HORAȚIU ȘERB: ”Despre partide politice, comuniști, lustrație și… despre morți – numai de bine!” (16 dec. 2014)

roncea-baseCâteva precizări finale și necesare:

Condamnarea comunismului, la noi, s-a redus la o vendetă politică împotriva celor care au lucrat în structurile de partid și de stat ale regimului Ceaușescu (nimic despre lustrarea staliniștilor torționari din anii ’40-’50, aserviți Moscovei), vendetă care nu se deosebește cu nimic de epurările politice făcute de bolșevici în anii ’50. Dintre cei „lustrabili”, unii care s-au încăpățânat să reziste prin notorietate și competență se confruntă cu o permanentă contestare din partea unei noi liote de comisari politruci (urmașii staliniștilor din anii ’50) care nu se deosebesc de cei vechi decât prin faptul că se autoproclamă anticomuniști. Aceștia au întors teoria marxistă pe dos, dar acționează după cele mai nedemocrate apucături de aparatnici. Și-au facut o profesie din condamnarea comunismului cu toate că în perioada acelui regim mulți dintre ei au profitat de binefacerile sistemului sau au fost atât de șterși încât nu a auzit nimeni de ei. Profesia de anticomunist a devenit și ea profitabilă în primii ani după schimbările din ’89 și în timpul guvernărilor ulterioare. Un bătrân lider anticomunist al Pieței Universității îmi povestea despre stipendiile primite de la aliații occidentali.
În ceea ce priveşte tema particulară a lustraţiei, organismele europene au enumerat, între reguli: o sancţiune nu poate fi aplicată decât pentru acte considerate infracţiune în Codul Penal în vigoare; lustraţia trebuie limitată la poziţiile din care subiectul poate constitui un pericol pentru democraţie; nu priveşte funcţiile elective; nu poate viza persoanele minore la momentul producerii faptelor sau care au dezavuat voluntar afilierea la organizaţiile criminale; interdicţiile nu pot dura mai mult de cinci ani (preferabil, pînă la 31 decembrie 1999) etc.
Trecând peste Deciziile Curții Constituționale din 7 iunie 2010 și, respectiv, 28 martie 2012 referitoare la neconstituționalitatea lustrației, să luăm în discuție exempul dat, mă refer Partidul Totul pentru Țară, și să vedem de ce nu stă în picioare. Decretul-lege nr. 8/1989, deci unul dintre primele acte ale noii puteri instalate după schimbările din ’89, se referea în 5 articole la înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Singura condiție impusă era cea a numărului de membri, stabilit la minim 251. Mai mult de 300 de partide au fost înființate între 1990 și 1996, unele din ele dispărând pe parcurs. La începutul anului 1994, formațiunile reprezentate în Parlament au decis că „sunt prea multe partide” și că trebuie să facă ceva până la următoarele alegeri, programate în 1996. Pe de o parte au inițiat o modificare a legii electorale prin care să crească pragul electoral, pe de altă parte a fost creată o comisie care să propună o nouă lege a partidelor, mai restrictivă. Ambele acțiuni vădesc intenția de a restricționa accesul la politică doar pentru cei ce erau deja acolo. De aici istoria o cunoaștem de la Legea partidelor politice nr. 27/1996 și până la actuala Lege a partidelor politice nr. 14/2003 republicată.
Să revenim la Partidul Totul pentru Țară, care, conform documentelor prezentate, s-a înființat pe 30 ianuarie 1993, intrând sub incidența mai sus-amintitului Decret-lege nr. 8/1989, care preciza în primul articol: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepția partidelor fasciste sau care propagă concepții contrare ordinii de stat și de drept în România. Nici o altă îngrădire pe motiv de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea și funcționarea partidelor politice. Înregistrarea și funcționarea partidelor politice se fac în conformitate cu prevederile prezentului decret-lege.” Se observă lesene că în baza decretului-lege din ’89, statutul unui partid politic putea să conțină prevederi care astăzi sunt depășite, desuete sau chiar neconstituționale.
Referitor la pasajul: „Partidul Pentru Patrie, respectiv Totul pentru Ţară, s-a reînscris la fiecare modificare a Legii partidelor politice fiind şi azi înscris ca partid politic, conform registrului special al Tribunalului Bucureşti.” Ne întrebăm și noi: Unde? Când? Cum? Dat fiind faptul că Tribunalului Bucureşti a decis în anul acesta dizolvarea Partidului Totul pentru Ţară pentru neîndeplinirea obiectivelor, în conformitate cu art. 46-48 din Legea partidelor politice nr. 14/2003. Unii așteaptă o decizie a Curții de Apel, noi nu. Mai trebuie precizat că art. 27 al Legii nr. 14/2003 impune partidelor să depună la Tribunal în anii pre-electorali liste actualizate cu minim 25.000 de membri. Așa se face că la finalul lui 2013, în termenul legal, doar 7 partide din cele 54 existente pe hârtie au depus aceste semnături. Dacă cineva ar dori cu tot dinadinsul să aplice legea, viața politică ar fi mult mai săracă.

Suntem așadar nevoiți să conchidem: vânătoarea de vrăjitoare s-a încheiat! Vorba lui Fănuș Neagu: „La muncă, la bătut țăruși cu curul!”

HORAȚIU ȘERB

Secretar General al Partidului România Unită

Explicație foto: Lustraționistul Victor Roncea îl lustruiește pe lustrabilul Traian Băsescu. Mare om, mare caracter!

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Sesizare privind comportamentul susţinătorilor echipei naţionale de handbal feminin a Ungariei la meciul Ungaria-România” (15 dec. 2014)

În atenţia Domnului Michael Wiederer,
Secretar General al Federaţiei Europene de Handbal
În cadrul evenimentului sportiv prilejuit de meciul din Grupa I a Campionatului European de Handbal Feminin, desfăşurat pe data de 13 decembrie 2014 în localitatea Debrecen din Ungaria, între reprezentativele Ungariei şi României, suporterii ţării gazdă, Ungaria, s-au manifestat într-un mod total nesportiv şi jignitor la adresa echipei ţării adverse, întorcându-se cu spatele şi arătând semne obscene în timpul intonării imnului naţional al României. În plus, fanii Ungariei au strigat din tribune către echipa României ”ţiganii, ţiganii”, cu vădită intenţie jignitoare. În sprijinul celor sesizate, vă punem la dispoziţie atât articolele de presă care relatează aceste incidente foarte grave, fotografia-martor a comportamentului huliganic al suporterilor echipei Ungariei, precum şi un film care surprinde comportamentul jignitor al fanilor Ungariei în timpul intonării imnului României. Conform regulilor stabilite în cadrul Federaţiei Europene de Handbal, la Secţiunea B, acest gen de comportament prezentat în sesizarea de faţă este sancţionat cu excluderea clubului vinovat până la 4 ani şi cu amendă până în cuantumul sumei de 80.000 de euro. Vă solicit pe baza celor prezentate penalizarea maximă pentru reprezentativa naţională a Ungariei la handbal feminin ca semn de descurajare a comportamentului huliganic şi vexator al susţinătorilor acesteia la adresa altor echipe. Această penalizare trebuie să servească de exemplu şi în alte situaţii similare şi să descurajeze atitudinea nesportivă a fanilor din Ungaria, cunoscuţi pentru violenţa şi dispreţul cu care se manifestă la adresa echipelor şi fanilor altor ţări cu care se află în competiţie.
Cu stimă,
Deputat BOGDAN DIACONU
Președintele Partidului România Unită
Filmarea care arată cum se comportă tribuna susţinătorilor Ungariei în timpul intonării imnului României:

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PRU), VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte), MIHAI CONSTANTINESCU (vicepreședinte) și DRAGOȘ STANCU (secretar general adjunct) la GALAȚI (6 nov. 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PRU), VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte) și DUMITRU BĂDRĂGAN (vicepreședinte) la BACĂU (1 nov. 2014)

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU (președintele PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ) și VLAD HOGEA (prim-vicepreședinte) la PITEȘTI (10 dec. 2014)

Categorii: cărţile mele, Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (24 aprilie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (5 iunie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (26 iunie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (27 februarie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (6 martie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (13 martie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (5 februarie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA în rolul ȘTEFAN TIPĂTESCU (”O SCRISOARE PIERDUTĂ”, de I. L. CARAGIALE)

De la orele 23:14 la orele 23:36 – Antena 2 – Mondelion 2010/2011.

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (11 septembrie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (12 februarie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (20 februarie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (21 mai 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (8 mai 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (19 iunie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (17 iulie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (29 ianuarie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (12 martie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (emisiunea-pilot, 13 februarie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (18 iunie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (26 februarie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (15 mai 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (4 septembrie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (2 octombrie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (16 octombrie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (11 iunie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (10 aprilie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (20 martie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (25 septembrie 2010)

Categorii: Uncategorized | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (30 octombrie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (27 martie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (17 aprilie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (1 mai 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (19 februarie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (10 iulie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (3 aprilie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (4 iunie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (12 iunie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011) | Lasă un comentariu

”FILMUL SAU VIAȚA?”, cu VLAD HOGEA (5 martie 2011)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011), Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”UDMR a declarat război României în scopul raptului teritorial, este momentul ca UDMR să fie scos în afara legii”

10431690_813860205319316_2970522114961266135_nPreședintele UDMR a recunoscut astăzi că formațiunea sa luptă de 25 de ani pentru a ”recupera” pământul natal și că această bătălie va continua. Dacă ne uităm la retrocedările false pe filieră maghiară și la averile colosale adunate de liderii UDMR sau de alți interpuși politici, civici sau bisericești ai Budapestei, putem afirma că o parte din Transilvania a fost deja ”recuperată” de Ungaria, iar acest proces continuă cu pași repezi.
Este timpul ca statul român să oprească finalizarea pierderii Transilvaniei pe mâna uneltelor Budapestei care au devenit tot mai îndrăznețe pe măsură ce autoritățile române se dovedesc incapabile să reacționeze.
UDMR a declarat astăzi război statului român național unitar în scopul unui rapt teritorial asumat ca obiectiv principal. România nu mai poate tolera un asemenea inamic, conectat la directivele Ungariei care, la rândul ei, face jocurile Rusiei, și nici nu mai are voie să asiste pasiv la ”recuperarea” Ungariei Mari.
Când o formațiune internă se declară în conflict deschis cu statul în interiorul căruia acționează, singura soluție este scoaterea acelei grupări în afara legii. Este timpul ca UDMR să fie scos definitiv din politica românească pentru că declarațiile lui Kelemen Hunor de astăzi reprezintă asumarea la scenă deschisă de către UDMR a combaterii statului român în scopul raptului teritorial al Transilvaniei.
Partidul România Unită va depune la Parlament proiectul de lege de scoatere a UDMR în afara legii considerând că, de la acest moment înainte, nu mai poate fi vorba de acceptare a UDMR în cadrul constituțional românesc, toleranța în acest caz însemnând cedare de teritoriu românesc.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

Propunerea Legislativă a Partidului România Unită pentru salvarea pădurilor (decembrie 2014)

giurgiuParlamentul României adoptă prezenta lege:1.(1) Este interzis exportul de orice fel de masă lemnoasă în stare brută de pe teritoriul României.

(2) Încălcarea art. 1 alin. 1 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și cu recuperarea prejudiciului.

Expunerea de motive

Propunerea Legislativă privind protejarea pădurilor din România are ca obiectiv, așa cum o spune și titlul prevederii legislative, stoparea defrișărilor motivate de exporturile masive de masă lemnoasă în stare brută care au dus la un adevărat dezastru ecologic în țara noastră.

Există țări europene cu materie juridică extrem de strictă în privința exploatării forestiere și a exportului de masă lemnoasă care protejează avuția verde a respectivelor națiuni, ca de exemplu Austria. România este deficitară la acest capitol, iar reglementările tot mai stufoase din Codul Silvic nu rezolvă problema la rădăcină, ci luptă cu efectele și cu exploatarea ilegală pe care nu reușește să le controleze, de altfel.

Interzicând exportul de masă lemnoasă în stare brută este rezolvată cauza inițială a defrișărilor, pentru că în lipsa posibilității de a exporta, tăierile de păduri, legale în mod incorect la această oră sau ilegale de-a dreptul, vor încetini drastic.

Această lege nu atacă însă industria prelucrării lemnului din România, existând posibilitatea ca orice companie să exporte în afara țării produse prelucrate, finite, din masa lemnoasă, aducând astfel plusvaloare economiei naționale, spre deosebire de exportul de masă lemnoasă în stare brută care seacă de resurse pădurile țării fără să aducă beneficii majore.

În România este nevoie de stoparea urgentă a defrișărilor pentru că altfel atât schimbările climaterice și de relief, cât și efectele asupra calității aerului și apei vor fi dramatice și vor afecta o parte tot mai mare din populație.

La această oră, România este un paradis al defrișărilor din cauza permisivității cadrului legislativ, astfel încât există multe companii europene care își desfășoară activitatea în România bazându-se pe exportul masiv de masă lemnoasă în stare brută în țările lor de origine unde tăierile de copaci sunt strict reglementate și ținute sub un control aspru. Așadar, România furnizează la această oră materia primă ieftină fără a avea beneficii, în timp ce companiile care exploatează pădurile din România profită de lipsa legilor de protecție a pădurilor pentru a folosi această resursă inestimabilă a țării într-un fel în care în țările lor este interzis, pentru profituri imense din care România are prea puțin de câștigat, pierzându-și în schimb pădurile pe care nimeni nu le mai regenerează.

România a fost foarte grabnică în a-și asuma modele europene în alte domenii, dar nu și în cel al protecției propriilor resurse și bogății naturale. Interzicerea exportului de masă lemnoasă în stare brută nu încalcă legislația europeană, ci doar îi conferă și României un statut de țară normală care nu-și vinde pe nimic resursele.

Având în vedere argumentele mai sus exprimate, considerăm oportună adoptarea prezentei propuneri legislative.

 Inițiator

Deputat BOGDAN DIACONU

Președintele Partidului România Unită

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

Propunerea Legislativă a PRU pentru dizolvarea partidelor corupte (octombrie 2014)

IMG_20141030_132658Propunere legislativă pentru modificarea și completarea art. 46

din Legea 14/2003, Legea partidelor politice, republicată

Parlamentul României adoptă prezenta lege:

Art. 46 din Legea nr. 14/2003, Legea partidelor politice, republicată, se modifică şi se completează după cum urmează:

La Articolul 46, alin. (1), având următorul cuprins: ”Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiții:” se adaugă punctul (h) cu următorul cuprins:

Art. 46. (1) h) când un număr de minim 10 membri ai partidului care au îndeplinit sau îndeplinesc funcții în cadrul formațiunii sau în aparatul de stat se află, pe parcursul unui an calendaristic, în diferite faze de urmărire penală având ca obiect fapte de corupție.

Iniţiator:

Deputat BOGDAN DIACONU

Președintele Partidului România Unită

Expunere de motive

Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea art. 46 alin. 1 din Legea 14/2003, Legea partidelor politice, republicată, are în vedere eficientizarea luptei anti-corupție și oprirea flagelului corupției chiar în interiorul partidelor politice pentru a asigura respectarea prevederilor constituționale de către acestea și îndeplinirea rolului lor legal de a îndeplini o misiune publică și de a fi instrumente democratice.

Această misiune publică prevăzută de lege în condiții clare a ajuns să fie transformată, în unele cazuri, într-o misiune privată de urmărire de interese nelegitime a unor grupuri foarte influente care ajung să coordoneze activitatea politică și în care sunt implicați mulți dintre reprezentanții de vârf ai partidelor politice.

În această situație, prevederea legislativă propune ca partidele care au devenit rețele de corupție prin implicarea unui număr considerabil de membri cu putere de decizie fie în structura proprie, fie prin funcții în administrația locală, centrală etc, în fapte de corupție, să fie dizolvate pe cale judecătorească, așa cum legea prevede deja pentru alte tipuri de încălcări ale scopurilor declarate ale partidelor.

Propunerea legislativă nu modifică modalitatea prin care partidele sunt dizolvate și pentru care Legea 14/2003, republicată, prevede deja un traseu clar din punct de vedere juridic, prin sesizarea Tribunalului București de către Ministerul Public, ci identifică un motiv suplimentar, la fel de serios ca și celelalte 7 puncte ale legii (a, b, c, d, e, f, g), care necesită aplicarea unei asemenea măsuri extreme.

Transformarea unui partid politic într-o rețea de corupție asemănătoare cu ”grupul infracțional organizat” sancționat penal de justiție reprezintă un motiv clar de dizolvare a unui partid politic pentru că înseamnă că nu mai avem de a face cu niște cazuri izolate, care, o dată descoperite și sancționate, vor lăsa restul instituției partidului politic să își îndeplinească menirea, ci cu o rețea intenționată, coordonată și extinsă de fapte de corupție a cărei rezolvare nu mai poate fi decât demantelarea structurii corupte prin dizolvarea partidului respectiv.

Proiectul de lege propune ca începând cu un număr de 10 membri de partid cu funcții în partid sau în aparatul de stat care sunt în diferite faze de urmărire penală pentru fapte de corupție, formațiunea să fie considerată o rețea de corupție și să fie propusă spre dizolvare de către Ministerul Public, urmând ca Tribunalul București să decidă pe baza dovezilor dacă s-au îndeplinit prevederile legii și dacă ia decizia dizolvării.

Această lege nu are doar un caracter punitiv, ci și unul preventiv, pentru că în condițiile adoptării unei asemenea legi, partidele vor fi mult mai grijulii cu persoanele pe care le vor nominaliza pentru funcții în interiorul formațiunii și în administrație la orice nivel.

În felul acesta, Legea partidelor politice va asigura fără posibilitate de evitare respectarea legilor țării de către cei are activează în partide, dar și a scopului funcționării acestor instrumente ale democrației,  iar partidele care doresc să activeze pe teritoriul României vor fi obligate să își selecteze foarte bine liderii și persoanele pe care le promovează.

Având în vedere argumentele mai sus exprimate, considerăm oportună adoptarea prezentei propuneri legislative.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

”DOCTRINA PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ” (noiembrie 2014)

IMG_1559Motto: „Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri.” (NICOLAE IORGA)

La baza Partidului România Unită stă Doctrina Național-Democrată. Acest curent a fost inițiat şi dezvoltat în mod magistral în perioada antebelică și interbelică de savantul Nicolae Iorga. Partidul România Unită îşi asumă, însă, această doctrină într-o variantă modernă, adaptată provocărilor din timpurile noastre. Apărarea teritoriului naţional şi reunificarea cu Basarabia sunt principii constituente.

Referitor însă la orice ar propune Partidul România Unită societăţii româneşti, nu noi le impunem românilor ce au nevoie, ci ei sunt cei mai în măsură să decidă şi să aleagă pentru ei înşişi. Partidul România Unită este doar ascultătorul smerit şi atent al românilor şi purtătorul lor de mesaj. Sau, cum a spus Nicolae Iorga: „Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul”.

Respectând acest îndemn al marelui cărturar, considerăm necesar să prezentăm liniile directoare ale noii doctrine, aşa cum a fost ea construită din întâlnirile cu foarte mulţi români şi din mesajele pe care le-am primit de peste tot, pentru că Partidul România Unită reuneşte oameni care cred în ceva: în valorile neamului, în identitatea românească şi în dreptul nostru de a fi pe acest pământ. Spre deosebire de clasa politică a ultimilor 25 de ani, în care au fost prea puţine excepţii, Partidul România Unită s-a format pe baza idealului naţional şi a aderenţei profunde la valorile acestui popor, la care se referă toată lumea, dar în care ceilalți nu cred. Noi credem!

  1. I.                    NAȚIONAL-DEMOCRAȚIA – DOCTRINA PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ

Partidul România Unită are o doctrină politică proprie: Național-Democrația, care se sprijină pe valorile civilizației românești, cu temeiul ei spiritual creștin și afirmă principiile democratice de organizare a societății.

Național-Democrația oferă suportul teoretic necesar societății moderne, prin sinteza unor conținuturi de tradiție culturală, socială, politică și filozofică cu idei, teorii, forme de organizare și moduri de acțiune practică ale căror eficiență și valoare sunt recunoscute azi în întreaga lume civilizată.

Credința, legea, rânduiala, omenia, respectul muncii, spiritul comunitar, îngăduința fac parte din coordonatele fundamentale ale civilizației românești tradiționale, definitorii pentru constituția naturală a Poporului Român. Partidul România Unită găsește în această realitate fundamentul doctrinei sale național-democrate, la care se alătură raportarea la tendințele de evoluție a societății românești în contextul vieții internaționale.

Național-Democația subliniază prioritatea dimensiunii spirituale a națiunilor și existența unei misiuni culturale a acestora care trebuie să se exercite prin intermediul cadrelor instituționale moderne și democratice.

Partidul România Unită consideră că Poporul Român își va menține, în noua eră ce se deschide, statutul său de protector al civilizației creștine, de creator și deținător al unui excepțional patrimoniu spiritual, cultural și material.

  1. II.                  NAȚIONAL-DEMOCRAȚIA – DOCTRINĂ A NOII GENERAȚII
  1. Precursori

O scurtă incursiune în istoria modernă a țării noastre, ne releva rolul tineretului de-a lungul procesului de cristalizare și afirmare a Doctrinei Național-Democrate. De la pandurii lui Tudor Vladimirescu, până la generația pașoptistă și eroii din Războiul de Independență și luptele purtate pentru reîntregirea națională, tânăra generație a slujit desăvârșirea Idealului Național până la sacrificiul suprem al jertfei de sine.

Ideile politice fundamentale pe care se construiește Doctrina Național-Democrată au fost formulate de Mihai Eminescu și se regăsesc în demersurile teoretice și practice ale unor reprezentați de seamă ai vieții culturale și politice românești.

Nicolae Iorga a întreprins o primă încercare de definire a unei linii politice național-democrate, înainte de primul război mondial. Partidul Naționalist-Democrat, întemeiat și condus de Nicolae Iorga, în aprilie 1910, a fost o formațiune politică demnă de luat în seamă din perspectiva vieții politice românești. Acţionând într-o societate aflată într-o continuă schimbare, partidul s-a făcut cunoscut opiniei publice prin susținerea unor principii precum: pluralismul politic, combaterea politicianismului, introducerea moralitățiii în viaţa politică, eliberarea românilor ce trăiau sub dominație străină și realizarea unității naționale. Naționaliștii-democrați au militat, de asemenea, pentru culturalizarea maselor populare, combaterea analfabetismului, impunerea legalității și condamnarea mișcărilor extremiste.

Naționalist moderat și apărător al tradiționalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială și politică a României.

Activitatea politică desfăşurată de Partidul Naționalist-Democrat se constituie într-o contribuție majoră la rezolvarea problemelor ce stăteau în fața societății românești în acea perioadă. Astfel putem sublinia rolul avut de Nicolae Iorga în accelerarea mersului către reformele agrară și electorală, dar cea mai importantă contribuție a naționaliștilor-democați a fost în planul luptei pentru unitate națională.

Doctrina Naționalist-Democrată a îmbrăcat forma tradiționalismului ce respecta trecutul, mentalitatea și stilul de viață al Poporului Român. Consecvenți acestei atitudini, naționaliștii-democrați au respins ideile bolșevismului sau tezele susținute de exponenții extremei drepte românești influențată de ascendența pe scena poltică europeană a național-socialismului german și a fascismului italian.

De-a lungul activităţii sale politice Partidul Naționalist-Democrat a reprezentat o formațiune politică ce a promovat un naționalism atașat principiilor tradiționalismului, respectând democrația, legalitatea și solidarismul social.

Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „Doctrina Naţionalistă” sau „Naţionalist-Democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Nicolae Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”. Nicolae Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

Nicolae Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Nicolae Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”. În septembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Nicolae Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Nicolae Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Nicolae Iorga.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror soluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

În acelaşi timp, într-o vreme în care revizionismul internațional aţâţa intens tensiunile inter-etnice, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Nicolae Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Nicolae Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul dispariției sale, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra Ultimatumului sovietic şi a Diktatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată Regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

România interbelică a purtat amprenta activismului tinerelor elite animate de instinctul sănătos al conservării morale, însă tendințele național-democrate prezente în societatea românească, în special în rândurile tinerei generații interbelice, au fost oprite de dezastrul celui de-al doilea război mondial și de ocupația comunistă.

Ca un arc peste timp – aportul semnificativ al Noii Generații se regăsește și în aspectele pozitive ale regimului existent până în decembrie 1989 (în special în dezvoltarea economiei naționale și în progresul științific înregistrat în multe domenii), dar și în Revoluția anti-comunistă. De altfel, cei mai glorioși naționaliști sunt considerați a fi creatorii care cuceresc eternitatea, prin încrederea lor profundă în valorile și tradițiile noastre naționale.

Implicarea tineretului în promovarea Doctrinei Național-Democrate n-a fost niciodată privită cu ochi buni de forțele care acreditau ideea ca în România se trăiește bine numai prin tranzacții internaționaliste. Nichifor Crainic sintetiza astfel campania de prigonire a unora dintre corifeii românismului: „Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viața de martir și a murit părăsit și nebun. Un Nicolae Paulescu a fost boicotat toată viața. Un Nicolae Iorga a fost declarat un nebun în anii săi de superb naționalism.”

Noua Generație Naționalistă, fascinată de căutarea nemuririi, și-a desenat profilul spiritual și misiunea sa istorică, s-a abandonat propriei soarte și și-a devenit singur îndrumător. Indiferent de perioada istorică în care a activat, tineretul reunit sub stindardul sfânt al Doctrinei Naționale a fost o lume în sine, cristalizată din zbuciumul colectiv care genera permanent credințe și nădejdi aruncate către viitor. Tinerii creatori ai României, deschizând ochii în eternele războaie de apărare purtate pe teritoriul țării, n-au avut copilarie și, profund justificat, i-au privit cu ostilitate pe supraviețuitorii profitori.

Prăpastia creată între lumea veche și lumea nouă, a reformelor și înnoirii necesare, a împins tineretul naționalist în linia întâi a schimbărilor de sistem. Dacă naționaliștii veacului al XIX-lea n-au fost altceva decât o primă încercare a Poporului Român maturizat de a ieși în lumina istoriei, naționaliștii secolului XX au trăit destinul acestei țări, punând pasiune în încercarea disperată de a produce schimbarea la față a României. Tinerețea românilor naționaliști a fost o stare care s-a refuzat oricăror judecăți de valoare. Bazându-se pe realitatea ca există o anumită vârstă când absolut toata lumea poate depăși condiția umană, noua generație a trăit cu toată intensitatea mitul nemuririi, iubind România cu frenezie, disperare și, totodată, profunzime.

Răspunzând, de la o epocă la alta, la alte voințe de creație în ordin politic, dar menținându-se pe aceeași linie ideologică naționalistă și tradiționalistă, tineretul a militat pentru o țară puternică și întregită în hotarele ei firești, pentru justiție socială și pentru întărirea stâlpilor statului: Armata, Biserica Națională și Școala Românească. Tineretul naționalist a transformat bogățiile sufletului românesc în valori spirituale de circulație universală.

Doctrina Național-Democrată a oferit tineretului român baza ideologică propice deplinei sale afirmări și participări la propășirea Neamului Românesc. Noua generație a fost motorul tuturor mișcărilor reformatoare vizând supraviețuirea și menținerea țării noastre în rândul statelor puternice și civilizate ale lumii. Forță și nucleu inovator al societății românești, tineretul a fost preocupat de destinul istoric al patriei și națiunii cu aceeași intensitate cu care s-a îngrijit de schimbare în bine a realității imediate.

Având o psihologie aparte, tânărul naționalist a fost întotdeauna, prin esența sa, un militant pentru cauza neamului său, pentru interesele comunității naționale înăuntrul căreia s-a născut. Conștiința etnicității sale i-a dat mereu convingerea că, dincolo de genul proxim al europenității și universalismului său, trebuie să se gândească la diferența specifică pe care i-o confera românismul.

În istoria recentă a țării noastre – energiile vitale ale națiunii au fost grupate în jurul Partidului România Unită și a liderului acestuia, deputatul Bogdan Diaconu. Contextul geopolitic internațional, dar și situația internă sunt de o asemănare izbitoare cu cele din trecut. Forțele tineretului naționalist, active și conștiente de misiunea istorică a noii generații (refacerea României Mari) și-au asumat raspunderea acțiunii politice în cadrul structurilor Partidului România Unită, care promovează Doctrina Național-Democrată. Idealurile tinerilor naționaliști de azi nu se deosebesc cu nimic de acelea care au însuflețit lupta înaintașilor noștri. Naționalismul mesianic și vizionar, fertil și dezrobitor, creator și civilizat, progresist și democratic, caracterizează activismul politic de azi al tinerei generații de apăratori ai valorilor și intereselor românești. Componenta naționalistă a tineretului sau, altfel spus, componenta tânară a naționalismului este mai mult decât un mit sau un slogan: constituie o realitate istorică imposibil de negat sau de ignorat. Dincolo de fi o vârstă, tinerețea este o stare de spirit generatoare de mentalități reformatoare.

Întoarcerea la naționalism, gest de normalitate, simbolizează închiderea unui cerc deschis de revoluția lui Tudor, în urmă cu aproape două veacuri. Doctrina Național-Democrată a fost cea care a unit generații diferite de tineri militanți într-o cunună sfântă a credinței și eroismului.

  1. 2.       Orientarea politică a Noii Generații

Condițiile istorice specifice perioadei actuale și, în special, orientarea naturală a Noii Generații creează premisele necesare formulării și promovării Național-Democrației în viața politică românească.

Două tendințe au fost evidente în toate atitudinile și acțiunile Noii Generații din 1989 și până azi:

–          afirmarea valorilor naționale

–          atașamentul față de democrație

Fără multe precizări conceptuale, aceste idei au fost afirmate și niciodată contrazise de Noua Generație. Ele nu au fost folosite ca suport pentru satisfacerea unor ambiții sau interese conjuncturale. Noua Generație s-a plasat în mod natural pe aceste două coordonate, afirmate cu sinceritate (puritate morală și altruism), fondul ideatic național fiind perfect convergent, în esența sa, cu principiile democratice de organizare a societății.

Este deci firesc ca o formațiune politică a Noii Generații să realizeze o sinteză conceptuală național-democrată, așezându-se astfel nu pe terenul sterp al construcțiilor artificiale ci pe solul fertil al realităților spirituale.

Această nouă direcţie a politicii româneşti poate fi înţeleasă doar dacă ne referim la cele patru crize prin care trece România: criza identitară, criza morală, criza demografică şi, în cele din urmă, ca o consecinţă a primelor trei, criza economică. Partidul România Unită a apărut ca reacţie la aceste crize, ca răspuns la provocarea şi la ameninţarea pe care ele o reprezintă şi ca soluţie de rezolvare a lor.

În acest sens, Partidul România Unită propune consolidarea celor trei piloni necesari unei societăţi pentru a fi competitive şi puternice: educaţie, sănătate şi siguranţa cetăţenilor.

  1. III.                PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DOCTRINEI NAȚIONAL-DEMOCRATE

 

  1. 1.       Bazele Național-Democrației

Substanța doctrinei Național-Democrate provine din fondul spiritual al civilizației române clasice – singurul teren stabil și pe deplin utilizabil conceptual de care dispune societatea românească modernă. Național-Democrația utilizează teoretic coordonatele clasicismului românesc, garante ale echilibrului sufletesc individual și comunitar, promovează acele valori morale și culturale în lipsa cărora alienarea individului și destrămarea comunităților sociale sunt inevitabile. Credința, conștiința de neam, legalitatea, rânduiala, respectul muncii, îngăduința sunt realități profunde și active ale civilizației clasice care rămân deziderate vitale pentru o societate contemporană aflată în curs de definire a fondului său conceptual precum și de așezare a instituțiilor apte să îi garanteze orientarea corectă, echilibrul și bunăstarea.

Temeinicia unei astfel de opțiuni se află în adevărul revelat de și păstrat de Biserică, respectat și urmat de comunitatea românească de-a lungul întregii sale existențe. Ideea creștină este axa universală pe care se construiește și ființează Ideea Națională.

Fără dimensiunea creștină, noțiunea de românitate rămâne lipsită de sens.

Atașamentul față de democrație, deschiderea către formele noi de organizare a societății își găsesc, în viziunea național-democrată, o dublă și fericită adecvare la conținutul de tradiție românească, pe de o parte, și, pe de altă parte, la curentul universal de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a unui nou sistem de relații între cetățenii și popoarele lumii. Experiența democratică românească, ca și cea europeană și mondială, oferă modele benefice la care Partidul România Unită se raportează în definirea liniei sale politice și îndeplinirea obiectivelor sale.

Principiile constitutive ale Doctrinei Național-Democrate, reprezintă expresia sintetică, formulată normativ, rezultată din ansamblul conceptual și de atitudine al Național-Democrației.

  1. 2.       Concepția ontologică

Național-Democrația își însușește viziunea creștină asupra lumii, așa cum a fost ea păstrată de Biserică prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Național-Democrația consideră demersurile explicative materialiste, ateiste – atunci când au fost întreprinse cu sinceritate – drept aventuri ale nefericite ale ființei umane, surse de rătăcire și dezintegrare morală.

  1. 3.       Cunoașterea

Național-Democrația consideră știința ca pe un demers firesc al inteligenței îndreptat către cunoașterea și stăpânirea unei lumi în care oamenii au fost lăsați de însuși Creatorul ei spre a o stăpâni în pace și înțelegere. Situarea în interiorul comunității de credință a Bisericii creștine este singura cale pentru accesul la Adevăr și cunoaștere.

Așa numita incompatibilitate dintre religie și știință nu este altceva decât o viziune rudimentară și nejustificată, deopotrivă antireligioasă și antiștiințifică.

  1. 4.       Individ și Familie

Național-Democrația consideră problematica drepturilor omului ca fiind un domeniu de referință al societății moderne, al întregii vieți internaționale. Drepturile și libertățile omului trebuie garantate și protejate, în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului, proclamate de Organizația Națiunilor Unite pe 10 Decembrie 1948.

Național-Democrația afirmă că perspectiva individuală, esențială și prioritară, trebuie însoțită și întregită prin protejarea structurilor complexe, sociale și comunitare, prin care individul există în mod concret și consideră necesară abordarea problematicii drepturilor omului dintr-o întreită perspectivă: drepturile individului, drepturile colectivităților și drepturile popoarelor, acoperind astfel întreaga dimensiune a modului de existență a ființei umane.

De asemenea, ideea de responsabilitate civică, respectarea îndatoririlor pe care toți oamenii le au față de societate, față de comunitatea în care se nasc, se formează și se realizează ca indivizi constituie garantul de neînlocuit al înseși respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale tuturor oamenilor, corelativul firesc al acestei problematici.

În încercarea de a determina sensul dreptății și izvorul moralei din care sunt chemați să se inspire politicienii, Partidul România Unită se oprește la referențialul divin: autoritatea provine din afara noastră, ea îi aparține lui Dumnezeu. Astfel, PRU se distanțează atât de dreapta neo-liberală (centrată pe individ ca element iraţional şi impersonal), cât și de stânga ateistă, a cărei doctrină e construită pe negarea sensului unor principii morale perene. Dimpotrivă, Partidul România Unită (partid de centru, care consideră că binomul stânga-dreapta este depășit de istorie) se adresează persoanei libere și raţionale, familiei și comunității înzestrate cu memorie istorică și aspiraţii. Prin această ordine naturală Individ-Familie-Comunitate, este chemat la împlinire destinul colectiv al Neamului Românesc.

Familia este o instituție fundamentală, depozitară a moștenirii și memoriei specifice (trecutul) și totodată indispensabilă pentru formularea proiectului de societate (viitorul), spre realizarea binelui comun. Fără o raportare la acest bine comun, există riscul repetării tragismului istoriei recente: regresia spre colectivism (care neagă demnitatea persoanei) sau deriva individualistă (care neagă valorile comunitare). PRU înțelege că doar familia este locul ideal pentru manifestarea iubirii și a solidarității, asigurând stabilitatea și transferul între generații a ceea ce constituie structura de rezistență a comunității: continuitatea. Totodată, un străvechi „loc comun” în gândirea socio-politică arată că familia constituie cea mai important instituţie pentru forţa, stabilitatea şi durabilitatea statului.

De aceea, PRU recunoaște rolul primordial al familiei, întemeiată pe căsătoria heterosexuală și monogamă, pentru națiune, societate și civilizație și va acționa întotdeauna pentru protejarea și propășirea ei. Ne opunem căsătoriilor între persoane de același sex, precum și adopțiilor făcute de către ”cuplurile” de homosexuali. Protejarea familiei permite protejarea corespunzătoare a copiilor, pentru creșterea și afirmarea lor în atmosfera optimă a căminului, ai cărui stâlpi sunt părinții, mama și tatăl, egali în drepturi, diferiți și complementari.

Se impune asigurarea unei protecții speciale pentru familie având în vedere evoluția societății românești din ultimii ani, creșterea ratei divorțului, reducerea natalității, înmulțirea familiilor destrămate, monoparentale sau sărace, toate acestea afectând copiii într-un mod ce pune în pericol viitorul României. Experimentarea recentă cu structuri sociale paralele familiei și căsătoriei în câteva țări occidentale indică faptul că aceste structuri subminează familia, sunt dăunatoare copiilor, prejudiciază societatea în ansamblul ei și favorizează declinul social.

  1. 5.       Viața și demnitatea umană

Viața umană este atât un „bun comun” al societății, cât și un „bun privat”, de care se bucură fiecare și este recunoscută la nivel internațional ca un drept primordial, atribut inalienabil al ființelor umane și totodată valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului. În virtutea caracterului teonom specific ființei umane, dar și din punct de vedere ştiinţific, sociologic și psihologic, omul este om de la concepție, fiind o unitate psihosomatică unică şi irepetabilă,înzestrată inerent cu demnitate, care trebuie să se bucure, fără excepţie, de protecţie. Percepția perioadei comuniste, în care copilul era considerat încă înainte de naștere doar o rotiță pe șantierul „construirii socialismului”, ca și cea a post-comunismului de tip neo-liberal, care a permis și încurajat milioane de avorturi în exercitarea unei false libertăți lipsite de responsabilitate, se constituie în tragice experimente care au rănit grav națiunea și au alienat individul.

PRU consideră că dreptul la viaţă și demnitate al oricărei ființe umane trebuie să fie garantat și protejat prin lege începând din momentul concepției. Statul are datoria să recunoască, fără vreo discriminare, dreptul la viață al copilului nenăscut, la egalitate cu cel al tuturor celorlalți oameni. Fără copii nu doar că nu există progres sau creștere economică, dar societatea umană în sine nu poate exista. De aceea, PRU este preocupat de starea natalității din România, confruntată cu o criză demografică dramatică, provocată de scăderea natalității și de emigrare până la pragul la care pune în pericol existența fizică a națiunii române. Însă ideea larg vehiculată conform căreia bunăstarea – deziderat legitim al tuturor – va aduce cu sine o natalitate corespunzătoare este un mit, așa cum o arată situația din țările cu nivel de trai ridicat. În opinia PRU, numărul tot mai mic de copii născuți în România ține de modificarea abruptă, pe parcursul ultimelor 7 decenii, a modului în care românii înțeleg sensul vieții și se raportează la fizionomia morală și la destinul colectiv al neamului (ethos). Așadar, natalitatea este o problemă cultural și identitară, nu doar una economică, și trebuie adresată ca atare.

  1. 6.       Comunitățile naționale

Existența comunităților naționale își are justificarea profundă în voința Creatorului, întraga existență a umanității dovedind că oamenii nu se pot sustrage acestui mod de ființare fără dispariția lor ca entități distincte, fără pierderea definitivă a propriei lor identități. Națiunea nu poate fi înțeleasă ca o categorie istorică ci ca un dat ontologic, componentă funciară a constituției naturale a umanității. Conceptul de neam cu marile sale rezonanțe pentru spiritualitatea și cultura românească exprimă cel mai bine substanța ideii de comunitate națională, cu multitudinea sa de elemente definitorii: credință religioasă, unitate lingvistică, organizare socială, cultură specifică, unitate teritorială, etc.

Național-Democrația subliniază prioritatea dimensiunii spirituale a națiunilor și existența unei misiuni spirituale și culturale a acestora care trebuie să se exercite prin intermediul cadrelor instituționale democratice.

Comunitatea internațională se află în plin proces de definire și construcție a unui nou sistem organizatoric care poate fi caracterizat prin:

–          triumful democrației ca formă de organizare politică, pe fondul eșecului definitiv al al totalitarismului de orice tip;

–          recunoașterea generalizată a drepturilor și libertăților omului în întreaga lume;

–          impunerea principiilor economiei de piață, singurele care asigură dezvoltarea producției materiale și succesul economic;

–          respingerea formelor de agresiune, violență și a războiului ca modalități de reglementare a relațiilor dintre state;

–          căutarea unor mecanisme comunitare de coexistență și colaborare între națiuni, cel mai relevant exemplu fiind efortul de construcție a comunității economice europene (nu, însă și „Statele Unite ale Europei”, pe care le respingem cu fermitate);

–          căutarea unor formule de echilibru spiritual și cultural, care să garanteze realizarea și afirmarea liberă a ființei umane.

  1. IV.                CONCEPȚIA NAȚIONAL-DEMOCRATĂ CU PRIVIRE LA NAȚIUNEA ROMÂNĂ

 

  1. 1.       Începuturile civilizației

Spațiul dimprejurul lanțului carpatic a fost locuit din cele mai vechi timpuri consemnate de istorie.

Din diversele cercetări, teorii și interpretări cu privire la viața spirituală, culturală și materială, la organizarea socială și politică a daco-geților, reținem următoarele concluzii importante:

–          existența unei civilizații stabile și evoluate și a unui stat unitar și centralizat;

–          descendența românilor din dacii autohtoni și coloniștii romani așezați în Dacia după confruntările daco-romane și continuitatea unor elemente esențiale ale civilizației antice daco-getice în interiorul civilizației creștine românești.

  1. 2.       Civilizația română clasică

Prin creștinarea apostolică a poplației dintre Dunăre, Tisa, Nistru și Marea Neagră se naște Poporul Român, creator al unei civilizații proprii, definită prin următoarele coordonate fundamentale:

–          unitate spirituală – credința creștină;

–          unitate lingvistică – limba română;

–          prezența neîntreruptă într-un spațiu geografic distinct și delimitabil;

–          unitate organizatorică socială – comunitatea sătească;

–          un ansamblu armonic, unitar și stabil de tradiții și valori culturale, juridice, artistice, economice, politice;

–          organizare statală de tip voievodal.

Datele de care dispune cercetarea științifică permit descrierea unei societăți românești perfect organizate a cărei expresie sintetică și emblematică este satul, nucleu socio-teritorial autonom, deținător al unui fond complex și complet de date, tehnici și valori, definitoriu pentru civilizația românească clasică în ansamblul ei.

  1. 3.       Tranziția

Civilizația română clasică intră într-o fază de transformare odată cu apariția unor agresori mai bine organizați și dotați cu noi mijloace de agresiune, față de care civilizația tradițională nu mai deținea instrumente suficiente de protecție.

Comunitatea românească începe un lung efort de creare a unor instituții capabile să-și asigure conservarea, existența și dezvoltarea în noul context internațional.

Din secolul al XVIII-lea până astăzi poporul român a încercat să construiască un sistem instituțional adecvat noilor condiții istorice. Eforturile sale au fost întârziate sau blocate de agresiuni și presiuni externe care au vizat distrugerea structurilor sale fundamentale.

Trebuie remarcat faptul că în toate acțiunile lor – atât în vreme de pace, cât și în momentele de confrutare – românii au afirmat prioritar tocmai acele valori care i-au caracterizat în chip esențial în perioada clasică. Revoluțiile, toate marile mișcări sociale și naționale au avut un profund caracter creștin restaurator.

Revoluțiile românești nu au vizat dislocarea sau desființarea tradițiilor naționale, ci înlăturarea agresiunilor antiromânești și a efectelor lor, crearea condițiilor de realizare a unui cadru politic de afirmare a notelor profunde, naturale și firești ale Națiunii.

  1. 4.       Perspectivele istorice ale Poporului Român

Național-Democrația consideră că Poporul Român își va menține în noua eră ce se deschide, statutul său de protector al civilizației creștine, de creator și deținător al unui excepțional patrimoniu spiritual, cultural și material. Rolul românilor în societatea modernă se arată a fi prin excelență unul cultural, acțiunea lor civilizatoare aflându-se la începutul unui nou ciclu istoric.

Noua Generație are șansa și datoria de a sprijini împlinirea acestui destin istoric contribuind la trecerea în universalitate a fondului de experiență și spiritualitate al Poporului Român.

Noua Generație trebuie să abandoneze acea interpretare bolnăvicioasă și nejustificată care atribuie un caracter strict defensiv Națiunii Române, concepție întemeiată pe percepția incompletă, interpretare simplistă și neînțelegerea dimensiunilor și coordonatelor naționale românești.

Naționalismul românesc nu a avut un caracter static și cu atât mai puțin unul regresiv, ci, dimpotrivă, unul de proiecție ofensivă. El este mecanismul de protejare a acelor note, valori și instrumente capabile să asigure nu păstrarea în imobilitate și izolare a comunității naționale – lucru de altfel imposibil – ci tocmai menținerea direcției de afirmare și ascensiune, de realizare a scopului fundamental comunitar: susținerea ofensivei spirituale creștine.

Întreaga istorie românească este dovada unui spirit ofensiv prin excelență, dar ofensivă desfășurată fără mijloacele rudimentare și imorale ale violenței și agresiunii, ci cu instrumentele superioare ale actului de spiritualitate și cultură.

Național-Democrația se plasează pe pozițiile de ofensivă ale românismului, o ofensivă spirituală și culturală, aptă să contribuie la sporirea patrimoniului universal de valori și diversificarea procesului de conlucrare și apropiere internațională.

  1. V.                  POZIȚIILE POLITICE FUNDAMENTALE ALE NAȚIONAL-DEMOCRAȚIEI

 

  1. 1.       Statul

Misiunea culturală a românilor nu va putea fi îndeplinită decât prin intermediul unui sistem instituțional democratic și eficient. Doctrina Național-Democrată acordă un rol esențial statului de drept ca principal instrument instituțional de asigurare a direcțiilor susținute de Poporul Român.

Statul trebuie să ajungă la o formă evoluată de de organizare, prin realizarea unor structuri necostisitoare și elastice care să asigure atât aplicarea și respectarea legilor, cât și desfășurarea nestingherită a potențialului creator național. Național-Democrația susține ideea novatoare a statului cultural, înțeles ca expresie modernă și stabilă a statului național român unitar, capabil să permită puterea în lucrare a energiei naționale, dezvoltarea materială a societății, echilibrul social și expansiunea spirituală și culturală a românismului.

Statul român nu se poate situa în afara competiției internaționale, ci trebuie să se angajeze cu fermitate și luciditate în sistemul de relații și colaborare dintre state, fără entuziasme facile și fără complexe sau prejudecăți.

  1. 2.       Legalitatea

Starea de legalitate este o necesitate fundamentală a existenței oricăror grupuri umane și cu atât mai mult a comunităților naționale și a statelor.

Partidul România Unită afirmă necesitatea desfășurării întregii vieți a societății în cadrul constituțional și susține toate acele acțiuni care vizează corecta aplicare a legilor Țării, condiție de neînlătutrat pentru evoluția societății românești, pentru apărarea și consolidarea democrației; ea își propune să contribuie la realizarea unui sistem legislativ prin care să fie asigurat cadrul necesar îndeplinirii dezideratelor naționale.

Partidul România Unită va urmări elaborarea cu maximă responsabilitate a inițiativelor sale legislative; structurile specializate ale PRU vor desfășura o acțiune de pregătire judicioasă a strategiei legislative, a participării la activitatea Parlamentului României.

  1. 3.       Instituțiile naționale fundamentale

Partidul România Unită apreciază că în structura organizatorică națională există trei instituții de o deosebită importanță, care necesită o atenție specială: Biserica, Școala și Armata. Deși deosebite esențial și structural, ele au în comun câteva trăsături importante: sunt generatore de ordine, echilibru, au rol de protecție și conservare, sunt, fiecare, vitale pentru existența națiunii.

Biserica Națională – centrul spiritual al românismului, se situează deasupra tuturor coordonatelor vieții civile. Pentru a-și menține rolul de garant al corectei orientări spirituale și morale, Biserica trebuie lăsată să-și afirme deplin vocația mistică, prin asumarea deopotrivă a funcției profetice și a celei păstrătoare a Tradiției.

Partidul România Unită consideră că Biserica trebuie ferită de ingerințele politicului și își face datoria de prim rang în a o respecta și proteja.

De asemenea, PRU crede că Națiunea Română are nevoie mai mult ca oricând de îndrumarea și sprijinul Bisericii și speră că Biserica își va spori intensitatea acțiunilor sale spirituale, pastorale și educaționale.

Societatea nu se poate lipsi de sfatul și îndrumarea Bisericii, față de care există pericolul uriaș al neantizării ființei umane și al dizolvării societății prin depărtarea de făgașul ordinii spirituale și al coerenței morale.

Partidul România Unită acordă respect și considerație tuturor confesiunilor religioase și apreciază că nu este de competența partidelor politice să intervină în raporturile interconfesionale.

Școala Românească – înțelegând prin aceasta ansamblul instituțiilor cu rol instructiv și educațional, constituie un instrument principal de conservare, rezistență și evoluție a comunității românești, însuși viitorul românilor depinzând într-o bună măsură de calitatea învățământului.

Partidul România Unită va acționa pentru perfecționarea sistemului educațional din România, folosind atât tradiția învățământului românesc, cât și experiența internațională contemporană.

Nu se poate concepe un program de dezvoltare a României fără a avea la baza un sistem educațional care să asigure buna întemeiere și organizare a inteligenței românești, dotarea societății cu instrumentele cele mai eficiente de cunoaștere, cercetare și aplicare a cunoștințelor.

Armata – în calitatea sa de instituție fundamentală în sistemul de apărare a Țării, trebuie situată în afara frământărilor și disputelor politice. Armata trebuie să se raporteze la întregul societății, niciodată la părți sau fracțiuni ale ei.

Partidul România Unită susține necesitatea întăririi și modernizării Armatei la nivelul necesar garantării independenței și suveranității României.

În acest sens, o condiție esențială este calitatea ofițerilor, care trebuie să se constituie într-un adevărat corp de elită al națiunii, caracterizat prin:

–          patriotism desăvârșit;

–          onoare și spirit de sacrificiu;

–          pregătire profesională excepțională;

–          conduită morală ireproșabilă;

–          înalt nivel de cultură;

  1. 4.       Partidele politice

Partidul România Unită își va orienta linia politică în direcția reformării din temelii a sistemului politic românesc, participând cu sinceritate la orice demers constructiv în direcția asigurării unei unități a forțelor naționale și

democratice și a unei definiri coerente și bine structurate a demersurilor politice. În același timp, vom combate cu fermitate flagelul corupției, care a transformat unele formațiuni politice în adevărate grupuri infracționale.

Partidul România Unită își propune să devină o formațiune politică angajată cu responsabilitate în acest proces, contribuind cu întreaga sa capacitate la realizarea oniectivelor majore ale națiunii. Național-Democrația reprezintă o perspectivă politică viabilă și de perspectivă, iar rolul pe care P.R.U. și-l asumă este să promoveze această doctrină într-un climat propice.

  1. 5.       Minoritățile naționale

Național-Democrația promovează o politică de deschidere față de grupurile minorităților naționale din România.

Loialitatea față de Statul Român, respectul și apropierea de valorile românești, încadrarea în sistemul instituțional democratic sunt acele condiții care, odată respectate, asigură colaborarea, apropierea și conlucrarea între toți cetățenii României.

Partidul România Unită este deschis cetățenilor de orice etnie care își manifestă acordul și înțelegerea față de scopul, obiectivele și Statutul PRU

 

  1. VI.                PRINCIPIILE CONSTITUTIVE ALE DOCTRINEI NAȚIONAL-DEMOCRATE
  1. 1.       PRINCIPIUL NAȚIONAL

Națiunea este considerată spațiul spiritual și fizic al autorecunoașterii individului și a grupurilor umane ca existențe distincte și concrete în ansamblul divers al umanității.

În concepția Partidului România Unită, această conștiință de sine este un element fundamental al existenței oricărei comunități, suportul profund al dezvoltării și afirmării sale în lume.

 

  1. 2.       PRINCIPIUL DEMOCRATIC

Este principiul care afirmă încrederea Partidului România Unită în democrație, aceasta fiind privită ca modalitate practică și eficientă de organizare și conducere a societății. Partidul România Unită susține democrația, respectarea libertăților și drepturilor omului, pluralismul politic; promovarea democrației este unul dintre obiectivele principale ale Partidului România Unită.

 

  1. 3.       PRINCIPIUL AFIRMĂRII SPIRITUALE

Potrivit acestui principiu, fiecare generație are datoria să-și definească direcția de afirmare, idealul istoric, îndatoririle față de ființa spirituală a comunității și propria identitate. Partidul România Unită însuși a apărut spre a ilustra o nouă formă de afirmare și expansiune a generațiilor: afirmarea prin lucrarea spirituală și implicarea conștientă în traseul existențial al umanității.

  1. 4.       PRINCIPIUL ETIC

Legea morală, izvorâtă din învățătura creștină, stă la baza concepției național-democrate. Se proclamă astfel respectarea și protejarea individului, garantarea demnității și libertății ființei umane.

Corectitudinea, îngăduința, onoarea, nonviolența, și, mai presus de toate, cultul adevărului – sunt normele morale în spiritul cărora se desfășoară toate activitățile și acțiunile Partidului România Unită.

  1. 5.       PRINCIPIUL INTER-NAȚIUNILOR

Acest  principiu se concretizează în respectul față de toate națiunile lumii, în promovarea spiritului de comunicare și conlucrare între etnii.

Ideea Națională, conștientizată și asumată, conduce la apropierea grupurilor etnice, în perspectiva unei vieți comunitare internaționale. Partidul România Unită subliniază dorința de fraternitate între comunitățile naționale și se opune oricăror forme de dominare politică supranațională și suprastatală.

  1. 6.       PRINCIPIUL COMUNITAR

La baza relațiilor din interiorul Partidului România Unită, cât și din întreaga societate, dincolo de interese individuale, dincolo de interesele individuale, dincolo de competiție și rivalități, firești de altfel, trebuie să se afle sentimentul solidarității umane, spiritul de comuniune, respectul și înțelegerea, acestea găsindu-și justificarea în conștiința participării la un destin comun.

În acest sens, experiența vieții comunitare tradiționale românești reprezintă un model perfect valabil, aplicare firească a perceptelor învățăturii creștine. De asemenea Partidul România Unită se așează pe direcțiile moderne de manifestare a comunității spirituale.

  1. 7.       PRINCIPIUL CONSERVATOR

România ocupată de sistemul comunist a fost supusă unei agresiuni istorice prin care s-a încercat dislocarea tradițiilor proprii. Partidul România Unită își propune să susțină toate acele acțiuni de restaurare a temeliei spirituale a colectivităților, în raport cu principiile organice de grupare omenească (familie, comunitate religioasă, rudenie, prietenie, cercuri și grupuri culturale, spirituale etc.).

  1. 8.       PRINCIPIUL EDUCAȚIONAL

Educația este un mecanism vital al societății, comunitățile umane clădindu-se și consolidându-se prin acțiuni educaționale conjugate. Într-o lume care ignoră de prea multe ori această evidență, Partidul România Unită își propune să fie un loc în care oamenii să se poată dezvolta liber, cultivând curățenia sentimentelor, maturitatea cugetării și tăria caracterului.

  1. 9.       PRINCIPIUL LEGALITĂȚII

Potrivit acestui principiu, întreaga activitate a Partidului România Unită se desfășoară cu respectarea legilor Țării, în virtutea considerentului că starea de legiuire reprezintă voința lui Dumnezeu și interesele Poporului Român.

  1. 10.   PRINCIPIUL COMPETENȚEI

În cadrul Partidului România Unită, competența este condiția esențială pentru accesul la orice funcție sau demnitate, precum și pentru ocuparea oricărui post de specialist, indiferent de nivel. Competența presupune conduită morală, pregătire profesională și capacitate de îndeplinire a atribuțiunilor specifice.

  1. 11.   PRINCIPIUL INSTITUȚIONAL-ORGANIZATORIC

Partidul România Unită are norme și reguli proprii, puse în funcțiune prin acordul liber și conștient al aderenților săi, ceea ce presupune asumarea integrală a unor responsabilități și îndatoriri. Disciplina internă este obligatorie pentru asigurarea stabilității structurii politice a Partidului România Unită, a eficienței acțiunilor sale.

  1. 12.   PRINCIPIUL UNITĂȚII

Partidul România Unită, după cum îi spune și numele, are un caracter unitar și indivizibil; în interiorul Partidului România Unită nu sunt posibile fragmentările, fracțiunile sau separatismul cu caracter politic.

De asemenea, Partidul România Unită acordă prioritate absolută intereselor generale ale poporului, în raport cu eventualele interese partinice proprii. Unitatea națională reprezintă un imperativ categoric pentru întreaga conduită politică a Partidului România Unită.

  1. 13.   PRINCIPIUL DIFERENȚELOR INTERNE ȘI AL MOBILITĂȚII INTERIOARE

Partidul România Unită este un teritoriu al manifestărilor politice creatoare, al inițiativei și de acțiune, în care individualitatea și personalitatea sunt cultivate și protejate. Unitatea se manifestă pe planul politic și al orientării generale și este garantată tocmai de capacitatea de diversificare și dezvoltare a activității aderenților.
ADDENDA

NICOLAE IORGA – CONFERINŢĂ ORGANIZATĂ DE INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN LA FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ CAROL I, 10 DECEMBRIE 1922

Doctrina naţionalistă, care a servit ca bază alcătuirii unui nou partid, acum vreo 20 de ani, nu este, fără îndoială, o doctrină nouă. Cred că în dezvoltarea unei societăţi nici nu e prea bine ca noutăţi din cale-afară de noi să apară în afară de nevoile tradiţionale de dezvoltare seculară a poporului pentru care se anunţă o doctrină. Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul.

Prin urmare, ca întâi element explicativ al doctrinei naţionaliste, este starea de conştiinţă pe care au avut-o întemeietorii acestei doctrine, în forma ei cea mai nouă, care nu sunt şi creatorii ei în forma principală, originală: un fel de naţionalism instinctiv şi foarte democratic. Eu ştiu că mai există alt naţionalism – pe care nu-l critic pentru că nu critic nimic aici, ci expun numai ceea ce cred şi ceea ce vreau – ştiu că există alt naţionalism care pluteşte în sfere atât de superioare, încât n-are atingere, în diletantismul său rafinat şi estetic, cu clasele adânci ale poporului nostru. Nu ştiu dacă va ajunge vreodată la democraţie, cum nu ştiu dacă o anumită democraţie se va putea înălţa vreodată la naţionalism, dar sunt foarte fericit că eu reprezint acel naţionalism care iese din democraţie, din viaţa seculară a maselor mari ale poporului român şi că reprezint acea democraţie care nu se poate despărţi niciodată de conştiinţa poporului românesc. Vă rog să primiţi această formulă cu toată critica. După verificarea pe care o veţi face, şi pe baza lucrurilor pe care vi le voi înfăţişa astăzi, veţi ajunge, probabil, la aceleaşi concluzii la care am ajuns eu, pentru ca pe baza lor să-mi trăiesc cu credinţă, cu absolută convingere, cu putinţă de devotament, viaţa întreagă.

Am zis, deci, că a fost un naţionalism mai vechi al poporului românesc. Acest naţionalism forma fondul democratic însuşi, care e esenţa dezvoltării politice şi sociale a acestui popor. Noi n-am trăit, mă rog, cu idei pe care să le fi luat din alte civilizaţii. Nu tăgăduiesc că ideile oricărei civilizaţii pot folosi, dar cu singura condiţie ca ele să fie înţelese bine şi aplicate cum trebuie. Dar nimic din împrumut n-are valoare, decât atunci când se altoieşte pe fond propriu. Cu un altoi fără trunchi şi fără rădăcină se poate face o doctrină strălucitoare, dar care durează de astăzi pe mâine, şi niciodată această doctrină nu va da altceva decât un element veşted, în loc să dea toată dezvoltarea plantei sănătoase, capabilă de înflorire. Da, a existat, fără să fi fost împrumutat de nicăieri, un foarte vechi naţionalism instinctiv la poporul român şi voi zice că a fost un naţionalism democratic. Şi aici repet ceea ce am spus în conferinţa de anul trecut, privitor la apucăturile constituţionale ale poporului nostru românesc, fiindcă aceasta mi se pare de o importanţă mare pentru a explica însăşi doctrina în numele căreia stau aici şi pe care sunt chemat s-o lămuresc.

Nu naţiunea noastră a fost creată de un stat, ci statul nostru a fost creat de o naţiune. Franţa, cât e de mare, de frumoasă şi de mândră, este o ţară creată din mai multe naţii prin forma de stat care a contopit aceste naţii împreună şi care a făcut-o capabilă de o dezvoltare unitară. La noi, statul este o creaţie a naţiunii. Sau anume stat, cel mai vechi, din 1300, cel de la Argeş în Muntenia, de la Baia în Moldova, statul acesta este nu creaţia unei clase, ci creaţia unui popor întreg, care n-avea deosebiri de clase.

Aceasta este de o mare importanţă. O ţară creată de o aristocraţie războinică trăieşte totdeauna potrivit nevoilor acestei aristocraţii războinice; o ţară creată de o clasă negustorească, consacrată, înainte de toate, agonisirii materiale, va avea totdeauna caracterul acestei clase. Priviţi în parte Anglia şi, cu mult mai mult, în Statele Unite, unde se adaugă, însă, foarte multe elemente de natură morală: ele vor avea totdeauna idei în legatură cu clasele care au creat statul. O ţară creată de o ţărănime revoltată împotriva unui regim străin, cum e Serbia, va avea totdeauna caracterul clasei ţărăneşti care a creat-o; o ţară prin elemente jumătate săteşti, jumătate orăşeneşti, de mahalagii din lumea cârciumarilor, băcanilor, va avea totdeauna puţin din elementul cârciumăresc, cum e Bulgaria. Fiindcă Serbia este o ţară întemeiată de ţărani răzvrătiţi contra turcilor, pe când Bulgaria nu e creată, în rândul întâi, de ţărani – şi aici onoratul nostru amic, domnul Stambolischi, se înşeală puţin: Bulgaria a fost întemeiată, înainte de toate, de această lume intermediară, interlopă, nu, dar aproape, de acea lume intermediară care se găseşte în marginea oraşelor fără să aibă virtuţile satelor. Statul nostru a fost creat, fără îndoială, prin concursul maselor rurale în Secolul al XIV-lea. Ele au întemeiat statul, l-au apărat, l-au menţinut împotriva tuturor primejdiilor.

Dar aici este o mare deosebire de făcut: clasa care a creat statul, în legătură cu ideea naţională prin mijlocirea democraţiei, clasa care a creat cea dintâi domnie în Munţii Argeşului, clasa aceasta ţărănească era, fără îndoială, liberă. Încă o dată spun: doctrina pe care a apărat-o cu foarte mult talent un tânăr, a cărui dispariţie înainte de vreme o regretă ştiinţa istorică a României, C. Giurescu, doctrina aceea că statul a fost început cu o ţărănime neliberă este neadmisibilă. Cu oameni neliberi nu se întemeiază o ţară, cu oameni neliberi nu se apără o ţară şi cu oameni neliberi nu progresează o ţară, iar dacă s-a putut întemeia cu clasele adânci ale poporului românesc o ţară acum 600 de ani, aceasta se datorează faptului că această clasă era liberă. Dar se va zice: ce lucru frumos ar fi, pentru anumite teorii, dacă, pentru ca la 1300 s-a intemeiat domnia de la Argeş de ţărani, şi, sus, la Baia, de alţi ţărani, domnia Moldovei, ar fi să ne întoarcem la originea aceasta şi să le spunem: statul actual aparţine clasei care l-a creat! El trebuie, deci, condus de cei care au pretenţia de a reprezenta exclusiv clasa care a creat statul. Ei bine, daţi-mi voie, nu e tocmai aşa: când l-am văzut noi în mormânt, la Argeş, când, într-un moment fericit, domnul Drăghiceanu a descoperit pe Basarab Vodă Întemeietorul, s-ar fi aşteptat unii să-l vadă purtând căciulă, suman, iţari, opinci. Nu. N-avea nici căciulă, nici suman, nici iţari şi nici opinci, era îmbrăcat domneşte, absolut oligarhic, de cea mai infectă speţă. Avusese, vă rog, ideea curioasă de a purta în cap o diademă, în diademă avea perle, ceea ce înseamnă exploatarea poporului, a clasei muncitoare; rămăşiţe de purpură se prindeau, încă, de oasele sale, ceea ce nu înseamnă altceva decit un intolerabil sentiment de trufie faţă de soldaţii pe care-i conducea şi care nu beneficiau de aceiaşi purpură, pentru că: ori purpură pentru toată lumea, ori n-are nimeni voie s-o poarte. În sfârşit, cred că strămoşul acela al nostru, care era încins cu aur, şi copca cingătoarei sale înfăţişa un castelan şi o doamnă din epoca feudală – feudalismul se ştie că este cea mai mare nenorocire ce poate atinge şi cea mai mare greşeală este să se întoarcă cineva, fie şi sub forma aceasta de admiraţie pentru un giuvaier, către timpuri în care feudalismul juca un rol de căpetenie – cred chiar că era militarist, pentru că purta arme, deşi nu se observă o sabie lângă dânsul, căci şi fierul îl mănâncă vremea. Vremea mănâncă multe programe politice şi constituţionale, mănâncă uneori şi fier, chiar dacă pe fierul acesta va fi fost scrisă Constituţia de la 1350. Şi, în cazul acesta, paguba n-a fost aşa de mare, pentru că am credinţa că naţiunea românească nu s-a fericit cu constituţii şi poate de aceea nu le observa niciodată: cum nu se fericeşte cu o constituţie ce o are şi nu se va ferici cu aceea care se pregăteşte şi pe care, poate, are ferma convingere că nu o observă mai mult decât pe cele trecute. Este un fel de omenie constituţională a noastră mai bună decât orice constituţie fără omenie. Mi s-a părut, chiar, deşi nici o inscripţie nu era pe mormântul Domnului – şi ar fi putut să fie în limba slavonă, care era aici limbă oarecum internaţională, cum limba latină era limba internaţională din Apus – mi s-a părut că Vodă Basarab n-a avut niciodată în viaţa lui tendinţe constituţionale de orice culoare: albastră, roşie, verde – căci în această privinţă n-are cineva decât greutatea alegerii – ci că avea aerul unui om dârz, care a apărut în lume pentru naţia lui şi s-a îngropat în mormântul lui, după ce şi-a îndeplinit datoria faţă de această naţie.

Dar mormântul unui om împodobit, al unui om care, pe vremea lui, a fost mândru de sine şi care, în mormânt încă, reprezintă un domn mândru, m-a împăcat într-o privinţă. Foarte frumoasă era, evident, o ţară întemeiată numai de ţărani, în care Domnul însuşi să fi fost, cum am spus, un ţăran mai răsărit decât ceilalţi, dar faptul că el mărturiseşte prin purpura şi aurul de care este acoperit că nu era ţăran mai răsărit decât ceilalţi mai dovedeşte un lucru: că pe la anul 1300 şi ceva puteai să porţi aur şi purpură, în afară, dacă în sufletul tău aveai iubire curată pentru naţia din care făceai parte, dacă în sentimentul tău era topită solidaritatea cu naţiunea pe care o conduci, căci atunci poţi întemeia o ţară, o poţi conduce şi o poţi apăra împotriva oricui. Iar, dacă oricum te-ai imbrăca pe dinafară, n-ai înăuntru, topit în sentimentul tău, simţul solidarităţii întregului popor, nu poţi întemeia – de distrus da, poţi să distrugi – dar nu poţi intemeia nimic şi nici menţine ceea ce abia solidaritatea naţională în sufletele tuturor a putut întemeia şi a putut menţine. Cu domni încoronaţi cu aur, încinşi cu aur, şi cu clasa ţărănească care avea aur în inimile ei, s-a întemeiat şi ţinut această ţară. Pe când, dacă domnul ar fi fost foarte umil pentru ambiţia sa, dacă ţăranul ar fi avut, în loc de aurul dinăuntru, veninul pentru acei alături de care trebuia să lucreze, noi am fi astăzi, nu ştiu de câte secole, într-o grea şi umilitoare robie străină.

Vasăzică, a fost un instinct naţionalist şi democratic la înşişi începătorii întemeierii celor două domnii ale noastre, care, poate, nu s-au bătut între ele, deşi aveau interese contrare, decât rareori în trecutul lor, tocmai pentru că fiecare din aceste două ţări avea conştiinţa că reprezintă de fapt acelaşi suflet şi serveşte ţara cu aceleaşi mijloace luate din acelaşi fond adânc al naţiunii – şi dacă acesta este foarte adânc, nu înseamnă că ar cuprinde elemente fără nici un fel de legătură cu elementele mai de suprafaţă, care şi ele îndeplinesc rostul firesc într-o naţiune, ce este un organism. Acum, iată ce a pornit de la acest naţionalism democratic – daţi-mi voie să fac întâi o introducere istorică, pentru că eu n-am argumente filosofice şi omul, la restrişte, aleargă unde ştie că poate găsi mai bine sprijin. Respect ce nu ştiu, şi respectul meu mă îndrituieşte să nu mă amestec în lucruri pe care nu le ştiu îndeajuns, cu atât mai mult cu cât am convingerea că sunt atâtea care le ştiu atât de bine, încât nu văd de ce aş risca pe un teren pe care aş putea aluneca. În orice caz, e mai bine să văd cum cad alţii, decât să vadă alţii cum cad eu.

A fost un moment când din acest preţios instinct primitiv care a întemeiat o ţară pentru o naţiune – şi de aceea s-a numit Ţara Românească, iar Domnul şi-a zis Domn a toată Ţara Românească, pentru tot teritoriul, pentru moşia naţiunii care a întemeiat domnia a toată Ţara Românească – au răsărit cărturari. Cărturarii aceştia, prin veacul al XVII–lea, au dat expresie sentimentului din care putea alcătui o doctrină naţionalistă. A fost epoca boierilor. Şi termenul este foarte onorabil: în pământul ţării acesteia se găsesc îngropate oasele, tot aşa de nobile, pentru că sunt stropite cu tot atâta sânge de jertfă, ale boierilor, cum în pământul acestei naţii stau, stropite cu acelaşi sânge de jertfă, oasele, tot aşa de nobile, ale poporului muncitor de pamânt. Unii de alţii nu se pot despărţi. În aceeaşi groapă eroică stau, după ce aceeaşi viaţă au trăit-o eroic. Nici o silinţă de filosofie socială şi nici o ambiţie politică nu vor putea despărţi această solidaritate luptătoare a poporului nostru de odinioară. Vasăzică, boierii din secolul al XVII–lea au încercat a da o expresie acestei doctrine şi au alergat, pentru aceasta, la tot ce le putea servi. S-au îndreptat spre originile romane amintite de fraţii din Apus, înşelaţi şi ei în această privinţă, căci Epoca Renaşterii, care, fără îndoială, ştia, în unele privinţe, mai mult decât noi în materie de cultură antică, în alte privinţe n-avea orizontul atât de larg care se deschide înaintea noastră, şi, mai ales, n-avea marea experienţă a greutăţilor şi durerilor, capabilă să ne păzească de multe rele, pe care am făcut-o noi pe urmă.

Dar, după boierii din acest Secol al XVII–lea, în care s-a încercat a se înjgheba o doctrina naţionalistă – doctrina pe care o urmăresc, deocamdată, în afară de gruparea pe care n-aş zice: am onoarea de a o conduce, căci e banal, nici meritul de a o conduce, căci e prea pretenţios, dar am calitatea de a o conduce, ceea ce e mai adevărat şi nu cuprinde nici pretenţie, nici banalitate – după boierii aceştia, care au încercat să dea expresie unui început de doctrină naţionalistă, au venit alţii: ardelenii, Şcoala Ardeleană din Secolul al XVIII–lea, care a dat o nouă formulă acestei doctrine naţionaliste. Şcoala Ardeleană a avut un foarte mare merit şi e, deci, vrednică de recunoştinţa noastră întreagă. Nu ştiu câte statui se vor înălţa de generaţiile următoare acelora dintre fraţii noştri din Ardeal care, pentru binele nostru, descalecă astăzi în viaţa acestui Vechi Regat care are nevoie să fie salvat, cum se ştie, din imoralitatea sa, dar ştiu că generaţia noastră trebuie să ridice cândva statui celor trei deşteptători ai conştiinţei naţionale în Ardeal, care, sărmanii, au murit prin străini, fără să fi avut ambiţia de a descăleca decât în biblioteca săracă unde şi-au istovit viaţa ca să arunce, cu totul dezinteresat, scânteia de viaţă în sufletul, încă întunecat, al naţiei lor. Au avut, însă, din punctul de vedere al doctrinei naţionaliste şi democrate, un păcat: acela că, deşi s-au născut în sate, au crescut în sate, având rude săteni, cugetând ţărăneşte, având, cum e cazul pentru Şincai, un fel de duritate rurală, sau, cum e cazul lui Petru Maior, un fel de logică simplistă, tot rurală, pe care un ţăran e natural să o aibă, dar nu e bine să o aibă tot simplistă acei care vorbesc în numele ţăranilor, şi având, cum e cazul lui Samuil Micu sau Klein, un fel de reminiscenţe de idilă din lumea păstorească din care se ridicaseră, ei n-au scris pentru ţărani şi n-au pornit, în rândul întâi, de la tradiţia naţională, în mare parte ţărănească, a noastră, ci au plecat de la Roma cezarilor de odinioară, maiestuoase figuri, dar puţin cam depărtate de noi şi reci ca marmura care înfăţişează chipul lor. Din smerenia noastră n-au scos toată măreţia care se cuprinde într-însa. Este foarte uşor să relevi o maiestate pe care o ştie toată lumea, dar e mult mai greu să găseşti măreţia în elementele umile care se ascund şi să arăţi că toţi cezarii din lume, care s-au perindat în scaunul de stăpînire din Roma, nu plătesc cât un an de adevărată şi adâncă supraumană suferinţă a acestui popor. În felul acesta, doctrina lor, foarte frumoasă pentru şcoli, pentru academii, s-a terminat în Dicţionarul lui Massim şi Laurian, înfăţişând o limbă românească pe care n-au vorbit-o romanii şi pe care n-ar fi înţeles-o niciodată un român: pe când, dacă s-ar fi coborât de la filologie, de la arheologie şi istorie la calendarele şi cărţile populare, ar fi fost mult mai bine. Eu am tipărit multe calendare în viaţa mea şi redactez, de multă vreme, o foaie pentru popor. Nu mai fac corecturile la foaia mea pentru cărturari, dar corectura la foaia pentru ţărani o fac, fiindcă acolo eu am credinţa că este răspunderea cea mai mare, răspunderea pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare literă, căci să te adresezi către sufletul mare, dar nou al poporului tău, este cea mai grea responsabilitate pe care o poate primi cineva. Şi felicit din toată inima pe cei care aruncă maculatura de cuvinte a democraţiei apusene, crezând că, în felul acesta, dau hrană pentru sufletul ţăranului, care merită mai mult decât atâta.

* * *

A venit, însă, onorat auditoriu, prin anii 1840, un rând de oameni înaintea cărora sunt sigur că ne închinăm cu toţii, dar eu mă închin cu un sentiment de recunoştinţă mai adânc, fiindcă, neavând iluzia că inovez, interzicându-mi, chiar, pretenţia de a inova, sunt foarte bucuros când găsesc înaintaşi. Nimic mai simpatic decât omul, între 20 şi 40 de ani, care crede că în fiecare din buzunarele sale se găseşte o doctrină şi e de ajuns ca doctrina să iasă din buzunarul său, pentru a lumina ca lumina soarelui şi, astfel, naţia lui întreagă să devină fericită. Eu nu pot să găsesc cuvinte de urări destul de călduroase pentru, n-aş zice inocenta sa iluzie, ci pentru marea încredere în inocenta sa iluzie. Eu sunt mult mai bucuros când pot să zic: cred aşa, dar au mai crezut şi alţii aşa, şi au trăit o viaţă înteagă pe baza credinţei acesteia şi, dacă poate lor le-a mers rău, naţiei i-a mers bine. Cum şi eu sunt dispus să-mi meargă ceva mai rău, dar naţiei mele să-i meargă bine, sunt foarte bucuros că găsesc această aprobare în experienţa altora, de pe urma căreia naţia românească n-a păgubit. Este frumos lucru să faci experienţa unei doctrine, este ceva eroic, dar nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu ocupaţiile mele. Am fost, deci, foarte bucuros când am găsit baza doctrinei noastre în literatura epocii lui Mihail Kogălniceanu, care este, fără îndoială, cea mai mare minte pe care a produs-o naţia românească şi bunătatea lui Dumnezeu a făcut ca cea mai mare minte să fie unită cu cea mai caldă inimă. O caldă inimă fără o mare minte poate băga în bucluc o naţie, iar o mare minte fără o caldă inimă ţine în loc de naţie, care are nevoie de mişcare: o imobilizează în fel de fel de consideraţii şi paralizează de la picioare o naţie care, înainte de toate, are datoria de a merge. Kogălniceanu a fixat principiul naţionalismului–democrat în întregime; noi n-am avut să facem altceva, acum vreo 10-20 de ani – 20 de ani, dacă vorbim de organizaţia noastră politică – decât să înviem doctrina lui Mihail Kogălniceanu, mai mult decât a lui Bălcescu, fiindcă cercul de cunoştinţe al lui Kogălniceanu şi puterea lui de intuiţie erau superioare celor ale lui Bălcescu. N-am avut decât să scoatem din nou la iveală această doctrină, pe care o cred mântuitoare, de sub grămada, deopotrivă apăsătoare, a unor noi teorii falsificatoare şi foarte dăunătoare în practică înseşi teoriei pe care Mihail Kogălniceanu o aruncase.

De două lucruri trebuie să te fereşti, dar de unul mai mult decât de celălalt: să te fereşti de doctrinele adverse, care, în parte, sunt reprezentate de oameni de talent, dar care, ele variază, deoarece talentul însuşi variază şi, de multe ori, doctrinele cele mai teribile sunt reprezentate de oameni care, văzuţi de aproape, nu sunt deloc teribili şi poţi să dormi foarte fericit, atâta vreme cât nu vor fi oameni cu caracter mai teribil; dar primejdia cea mai mare este în denaturarea propriei tale doctrine. În această privinţă nu poate fi adversar pe care trebuie să-l înfrunţi mai fără cruţare decât acel care strică însăşi ideea căreia i-ai consacrat viaţa ta, căci preface o idee generoasă în idei fatale, capabile de a dărâma o ţară, care nici prin ură nu se susţine şi nici prin ură nu se apără.

Onorat auditoriu, ajungem aici la esenţa însăşi a conferinţei mele. Mihail Kogălniceanu a răspuns cu succes misiunii ce-şi luase în teoria lui, deşi n-a putut răspunde cu atâta succes în practica lui, pentru că împrejurările vieţii lui de boier, cu defectele generaţiei de atunci, l-au împiedicat de a organiza ceva în jurul doctrinei lui, aşa încât a fost un moment când a plecat steagul democraţiei naţionale moldoveneşti în faţa unei doctrine care avea, desigur, acelaşi naţionalism, dar de faţadă, şi nu în sâmburele însuşi al alcătuirii de idei, şi astfel naţionalismul democrat moldovenesc, de pe la 1840, al lui Mihail Kogălniceanu a devenit un umil satelit al liberalismului bucureştean, prin anii 1880. Prin urmare, este de făcut o deosebire între clara şi puternica doctrină a lui Kogălniceanu şi între incapacitatea vieţii sale ca om de a alcătui puteri luptătoare în jurul acestei doctrine şi de a ţine neclintit de dânsa până la moarte, având această supremă mândrie ca om: să se înfăşoare în steagul sub cutele căruia a luptat o viaţă întreagă. Nu cunosc fericire omenească mai mare decât aceasta. Urez oricui, chiar dacă mărturiseşte o doctrină greşită, să aibă privilegiul nespus de mare să fie înfăşurat ca-n giulgiu în steagul care l-a adăpostit pe dânsul, în calitatea lui de luptător, în mijlocul societăţii în care a trăit.

Kogălniceanu n-a avut această fericire, dar el ar fi putut să răspundă, în numele doctrinei lui, la anumite critici pe care le făcea Şcoala Ardeleană şi care se aduc şi acum. Citez, după o foaie din Ardeal, din Orăştie, a domnului Aurel Vlad, care apără foarte urâte concepţii, sub titlul Ciocoii vechi, şi caută să arate că niciodată între ardeleni şi cei de dincoace nu s-a putut ajunge la înţelegerea necesară. Omul nu iubeşte deopotrivă toate părţile, de acum înainte nedespărţit legate, ale poporului românesc şi, mai ales, nu ştie istorie. E foarte bine să ştie cineva filosofie – am râvnit la aceasta toată viaţa mea – dar e foarte bine să ştie cineva istorie. Pentru aceasta nu se cere nici o calitate de naştere: se cere numai răbdare, smerenie, ca să petreacă paginile care nu trăiesc numai în afară de dânsele, ci în fiecare din noi. Căci noi, fiecare, suntem un manual de istorie a românilor: numai nu ne dăm seama că zace în noi istoria românilor, pe care credem s-o culegem numai din paginile cărţilor, şi, până nu ştim că în noi zace istoria neamului nostru, noi înşine nu putem da decât ceea ce poate da individualitatea noastră trecătoare. Când ştim însă că toate acele generaţii trăiesc în noi, le putem deştepta prin cuvinte magice în conştiinţa noastră, putem fi ceea ce putem fiecare cu totalitatea însuşirilor, vădite sau ascunse, ale fiinţei noastre genealogice. În această foaie din Orăştie, deci, se citează câteva cuvinte ale lui Bariţiu, care sunt foarte necesare pentru lămurirea subiectului nostru. Iată cum se zice despre curentul lui Kogălniceanu, fără a-l cunoaşte, căci, deşi au fost din aceeaşi generaţie, ardeleanul n-a străbătut în sufletul marelui moldovean; iată ce zice, într-o carte tipărită mai târziu, despre putinţa sau neputinţa de înţelegere a românilor din Ardeal de românii de aici, în “Pagini alese”: “Oamenii de dincoace de munţi aveau o mulţime de calităţi, dar nu şi aceea de a înţelege ce e adevăratul naţionalism, vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică”. Nu zic că Bariţiu n-are dreptate în parte: anumite atitudini în timpul neutralităţii noastre, în timpul războiului şi după, arată că sunt foarte mulţi oameni şi acum care nu cred în “vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică”. Dacă, însă, cei mai mulţi din clasa conducătoare ar avea această părere, păcat şi de lungul nostru trecut de sacrificii şi păcat şi de sângele vărsat pe pământul acestei ţări pentru a realiza o unitate care nu poate fi menţinută decât prin credinţa că suntem, nu numai o naţie de o puternică vitalitate, dar că de naţia noastră şi numai de naţia noastră este legată o anumită misiune, care nu poate fi îndeplinită în folosul civilizaţiei decât numai de noi, iar nu pentru dânşii. Apoi Bariţiu zice, într-alt loc, că oamenii de la noi erau “îmbuibaţi de idei politice din Franţa, lipsiţi de ideea naţionalităţii”. Mărturisiri foarte interesante, pe care Kogălniceanu ar fi fost în măsură, în ceea ce-l priveşte pe dânsul şi şcoala naţionalistă din Moldova, să le respingă, pentru că la el nu era aşa, dar care, pentru altă categorie din societatea românească din vremea lui Kogălniceanu, erau adevărate, cum foarte adevărate sunt şi pentru alţii din generaţia mea, dar nenorocirea pentru generaţia care se ridică acum este că ea cuprinde, într-o mai mare măsură, elementele pe care le critică Bariţiu. Noi aveam la 1840, şi am avut într-o măsură mult mai mare după ce ţara s-a modernizat constituţional şi s-a realizat unirea, un stat întemeiat de clasa noastră cultă, de boierimea tânără, în rândul întâi, cu sfatul şi după exemplul unei părţi din boierimea mai veche, cu concursul opiniei publice din apus, cu ajutorul diplomatic şi militar al Europei. Aşa s-a întemeiat statul nostru modern. Statul vechi avea temelii mult mai adânci şi mult mai solide; de aceea a putut trece prin vremuri mult mai grele şi a putut rezista experienţei seculare cu succes. Dar statul modern a fost întemeiat de idealişti, de unii ideologi crescuţi aiurea, fără cunoştinţa deplină a naţiei lor, fără să caute pe urmă, când s-au întors de la studii, a cunoaşte adânc această naţie. Erau încredinţaţi că anumite forme constituţionale pot să dea unui popor toate mijloacele de care simte nevoie pentru a se menţine. Născuţi în Ţara Românească din părinţi români, au fost crescuţi în casă de străini, desăvârşindu-şi cultura, în chip străin, pe plaiuri străine, hrăniţi, apoi, din bibliotecile lor, în întâiul rând străine, locuind în oraşe care nu mai au un caracter românesc de foartă multă vreme, ezitând să calce pragul unei case româneşti de la ţară. Astfel statul a fost creat pe baza unor anumite idei abstracte foarte frumoase, pe baza unor tendinţe vrednice de toată lauda, pe baza unor teorii liberale ieşite în apus din dezvoltarea Revoluţiei celei mari şi care aveau rostul de a dăinui în ţări unde Revoluţia cea mare a fost un factor hotărâtor, în care tradiţiile partidelor care au sprijinit libertatea în Revoluţia cea mare aveau încă vitalitate. Dar noi n-am făcut Revoluţia cea mare, n-am avut un război civil, analog celui care a bântuit în Franţa. E un dezavantaj sau avantaj? Desigur că este un avantaj: dacă poţi face cu solidaritate naţională ceea ce alţii au făcut cu o dureroasă ruptură a solidarităţii naţionale, este un mare avantaj; dacă poţi face cu elemente organice ceea ce alţii fac cu elemente abstracte, este un foarte mare avantaj, fiindcă ceea ce este abstract trebuie să devină organic, fără de care n-are nici o valoare; dacă n-ai nevoie să treci prin faza abstractă şi de-a dreptul iei din viaţa organică a poporului elemente constitutive de stat, cu atât mai bine: laşi filosofilor politici sarcina de a filosofa asupra rezultatelor.

Când veni ardeleanul, crescut, ca în Secolul al XVIII–lea, la şcoli mai bune decât noi, crescut la şcoala umilinţei şi a durerii, care e foarte bună, dar cu o condiţie: când vei trece ultimul examen, să nu crezi că, la rândul tău, ai dreptul să impui altora umilinţe şi dureri – acestea spuse în general, fără nici o aplicaţie la vreun caz particular – când, deci, el veni în aceste condiţii, cu naţionalismul lui intransigent, află, mai mult la Bucureşti, această abstractă şcoală liberală, naţionalistă de steag şi chiar de convingere, dar nu naţionalistă în mijloace şi în realizare, nu numai în proclamare. O proclamare poate să acopere orice: o realitate găseşte totdeauna steagul ei, dar steagul nu găseşte totdeauna armata care trebuie să lupte sub dânsa. Evident că au fost uimiţi de cei de peste munţi. Aveam, deci, deodată, în epoca lui Kogălniceanu, pe acesta, înţelegând politica organic, ca istorie, ca om care a trăit în toate realităţile ţării sale. A fost şi industriaş, a avut o fabrică de hîrtie, fiind un adevărat conducător de fabrică, nu la o societate anonimă pe acţiuni, unde te mulţumeşti să tai cupoane. Capitalist n-a fost, e foarte adevărat, şi, mai ales, n-a fost capitalist politic, culegând capitalul în alt domeniu, pentru ca, aducându-l în politică, să transforme şi politica tot în întreprinderi pe acţiuni, ceea ce e totdeauna un lucru foarte rău. Politica este, în adevăr, o întreprindere sprijinită pe acţiunea proprie, iar nu pe acţiunile pe care le tai ca să muncească alţii pentru tine. Dar Kogălniceanu trecutul îl cunoştea, viaţa ţării o cunoştea, şcoala o cunoscuse, ca fost profesor, prin toate realităţile timpului său trecuse. Îi era permis să nu vadă clase în prezent, pentru că nu le văzuse în trecut; îi era permis să treacă peste clase, pentru că sufletul lui era destul de mare şi inima lui destul de largă ca să cuprindă interesele tuturor acelor clase, întrucât ele contribuiau la interesele solidare ale poporului român. Căci tot ceea ce în interesul unei clase este dincolo de interesele solidarităţii naţiunii, este un element care trebuie combătut cu cea mai mare înverşunare. Pentru că nici o naţie nu poate trăi decât din şi prin solidaritatea tuturor claselor, şi nici o conştiinţă de clasă nu trebuie ridicată aşa de sus, încât să nu se vadă elementul comun în care toate celelalte interese se pot întruni şi înfrăţi pentru a colabora. Pentru că tot m-am abătut, mai pot spune un lucru: când o naţie are clase aşa de puternice, încât una singură să poată susţine viaţa naţiunii, mă învoiesc şi cu ideea de clasă; dar nu când naţia este atât de puţin dezvoltată, încât nici o clasă nu poate susţine singură greutăţile statului, sarcinile viitorului, când toate abia sunt în stare să susţină greutăţile acestea zdrobitoare ale unui viitor mare pentru un popor încă mic, mic cultural, mic economic, chiar dacă ar fi mare prin număr. Alături de Kogălniceanu, având această concepţie, erau, e drept, aceia pe care-i critica Bariţiu, deşi mentalitatea lor era foarte onorabilă. Dar cum voiţi să fi cunoscut, din odaia lor de studenţi la Paris, nevoile poporului român? Cum voiţi să fi cunoscut, din discursurile oratorilor Partidului Liberal din Franţa, nevoile care zbuciumau deosebitele categorii ale societăţii româneşti de la 1840? Cum voiţi, dintr-un studiu asupra lui Mirabeau, sau asupra lui Lafayette, ori a lui Royer–Collard, să fi ştiut ce dorea inima noastră care se zbătea în realităţile tragice ale mediului? Nu critic, explic numai.

* * *

Daţi-mi voie să fixez încă o deosebire între anume tendinţe şi doctrina pe care, vorbind de Kogălniceanu, o explic şi în ceea ce ne priveşte pe noi, care, în absolută modestie, numai am înviat şi am acomodat, am organizat şi apărat părerile acelora care, în fericita epocă de romantism sănătos şi învietor, au ştiut să pună bazele doctrinei pe care noi am primit-o şi o ţinem la curent cu nevoile actuale ale societăţii noastre. Între ardeleni şi Kogălniceanu era o deosebire. Această deosebire exista cum există deosebirea între liberalii din Bucureşti încă de la 1840 şi între alcătuirea pe care o reprezint. Eu nu cred în reforme, eu cred în educaţia poporului, care ea poate da o valoare oricărei forme legale. Eu nu cred în constituţii vrăjitoare, ci în conştiinţa care spontan dă articole de Constituţie, chiar când n-au fost scrise niciodată pe hîrtie albă. Eu nu cred în sfaturile care vin de sus şi nu ajung niciodată jos: dar cred în voinţa de jos aşa de puternică, încât să dea câte texte de legi voiţi sus. Eu nu cred în abstracţia care nu va ajunge niciodată să fie element concret, dar cred în puterea elementului concret capabil de a elabora cele mai superioare elemente de abstracţie. Eu nu cred în revoluţii care dărâmă înainte de a şti ce creează şi cum poate fi primit ceea ce vrea să creeze în realităţile asupra cărora creează, dar cred în evoluţia înceată, culturală, care tot ce câştigă asimilează. Revoluţie înseamnă, de multe ori, să dai flămândului un superb ospăţ din care să crape a doua zi; iar evoluţie înseamnă să-i dai pe încetul ceea ce-i trebuie lui, pentru ca să elaboreze potrivit cu necesităţile lui organice, şi, în fiecare moment, să fie mai puternic cum fusese înainte. Acestea sunt deosebiri fundamentale faţă de orice doctrină liberală, din orice ţară. Zic orice ţară, dar de fapt e numai una: Franţa, ţară cu spirit matematic. Noi nu suntem, însă, o ţară cu tendinţe abstracte: nu suntem abstracţi deloc. Doctrina a trecut în Belgia apoi, şi, într-un fel de caricatură a liberalismului, la germani şi austrieci, iar, într-o nebunie a liberalismului, la ruşi, plus, în fel de fel de deformaţii, prin elemente asimilate, la o mulţime de societăţi orientale printre care, ferească Dumnezeu, nu mă gîndesc să număr societatea noastră.

În concepţia noastră, toate clasele, toate elementele naţiunii noastre le concepem ca un singur corp, având o singură viaţă, din care porneşte viaţa tuturor organelor. N-am da toată puterea mâinii drepte numai, crescându-i muşchii şi crezând că de aici va rezulta o nouă viaţă a corpului întreg, ci forţele organice primare, decisive ale organismului trebuie să fie întărite, şi atunci vor creşte şi muşchii mâinii drepte şi muşchii mâinii stângi. E, deci, cu totul altă concepţie decât a celor care ar face fel de fel de masaje, începând chiar şi de la degetul mic, ca să ajungă la renovarea întregului organism. Tot aşa, este o deosebire între concepţia noastră şi între concepţia ardeleană a lui Bariţiu, pe care o păstrează partidul care călăreşte în momentul acesta către plaiurile noastre. Şi iată unde stă această deosebire: naţionalismul ardelenesc este şi a fost totdeauna un naţionalism pe bază de drept. Dreptul este un lucru foarte frumos, dar eu prefer dreptatea, între altele pentru că nu e scrisă şi fiindcă dreptul e scris. Lucrurile scrise au un mare dezavantaj: rămân pe hârtie, şi tendinţa firească este ca ceea ce a rămas pe hârtia unei generaţii să treacă generaţiei următoare, care, cu fetişismul omului pentru lucrul scris, îl menţine ca un lucru bun pentru o societate ce n-are nevoie de dânsul. Dreptul se poate înţelege în multe feluri şi sensul cum îl înţelege Bariţiu şi-l înţeleg reprezentanţii Partidului Naţional Român din Ardeal este greşit. După umila mea părere, „naţional român” n-are nici un rost: naţionali suntem toţi, români avem datoria iarăşi să fim toţi. Dar dreptul, aşa cum îl înţeleg ei, nu vine de la dreptul din Franţa şi nici măcar din epoca aceea care a fixat dreptul francez pe bază romană. Dreptul poate fi împărţit în foarte multe categorii, şi dreptul cum îl înţeleg ardelenii este dreptul pe care l-au elaborat universităţile ungureşti pe baza scolasticii, dreptul din Evul Mediu. Că aşa este, o spun ca istoric. Domniile lor pot fi de altă părere, dar numai pentru că n-au făcut studii istorice. E vorba de un drept cu totul special, elaborat, într-un timp foarte depărtat de noi, pentru o societate care nu este a noastră, pentru o naţie care nu este naţia noastră.

Observaţi toată lupta pe care a dus-o Partidul Naţional din Ardeal şi apropiaţi-o de lupta Partidului Liberal de la noi şi de lupta lui Kogălniceanu, de lupta chiar pe care, după Kogălniceanu, am dus-o noi. Pe ce cale a îndrumat fiecare lupta, care, evident pentru toţi, avea ca ţintă binele naţiunii? Partidul Liberal a scos foi politice de propagandă şi de agitaţie, cerând Constituţie, el a făcut legislaţii şi, astfel, a întemeiat un organism de stat perfect, pe care l-a sprijinit pe bazele foarte solide, pentru statul întreg, ale unor organizaţii economice care şi în timpul din urmă au adus foarte mari foloase, chiar dacă se intitulează Banca Naţională, ori dacă iau altă formă de colaborare economică a naţiunii noastre. O activitate culturală, un capital de cultură al naţiunii noastre în legătură cu dezvoltarea acestui partid nu există. Că sunt oameni de cultură care fac parte din acest partid, da, dar capital cultural izvorât din acest partid, nu este. Foarte târziu, prin Spiru Haret, a fost o anumită propagandă la sate, care a dat sătenilor anumite idei, a aruncat câteva abstracţii simpatice în lumea aceasta, de la sate. Dar la noi – părere care nu mi se impune numai mie, ci oricui cugetă drept – părerea temeinică este că trebuie să se lucreze întâi pe acest teren cultural, creând o conştiinţă populară corespunzătoare doctrinei de partid, conştiinţă care n-a fost creată decât în legătură cu anume interese şi într-o anume parte din populaţia creştinească. Partidul Naţional din Ardeal duce “de cei 70 de ani seculari”, cum zice secretarul său, o luptă foarte puternică pentru a valorifica drepturile naţiunii româneşti, înainte de toate, în faţa stăpânilor de până ieri. Această luptă o duce totdeauna pe baza ideii de drept: este drept ca noi să fim liberi, este drept ca monarhia să ne asigure nouă calitatea de oameni liberi. Dumneavoastră, austrieci uniţi cu ungurii, sau dumneavoastră, unguri fără austrieci, aţi călcat dreptul nostru, principiile de drept precise, şi noi pretindem, de aceea, să aveţi faţă de noi altă atitudine. Iar dincoace liberalii ar fi spus: ideea de libertate cere ca dumneavoastră să aveţi acele drepturi pe care vi le contestă statul ce stă asupra dumneavoastră. Ei bine, noi judecăm altfel. Noi zicem – poate să nu fie aşa de frumos în teorie: chiar în ciuda libertăţii, chiar cu călcarea normelor de drept, poporul acesta are dreptul de a trăi, are menirea de a trăi pe un pământ pe care s-a născut, pe care l-a stropit cu sângele şi cu sudoarea sa şi care reprezintă agonisita lui, şi nu numai un teritoriu. Da, noi am agonisit, fărâmă de fărâmă pământul pe care trăim: între noi, ca organism naţional, şi acest pământ este o astfel de legătură încât toate scrupulele de libertate, toate scrupulele de drept avem curajul să le înfruntăm şi să zicem: aici stăm, aici rămânem, pentru că avem menirea de a rămânea aici. Dar ce-mi pasă mie de principiile de la 1520, ce-mi pasă de ius tripartitum din Ardeal, ce-mi pasă chiar de ideile Revoluţiei mari franceze, o dată ce interesul naţiunii mele merge în rândul întâi? Că nu-i frumos? Nici o naţiune nu s-a întemeiat decât aşa, şi inteligenţa unei naţiuni trebuie să lucreze ca să educe poporul în aşa fel, încât să găsească un termen de conciliaţie între această menire elementară a lui şi cerinţele superioare umane. Aceasta, însă, este o datorie de cultură care vine după afirmarea nezguduită a principiului însuşi. Dacă s-ar fi cugetat aşa în Ardeal, nu s-ar fi repetat greşeala din Secolul al XVIII–lea, a lui Petru Maior, Micu şi Şincai. În loc de atâtea memorii şi memorande, care n-au adus nimic decât procese şi închisoare, ori şi declaraţii platonice de simpatie din partea tuturor popoarelor sentimentale, de care e plină lumea, ceea ce era esenţial era întărirea naţiei cu o conştiinţă atât de profundă, încât nimic să n-o poată zgudui. Veţi zice: există. Dar există, azi, şi anumite manifestaţii faţă de Vechiul Regat care n-ar fi existat dacă s-ar fi ştiut ce a fost trecutul nostru şi ce ne leagă pe toţi până în prezent. Această educaţie, din nenorocire, a lipsit.

* * *

Acum, curentul acesta de idei al lui Kogălniceanu, de la o bucată de vreme a fost înlăturat de grija întemeierii şi consolidării statului. E lucru foarte firesc. Nimeni nu se poate gândi să nu recunoască necesitatea acestei faze. Dar un partid trebuie să-şi dea seama de un lucru. Este, în adevăr, natural ca el să se creadă întemeiat pentru toate vremurile, chiar dacă n-ar avea oameni capabili să-l mai conducă şi n-ar găsi în spiritul public ceea ce-i trebuie. Atâta egoism îşi poate îngădui oricare partid. Dar el trebuie să înţeleagă un lucru, care la noi mi se pare că nu s-a înţeles, deşi mulţi îşi dau osteneală de a convinge pe membrii oricărei grupări că fiecare partid îşi are momentul de acţiune în dezvoltarea unei societăţi. Partidele sunt instrumente diferite pentru nevoi care se succed. Când în Anglia s-a făcut o anumită politică africană cu o anumită atitudine faţă de statul burilor, şi s-a început războiul cu burii, s-a văzut că politica urmată nu poate duce la capăt, şi atunci a venit celălalt partid, care avea altă concepţie în ce priveşte viaţa coloniilor în legătură cu viaţa metropolei. Acei care urmaseră prima politică s-au dus fără nici o părere de rău, s-au dus conştienţi că experienţa lor s-a terminat şi că experienţa celorlalţi începe, pentru binele aceleiaşi ţări. Aceasta înseamnă o viaţă normală în succesiunea la putere a partidelor politice. Alt exemplu: în momentul acesta, rosturile ţării se sprijină în primul rând pe anumite operaţiuni de bancă. Partidele care nu se cred capabile să le facă, pentru că n-au destui bancheri – doar în fiecare om politic nu este un colţ de bancher – îşi impun singure să stea de o parte, pentru că este momentul altora. Dar nu se poate ca această nevoie de bancheri să fie continuă. Şi va veni o epocă de acţiune morală, care se va duce cu elemente adânci, fundamentale, ale poporului, şi atunci va trebui să fie alt partid, cu mai puţini bancheri, dar având în sânul său mai mulţi oameni de cultură.

Aşa încât eu înţeleg foarte bine cum, după epoca lui Kogălniceanu, care a creat o admirabilă stare de conştiinţă, pe care unii au avut-o mai mult, alţii mai puţin, dar care n-a lipsit cu totul nimănui, a venit vremea combinaţiilor matematice şi geometrice, de alcătuire a instituţiilor statului şi de votare a legilor, care, şi ele, ţin de o anumită “ştiinţă a numerelor”, de anumite abstracţii după care trebuie să se conducă o societate. Dar partidul s-a menţinut conducător, sub un singur nume sau mai multe. Fiindcă, de fapt, nu există un singur partid liberal. Toate dizidenţele cu alt nume nu sunt decât reprezentări noi ale politicii liberale. Nu există un adevărat partid conservator, tradiţionalist: dacă ar fi existat, el ar fi făcut ceea ce mi-am permis să recomand acum 10 ani de zile la o întrunire ţinută la Teatrul Liric: ar fi făcut o legătură cu clasa muncitorească de la ţară, ceea ce ar fi fost în binele statului, şi atunci ar fi fost de o parte liberalismul concepţiei abstracte, inovatoare şi doritoare de schimbări bruşte, şi, de altă parte, ar fi fost o masivitate tradiţionalistă în clasa rurală, de la proprietarul solidar cu ţăranul, până la grupele ţărăneşti conduse de proprietari, care ar fi folosit partidului şi, înainte de toate, naţiunii noastre. Trecerea de la marea la mica proprietate nu s-ar fi făcut cu zguduiri care condamnă ţara mulţi ani de zile să vadă o mare parte din pământ nelucrat sau lucrat rău, cu toate consecinţele care decurg, fireşte, din asemenea ruperi de echilibru.

Prin urmare, când Partidul Liberal, care a îndeplinit o operă atât de importantă sub neuitatul său şef de odinioară, Ion Brătianu, a trecut dincolo de misiunea sa, s-a întâmplat cu dânsul, nebăgând de seamă că a ajuns la şanţul unde se opresc rosturile sale adevărate, ceea ce se întâmplă cu orice partid care rămâne în afară de misiunea sa: i s-au substituit grupările intereselor personale cuprinse în partid. Aceasta s-a întâmplat nu numai cu Partidul Liberal, dar şi cu partidele desfăcute, cu aceeaşi mentalitate, din Partidul Liberal.  Atunci a fost necesară o reacţiune. Reacţiunea s-a înfăţişat – şi cu aceasta închei – în trei forme. S-a înfăţişat sub forma unei desfaceri din cadrele trecutului, cu aceeaşi mentalitate ca şi a trecutului şi cu scuza unui mare talent. Nu trebuie să spun mai mult ca să se înţeleagă că încercarea, atât de onorabilă în intenţii, n-a izbutit să creeze un partid, nici pentru sine, nici pentru altul. Încercarea grupării conservator-democrate n-a creat un partid nici pentru sine şi nici măcar pentru altul, fiindcă trebuia, pentru aceasta, ceva mai radical: trebuie o schimbare de mentalitate. Trebuia să apară o grupare cu o mentalitate deosebită de mentalitatea celorlalte. Ceea ce nu înseamnă că ceilalţi trebuiau să fie înlăturaţi permanent de la conducere. Căci am spus că la un anume moment griji de ordin bancar, financiar, au dus în chip firesc la conducerea destinelor ţării pe liberali, într-un interstiţiu dintre două epoci de frământare morală a societăţii româneşti. Poate că a fost rău că acest partid s-a găsit la guvern în momentul când a început războiul. Un război cere două lucruri: o foarte bună organizare şi o stare sufletească extraordinară în clasele de sus. Organizarea, din nenorocire, n-a fost bună, deşi putea să fie bună, dată fiind chemarea însăşi a celor care au prezidat viaţa ţării atunci; în ce priveşte starea de spirit care trebuia creată, ea nu se putea crea decât sub conducerea altei direcţii, în legătură cu viaţa morală, în continuă evoluţie, a naţiunii noastre.

Alături de încercarea de care vorbeam a răsărit – lăsând de o parte trecătorul radicalism al lui Gheorghe Panu, care nu înseamnă decât o fază ceva mai nouă a liberalismului apusean – doctrina socialistă, care a încurajat, la rândul ei, altă tendinţă de clasă. Partidul n-a ajutat cu nimic pe muncitori, care au plătit la cotizaţii de s-au rupt, în ceea ce priveşte cultura. Cea mai nepotrivită pentru cultura poporului din toate gazetele este, desigur, gazeta oficioasă a Partidului Socialist. Nu e un cuvânt care să meargă la inima omului, nu este nimic care să desăvârşească idealismul lui, nimic care să-l îmbunătăţească. E foarte trist că e aşa, dar aşa e. Cu doctrina economică a lui Karl Marx, trecută din cercul de atenţie al ştiinţelor serioase, cu o echilibristică de silogisme care dă bietului popor muncitor mai mult cuvinte pe care le interpretează după instincte decât convingeri de acelea care ele creează cuvinte, dar, când le creează, ele au un sens, un răsunet şi sunt folositoare, adăugând abstracţii vechi pentru a eticheta pasiuni noi, dar mai ales pentru a sfărâma prin ele o solidaritate mai necesară decât oricând, nu se menţine nimeni. Şi era natural să vină altă doctrină, tot aşa de abstractă, de matematică, tot aşa sprijinită pe o singură clasă, care se resimte numai de greutatea celor ce apasă pe dânsa: să vină doctrina ţărănistă, alături de cea socialistă. Ei bine, felul de concepţie organic al societăţii româneşti, pe care l-am moştenit de la şcoala culturală şi idealistă a lui Mihail Kogălniceanu, acest fel de cugetare cu totul particular avea, şi el, dreptul de a întemeia în noua viaţă a societăţii româneşti un partid care să se reazeme pe acest crez.

Naţiunea este o fiinţă naturală şi organică: tot ce se găseşte într-însa nu se desparte de dânsa, ci colaborează la viaţa ei. În naţiune este mai interesantă organizaţia care funcţionează cu mai multă putere. În împrejurări normale, la dânsa se gândeşte naţia în rândul întâi. De aceea, acest naţionalism este democrat. N-o să jertfim ţărănimea pentru capriciul proprietarilor de automobile dinainte sau de după război. Şi, când sunt împrejurări anormale, te gândeşti, poate, nu la clasa care înseamnă mai mult, ci la clasa care suferă mai mult. Iată: ne-am gândit la ţărani pentru reforma agrară, fiindcă aceştia sunt clasa fundamentală şi, pe deasupra, cea care suferă mai mult. Trebuie să recunoaştem, însă, că astăzi ţăranul nu mai suferă atâta, că, uneori, el pune hârtii la chimir, face cărăuşie la oraş şi aşteaptă să venim noi la plug, ca să pregătim hrana pentru anul viitor. Aşa încât a sprijini, pe baza solidarităţii naţionale, clasa ţăranilor ieri era o datorie, a cultiva clasa ţărănească potrivit cu misiunea şi rolul ce-l are, este datoria de astăzi; dar a ajuta nenorocita clasă a celor care nu pot face afaceri, care nu sunt deprinşi a lucra pământul şi care reprezintă totuşi cultura acestui popor este datoria primordială astăzi. Partid Naţionalist–Democrat, în momentul de faţă ai înaintea ta mizeria elementelor sărace de la oraşe, fără îndoială cele mai nenorocite din toate. Vedeţi, această concepţie ne dă o elasticitate pe care partidul de clasă n-o are. Dacă te duci la funcţionari, dumneata ţărănist, ei îţi pot spune: du-te în cercul dumitale! Dacă te duci la ei, dumneata socialist: du-te de vorbeşte la fabrica dumitale! Pe când un partid care concepe societatea ca un tot organic şi se îndreaptă după principiul pe care l-am spus, că înaintea oricui trece cine înseamnă mai mult, dar şi peste cine înseamnă mai mult suferă mai mult şi a cărui suferinţă poate să strice mai mult organismul din care face parte, partidul acela poate să fie totdeauna la îndemâna necesităţilor organice ale naţiei. Această concepţie am mărturisit-o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s-a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într-un chip nu poate fi considerată ca duşmană naturală a unui popor care ar dori să n-aibă nici un duşman natural, dar, dacă-l are, să fie în afară de corpul său politic. S-a produs, astfel, o deosebire foarte esenţială, care a determinat anumite separaţii, pe care sunt mândru că le-am făcut, fiindcă, dacă nu le-aş fi făcut, în momentul de faţă mi-ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care dezonorează o civilizaţie. Astfel, partidul naţionalist cheamă la cultură pe cei de jos, zguduind până în fundul conştiinţei pe cei de sus, îndeamnă elementele neromâneşti prin sânge să-şi dea seama că aici nu e un pământ oarecare, ci este moşia unui neam, şi aici nu este colaborarea cu cine ştie cine, ci colaborarea cu stăpânii îndrituiţi ai acestui pământ. Şi din concepţia aceasta nu ieşim cu nici un preţ, oricât ar spune chiar foi cumpătate ale saşilor din Ardeal că “Rumanien ist kein Nationalstaat”. Un stat naţional unde să nu se întâlnească nici un cetăţean de altă limbă nu există nicăieri. Nici Germania n-a avut un stat naţional în acest sens. Dar aceasta nu ne împiedică de a fi, hotărât, un stat naţional.

Dar, dacă a fost necesară această alcătuire de partid înainte, noi credem că acum este cu atât mai necesară după unirea cu celelalte  provincii româneşti. Ce avem noi de făcut în aceste provincii româneşti? Am avut de dat o dreptate socială pentru masele indigene, care, din fericire, sunt româneşti. S-a făcut, în Basarabia foarte larg, mai puţin larg în celelalte provincii, şi astfel s-au pus bazele materiale ale statului românesc. Dar el n-are nevoie numai de baze materiale: are nevoie de menţinut o morală pentru noi şi are nevoie de o conştiinţă a solidarităţii politice pentru naţionalităţile care se găsesc alături de noi. Pentru aceasta nu ajung abstracţii, şi nu e nimic mai periculos decât a introduce în regiuni unde trezirea conştiinţei româneşti şi armonizarea cu conştiinţele celelalte este lucrul de căpetenie, decât a introduce în Ardeal, Bucovina şi Basarabia noţiunea de clasă peste noţiunea de naţionalitate. Nu poate fi ceva mai periculos decât aceasta. Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri; avem, pe lângă aceasta, de învăţat pe alţii cu acest regim românesc, care le aduce o invitaţie la o tovărăşie onestă şi patriotică. Apoi, după ce se va fi isprăvit cu aceasta, după ce fiecare român va avea o conştiinţă românească şi o bază materială pe care să sprijine libertatea sa de acţiune, pe urmă se pot face încercările pe care oricine le vrea. Dar, chiar dacă o conştiinţă publică nenorocită ar face ca în această ţară cea dintâi cerinţă a unei grupări politice ar fi să spargă solidaritatea naţională pentru a înteţi naţia stăpânitoare sau naţia predominantă faţă de celelalte naţii, ori clasa cea mai numeroasă contra celorlalte, cea dintâi datorie a noastră ar fi să dizolvăm mai curând gruparea noastră, pentru a păstra intactă concepţia pe care alţii ar lua-o după noi, decât să păstrăm gruparea noastră sacrificând o concepţie ce are, încă, atâta de făcut pentru dezvoltarea sănătoasă a naţiunii româneşti şi a statului român.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Scrisoare deschisă pentru demiterea directorului TVR în urma emisiunii anti-Unire de la TVR Mureş” (12 dec. 2014)

Către: Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu
Preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea
Preşedintele Comisiei pentru Cultură şi Media de la Senat, Georgică Severin
Preşedintele Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de informare în Masă de la Camera Deputaţilor, Gigel-Sorinel Știrbu
Consiliul Naţional al Audiovizualului
În data de 1 Decembrie 2014, de Ziua Naţională a României, postul TVR Târgu Mureş a difuzat de la ora 16.00 un dialog de 10 minute, intitulat ”No comment”, în limba maghiară, menit să discrediteze Marea Unire şi să arate rolul protector al Ungariei asupra Transilvaniei, precum şi felul în care românii ar fi manipulat şi falsificat datele istorice şi realităţile din Transilvania şi ar fi forţat situaţia pentru a obţine Unirea pe calea armelor (emisiunea poate fi urmărită AICI). Solicit, de aceea, demiterea directorului TVR Stelian Tănase şi a responsabililor din cadrul TVR Târgu Mureş pentru folosirea acestui post regional ca şi canal de emitere al pretenţiilor iredentiste maghiare prin falsificarea evenimentelor legate de Marea Unire chiar de Ziua Naţională a României. Dialogul falsifică în mod grosolan situaţia românilor din Transilvania din preajma anului 1918 şi reprezintă un atac direct şi mincinos la adresa Unirii de la 1918, difuzat chiar de Ziua Naţională de un canal regional al postului public de televiziune aflat sub controlul Parlamentului. Instituţia care veghează asupra televiziunilor, CNA, nu a luat până la această oră nicio măsură împotriva unui asemenea act de înjosire a Marii Uniri, petrecute pe postul subvenţionat de statul român şi întreţinut de contribuabili, şi, probabil, nici nu are cunoştinţă de ceea ce se petrece la postul TVR Târgu Mureş. Cu privire la minciunile difuzate, dialogul reprezintă efectiv poziţia Ungariei şi a extremiştilor maghiari despre Marea Unire. Astfel, potrivit emisiunii, Unirea ”a fost înfăptuită pe calea armelor”, ca rezultat al dorinţei politicienilor români de a-şi ”îmbunătăţi statutul economic şi politic în orice împrejurare”. Mai grav, se afirmă că din totalul de 6.841.000 de locuitori ai Transilvaniei, numai 2.939.000 ar fi fost români, aşadar românii ar fi fost în minoritate. Emisiunea propagă ideea celor care se opuneau Unirii în 1918 propunând federalizarea Ungariei prin includerea teritoriilor altor naţiuni, inclusiv a Transilvaniei, şi transformarea acestor teritorii în entităţi autonome în cadrul Ungariei, pentru a opri astfel reunificarea poporului român. Cei care s-au opus acestor ”soluţii”, se afirmă în emisiune, sunt burghezii români care ”nu au acceptat soluţii de compromis” pentru că nu voiau să ”împartă bunurile”. Pe toată durata emisiunii, partea română este acuzată de rapacitate şi intenţii maligne, în timp ce Ungaria are rolul pozitiv al dorinţei de a soluţiona problema minorităţilor, românii fiind trataţi ca o minoritate! Culmea falsificării, Ungaria este prezentată ca o mare susţinătoare a Unirii românilor după ce aceştia nu au înţeles bunăvoinţa Budapestei faţă de ”minoritatea” română! De asemenea, emisiunea susţine că se dorea de către românii din Transilvania autonomia acestei provincii în timp ce delegaţii de la Alba Iulia nu erau reprezentativi pentru populaţia românească. Difuzarea istoriei falsificate a Marii Uniri chiar de Ziua Naţională a României pe postul public de televiziune reprezintă nu doar o jignire şi un afront la adresa poporului român, ci şi o dovadă a slăbiciunii autorităţilor române sub ochii cărora se pot emite pretenţii absurde şi anti-româneşti chiar de pe canalele oficiale ale statului român. În timp ce TVR trăieşte pe spatele bugetului României şi al taxelor plătite de contribuabili în mod direct, acumulând, cu toate acestea, datorii imense, desfăşoară într-un mod iresponsabil o campanie de denigrare a valorilor naţionale şi duce o luptă murdară de desfiinţare a unităţii României prin canalul TVR Târgu Mureş. Din această cauză, se impune invitarea directorului TVR Stelian Tănase la comisiile de specialitate din Senat şi Camera Deputaţilor pentru a da explicaţii, dar şi demiterea sa ulterioară şi a responsabililor de la TVR Târgu Mureş pentru gestul fără precedent de a transforma postul public de televiziune într-o oficină a intereselor Ungariei şi într-un instrument de luptă împotriva statului român naţional şi unitar.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Decalogul politic al UDMR” (4 decembrie 2014)

646x404UDMR a rămas fără obiectul muncii după ce un etnic german a ajuns preşedintele României. Totuşi, când deputatul Marko Attila a fost condamnat, chiar şi numai cu suspendare, pentru retrocedarea ilegală a Colegiului Miko din Sfântu Gheorghe sau când Parlamentul a încuviinţat arestarea lui, brusc justiţia română a devenit discriminatorie la adresa maghiarilor. UDMR funcţionează de fapt, încă de la înfiinţare, după un decalog politic precis.
Singura consistenţă a liderilor UDMR este aceea că şi-au elaborat un set de reguli cu un caracter unitar şi imuabil care încadrează un comportament ”autentic” minoritar conform cu standardele politicii lor de 25 de ani. Iată care sunt aceste reguli: 1.Politicienii maghiari nu fură, ei ”retrocedează” 2. Politicienii maghiari nu pot fi condamnaţi de justiţie sau măcar arestaţi în faza premergătoare de cercetare penală pentru că ar fi discriminare la adresa castei lor intangibile care se supune doar cerinţelor superioare ale apartenenţei etnice. 3. UDMR nu este formaţiune politică, deci poate face orice împotriva Constituţiei, dar nu este doar o organizaţie culturală, aşadar are dreptul de a sta la guvernare tot timpul. 4. UDMR nu greşeşte, pentru că politica maghiară are tot timpul dreptate, greşelile sunt făcute de partea română discriminatorie, încuiată, retrogradă, xenofobă şi abuzivă la adresa minorităţii maghiare. 5. Politicienii UDMR sunt profesionişti desăvârşiţi, doar de aceea reprezintă formaţiunea aflată cel mai mult timp la guvernare în România. 6. Tot ce se întâmplă rău şi greşit în România este vina partidelor româneşti, UDMR nu conduce Guvernul şi nu are nicio responsabilitate în Parlament, are doar grijă de drepturile minorităţii maghiare, de încasarea banilor şi de ”retrocedări”. 7. Dacă statul român nu vrea să colaboreze cu UDMR vor veni alte formaţiuni maghiare şi mai rele. 8. UDMR ştie să scrie plângeri, sesizări şi să atace prin documente oficiale comportamentul barbar al românilor şi este în posesia multor adrese europene şi nu numai la care să le trimită, începând cu ambasadele străine de la noi unde liderii UDMR s-au plâns deja de votul discriminatoriu pentru arestarea lui Marko Attila. 9. UDMR este deasupra legii pentru că nu recunoaşte legea română şi Constituţia României şi pentru că nu are tribunal special cu judecători maghiari unde să îşi facă dreptate după legea proprie, ca la stabor. 10. UDMR este etern, nu poate fi penalizat, nu intră în competiţie, şi are o singură obligaţie: să facă alianţe cu partidele aflate la putere, pentru că aşa îi cere comunitatea maghiară. Dacă nu credeţi, mergeţi şi întrebaţi-o.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”ÎN JURUL UNEI MANIPULĂRI” (12 decembrie 2014)

victor-si-george-roncea-cu-baseNichifor Crainic scria, acum aproape 7 decenii: ”O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului”. Evident că această eternă campanie de defăimare nu avea cum să ocolească, în vremurile noastre, Partidul România Unită. Am evitat, cu inspirație, să introducem în Statutul PRU un ”cartof fierbinte” (o falsă lustrație, la grămadă, cu efect de bumerang, declarată neconstituțională în două rânduri – în 2010 și, respectiv, în 2012), care ar fi dus, categoric, la contestarea, amânarea și, fatalmente, împiedicarea înregistrării Partidului România Unită. Deciziile Curții Constituționale nr. 820 din 7 iunie 2010 și nr. 308 din 28 martie 2012 sunt foarte clare și trebuie urmate și respectate, indiferent dacă ne convine sau nu conținutul acesteia. Asumarea unor prevederi statutare cu vădit caracter neconstituțional (și pe formă, și pe fond!) ar fi fost absurdă. Ea nu a existat, ca ipoteză de lucru, decât în portofoliul unicului ei ”inițiator” (”nomina odiosa”!), care acum semnează la dublu, ca să mimeze ieșirea din recluziune. De aici și supărarea sa: dovedindu-se inapt să-și ducă misia la bun sfârșit (pe principiul: unul strecoară ”șopârla” și altul o scoate la iveală), recurge la ce se pricepe – să arunce cu noroi în singurul partid naționalist, de generație, al României contemporane.
Partidul România Unită rămâne fidel Doctrinei Național-Democrate și principiilor sale programatice: justiție socială, protecționism economic, meritocrație, eradicarea corupției, apărarea românismului și a civilizației creștine, combaterea extremismului de orice tip, reîntregirea națională. Nu ne vom scufunda în mocirla unor polemici sterile. S-a dărâmat destul în țara noastră, de un sfert de veac încoace; a venit vremea să mai și construim. Iar pe cel care a luat calea apostaziei hulitoare – îl trimitem la Mircea Eliade: ”A renunța la românism înseamnă pentru noi, românii, a renunța la viață, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! (…) Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toții, îi elimină de la sine”.

Foto: Frații George (Cavaler de Malta) & Victor (de pe lista lui Dughin) Roncea și stâpânul lor, Traian Băsescu.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: