi spori averea fabuloasă. Acest individ, bolnav de mania persecuţiei, lacom şi abuziv, a otrăvit, 13 ani, Parlamentul României. Deşi, de la microfonul Camerei Deputaţilor, slobozea, în general, doar glumiţe scremute, truisme jenante şi banalităţi crase – bulibaşa chiar s-a crezut (în megalomania sa!) un mare orator, un stâlp al Legislativului.
Cum spunea, pe vremuri, N. D. Cocea, în pamfletul “Alesul naţiunii”: “Ca un gramofon solemn urcă alteori treptele tribunei, îşi drege glasul, schiţează un gest clasic şi începe”. Stanciu a fost un gramofon stricat, a cărui unică placă, aceea a demagogiei, s-a tot învârtit, până când jegul acumulat pe acul aparatului a oprit-o în loc. Atunci a fost dat afară din PRM, ca ultimul gunoi, iar cei care l-au văzut în acea zi de luni (30 mai 2005) susţin că el plângea cu lacrimi grele, de crocodil. Plângea după funcţii şi privilegii. Se fofilase, viclean, în februarie 2002, când trebuia, pe bună dreptate, să fie exclus din partid; dar şi-a dat seama că, de data asta, nu mai era cale de întors. Profitase de buna-credinţă a Partidului România Mare şi a preşedintelui său, dl. senator Corneliu Vadim Tudor. Înşelase aşteptările ieşenilor. Transformase Comisia de Învăţământ a Camerei Deputaţilor într-o moşie proprie, de care nimeni nu mai avea voie să se atingă, fără să-l supere pe “stăpân”. Sub umbrela Parlamentului, îşi extinsese în întreaga ţară propria reţea de învăţământ privat, numită F.E.G. (Fundaţia Ecologică Green). Desigur, aici era vorba de un conflict de interese, Stanciu fiind, simultan, şi “prestator de servicii”, şi “controlor”. Adică, el centra şi tot el dădea cu capul! Ministerul Educaţiei şi Cercetării închidea ochii, iar puşculiţa F.E.G. se umplea până la refuz, aşa că gologanii au fost băgaţi în proprietăţi imobilare, maşini de lux, acţiuni şi conturi bancare ş.a. În tot centrul Capitalei, trecătorii sunt agresaţi, de ani de zile, de afişele “promoţionale” ale acestei fundaţii-căpuşă, care organizează “cursuri de calificare şi perfecţionare profesională” pentru măcelari, zidari, ospătari, barmani, bucătari, brutari, patiseri, coafori, frizeri, dulgheri, instalatori, menajere, cameriste etc. Pe când şi cursuri intensive pentru vidanjori, gunoieri, hingheri şi gropari?!
Acest Stanciu se recomandă peste tot “academician”. Cum a primit un inginer constructor, specialist în geotehnică şi fundaţii, titlul de “membru de onoare al Academiei Agricole şi Silvice” – e uşor de aflat. Nu pentru merite de ordin ştiinţific, evident, ci pentru promovarea în Parlament a infamei Legi a Agronomilor (nr. 290/2002), prin care aceştia au fost transformaţi în latifundiari, făcându-li-se cadou o serie de obiective din toată ţara, inclusiv zeci de mii de hectare de terenuri arabile, pomicole, viticole, legumicole, destinate păşunatului etc. Dar, asta e o altă discuţie. Acum ne interesează unde se situează Anghel Stanciu pe scara socială. El zice că foarte sus. Doar e “academician”, nu-i aşa? Un “academician” care îi stoarce de bani pe măcelarii dornici să se recalifice şi să se perfecţioneze profesional. Despre ce măcelari o fi vorba? Despre măcelarii de abator, care căsăpesc animalele? Despre măcelarii de carmangerie, care tranşează leşurile şi pun carnea pe căprării? Vi-l şi imaginaţi pe patronul (din umbră) al F.E.G. (140 de kile, veşnic asudat, “ceafă de taur” – vorba lui Zaharia Stancu), dezbrăcat până la brâu, cu un şorţ de piele peste părţile ruşinoase, explicându-le doct şi pedant ucenicilor-măcelari cum se “depilează” părul de porc de pe şorici… Asta da, demnitate de “academician”, de profesor universitar, de (fost) şef de Comisie Parlamentară!
N-are ea, România, un parlamentar-ţăran, dar iată că mai are parte câteva luni, până la alegerile anticipate, de un parlamentar-măcelar, Anghel Stanciu, căruia îi dedicăm, acum, când cariera lui politică a luat sfârşit, câteva rânduri din articolul “Ploşniţele” (că tot are whisky-ul gust de ploşniţe!), al marelui Tudor Arghezi: “A, ploşniţă scumpă, vino şi rămâi la noi; fă-ţi cuiburile în perini de velur şi puii tăi în horbota lor spumoasă: creşte şi te înmulţeşte, căci aşa voieşte Dumnezeu, părintele tău şi al nostru, de care ne rugăm să te stârpească şi care îţi boiereşte, dimpotrivă, sămânţa şi ţi-o aruncă peste noroade. Iar dacă somnoroşii pe care îi sugi se vor încumeta vreodată să-ţi aducă pâre de care tu eşti nevinovată, căci starea în lumea noastră ţi-o păstrezi de la firea ce ţi s-a dat, răspunde cărturarilor scârbiţi că cine nu doreşte păduche, îşi curăţă sălaşul”…

(”Tricolorul”, 6 iulie 2005)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”EFECTUL DE BUMERANG” (23 iulie 2014)

bumerang-nedir-D476-3567-BE9EÎntoarcerea la popor (clamată, de prin 2004 încoace – și când trebuia, și când nu trebuia!) s-a întors, cu efect de bumerang, în 2012, împotriva celor care-și făcuseră din ea clișeu pentru discursuri sforăitoare și muniție pentru ciuruiri improvizate. Dar nici ceilalți nu s-au dovedit mai breji, pilotând orbește, la raliuri politice absurde, mașini tunate, dar fără carburanți. Cartoforii mahmuri ai falselor alternative au confiscat nemulțumirea populară față de cei dintâi, dar, odată (re)ajunși la putere, au făcut uitate promisiunile reformiste și s-au preocupat de (re)capitonarea fotoliilor guvernamentale de sub propriile șezuturi. Însă Istoria joacă, de multe ori, feste, iar mulți pești din borcanul acesta comun, care s-au îngrășat peste măsură în două decenii și jumătate de furăciuni, pot sfârși pe grătarul fumegând al unui vot negativ anti-tot.
Vine scadența, iar românii ar putea băga în urne, cu ultimele puteri, în noiembrie 2014 (la scrutinul prezidențial), respectiv în 2016 (la alegerile locale și parlamentare), ultimul simbol al nemulțumirii lor față de batjocura generală din 1989 încoace: un vot. Democrația a fost demagogizată caragialesc de către clica politică dâmbovițeană, care a jecmănit țara în ultimii 25 de ani. Acum, un tur-retur al acestui joc periculos este riscul final pentru cei care au crezut că își pot permite orice. Aroganța costă. Și, mai cu seamă în vremuri tulburate de crize naționale, continentale sau mondiale, oamenilor simpli (care duc globalizarea pe umerii lor de Atlas) le vine mintea la cap.
Nimic nu va mai fi ca înainte în politica (și, implicit, în societatea) românească. Iar cei care i-au umilit și i-au înfometat pe români se vor trezi (mai bine mai devreme, decât mai târziu!) închiși cu lacăte grele în lada de gunoi a istoriei noastre recente…
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, 23 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”ANDROPAUZA LA ROMÂNI” (16 decembrie 1999)

C9Multă lume a început să vorbească, pe bună dreptate, despre impotenţa clasei noastre politice. Incapabili să ia o decizie după capul lor, demnitarii români refuză să se încoieze, preferând să stea într-o poziţie de aşteptare, păguboasă pentru toţi, inclusiv pentru ei. Faptul că o grămadă de aşa-zişi “politicieni” nu au bărbăţia să-şi arate muşchii doctrinari şi ideologici când vin la guvernare, nu mai e de mult un secret. Dar perpetuarea sculamentului în viaţa publică românească, în general (şi în cea ieşeană, în special), ar trebui să ne dea serios de gândit. E clar că unor moşnegi liberali sau ţărănişti nu li se mai scoală bastoanele ca în tinereţea lor mai mult sau mai puţin revoluţionară. În ciuda vârstei matusalemice, aceşti patriarhi ai senilităţii nu se mişcă nici un milimetru de pe jilţurile capitonate unde şi-au instalat fundurile urât mirositoare. În urma lor, plodăraia de nepoţi şi strănepoţi de sânge (corcit) sau de alianţă (conjuncturală) împânzesc până la refuz reţeaua administraţiei locale şi centrale.
Nepotismul de partid a devenit o regulă pentru sistemul corupt şi inuman care încă mai caracterizează România. Totul pentru a se acoperi andropauza care marchează profund comportamentul clanului de la putere. Penetrarea pieţelor externe de desfacere a fost înlocuită de politica onanistă a supravieţuirii prin comerţ şi trafic de frontieră. Sămânţa bună a creşterii economice (prin sporirea producţiei interne) a fost schimbată de coaliţia lui Dănilă Prepeleac cu importul deşeurilor aruncate peste bord de vesticii aflaţi în criză de supraproducţie. Asta nu înseamnă că românii n-ar avea armăsari adevăraţi, capabili să prăsească iepele altora. Numai că aceştia sunt ţinuţi în grajduri infecte, în timp ce gloabele “democratice” abia se mai târăsc prin păşunile grase ale Ieşilor şi României. Nu trebuie decât să urnim din loc căruţa înnămolită a poporului român, pentru ca la anul pe vremea asta să-i prindem din urmă pe unguri, pe polonezi şi pe cehi.
Viagra nu putem folosi, că e prea scumpă, iar noi suntem săraci. În schimb, putem să găsim altă metodă. La urma urmei, de ce-am schimba noi la infinit “pamperşii” ministeriali, când putem să-i înlocuim pe cei care i-au tot murdărit în ultimii ani…
(Editorial publicat sub pseudonim, “Atac de Târgu’ Ieşilor”, 16 decembrie 1999)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DE CE CRED ÎN BIRUINŢA PARTIDULUI ROMÂNIA MARE?” (27 martie 1999)

VULTURUL CRUCIAT1. Pentru că are un mesaj politic naţionalist , radical şi justiţiar.
2. Pentru că militează pentru consolidarea şi reîntregirea Statului Român, în graniţele sale fireşti.
3. Pentru că luptă împotriva Ocultei Transnaţionale (care urmăreşte instaurarea Noii Ordini Mondiale).
4. Pentru că doreşte eliberarea României din robia Marii Finanţei Internaţionale şi se pronunţă pentru relaţii de cooperare cu state importante precum China, Rusia, India ,Ţările Arabe.
5. Pentru că are oameni valoroşi, cinstiţi şi patrioţi, care pot să facă ordine în economia românească şi să asigure stabilitatea Ţării.
6. Pentru că este singurul partid politic care NU s-a aflat la guvernare după 1989
7. Pentru că, de la înfiinţare şi pînă în prezent, merge pe aceeaşi linie de curaj şi intransigenţă, în ciuda prigoanei internaţionalist-totalitare declanşate împotriva sa.
8. Pentru că Organizaţia sa de Tineret nu este o simplă anexă a partidului, ci un vârf de lance, un adevărat detaşament de elită.
9. Pentru că are ca scop suprem dăinuirea Neamului Românesc şi asigurarea viitorului fericit al copiilor noştri.
10. Pentru că liderul său, Corneliu Vadim Tudor, are toate calităţile necesare pentru a fi conducătorul naţionalist al României Mari.
(“Politica”, 27 martie 1999)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL MAIORESCU” (22 iulie 2014)

Titu_Maiorescu_-_Foto01Cum, în vremea regimului bolşevic de ocupaţie, stigmatizarea valorilor naţionale şi înlocuirea lor cu mediocrităţi şi cu modele de împrumut deveniseră reguli ale proletcultismului oficializat, nici marele critic literar Titu Maiorescu n-a scăpat nepătat. „Misiunea” a fost încredinţată tinerei Georgeta Horodincă, aceasta publicând în decembrie 1955, în „Gazeta literară”, următoarea compunere (cu titlul „Adio, domnule Maiorescu!”), devenită „clasică” în anii „Deceniului Negru” (1950-1960): „Se făcea să stăteam de vorbă cu Titu Maiorescu. Ca să spun drept, m-a impresionat. Mai ales la începutul convorbirii noastre. Avea o distincţie aristocratică puţin ostentativă, care ar jena, cred, pe orice interlocutor. Barba neagră, potrivită cu măiestria unui frizer cum nu cred că se mai află azi pe undeva, îi dădea un aer sever. Ţinea capul uşor aplecat spre umărul drept, ca într-o poză din «Istoria literaturii române», o mână îi spânzura neglijent de speteaza scaunului, în timp ce cu cealaltă bătea un tact discret pe scoarţele unui volum de pe măsuţa mea de lucru. Mă privea cu o ironică indulgenţă care mă stingherea, trezindu-mi uitate simţăminte şcolare.
– Şi dumitale-ţi place cartea asta? m-a întrebat într-un târziu, accentuând pe scoarţele volumului tactul care-i trăda nervozitatea reţinută, căruia nu-i dădusem mare atenţie până atunci. M-am uitat încurcată la titlul acestuia şi-am răspuns cu sfială, dar cu un glas pe care mi-l voiam ferm:
– Da… Dumneavoastră, nu?
– Cum să-ţi spun, mi-a răspuns neaşteptatul şi incomodul meu musafir, care, totuşi, începea să mă intereseze, unele comparaţii politice îmi plac, adjectivul sensibil este uneori la locul lui şi personificările purcese din trebuinţa de a sensibiliza gândirea mi se par nelipsite de interes.
– Numai atât? Nu remarcaţi o gândire originală la Mihai Beniuc, nu vă place conţinutul nou… – îmi căutam cuvintele ca să înving distanţa dintre minţile şi inimile noastre necontemporane – în sfârşit, viziunea, concepţia filosofică şi artistică a acestor poezii?…
– Eh, tinereţe, tinereţe… mi-a răspuns surâzând blând, numai cu o luminiţă de ironie jucându-i în pupilele aţintite asupra mea – asta mă interesează mai puţin. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie în veşmântul cu care învălueşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră.
– Cred că greşiţi, fiindcă…
– Nu, subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă…
– O, dar e un lucru de mult dovedit că nu e adevărat… Uitaţi-vă, aproape i-am smuls cartea de sub degetele-i nervoase care dansau pe scoarţele ei. Iată, deschid la întâmplare: «Am cunoscut ce nu vor mai cunoaşte / Aceia ce în urma mea s-or naşte / Căci am trăit când se sfărmau cătuşe, / Când se făceau împărăţii cenuşă / Iar altele să se mai iele locul / N-au mai avut nicicând, nicicum norocul. / Pierdea când ici, când colo, câte-un rege, / Îl jeluiau curtenii – se-nţelege – / Ci n-a plâns lacrimi după domnitor / Din inimă vreodată vreun popor».
– Ei, ajunge, ajunge…
– Ba nu, daţi-mi voie, nu oricând se pot scrie asemenea versuri. Astea sunt versurile vremii noastre – m-am înflăcărat eu. Conţinutul – am accentuat cu subînţeles – acestei poezii este nou. Noi găsim în versuri mândria noastră, a celor care trăim prefacerile revoluţionare ale ţării noastre şi care luptăm pentru înfăptuirea lor…
– Ei, vezi, uite aici greşeşti – m-a întrerupt iar interlocutorul meu, cu o lumină de biruinţă în ochi. Atât cel puţin este sigur – a continuat cu un ton grav ca o profeţie – că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice.
– Dar bine, domnule Maiorescu, m-am indignat eu, deodată foarte stăpână pe mine, exact aceleaşi cuvinte le-aţi spus, ba chiar le-aţi şi scris acum mai bine de optzeci de ani. De atunci, lumea s-a schimbat foarte mult şi, în orice caz, numai în literatura noastră s-a scris destulă poezie politică încât să infirme total aceste afirmaţii ale dumneavoastră, pe care le susţineţi din nou astăzi, fără cea mai mică modificare despre «cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace».
– Poate ai uitat că eu am ţinut în viaţa mea prelegeri universitare «fără cea mai mică modificare» – sublinie el ironic – la distanţă de douăzeci de ani.
– Nu e o cinste pentru dumneavoastră, m-am înfuriat eu.
Ieşirea mea nepoliticoasă l-a jignit. Şi-a strâns buzele ca şi cum ar fi gustat dintr-o lămâie şi a început să-şi mângâie nervos barba.
– Iertaţi-mă… dar m-am cam aprins. Dumneavoastră, cu această teorie, incriminaţi toată poezia noastră actuală. Or, iată, să luăm acelaşi volum. Voi încerca să vă demonstrez de ce-mi plac poeziile pe care le cuprind şi de ce-l socotim noi un succes al literaturii contemporane.
Titu Maiorescu îşi balansa atent vârful piciorului, ca şi cum ar fi fost cu totul absorbit de această preocupare.
– … Iată, mă opresc la una din cele mai bune poezii din volum, care i-a dat şi titlul, «Mărul de lângă drum»: «Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri poame roşii ard. / Drumeţule, să iei fără sfială, / Căci n-ai să dai la nimeni socoteală. / Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam / Adu-l ţărânei ce sub mine-o am / E ţara ce sub sânul ei ne ţine, / Hrănindu-ne pe tine şi pe mine». Nu găsiţi că sentimentele patriotice ale poetului sunt aici expuse într-o imagine dintre cele mai frumoase? Şi, mă iertaţi, dar această superbă imagine nu se putea naşte decât ca rod al unui conţinut nou, al ideologiei înaintate şi generoase.
– Poezia este un product de lux al vieţii intelectuale – mi-a răspuns sec musafirul meu – une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Stael – a adăugat agitând spre inălţime arătătorul mâinii drepte. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încât să o tragă de la sine, din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucât nu poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică.
– Daaa? l-am interpelat eu, aproape familiar şi obraznic. Aflaţi atunci că poezia noastră contemporană, asemeni acestui «măr de lângă drum», se bucură de o mare simpatie din partea maselor populare şi chiar în acest volum pe care-l ţin în mână se află versuri de o rară splendoare, care mărturisesc o osmoză de idei şi simţăminte între poet şi popor. Iată, în poezia «Oaspeţi», Mihai Beniuc îşi face o frumoasă autocritică, dacă ştiţi se înseamnă asta: «Avea Pegasul meu ovăz, / Eu nu aveam vreun of, vreun păs, / Mă linişteam, mă îngrăşam / Aveam şi ceas şi portofel; / Cât de Parnas, îl cam uitasem / Şi nu-l mai cercetam defel». Şi-apoi – nu vă mai citesc toată poezia – poetul povesteşte cum a invitat la ospăţ oameni noi din fabrici. Le-a dat din heleşteie păstrăvi proaspeţi şi i-a cinstit cu vin «să cadă toţi sub masă criţă». Dar oaspeţii n-au fost mulţumiţi: «– Bucatele, orice s-ar spune, / Nu-s fără gust, ba chiar sunt bune; / Dar, nu te supăra pe noi, / Miroase peştii a noroi. / Şi prepeliţa, deşi-i grasă, / A fost crescută lângă casă. / Găina e… vezi, ne-ar plăcea / Vânat mai rar la dumneata » etc. etc. Există, cum spune şi poetul aici, un veşnic schimb între creator şi mase, o legătură bazată pe dragoste şi pe reciproc, care atestă că literatura a devenit astăzi un bun al maselor largi, cititori foarte exigenţi. Poeţii noştri pentru aceşti cititori scriu. Şi să ştiţi că nu-i acesta puţin lucru. «S-o mohorî odată…» se cheamă o foarte bună poezie din acest volum. Şi am început să-i citesc înduioşată: «S-o mohorî odată ziua mea, / Ca zmeura va curge asfinţitul, / Pe vii s-o-ntinde giulgi de pâclă grea, / În soare va fi scormonit cuţitul».
– Mda, descripţiunea simţământului manifestată în forma estetică…
L-am întrerupt:
– Şi ce întreabă poetul cu o umbră de melancolie pentru făptura-i trecătoare: «Poporul meu, ţinea-mă-vei tu minte? / Ori fericit sub raza noii vremi, / Pe cei ce suferă înainte / Nici chiar în gând mai mult n-ai să-i rechemi?» E firească această întrebare! Şi cât de atingătoare! – arhaizai, ca să mă priceapă mai bine interlocutorul. Poetul se împacă chiar cu această ipoteză – «Să fie-aşa dacă vei fi ferice!» – dar faptul că şi-a confundat fiinţa, gândurile şi simţirile cu poporul său, îi dă un optimism invicibil, provenit din sentimentul că idealurile lui se vor perpetua în viaţa poporului care este veşnic. Ascultaţi, vă rog, domnule Maiorescu, ultimele două strofe, care sunt deosebit de frumoase: «Cât despre mine, foşnet de rogoz / Ori tângă de cocor pierdut în toamnă… / Poate-un ţăran la dânsul în colhoz, / ‘Nainte de-a sorbi vinul din cană / Cinstind cu alţii straşnica recoltă, / Un strop sub masă va turna gândind / La cei apuşi. Străbuna mea revoltă / Atunci în căni va spumega zâmbind». Vedeţi? Şi marele Goethe, pe care-l tot citaţi dumneavoastră, spune: «individul nu poate fi bucuros şi fericit decât atunci când are curajul că el nu este decât o parte dintr-un întreg».
– Da, conveni el perfid, dar să nu uităm că în poeţii cei mari a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor.
– Ah, scrâşnii eu, sunteţi incurabil şi de altfel n-aveţi dreptate!
El zâmbi calm şi continuă:
– Unde se întâmplă este un simptom rău, nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci necunoştinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competenţei autorităţilor în stat, şi când se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantezii poetice în politică – două confuzii, între care este greu de hotărât care este mai preţioasă.
Argumentaţia lui mi s-a părut cel puţin amuzantă şi am început să râd.
– Nu văd totuşi de ce un poet ar fi neapărat un incompetent om de stat. Ştiţi, exemplele nu lipsesc! Dar să lăsăm asta. Teoria dumneavoastră, care opune atât de radical ştiinţa artei şi gândirea poeziei, este o teorie desuetă. Noi am acordat de mult poeţilor dreptul de a gândi sau, dacă vreţi, şi l-au luat ei singuri. În orice caz, creatorii pe care-i preţuim, asemeni lui Mihai Beniuc, din care v-am citat foarte mult, sunt oameni care gândesc şi care-şi iubesc patria.
– Frumoasele arte, şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenţei.
– Degeaba, am izbucnit eu, nu sunteţi recuperabil! Eram din nou evervată. Mi-am luat cartea sub braţ şi am dat să ies. În prag m-am oprit să-i spun numai atât: «Adio, domnule Maiorescu!», dar el dispăruse”…
(”Tricolorul”, 22 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL REBREANU” (21 iulie 2014)

LiviuRebreanuMarele prozator Liviu Rebreanu a fost, şi el, satanizat, imediat după ce şi-a dat obştescul sfârşit. Sacrilegiul a fost săvârşit în septembrie 1944, de către Ion Caraion, într-un articol odios intitulat „Gorila”, în care erau amestecate informaţii reale cu minciuni sfruntate şi cu injurii birjăreşti. Iată textul care, practic, îl omora a doua oară pe unul dintre cei mai valoroşi scriitori din literatura română: „Aşadar, maestrul a murit. A murit aproape în aceeaşi zi cu «baronul» sau, în orice caz, la interval scurt, unul după celălalt, într-o camaraderie de situaţii, ce să spunem, emoţionantă. Destin? Coincidenţă? Ironie istorică? Sau simplă întâmplare? Poate fiecare în parte, cine ştie, ori toate la un loc. Sfârşitul e la fel de dezgustător şi anonim, iar concluzia rămâne aceeaşi: că Liviu Rebreanu şi-a îndeplinit până la urmă acţiunea lui de trădător. Singura dată când a fost conştiincios, căci altfel nu l-a interesat nici conştiinţa lui, nici neamul acesta, nici judecata oamenilor viitori. Liviu Rebreanu ţinea conferinţe în străinătate, nu uita să amintească de «bunele raporturi» româno-germane. Câtă muncă pentru el, care era greoi şi delibera anevoie… A ştiut Germania hitleristă întotdeauna dintre cine să-şi aleagă oamenii şi cum să-şi bată joc de durerile popoarelor, a ştiut Gestapoul nemţesc la cine să facă apel, atunci când trebuiau să fie ascunse nemulţumirile, atunci când revoltele, urletele mulţimii trebuiau făcute inofensive, a ştiut vâscul teuton în care arbori să intre, pentru a lipsi pădurea de copacii care mai rămăseseră sănătoşi. Pentru doctrina încârligată a naziştilor, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, Pamfil Şeicaru şi alţii mai mici, ca Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu etc., nu mai aveau importanţă, începuseră să fie prea puţini. Din partea lor, slugi de doi lei, gata să lingă oricând unde au scuipat, nu s-ar fi sinchisit niciodată Hitler. Era sigur de ei, ca de nişte lipitori trimise să sugă, era convins, aşa cum eşti convins de picioarele scaunului, de fundul pălăriei. Trebuiau înmulţiţi, trebuiau căutate platforme proaspete pentru a îmbrobodi la ochi ţara, pentru a o face să primească dictatul vienez cu gura închisă. Şi s-au gândit la Liviu Rebreanu. Era disponibil şi i-au plăcut banii, onorurile, vizitele, fotografiile, cartierele generale, se prăpădea după civilizaţia germană, începuseră să-i amorţească ochii ca la «camarazii» lui din Prusia şi din Bavaria. Liviu Rebreanu avea în faţa ochilor prestigiul des zis al lui Cezar Petrescu, fostul director al unui cotidian de a nu ştiu câta «renaştere naţională»; avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni, peste mormântul cărora călcau acum cizmele şi trosneau bicele grofilor unguri. Şi cu toate acestea a trădat. În loc să moară lângă Apostol Bologa, a murit lângă Killinger. În loc să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate, pentru eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de «protectorat» hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării, acolo, în Năsăud, a aşteptat – alături de Clodius – «victoria finală», postat la direcţia ziarului «Viaţa» şi la aceea, mai grasă, zisă şi generală, a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriaşilor, nici amintirea războiului trecut, când fratele lui murea împuşcat de nemţii lui Mackensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut să împiedice lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă, curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă, care n-ar mai fi interesat pe nimeni. Şi-şi făcuse o echipă straşnică, o echipă a morţii personală, din băieţi tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe sprânceană, aleşi de el, de maestru şi retribuiţi. Pe prima pagină, în mijloc, îşi lăudau «Conducătorul» (şi cu ce clişeu lăbărţat peste coloane…), iar alături, tot pe prima pagină, sau câte o dată pe a doua, te pârau la Poliţie, ziceau să te ducă în lagăr, să te trimită pe front, pentru ca să nu le mai stai pai înaintea ochilor. Erau doi Steliani (unul Marinescu, altul Ionescu) şi-un biet Mihail Infirm, care se căznea mereu să te arate din stilou, din ochi, din picior, cât eşti de marxist. Maestrul Rebreanu trecea din când în când pe la redacţie şi-şi felicita băieţii, copiii lui, pentru că «au înţeles». Asta trei ani de zile, oră de oră, minut cu minut, ca să nu-şi supere «boierii». La Teatrul Naţional erau actori care crăpau de foame, la Cenzura Presei se umpleau birourile cu oameni «suspecţi» (atunci oricine spunea adevărul era suspect), invitaţi acolo din sugestia redactorilor de la «Viaţa», închisorile maghiare băhăiau de români, regimentele româneşti erau asasinate pentru Hitler, şi Liviu Rebreanu, senin ca o chelie, imperturbabil ca o pecingine, sătul ca un butoi, râdea. Râdea din toate fotografiile ziarelor naziste, mulţumit, intact, biruitor. Era biruinţa frumoasă a unui cadavru viu, a unui fost om al «Gorilei», ajunsă în demnităţi oficiale, remunerată, lustruită de duminică. N-a murit Liviu Rebreanu, căci el murise demult, de la apariţia romanului «Gorila». A murit un strigoi, un spectru. A murit un vânzător, aşa cum au fost în România mulţi, de la Brătescu-Voineşti până la George Drumur, aşa cum au fost în Franţa Jean Giono, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau etc. Astăzi, când trupele româneşti se apropie de Cluj şi se apropie de Năsăud, ţăranii din Jidoviţa, ca şi cei din «Răscoala» de pe vremuri, aşteaptă să gâtuie pe grofii unguri instalaţi de regentul Horthy în comunele noastre transilvănene. Ne trăim în plină dezlănţuire istoria naţională şi n-avem timp să ne gândim prea stăruitor la cei care au încetat demult să mai merite a te gândi la ei. Dar poate mâine, din ţara aceasta întreagă, se va găsi cineva să transporte osemintele vânzătorului de ţară Rebreanu acolo, în cimitirul năsăudean… Va fi, probabil, un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi de bozii; ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi, îl vor ocoli de departe pe uliţele Jidoviţei; mânjit de sânge, Ion al Glanetaşului se va duce acasă să-i spună muierii lui: «Ştii ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sânge curs când mă băteau solgăbirăii şi sânge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca să tacă. Şi a tăcut». Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniştita vale a Someşului, un popă tânăr, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul şi amintirea, omagiul de pe urmă al fostului agent al Gestapoului”.
(”Tricolorul”, 21 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: