BOGDAN DIACONU: ”În dosarul retrocedărilor, vom vedea mafia din UDMR coabitând cu PSD” (16 octombrie 2014)

Lansare Bogdan Diaconu Romania Iubita Romania Unita 15 oct 2014 9PaginadePolitică.ro: Domnule Bogdan Diaconu, sunteți președintele Partidului România Unită, formațiune nouă pe eșichierul scenei politice românești. Când v-a venit ideea și cum s-a născut PRU?

Bogdan Diaconu: Suntem un partid al celor care cred în ceva – în valorile românești și în viitorul acestei națiuni – și acest lucru ne diferențiază de toate celelalte partide care cred doar în propriul bine și în afacerile pe care le pot derula prin politică. Ideea mi-a venit prin 2012, când publicam o carte intitulată chiar așa, ”România Unită”, și când duceam aceeași luptă ca și astăzi pentru oprirea extremismului maghiar, pentru reunificarea țării și pentru promovarea valorilor românești.

PaginadePolitică.ro: Ați părăsit PSD, partid aflat la putere. N-ați ales să plecați către altă formațiune ori să rămâneți independent, ba chiar ați conceput un partid. Ce va determinat să recurgeți la acest gest?

Bogdan Diaconu: Am avut drumul meu național-românesc încă de la începutul carierei politice, acum cinci ani. În PSD, acest drum a fost mereu blocat sau ignorat, iar după intrarea UDMR la guvernare am deranjat foarte mult prin pozițiile mele publice împotriva extremismului maghiar. Din momentul în care UDMR a anunțat că vrea un proiect de lege al autonomiei iar PSD nu a dat această formațiune afară de la guvernare, așa cum am cerut, mi-am dat seama că drumul meu, ca să rămână neabătut și corect față de propria conștiință, trebuie să ajungă la etapa asumării unui proiect politic curat, fără compromisuri și închinat națiunii române.

PaginadePolitică.ro: Ce părere aveți despre politicienii maghiari?

Bogdan Diaconu: M-am luptat cu UDMR și când eram în PSD, și după ce PSD a comis ireparabila eroare de a-i coopta la guvernare. Acum, pe măsură ce dosarul retrocedărilor va înainta și vom vedea mafia lemnului din UDMR coabitând cu PSD, vom înțelege poate mai mult ce leagă PSD de UDMR. Eu am refuzat să fiu părtaș la vânzarea intereselor României așa că iată-mă aici, cu Partidul România Unită. Politicienii maghiari sunt niște trădători atât ai țării pe spatele căreia s-au îmbogățit, cât și ai propriei lor comunități maghiare, pe care o țin în sărăcie și în izolare ca să o sperie cu dușmanul România. Cei mai mari dușmani ai etnicilor maghiari sunt politicienii lor!

PaginadePolitică.ro: Spuneați recent că alegerile prezidențiale din acest an sunt deja un eșec pentru România și că este o competiție între non-valori. În aceste condiții, veți susține vreun candidat?

Bogdan Diaconu: Nu susțin niciun candidat, sunt toți reprezentanții unor combinații de interese. România va pierde cu siguranță din aceste alegeri indiferent cine ar câștiga. Eu îi sfătuiesc pe cei care iubesc România Unită să îl voteze pe Vlad Țepeș ca să dea un semnal de respingere a actualei clase politice. Participăm la vot, ca să nu ni se fure voturile, și scriem Vlad Țepeș pe buletinul de vot. Clasa politică din ultimii 25 de ani merită un Vlad Țepeș!

PaginadePolitică.ro: Ați afirmat la constituirea filialei PRU Mureș că ”Dacă PRU ar ajunge în apropierea PSD, ar însemna eșecul acestui proiect”. Cum dumneavoastră cunoașteți foarte bine partidul din care v-ați retras, bănuim că știți încotro se îndreaptă acum PSD. La ce anume ați făcut referire?

Bogdan Diaconu: PSD a adoptat sloganuri naționaliste pe care le-a trădat cu succes. ”Mândru că sunt român” cu UDMR la guvernare și cu proiecte de legi de trădare crasă a intereselor naționale reprezintă o glumă proastă. PSD se îndreaptă spre interesele de grup și private ale liderilor săi, iar acestea nu au în vedere binele românilor, de asta vă asigur.

PaginadePolitică.ro: Cum v-a venit ideea ca pe sigla Partidului România Unită să-l puneți pe Vlad Țepeș?

Bogdan Diaconu: Vlad Țepeș este reprezentantul celui mai iubit ideal al românilor, cel de dreptate, iar România are nevoie de dreptate mai mult decât orice. Pe aceeași siglă se află însă și harta României Unite, cu Basarabia înăuntrul țării, pentru că idealul de unitate este la fel de important.

PaginadePolitică.ro: Care este mesajul central al PRU? Ce proiecte are, care este ideologia partidului, doctrina?

Bogdan Diaconu: România încă mai are de luptat pentru unitatea națională pe două fronturi. Unul este cel deschis de extremismul maghiar care a ajuns până la propunerea oripilantă a unei mici Ungarii în mijlocul Transilvaniei, iar celălalt are în vedere efortul pentru reunificarea Moldovei cu țara-mamă. Partidul România Unită își asumă aceste două obiective naționale majore, ambele la fel de importante. Subiectele ca autonomia etnică și impunerea limbii maghiare în Transilvania reprezintă atacuri la realizarea Marii Uniri și trebuie stopate prin toate mijloacele legale, iar granițele enclavizării etnice din Covasna și Harghita trebuie deschise prin integrarea în entități administrative mai mari, firești, care să le dea posibilitatea etnicilor maghiari să se integreze în România, nu să trăiască izolați și supuși manipulărilor tribale ale liderilor lor medievali care văd lumea prin intermediul superiorității etniei.

PRU își propune în egală măsură un al doilea obiectiv național, cel al reunificării cu Republica Moldova. Doar o voință comună de pe ambele maluri ale Prutului este în măsură să învingă asperitățile și să netezească drumul spre un act firesc de reîntregire a României. Așa cum Transilvania e românească pentru cetățenii români de orice etnie, iar nu împotriva cuiva, la fel, Moldova de dincolo de Prut e românească în integralitatea ei, dar pentru toți locuitorii ei, nu împotriva cuiva anume (…)

Așadar PRU propune acțiunea efectivă și decisivă pentru întărirea statului român în interiorul granițelor sale actuale și pentru reîntregirea României conform cu dreptul său natural și istoric de a include toate teritoriile locuite de români de la apariția acestui popor. România Unită trebuie să devină o realitate respectată, iar dacă nu iubită, atunci temută de către adversarii săi (…)

România trebuie să se trezească din iluzia romantică a iluminismului european, a prieteniei dintre popoare și a ideologiei comunitare în care toți suntem egali, dar în fapt se dovedește că unii sunt cu mult mai egali decât alții. România trebuie să judece realist situația din punct de vedere economic: nu avem prieteni, toți vor să câștige de pe urma noastră, dar nimeni nu vrea să ne acorde nimic. Nu e nimeni de vină decât cel care acceptă să fie tratat așa. Restul nu fac decât să profite.

E timpul să învățăm să ne apărăm drepturile și să le impunem, pentru că nimeni nu ne va da niciodată nimic decât dacă va fi obligat și pus la respect. În acest sens, PRU propune protejarea capitalului autohton și a producției românești prin măsuri inteligente, în așa fel încât România să redevină din țară consumatoare o țară producătoare de bunuri și servicii. Un prim pas în acest sens îl pot face toți românii fără niciun ajutor de la stat. E o crimă față de propria noastră țară felul în care consumăm produse din import în timp ce ţăranii români muncesc degeaba pământul. Ne-am rupt atât de mult de agricultura românească încât nu ne dăm seama că indiferenţa aceasta ne sărăcește pe toţi. O naţiune trebuie să fie ca o mare familie. Iar o familie care se fură singură şi care cheltuie banii în afara ei, în timp ce unii, de fapt mulţi dintre membrii ei, suferă de lipsuri, se va destrăma. Naţiunea română trebuie să depășească lipsa de solidaritate la care au condamnat-o politicile publice din ultimii 25 de ani. Orice produs românesc folosim, înseamnă locuri de muncă pentru alți români și înseamnă plusvaloare pentru România!

PaginadePolitică.ro: Cum vedeți problema desemnării premierului? Împărtășiți punctul de vedere susținut de președintele Traian Băsescu de-a lungul mandatelor sale, acela că șeful statului poate nominaliza orice persoană pentru funcția de premier dacă nu există un partid majoritar în Parlament?

Bogdan Diaconu: La așa președinți, așa premieri. Ce încredere poți avea în premier dacă el reprezintă un partid axat pe interesele liderilor săi?

PaginadePolitică.ro: Considerați că PSD se va putea menține la putere fără să câștige scrutinul din această toamnă?

Bogdan Diaconu: PSD va trebui să răspundă pentru dezamăgirea românilor cărora li s-a promis dreptate până la capăt și s-au trezit cu o continuare a corupției anterioare. PSD nu mai poate păcăli la nesfârșit, iar momentul în care acest lucru se va vedea va fi anul 2016, când românii vor vota din nou.

PaginadePolitică.ro: În anul 2012 ați făcut parte din USL și ați participat la suspendarea președintelui Traian Băsescu. Aveți vreun regret că dl Băsescu s-a întors la Cotroceni după ce 7,4 milioane de români au votat demiterea sa?

Bogdan Diaconu: Cred că Băsescu a dezbinat această națiune, așa încât un timp suplimentar pentru el la Cotroceni a însemnat o continuare a haosului, a crizelor nesfârșite, a certurilor fără substanță și a degringoladei în care se zbate România.

PaginadePolitică.ro: Ați fost un apropiat al postului Vocea Rusiei și vi se reproșează că v-ați apropiat de serviciul de propagandă al Moscovei. Cum comentați?

PRU_Bogdan Diaconu: Nu am fost apropiat al niciunui post, am fost preluat de multe instituții mass media și din România, dar și din Ungaria, din Rusia sau din Germania. Cred că asta nu mă face nici agent maghiar, nici agent rus, nici agent german. De fapt, recent am fost preluat pe larg de un studiu al Foreign Policy Research Institute, un think tank de primă mână în politica externă americană, unde manifestul meu ”Ne-am săturat de Ungaria”, citat pe larg, a fost dat ca exemplu de reacție al statelor vecine Ungariei la extremismul maghiar de la Budapesta. În egală măsură, acuzațiile mele la adresa complicității ruso-maghiare împotriva României sunt mai vechi decât ale oricui altcuiva în spațiul românesc. Așa încât consider că orice încercare de a apropia Partidul România Unită sau activitatea mea publică de influența rusească este nu doar rău intenționată, ci și prostească. Când denigrezi pe cineva trebuie să păstrezi măcar aparențele unei argumentări. Ori este un non-sens să mă acuzi pe mine – care lupt pentru reunificarea cu Republica Moldova și care mi-am asumat, primul, condamnarea separatismului etnic al lui Viktor Orban pe model rusesc – de apropiere de Rusia. Când atacam cuplul Orban-Putin împotriva României eram acuzat de extremism. După ce am lansat Partidul România Unită, m-am trezit că sunt omul Rusiei. Nimeni nu m-a acuzat încă de a fi omul americanilor pentru că am fost preluat de studiul amintit al celebrului think tank din SUA. Mai înțelege cineva ceva?

PaginadePolitică.ro: Pe surse, se spune că încă din 2012 Vocea Rusiei știa că Victor Ponta este ofițer acoperit. Dvs știați încă de atunci? În ce măsură îl afectează pe prezidențiabilul PSD această deconsipare?

Bogdan Diaconu: Nu sunt la curent cu spionita care bântuie spațiul public în aceste zile și nu am fost interesat de aceste scenarii nici înainte. De altfel, modalitatea în care s-a derulat toată această campanie a dus în derizoriu acuzațiile, așa încât nu cred că își vor atinge scopul, acela de a-l afecta pe Victor Ponta.

PaginadePolitică.ro: Tocmai ați lansat cartea ”România Iubită” cel de-al doilea volum. Despre ce este vorba în acest volum, și, pe când următorul?

Bogdan Diaconu: România Iubită, al doilea volum pe care l-am scris, se referă la ceea ce avem de iubit la această țară, la valorile, tradițiile și istoria ei, dar și la amenințările cu care se confruntă dinspre Est (Rusia), Vest (Ungaria) și din interior (corupția și disprețul față de țară din partea clasei politice și din partea anumitor intelectuali). Următoarea carte va fi un volum colectiv semnat împreună cu liderii PRU care se va intitula ”Ne-am săturat de Ungaria”, după numele manifestului care a devenit viral pe internet în asemenea măsură, încât a atras și atenția Foreign Policy Research Institute.

(Interviu realizat de Andreea Pocol, corespondent http://www.paginadepolitica.ro)

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Drujbarii din UDMR să fie aduși în fața justiției” (18 octombrie 2014)

media_141363996822771000O țară întreagă știe că liderii UDMR sunt cei mai mari latifundiari de păduri și tăietori de lemne din România. În mod ciudat, tocmai ei lipsesc din dosarul retrocedărilor. Un dosar despre defrișări și păduri furate cu acte false din care să lipsească Verestoy Attila, zis Cherestoi, zis Drujba lui Dumnezeu, este un non-sens. UDMR s-a situat mereu deasupra legii. Orice dosar de corupție împotriva unui lider UDMR devine automat o discriminare etnică. Plâng pădurile tăiate din Transilvania după dreptate, dar nimeni nu le aude. Sper ca justiția să meargă până la capăt și să nu se ia după Kelemen Hunor care va striga că din cauza proiectului de lege al autonomiei sunt luați la rost drujbarii UDMR!
Dacă lideri mari din PSD au ajuns în vizorul justiției înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Veriga lipsă sunt însă căpușele udemeriste, la ele văd că se ezită. De ce, este UDMR stat în stat și nu răspunde în fața legii? E vremea să terminăm cu protecția dușmanilor României și cu privilegiile doar pentru că politicienii maghiari sunt de altă etnie. La câte retrocedări false și despăduriri au avut loc în Transilvania în ultimii 25 de ani, cred că jumătate din DNA ar trebui să se ocupe numai de UDMR.
Așadar, îi așteptăm pe drujbarii UDMR să răspundă în fața legii pentru relele pe care le-au cauzat. Numai așa putem merge mai departe. Baronii locali sunt o plagă a României, dar grofii UDMR la fel.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”UDMR și autonomia defrișării” (18 octombrie 2014)

646x404Din caracatiţa retrocedărilor de păduri lipsesc liderii UDMR, cunoscuţi ca mari latifundiari şi la fel de mari defrişatori. Prevăd încă de pe acum că imediat ce UDMR va intra în vizorul DNA, vom avea un atac ”etnic” la adresa justiţiei române care va fi acuzată de atac la adresa comunităţii maghiare. Deocamdată, UDMR este singurul grup infracţional organizat ferit de justiţie. Au căzut sforarii din toate partidele, numai UDMR zburdă.
Insistenţa cu care Kelemen Hunor atacă statul naţional unitar român, ca şi proiectul de autonomie teritorială pot fi înţelese şi ca un scut pervers în faţa justiţiei. De îndată ce liderii sau potentaţii UDMR vor ajunge în faţa justiţiei, statul român va fi acuzat că îi ponegreşte şi vânează pe liderii acestei formaţiuni din motive etnice, iar nu pentru fapte de corupţie. Organismele europene vor fi bombardate cu plângeri despre ”genocidul” la care este supusă comunitatea maghiară pentru că drujbele din UDMR trebuie să răspundă în faţa legii. Numai că păcăleala nu mai ţine. Zece apropiaţi ai lui Viktor Orban sunt deja pe lista neagră a SUA şi li s-a interzis accesul pe teritoriul american, la fel ca potentaţilor lui Putin, aşa încât cărările extremismului maghiar spre Washington sunt închise. Şi atunci, unde se va mai plânge Hunor că UDMR nu are corupţi, ci vajnici luptători pentru binele maghiarilor? Sper ca autorităţile române să nu mai cedeze de această dată, aşa cum au făcut-o în trecut. Procesele împotriva corupţiei nu sunt procese politice, ci procese vitale pentru supravieţuirea statului român. Iar procesele împotriva retrocedărilor false din Transilvania nu lovesc în buna convieţuire dintre etnii, ci în dulcea furăciune la care s-au dedat grofii UDMR de mulţi ani. Aşadar, autonomia pentru care luptă liderii UDMR s-a realizat deja: au defrişat şi au furat tot ce au putut în Transilvania autonomi de legile statului român. Acum rămâne de văzut dacă braţul legii le va anula imunitatea supra-statală de care s-au bucurat în toţi aceşti ani. Şi se mai ridică o întrebare: cum va calcula însă justiţia prejudiciul adus de defrişări? Numai în valoarea masei lemnoase jefuite? Dar pentru inundaţiile şi pierderile de vieţi omeneşti, pentru distrugerile materiale de tot felul cauzate de defrişări cine plăteşte?
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

PARTIDUL ROMÂNIA UNITĂ – Conferință la Tg. Mureș (6 oct. 2014) – Bogdan Diaconu (președinte), Vlad Hogea (prim-vicepreședinte), Horațiu Șerb (secretar general adjunct), George Roncea (vicepreședinte), Ana Maria Savu. Gazde: Mariana Cristescu și Lazăr Lădariu.

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Au venit hunii!” (11 oct. 2014)

media_141302738486199100Spectacolul grotesc al hoardelor de ultrași maghiari care ar distruge totul în cale dacă forțele de ordine românești nu i-ar păzi ca pe niște potențiali infractori ar trebui să fie o atenționare clară pentru cei care se joacă de-a autonomia maghiară. Așa arată, în mod real, sentimentele hrănite de Budapesta la adresa românilor, ca dovadă că acești ultrași nu trăiesc printre români, nu au nimic a ne reproșa nici măcar în imaginația lor bolnavă, dar vin la București ca într-o țară inamică!

Priveliștea sălbatică a dorinței de violență este de tristă amintire pentru români. La fel au venit trupele horthyste peste ei în 1940, numai că atunci forțele românești de ordine fuseseră obligate să se retragă. Ceea ce a urmat știm, stau mărturie monumentele din Nordul Transilvaniei și amintirile celor care au supraviețuit. Tocmai de aceea, pretențiile liderilor politici maghiari despre modelul lor superior și despre binele pe care îl propun ei românilor dacă acceptă să intre sub stăpânirea ungurească mi se par o aberație. Ca și cum nu am avea o istorie împreună. Ca și cum nu am ști cine sunt ”eroii” pe care îi sărbătoresc formațiunile politice maghiare din Transilvania: cei 13 generali, Albert Wass, batalioanele secuiești ale morții și tot așa.

Tot niște batalioane ale violenței se doresc a fi și ultrașii veniți din Ungaria și tot așa au cucerit Transilvania și în Evul Mediu. O cultură nu constă în pretenții, ci în primul rând în bun simț. În România, indiferent de unde vii din altă țară, ești oaspete. Dacă un grup atât de mare de oameni înțeleg astfel ospeția, atunci nu e vorba de cultură, ci de sălbăticie. Politic, UDMR face același lucru atunci când tratează toleranța românească drept slăbiciune și ia poziție de cuceritor al Transilvaniei. Nu-mi vine în minte ca reacție altă formulă decât cea a strigătului strămoșilor noștri pașnici în fața hoardelor cuceritoare venite dinspre pustă: ”Au venit hunii!”

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Adio, România!” (6 oct. 2014)

646x404Deşi nu s-a referit public direct, în timpul vizitei sale în România, la autonomia propusă de UDMR, imediat după, prin vocea purtătorului său de cuvânt, Viktor Orban ne-a transmis tuturor că vede cu ochi buni proiectul respectiv. Nici nu avea cum să-l vadă altfel câtă vreme Kelemen Hunor este mai des la Budapesta decât la Bucureşti. Nu e greu de presupus că acest proiect a fost verificat în Ungaria înainte să îşi facă drum prin România.
Că tot e perioada premiilor Nobel, putem spune că UDMR a fost răsplătit public cu premiul Orban pentru autonomie. Iată şi părerea Guvernului Ungariei în această privinţă: ”recent lansatul proiect de autonomie al RMDSZ/UDMR este un pas în direcţia bună, sperăm că va determina o dezbatere bazată pe argumente şi că va face clar pentru majoritatea României că nu există nici un motiv de teamă”. Aşa este, românii nu au de ce să se teamă, autonomia este ca şi rezolvată prin înţelegeri subterane pentru că oricine ar face guvernul după prezidenţiale, voturile UDMR în Parlament sunt bune şi utile.Ce se mai întâmplă între timp. Copiii români sunt obligaţi să facă şcoala în limba maghiară acolo unde sunt mai mulţi elevi de etnie maghiară. Clădirile statului român din marile oraşe din Transilvania devin pe bandă rulantă şcoli maghiare, unele inaugurate chiar de premierul Ungariei. România are doi candidaţi maghiari la prezidenţiale, dintre care unul este şi la guvernare şi promite autonomia, celălalt plusează direct cu federalizarea întregii Românii. Iar noi cică suntem pregătiţi să facem faţă agresiunii ruseşti, când pe noi ne mănâncă din interior omuleţii verzi maghiari fără ca măcar să ne dăm seama pentru cine lucrează. Rusia nu mai trebuie să se ostenească să ne pună căpăstru, se ocupă Ungaria de acest lucru în numele fratelui mai mare de la Răsărit. Iar Traian Băsescu, altfel foarte vocal împotriva Rusiei, îl cheamă la Cotroceni pe Orban, sluga lui Putin, să negocieze voturi şi majorităţi. România dispare sub ochii noştri, clădire cu clădire, pădure cu pădure. Clasa politică românească e preocupată însă de voturi şi de aranjamente. Când se vor finaliza, ne vom trezi cu toţii într-o ţară străină…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Viktor Orban transformă Clujul în oraș maghiar” (1 oct. 2014)

646x404Fidel iredentismului pe care l-a transformat în politica de stat a Ungariei, Viktor Orban vine pe 2 şi 3 octombrie la Cluj să inaugureze clădiri ale statului român ”retrocedate” pentru a fi transformate în şcoli maghiare. Cum proiectul de autonomie lansat de UDMR are acordul Budapestei, vom auzi şi un mesaj de sprijin în acest sens. Orban transformă Clujul în oraş maghiar şi îşi îndeplineşte misiunea: destructurarea României pe toate căile.
Viktor Orban ştie când să viziteze România, profitând de faptul că autorităţile române, impresionate de prezenţa UDMR la guvernare, nu schiţează niciun gest de opoziţie faţă de intenţiile expansioniste al Budapestei. Orban alege moment cheie în care ceea ce spune să fie preluat şi să aibă efect. Doar în România s-a declarat adeptul ”iliberalismului”, nu la Budapesta. Transilvania este terenul său de joacă, iar minţile naive ale acelor maghiari (nu toţi, din fericire) care îl bagă în seamă sunt orchestra pe care o dirijează pentru a repeta aceeaşi melodie scrâşnită cu drepturile Ungariei asupra Transilvaniei. UDMR are un loc de frunte în această piesă periculoasă, supervizată cu bucurie de Moscova care, dacă nu îşi poate pune în practică ameninţarea de a invada Bucureştiul în 2 zile, poate măcar să-l trimită pe Orban să agite spiritele pentru a ne transforma într-o ţară cu probleme etnice. De fapt, singura problemă a României este că le permite extremiştilor maghiari, indiferent de nivel, să umble liberi prin România şi să facă ce le trece prin cap. Dacă aveam un stat şi o clasă politică responsabilă, Orban era invitat să rămână acasă la el şi să inaugureze câte şcoli maghiare vrea la Budapesta. Dacă aveam un stat în deplinătatea facultăţilor sale, UDMR nu era nici la guvernare, nici în Parlament şi nu exista niciun proiect de lege al autonomiei. Dacă aveam legi, clădirile statului român nu erau retrocedate anapoda şi transformate imediat în şcoli maghiare. Dar despre ce stat român vorbim dacă la Gheorgheni copiii români nu mai au clasă de limba română şi sunt obligaţi să înveţe la clasele de limba maghiară? Îşi dă seama cineva ce înseamnă acest lucru, ca într-o ţară numită România, cu româna limbă oficială, elevii să nu mai poată studia la şcoală în limba oficială a statului, ci să fie obligaţi să înveţe de mici în limba unei minorităţi ca să nu rămână fără şcoală? Orban inaugurează şcoli maghiare în Transilvania pentru că şcolile româneşti se închid sau sunt exilate la periferie, acolo unde merită să stea cetăţenii de mâna a doua, adică românii! Cine vrea să facă şcoală în centru, să devină maghiar! Sau, în comunele din Transilvania, cine vrea să mai facă şcoală de orice fel, trebuie să devină maghiar! Această situaţie nu este gravă, este monstruoasă. Chiar şi numai pentru acest motiv s-ar putea porni o Revoluţie, pentru că românii au ajuns străini în ţara lor la propriu, străini în propria lor limbă şi în cadrul statului care încă se mai numeşte România. Între timp, la Bucureşti, Guvernul exultă de mândria că e român şi totul merge ca pe roate…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ” Suntem adepții unui naționalism modern, inteligent și realist” (interviu realizat de Mariana Cristescu și publicat în ”Cuvântul Liber”, oct. 2014)

PRO_0300Cum s-a născut ideea Partidului România Unită?
Am publicat în 2012 o carte intitulată ”România Unită”, în care observam că românii au fost dezbinați intenționat de clasa politică, pentru a se împiedica o reformă reală a societății și pentru ca energiile creative și constructive ale națiunii să fie risipite în conflicte interne. Am arătat încă de atunci că nu vom reuși să ne luăm țara înapoi dacă ne lăsăm asmuțiți unii împotriva altora, o categorie socială împotriva unei alte categorii sociale, în loc să căutăm rădăcina răului și să o smulgem. Atunci am dat glas pentru prima oară nevoii de a construe ceva nou, care să-i unească pe români în jurul unui ideal național autentic și modern, în loc să urmeze partidele vechi care practică o luptă de clan între tabere care fac la fel de mult rău țării indiferent care ajunge la putere.
Ce aduce nou Partidul România Unită, față de alte partide?
În Partidul România Unită se implică oameni care cred în ceva, în valorile acestei națiuni, în capacitatea sa de a-și construi un viitor și care prețuiesc ceea ce este românesc. Cred că aceasta este marea deosebire, pentru că în restul partidelor poți găsi doar oameni care își urmăresc diferite interese, dar care nu cred în nimic, motiv pentru care se sucesc de la un an la altul și de la un ciclu electoral la altul după cum le dictează interesele. De exemplu, și PSD critica extremismul maghiar înainte de alegerile din 2012, dar după s-a împăcat foarte bine cu UDMR la guvernare și o face și în continuare fără scrupule. Ceea ce înseamnă că acest partid nu crede în nimic, ci doar își alege anumite teme din oportunism. Eu am fost împotriva UDMR și a tuturor formațiunilor maghiare extremiste și înainte de a fi deputat, și după, indiferent de conjunctura politică și de interese. De fapt, eu fac acest lucru și am în mod constant poziții împotriva înstrăinării Transilvaniei din 2010. De atunci, lucrurile au degenerat periculos în direcția autonomiei maghiare, din păcate.
De ce l-ați ales pe Vlad Țepeș ca blazon al partidului?
Marele domnitor întruchipează idealurile de justiție socială și de neatârnare ale poporului român, iar imaginea sa a fost pe nedrept pătată de interpretări fictive sau răutăcioase, profund nedrepte. Asocierea PRU cu imaginea lui Vlad Țepeș reprezintă și un demers în a restabili un adevăr istoric despre acest domnitor care a trecut prin încercări crâncene, dar care ne-a demonstrat că intransigența față de hoție și față de cuceritori dă roade. Ce este șocant la istoriografia europeană e faptul că numele cuceritorilor rapace care au produs imensă suferință popoarelor lumii sunt pomenite cu o aureolă de glorie, în timp ce un domnitor care își apăra sărăcia și nevoile și neamul, precum Vlad Țepeș, este diabolizat. În felul acesta, am ajuns să glorificăm nedreptatea și forța folosită împotriva nevinovaților, dar să condamnăm autoapărarea și salvarea identității unui neam. Acest lucru se poate și în interpretarea greșită a Revoluției din 1948-49. Kossuth ar fi, cică, marele erou, numai că el a vrut subjugarea românilor și chiar exterminarea lor pe propriile lor pământuri, precum și a altor națiuni din cuprinsul Imperiului de atunci, Avram Iancu este, însă, vinovat pentru că a vrut să-și apere neamul. Pe 6 octombrie, la Arad, UDMR a comemorat faptele de așa-zisă vitejie ale celor 13 generali maghiari (deși nu erau toți maghiari, unii erau mercenari) care au luptat pentru ca Ungaria să supună națiunile din preajmă și să le transforme în pașalâcuri ale Budapestei. Istoria este falsificată sub ochii noștri chiar la noi în țară, iar noi ne propunem să corectăm acest lucru. Vlad Țepeș nu este, așadar, doar un simbol al dreptății, ci și o indicare a faptului că ne vrem istoria înapoi, o istorie adevărată în care cei care își apără ființa națională au dreptate să facă acest lucru, iar cei care au încercat să ne anuleze ca neam să primească eticheta cuvenită, de criminali. Avem în Transilvania foarte multe monumente închinat criminalilor care au luptat împotriva românilor și a României, de la Albert Wass la Batalioanele Secuiești ale morții. Cum putem să tolerăm acest lucru? Dacă ne uităm istoria, o să uităm și cine suntem și ce avem de apărat și de păstrat.
Ați înființat la începutul acestei săptămâni Filiala Mureș a PRU. Care sunt impresiile despre această zonă?
Am făcut un turneu de 2 zile în Mureș, Brașov și Prahova, alături de colegii mei Vlad Hogea (prim-vicepreședintele PRU), Horațiu Șerb (secretar general adjunct), George Roncea (vicepreședinte) și Ana Maria Savu. Mă bucur că am găsit și în Mureș (unul dintre centrele vitale ale naționalismului românesc) patrioți adevărați, dedicați idealurilor naționale și foarte conștienți de provocările cu care ne confruntăm din partea extremismului maghiar. Lansez, cu această ocazie, o invitație deschisă către organizațiile cu care ne-am întâlnit la Târgu Mureș să vină alături de Partidul România Unită, pentru a apăra ființa națională și a stopa maghiarizarea Transilvaniei. Mă refer la Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna și Mureş, condus de avocatul Ioan Sabău-Pop, la Uniunea Vatra Românească, aflată sub îndrumarea ing. Florin Oproiescu, la Asociaţia „Avram Iancu” și la președintele acesteia Ioan Berţa, și, nu în ultimul rând, la Despărțământul Astra.
Cum vrea Partidul România Unită să schimbe fața României?
Ne bazăm acțiunea politică pe identificarea celor patru crize adevărate care au lovit România: criza morală, de identitate, criza demografică și, ca o consecință a primelor trei, criza economic, precum și pe consolidarea pilonilor care susțin o națiune: educație, sănătate și siguranța cetățenilor. Doctrina noastră este național-democrată, pe urmele marelui Nicolae Iorga, și în acest sens ne deosebim de tot ceea ce există astăzi pe eșichierul politic românesc. Avem de apărat Transilvania de extremismul maghiar, dar și de realizat reîntregirea României prin reunificarea celor două state românești despărțite artificial de o graniță conjuncturală inventată pentru a slăbi neamul românesc. Propunem un suflu nou în politică, oameni noi, respectul tradiției, credința și valorile strămoșești ca bază de acțiune și de construcție politică.
Cum se raportează PRU la apropiatele alegeri prezidențiale?
Oricine ar câștiga aceste alegeri, România le va pierde cu siguranță pentru că actualii candidați cu șanse sunt reprezentanții unor tabere cu interese precise și deloc favorabile țării. Interesele personale și de grup nu au cum să genereze un președinte pentru România, oricine ar câștiga va fi președinte pentru cei care l-au susținut direct, l-au ajutat și l-au sponsorizat. Atât. Îi îndemn de aceea pe română să meargă la vot ca să diminuăm riscul ca votul lor să fie furat, dar să-l anuleze scriind Vlad Țepeș pe buletinul de vot, pentru a arăta clasei politice că a venit vremea pentru o altfel de raportare la această țară.
Cum definiți naționalismul PRU?
Suntem adepții unui naționalism modern, inteligent și realist, nu dorim nici izolarea României, nici adversități cu alții, dar nici nu putem permite să fim călcați în picioare și transformați într-o colonie economică, socială sau de altă natură. Ne afirmăm dreptul la identitatea românească inclusiv în cazurile pe care anumite cercuri de influență străină insistă să le acceptăm, cum ar fi căsătoria homosexualilor, lucru pe care PRU îl respinge ferm ca un atac la valorile și bunul simț al neamului nostru. Protecționismul economic este un principiu la care ținem mult, îl practică de altfel și țările care ne vor critica primele în momentul în care noi îl vom pune în aplicare, pentru că România este tratată ca o țară de mâna a doua și i se impun lucruri pe care alții le evită fățiș, cum de exemplu renunțarea la capitalul autohton și dependența economică totală de importuri. Nu putem fi o țară puternică dacă noi nu mai producem nimic ci importăm scump mărfuri de proastă calitate, așa cum se întâmplă în prezent! Naționalismul nostru este ceva firesc: avem o țară și vrem să o mai aibă și copiii, și nepoții noștri. Pe cine deranjează acest lucru înseamnă că ne-a pus gând rău, și nouă, românilor, și acestei țări construite cu sânge.
Ce mesaj le transmiteți mureșenilor?
Am un mesaj special atât pentru mureșeni, cât și pentru românii din Harghita și Covasna și, în general, pentru cei care locuiesc în Transilvania și se confruntă cu un proces asiduu și pervers de maghiarizare. Nu vom permite Ungariei să pună mâna pe pământul românesc și nici nu vom lăsa UDMR sau alte formațiuni maghiare să dicteze politica de la București împotriva intereselor naționale. PRU își asumă ca obiectiv oprirea iredentismului maghiar și apărarea Transilvaniei de avansurile nepermise ale Budapestei care sprijină formațiunile maghiare din România pentru a nega dreptul românilor de a trăi în propria lor țară. Toată această creștere a agitației autonomiste are loc, nu întâmplător, într-o perioadă tulbure în care Rusia încearcă să-și extindă zona de influență, iar Budapesta lui Viktor Orban este parte din acest proces. De aceea, acțiunile UDMR și ale celorlalți agenți de influență ai Ungariei sunt o amenințare la adresa securității naționale, pentru că reprezintă încercări ale Moscovei de a destabiliza România din interior prin coloana a V-a a extremismului maghiar. Atragem atenția mereu asupra acestui lucru și vom acționa și politic cu fermitate, pentru a opri acest flagel.
Care este cel mai important lucru pe care ar trebui să îl facă românii în acest moment în care vremurile sunt atât de potrivnice binelui lor?
Cel mai important lucru este să ne iubim și să ne respectăm țara, precum și să ne cunoaștem și să ne apărăm valorile naționale, pentru că numai astfel vom rezista asaltului celor care ne vor împărțiți, sfărâmițați și neputincioși și care vor să ne cumpere pe nimic sau, dacă se poate, să ne ia pe gratis cu totul. Întâi este cultura și apoi civilizația. Dacă nu ne apărăm cultura și identitatea, nu vom rezista nici ca civilizație, pentru că presiunile sunt imense în sensul dezbinării și supunerii. Dacă nu ne iubim limba strămoșească, cultura și credința, nu vom mai fi o națiune, ci o populație ușor de supus și de manipulat conform unor interese străine de binele poporului român. Așadar, ancorarea în tradiție și în identitatea românească nu e opțională, nici un moft pentru timpul liber, ci o necesitate a supraviețuirii noastre ca neam pe aceste meleaguri.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Idealul lui Macovei: o națiune fără religie, fără trecut, fără identitate” (25 septembrie 2014)

MONICA MACOVEI - CONFERINTAFiecare candidat pentru Cotroceni trebuie să se remarce prin ceva. Monica Macovei, de pildă, a vrut să se remarce prin scoaterea religiei din școli și înlocuirea ei cu istoria religiilor. Copiii ar putea astfel să-și aleagă singuri religia, este de părere candidatul. Cum ar fi dacă elevii și-ar alege islamul ca religie, ar fi Macovei fericită? Sau intenția ei este ca românii să nu mai aibă nicio religie și să devină o populație fără identitate?
Nu știu dacă această idee de deznaționalizare și dezmoștenire a poporului român de propria sa istorie și cultură, legate intim de Biserica Ortodoxă, i-a venit Monicăi Macovei din trecutul său de procuror comunist pentru care credincioșii erau dușmanii poporului și obscurantiști, dar exact această atitudine transpare din atitudinea ei față de cursurile de religie. În egală măsură, parcă auzim în subtextul propunerii lui Macovei că religia este opiumul popoarelor, în timp ce istoria religiilor ar fi eliberatoare. Adică propria istorie și tradiție le este dăunătoare copiilor noștri, numai istoria celorlalți este lămuritoare. O anunț pe Monica Macovei că nivelul cultural cerut de istoria religiilor nu se atinge așa ușor, dar probabil că Macovei nu știe ce înseamnă istoria religiilor de vreme ce o propune pentru elevi începând cu școala primară. A învăța despre alții este ulterior parcurgerii propriei culturi, la fel cum nu poți învăța o limbă străină înainte de a ști limba română. În caz contrar, nu vei ști nici limba maternă, nici limba străină, lucru care se întâmplă în zilele noastre tocmai pentru că îi trimitem pe copii să învețe limbi străine înainte să deprindă româna. În lumina acestei comparații, propunerea lui Macovei este echivalentă cu a nu mai avea clase de limba română, ci de istoria lingvisticii, urmând ca elevii să fie liberi să își aleagă ei limba pe care să o învețe ulterior, după ce vor parcurge istoria tuturor limbilor vorbite (dar și a celor așa zis ”moarte”) ale lumii, pentru că altfel le îngrădim libertatea dacă îi aruncăm direct într-o anume limbă maternă.
Dar perversitatea procurorului comunist nu se oprește la ignorarea voită sau inconștientă a regulilor de bază ale educației, ci își arată adevărata față atunci când analizăm consecințele unei asemenea propuneri. Poporul român nu va mai fi nici creștin, nici majoritar ortodox, ci va deveni o populație amețită de tot felul de idei la o vârstă la care nu are capacitatea de a decide în cunoștință de cauză, așa încât nu va mai avea nicio religie, nicio tradiție, prin urmare nu va mai fi un popor.
Idealul de națiune pe care îl prezintă Macovei este cel al unei adunături de indivizi pe care nu-i mai unește nimic, care nu au nimic în comun și care sunt aruncați la maturitate în lume fără nicio substanță lăuntrică, fără nicio valoare provenind din comunitate. Cum ar arăta națiunea română educată în spiritul lui Macovei? Ar arăta ca Macovei, o oportunistă gata să slujească pe oricine dă mai mult și dispusă să își ponegrească propria țară în orice mod doar ca să fie băgată în seamă în străinătate. Evident că Macovei nu a avut ore de religie în școală, altfel ar fi auzit de păcatul trădării propriului popor. O țară de Macovei, asta și-ar dori candidata în discuție, de oameni care au trecut de la slugărnicia comunistă la cea ”capitalistă” fără nicio emoție pentru că, fundamental, nu s-a schimbat nimic, doar direcția lingușelii. Macovei este exemplul clar al personalității fără religie, fără țară, fără trecut (altul decât cel personal ascuns cu grijă pentru că strică la CV). Nu, nu vrem ca românii să ia exemplul lui Monica Macovei și de aceea avem nevoie nu doar de religie în școală, avem nevoie și de Biserică, avem nevoie de tradiții și de tot ceea ce ne poate păstra identitatea românească într-o lume care ne încurajează să ne înstrăinăm de noi înșine ca să fim vânduți și risipiți mai ușor.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Ferește-ne, Doamne, de Ungaria prietenă!” (26 septembrie 2014)

hunor-daulParafrazând titlul unei cărți impresionante a profesorului Larry Watts, trebuie să ne gândim serios cum ne vom apăra de Ungaria, țara care a întrerupt recent livrarea de gaze către Ucraina ”din motive tehnice”. Motivele tehnice vin, sper că nu se îndoiește nimeni, de la Moscova, care folosește Ungaria pentru a distruge statul ucrainean. Iar dacă pe frontul de est, Ucraina se apără singură, pe frontul dinspre Vest, cu Ungaria cea europeană, e lipsită de apărare. Noi suntem în aceeași situație. Stăm cu ochii pe evoluțiile inamicului tradițional de la Răsărit, dar nu avem grijă de Ungaria prietenă care, atunci când Rusia o va cere, ne va bloca dinspre Vest la fel cum face zilele acestea cu Ucraina.

Ungaria este, altfel, foarte prietenoasă, vrea dezvoltarea de relații economice cu România în timp ce subvenționează destrămarea statului român prin manevrele UDMR. Dar orice proiect strategic am construi cu Ungaria, el poate fi blocat într-o clipă dacă Moscova o cere. Orice conductă care ne leagă de Ungaria poate deveni un cal troian. Nu poți construi nimic cu o Budapestă pregătită să întoarcă armele împotriva ta când te aștepți mai puțin.

Șocul vine de la popularii europeni, care l-au susținut pe Viktor Orban în campanie și care acum îi trimit bezele lui Kelemen Hunor. La întâlnirea liderului UDMR cu șeful PPE, Joseph Daul, Hunor a dat glas din nou marilor idealuri ale comunității maghiare, printre care, la loc de cinste, se află proiectul de autonomie secesionistă. Iar PPE zâmbește, la fel cum a făcut și în fața delirului horthyst al lui Viktor Orban. Se consolidează astfel teoria că anumite forțe din Europa ne vor federalizați, împărțiți, desființați, iar PPE este reprezentantul acestor forțe care nu ezită să se folosească de extremiștii maghiari din Ungaria și din România pentru a ne pune țara pe butuci.

Dacă cineva din Europa vrea distrugerea României, o să aibă o mare surpriză. Același lucru l-au vrut URSS și multe alte imperii, dar nu au reușit. Noi suntem încă naivi și credem că mai avem prieteni, în timp ce ne uităm supărați la dușmani. Ferește-ne Doamne de prieteni, în acest caz…

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

PARTIDUL ROMÂNIA UNITĂ: ”Monica Macovei vrea educație comunistă în școlile românești” (26 septembrie 2014)

copii-religiePartidul România Unită observă cu îngrijorare reintroducerea în spațiul public, sub pretextul campaniei electorale prezidențiale, a directivelor fostului KGB implementate în România prin Partidul Comunist și comisarii fostei URSS.

Astfel, doamna Monica Macovei, fostă membră a Partidului Comunist Român timp de nouă ani, încă din timpul facultății care a transformat-o în procuror al Republicii Socialiste România, se face portavoce a foștilor comuniști și bolșevici, prin susținerea eliminării religiei din școli și atacarea unuia dintre pilonii principali ai statului român, Biserica Ortodoxă Română, ai cărei preoți și călugări au fost întemnițați cu miile sub regimul comunist impus de sovietici.

Predarea religiei în școli a fost eliminată din România în primul an al dictaturii regimului comunist, imediat după instaurarea Republicii Populare ‘Române’, în 1948. Reluarea unei teme de inspirație comunistă într-o campanie pentru președinția României din anul 2014 neagă însăși condamnarea regimului comunist și declararea acestuia drept ‘ilegitim și ilegal’ de către actualul președinte al României, Traian Băsescu.

Religia, contestată de doamna Monica Macovei, constituie o parte integrantă și definitorie a culturii europene și, cu atât mai mult, a culturii române. În marea majoritate a țărilor europene, religia se predă în cadrul sistemului de învățământ public, având un rol recunoscut și apreciat în societate, cu implicații profunde în dezvoltarea socio-culturală.

În chiar țara în care se află sediul principal al Parlamentului European și unde doamna Monica Macovei se manifestă constant împotriva României din postura de europarlamentar PDL, respectiv Belgia, religia se predă în școli de două ori mai mult decât în România. Pentru informarea corectă a opiniei publice, iată timpul alocat educației religioase, în planurile de învățământ din majoritatea țărilor europene: Anglia și Țara Galilor — 1 oră, Austria — 2 ore, Belgia — 2 ore, Danemarca — 1 oră, Germania — 56-62 ore (an), Grecia — 2 ore, Islanda — 1 oră, Irlanda — 92 ore (an), Italia — 1,5 ore, Luxemburg — 3 ore, Malta — 2 ore, Norvegia — 78 ore (an), Portugalia — 1 oră, Spania — 1,5 ore, Suedia — 1 oră.

Doamna Monica Macovei se pune sub steag străin în reclamele sale electorale, afirmând că vrea să îndrepte România spre America. Dar America reală și profundă este, în procent de 78 la sută, creștină, ceea ce doamna Macovei pare să nu știe.

Prin manifestarea sa anticreștină, doamna Monica Macovei se exprimă totodată și împotriva Constituției României, un act incompatibil cu statutul de fost înalt demnitar, respectiv de fost Ministru al Justiției. Astfel, potrivit Constituției României, art. 32, alin. (7), ‘în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege’, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor Uniunii Europene. Legislația din România respectă normele europene și promovează un sistem de învățământ comparabil cu cel existent în majoritatea statelor Uniunii Europene.

Ca și în cazul Icoanelor din școli — păstrate la locul lor în ciuda atacului anticreștin al unor ONG-uri extremiste care au pierdut în instanță în fața drepturilor copiilor—, Religia în școli, cu posibilitatea alegerii opționale de către părinți, se desfășoară potrivit principiilor democrației prin voința expresă a comunităților locale. Astfel, în concordanță cu prevederile art. 26, alin. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului ‘părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor’.

Orice altă încercare de a impune prin ‘ordin de sus’ vreo modificare a acestui statut încalcă înseși drepturile fundamentale ale omului, ale copilului, pe care doamna Monica Macovei susține cu înfocare că le apără. Este posibil ca doamna Macovei să apere doar drepturile omului care se declară descendent din maimuță, cum pare să fie cazul dânsei, situație care nu este conformă cu realitatea pe care o împărtășim, noi, românii, dar și întreaga creștinătate.

Este bine de amintit în acest context că Școala în România s-a născut în pridvorul Bisericii Ortodoxe Române, primele școli și tipărituri din țara noastră fiind lucrarea Bisericii strămoșești. Până la momentul adoptării Legii Instrucțiunii publice din 1864, învățământul românesc s-a desfășurat aproape exclusiv în cadrul Bisericii, iar în perioada Regulamentului organic ierarhii Bisericii aveau și atribuții de efori ai școlilor. Prin Legea Instrucțiunii publice din 1864, religia deținea, de asemenea, un loc important, consolidat de Legea Regatului României nr. 54 din 1928, pentru regimul general al cultelor, anulat complet prin Decretul 177 din 1948, perioadă în care doamna Monica Macovei dorește să readucă România.

Doamna Monica Macovei, deși s-a transformat în purtătoare de cuvânt a asociațiilor ateiste care se află în campanie pentru eliminarea religiei din școli, se prezintă în CV-ul său cosmetizat de candidată la președinția României ca reprezentantă a Bisericii Greco-Catolice, confesiune la care s-ar fi reconvertit după prima sa credință, în comunism. Să înțelegem că și această Biserică susține eliminarea religiei din școli și dezideratele ONG-urilor anticreștine, care afirmă, pe urmele lui Karl Marx, că ‘religia este opiumul popoarelor’ ?

Partidul România Unită solicită Bisericii Ortodoxe Române să-și prezinte poziția publică față de propagandă de tip comunist a doamnei Monica Macovei împotriva religiei în România.

Deputat BOGDAN DIACONU

Presedintele Partidului România Unită

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”Românii timoceni în al doilea război mondial”

grup-de-romani-din-valea-timocului-printre-care-mos-calin-gherghina-si-cristea-sanduUnul dintre punctele aflate în fruntea listei “problemelor de rezolvat” ale diplomaţiei româneşti în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost situaţia românilor din Peninsula Balcanică, fie ei pe teritoriul Bulgariei, Macedoniei sau Iugoslaviei.
Problema românilor timoceni a fost reliefată în numeroase lucrări de specialitate, studii, articole, sinteze, cele mai multe dintre ele realizate având ca punct de plecare documente de arhivă. Documentele aflate în fondurile de arhivă deţinute de Ministerul Afacerilor Externe, respectiv la fondurile România, Germania sau Dosare Speciale, dar mai ales cele aflate în fondul Conferinţa de Pace de la Paris, dau posibilitarea recreării unei imagini de ansamblu asupra problemelor etnice, economice, sociale sau militare ale românilor trăitori peste graniţele României, cu privire specială asupra celor aflaţi în statele vecine, din Peninsula Balcanică.
În studiul intitulat „Românii de peste hotare” se realizează o estimare numerică a românilor trăitori în Peninsula Balcanică, cu specială privire asupra celor din spaţiul iugoslav. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.22; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei.
Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat “Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”. În material este cuprinsă o lucrare întocmită de prim-secretarul de legaţie Mihai A. Blenche, în 1935, cu privire la soarta tuturor grupărilor româneşti din străinătate. În ceea ce priveşte Iugoslavia, datele culese de Blenche au fost sintetizate astfel: “Nici înainte şi nici după războiul mondial nu s-a publicat vreo statistică reală în Iugoslavia asupra minorităţilor române. După datele oficiale ale recensământului iugoslav din anul 1921, numărul românilor din Macedonia sârbească şi din Valea Timocului ar fi de 151.829 suflete, din care numai 10.500 în Macedonia şi 74.090 suflete în Banatul Sârbesc, adică în total 229.398 suflete. În realitate, numărul lor total e mult mai mare”.

Diferende interaliate în problema românilor din Peninsula Balcanică

Problemele noului statut al Balcanilor, situaţia românilor din aceste zone şi a atitudinii oficialilor români sunt cuprinse în „Memoriul redactat de domnul ministru Mihai Antonescu şi remis domnului Killinger, în ziua de 23 aprilie 1941”, în care, după analiza istoricului relaţiilor româno-iugoslave, a consecinţelor internaţionale ale schimbărilor teritoriale, se revine radical asupra vechii atitudini oficiale adoptată de România după încadrarea în sistemul tratatelor de pace de la Versailles: “România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-est, faţă de toate ţările din acest sector şi care au câştigat teritorii în 1940-1941”, solicitând formarea unei Macedonii libere, a unui teritoriu în care să fie recunoscută populaţia românească din Valea Timocului şi Vardar sau un condominium germano-româno-italian pentru regiunea Timocului.
Toate aceste informaţii trebuie coroborate cu cele rezultate din şedinţele Biroului Păcii, care se găsesc în Fondul Dosare Speciale, ca şi în Arhivele Militare. Spre exemplificare, problema relaţiilor românilor timoceni cu România, a unui eventual ajutor dat de autorităţile de la Bucureşti, a intrat, mai cu seamă din primăvara anului 1941, în atenţia forurilor militare de decizie. La 6 aprilie 1941, Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificărilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu două zile înainte, aderase la Pactul Tripartit, a fost înlăturat de la conducere. Noul guvern, condus de Dušan Simovič, a refuzat să ratifice aderarea la Pact şi a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.
Hitler a hotărât să zdrobească Iugoslavia din punct de vedere militar şi statal, ordonând comandamentului armatei de uscat şi celui al aviaţiei militare să facă pregătirile militare corespunzătoare (cf. Andreas Hillgruber). Forţele aliate destinate acestei operaţiuni erau 56 de divizii, italiene, ungare şi bulgare, cărora, teoretic, li se puteau opune 31 divizii iugoslave şi 21 divizii greceşti. În seara de 5 aprilie 1941, Legaţia Germană din Bucureşti a primit indicaţia să-l informeze oficial pe Conducătorul Statului Român, Generalul Ion Antonescu, despre ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma să înceapă în ziua următoare. Antonescu a declarat că România nu ridică nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, cu care a întreţinut totdeauna relaţii de prietenie, deşi Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotenţiar la Bucureşti, Ghigi, să ridice pretenţii cu ocazia apropiatei împărţiri a Iugoslaviei.
Ca atare, în respectiva campanie, România va sta deoparte, dar, dacă trupele ungare ar intra în partea iugoslavă a Banatului, el va da ordin armatei române să-i înfrunte pe unguri. La 8 aprilie 1941, România şi-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului că avioane iugoslave bombardaseră Orşova, ca răspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi româneşti. Poziţia autorităţilor române, afirmată în acest fel, s-a modificat la aflarea veştii despre hotărârile luate de Ribbentrop şi Ciano la Conferinţa de la Viena din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împărţirea Iugoslaviei.
La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german şi celui italian, în care se preciza că, deşi România nu a urmărit până în prezent o expansiune teritorială pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii făcute Ungariei şi Bulgariei au creat o situaţie nouă. Mai exact, el solicita, în afară de o revizuire generală a frontierelor Europei de Sud-Est, alipirea la România a Banatului iugoslav şi crearea unei Macedonii libere, cu administraţie autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului şi Vardarului. Hitler avea, însă, alte planuri cu regiunile respective. În timp ce Banatul de Vest fusese deja promis Ungariei, regiunea Porţilor de Fier (unde la propunerea lui Neubacher urma să se construiască o hidrocentrală în vederea aprovizionării satelor dunărene cu electricitate) trebuia să devină un fel de condominium al tuturor statelor interesate. La 16 mai 1941, Mihai Antonescu i-a propus însărcinatului cu afaceri italian, Formentini, să deschidă un coridor românesc prin Valea Timocului, până la noua frontieră a Albaniei Mari, pentru a pune o “barieră latină” în calea expansiunii popoarelor slave. Planul nu a putut fi, bineînţeles, realizat.
Românii din Iugoslavia o duceau tot mai greu…
România a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul iugoslav în exil abia la începutul lunii mai. În acest context, în aprilie 1941, Biroul 1 Frontul de Sud din compunerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major român întocmea un “Studiu sintetic asupra Banatului şi Timocului iugoslav”. După examinarea forţelor armatei iugoslave, a plasării diferitelor mari unităţi şi eventualelor direcţii de atac, se făcea, în a doua parte a studiului, o prezentare complexă a regiunii Timocului iugoslav, din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, subliniindu-se existenţa masivă a elementului românesc în această zonă.
Situaţia materială a populaţiei s-a deteriorat progresiv, mai cu seamă a celei de naţionalitate română, care, pe lângă nenumăratele neajunsuri materiale, avea de suportat şi prigoana înteţită din partea autorităţilor. Notele informative ale unităţilor militare române aflate în zona graniţei cu Iugoslavia subliniau aceste realităţi, raportând forurilor superioare că “sârbii prigonesc pe români, nu le dau voie să înveţe carte românească, le fac mari neajunsuri”, în condiţiile în care “viaţa este foarte scumpă, fapt ce determină pe cei din jurul frontierei să treacă clandestin în România după alimente: zahăr, grăsimi, porumb, ouă, cartofi, etc.”.
Instalarea, în octombrie 1940, la Prahovo a unui lagăr de concentrare a germanilor care se repatriau din Basarabia, a determinat scumpirea accentuată a vieţii mai ales în regiunea Negotin “de unde sunt aprovizionaţi şi hrăniţi germanii din lagăr”. Prezenţa militarilor germani a determinat revolta populaţiei, care, şi înainte de instalarea lagărului, avea nivelul de trai cel mai redus din Iugoslavia. “Ţăranii din regiunile învecinate lagărului s-au răsculat, însă intervenţia jandarmilor a înăbuşit revolta populaţiei. În timpul acţiunii de reprimare au fost omorâţi opt ţărani”.
Singurul ajutor pe care îl puteau spera românii timoceni era cel care ar fi putut veni din partea autorităţilor române. În Consiliul de Miniştri din 1 august 1941 s-a discutat şi problema ajutorării acestor fraţi aflaţi în mare nevoie. O delegaţie a românilor timoceni şi a românilor din Banatul de Vest a fost primită, la 31 iulie 1941, de Mihai Antonescu; i s-a atras atenţia că în aceste zone lipseau zahărul, petrolul, cărbunii şi sarea. Cel care a stat de vorbă şi cu I. Marinescu, ministrul Economiei Naţionale a fost preotul Suveică – blamat de Onisifor Ghibu în anii Unirii. Se dorea realizarea unui recensământ, sub acoperirea realizării unei liste a consumatorilor, pentru a nu provoca “o acţiune de propagandă bulgară sau sârbă împotriva noastră”.
Mihai Antonescu sublinia, în cadrul Consiliului, că “în înţelegere cu Serviciul Secret şi cu Direcţia Propagandei s-au organizat echipe care vor merge în special în Timoc, cu aerul unor societăţi de cultură, care distribuie cărţi, icoane şi alte mici semne de credinţă sau de legătură românească – am făcut chiar unele chirilice – şi cu această ocazie vor solicita pur şi simplu celor care le primesc ca să semneze, dacă mai vor să primească şi altele din ţara care le trimite. În modul acesta putem avea o evidenţă. Pe de altă parte, am ajuns, sprijinind pe părintele Suveică şi pe delegaţii timoceni şi bănăţeni care lucrează acolo, la colectarea unui număr foarte important de semnături, pe care, încă de acum trei săptămâni, le-am trimis la Berlin.
Am primit şi alte noi declaraţii de voinţă, chiar o constituire de comitet, un fel de Consiliu Naţional al Timocenilor, care se aşează ca organ de legătură cu Guvernul Român. Nu voi publica constituirea acestui organ al timocenilor decât după ce voi avea terminate toate operaţiile de informaţie şi control la faţa locului a acestor «agenţi culturali», care lucrează mai acoperit. În această privinţă, am avut discuţii şi cu Legaţia germană şi cu Berlinul, în aşa fel ca ceea ce întreprind este ceva ce fac în mod măsurat, ca să avem rezultate mai sigure”.
Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia.
În anii 1942-1943, în cadrul Biroului Special pentru Problemele Păcii, constituit la iniţiativa lui Mihai Antonescu, coordonat de diplomatul Vasile Stoica, a fost întocmit un material intitulat „Românii de peste hotare”, cu participarea unor profesori universitari şi membri ai Academiei. Pentru românii din Banat, recensământul oficial iugoslav oferea cifra de 60.087 români, iar ancheta realizată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti printre românii bănăţeni ajungea la cifra de 87.221; pentru zona Craina, Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a efectuat în anul 1941 un sondaj, ajungând la cifra de 335.435 români. Se mai considera că în părţile de sud ale Iugoslaviei trăiau cel puţin 20.000 aromâni, la care se adaugă circa 10.000 români dispersaţi în alte zone ale Iugoslaviei. Materialul realizat pentru Conferinţa Păcii de la Paris punea accent pe diminuarea continuă a numărului de români din perioada etnogenezei până în secolul XX, într-un capitol intitulat „Deznaţionalizarea românilor de peste hotare”.
În bisericile româneşti, slujbele se ţineau în limba… sârbă!
În iunie 1943, Secţia II a Marelui Stat Major aducea la cunoştinţă faptul că „în toate bisericile româneşti, slujba religioasă se face în limba sârbă, fiind oprit a se oficia româneşte”. Se solicită forurilor superioare intervenţia pe lângă Misiunea Militară germană din România care ar fi putut cere autorităţilor militare germane din Serbia „să se oficieze, acolo unde majoritatea locuitorilor din sat o formează românii, slujba religioasă în româneşte sau, în orice caz, să li se acorde şi românilor dreptul de a se ruga în limba lor”.
Problema ajutorării românilor din Timocul iugoslav, aflaţi într-o situaţie materială deosebit de gravă, a constituit preocuparea autorităţilor române, nu numai civile, ci şi militare, şi, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă cu autorităţile militare germane din România şi din Serbia. La 18 iunie 1943, Secţia II Informaţii-Contrainformaţii a Marelui Stat Major transmitea Secţiei 7 Legături cu Armatele Aliate, o informare cu privire la modul „cum sunt trataţi românii din Iugoslavia”.
Lipsiţi de articole de primă necesitate, precum sare, petrol, grăsimi şi tutun, românii din Timoc treceau frecvent Dunărea, aprovizionându-se din satele româneşti cu cele necesare. Autorităţile sârbeşti, în acord cu cele germane, au sistat micul „trafic de frontieră”, luând măsura de a ridica bărcile românilor, „lăsându-le numai pe care deteriorate, care aproape sunt inutilizabile. Din această cauză, timocenii trec noaptea şi se înapoiază pe înserat, pentru a scăpa de controlul autorităţilor de frontieră vecine, care iau măsuri severe contra celor prinşi”. Autorităţile române, Mareşalul Ion Antonescu personal s-au preocupat de această problemă şi au încercat rezolvarea ei. La 10 august 1943, colonelul C. Ionescu, şeful Secţiei II din Marele Stat Major, se adresa Ministerului de Finanţe, Ministerului Economiei Naţionale şi Ministerului de Interne, arătând că „pentru a veni în ajutorul românilor din Timoc, care trăiesc foarte greu, domnul Mareşal a aprobat trecerea lor pe teritoriul românesc pentru a-şi procura de acolo cele necesare”.
Se cerea, pentru întocmirea unei convenţii în această privinţă cu autorităţile germane – care, de altfel, nu a fost niciodată încheiată – „a examina această propunere în părţile ce interesează acel departament şi a ne comunica cât mai urgent condiţiile şi măsura în care ele ar putea fi satisfăcute”.
Motivele pentru care autorităţile sârbeşti şi germane se împotriveau comerţului frontalier şi pentru care convenţia mai sus menţionată nu s-a putut materializa în nici un fel, sunt explicate de generalul Hansen la 18 august 1943: „Măsurile ce sunt în curs de executare actualmente pentru sporirea siguranţei cursului Dunării, cer, după părerea Generalului Comandant Militar al Serbiei, o limitare a acestui trafic frontalier, căci este imposibil să nu se vadă pericolul introducerii frauduloase de partizani. La aceasta se adaugă şi oarecare obstacole de ordin economic, căci locuitorii din ţinutul Timocului, având în vedere sărăcia lor, ar putea să intre în conflict cu dispoziţiile de devize şi cele de export existente”.
Pentru toate aceste probleme însă, pentru care autorităţile germane şi sârbeşti dădeau impresia a avea „toată înţelegerea”, se propunea şi o soluţie: „Recunoscând însă starea precară a populaţiei şi în dorinţa de a ajutora pe cât posibil, el [Generalul Comandant Militar al Serbiei] propune facerea unui dar din partea Crucii Roşii din România, care să se importe în Serbia şi să se împartă acolo. Astfel s-ar putea aduce o ajutorare, fără ca să se atingă interesele militare”.
Se pare că propunerea a fost găsită de către autorităţile române suficient de raţională; ele au şi propus ca „Societatea de Cruce Roşie Română” să distribuie aceste materiale populaţiei româneşti prin intermediul Oficiului Consular român din Serbia, sau prin înfiinţarea unui oficiu propriu în regiunea Timocului, locuită de români”. Fără a minimaliza simpatia de care românii din Timoc, printre alţii, se bucurau din partea autorităţilor române, nu ne putem împiedica să constatăm că nu numai de ajutoare din partea Crucii Roşii aveau nevoie românii din Timoc! Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem, în aceeaşi măsură, că situaţia politică şi mai ales cea militară nu permiteau gesturi frăţeşti, umanitare, care să intre în contradicţie cu nevoile militare şi politice. Autorităţile de la Bucureşti nu puteau risca un conflict deschis cu reprezentanţii Misiunii Militare germane aflaţi în România.
„Nici o milă faţă de populaţia românească”…
În anul 1942 situaţia românilor din Iugoslavia, a românilor timoceni, a continuat să se deterioreze: „Situaţia românilor din Iugoslavia este cât se poate de îngrijorătoare. Sârbii, germanii şi ungurii s-au constituit în grupuri etnice recunoscute şi acţionează pe cont propriu, susţinându-şi interesele. Românilor nu li s-a permis să-şi constituie grup etnic. Ei sunt lăsaţi în voia soartei, iar toţi ceilalţi lucrează după bunul plac. În prezent li se ia tot ce există aliment prin sate şi aceasta nu de către armata germană, ci de conducătorii satelor şi oraşelor, care în prezent sunt şvabi şi sârbi şi care n-au nici o milă faţă de populaţia românească. Vitele românilor sunt luate şi tăiate în satele şi oraşele şvăbeşti şi sârbeşti. Populaţia românească suferă mult şi este în culmea disperării”.
Nu se pot nega eforturile pe care autorităţile române le-au făcut pentru a uşura situaţia românilor timoceni, fie aflaţi în Iugoslavia, fie în lagărele germane. Urmare a acestor eforturi a fost eliberarea românilor timoceni aflaţi în lagărele de la Belgrad şi Zemun.
VLAD HOGEA

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”România – de la Marea Unire, la Marea Prăbușire”

România Mare - Harta ideală a naţiuniiLa începutul secolului XX, România se afla încă în sfera de influenţă a Puterilor Centrale. Abia în 1912-1913, în timpul războaielor balcanice, eforturile conjugate franco-ruse au reuşit să schimbe definitiv orientarea în favoarea Antantei. “Definitiv” e un fel de-a zice, pentru că, în ajunul şi după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, un întreg complex de împrejurări avea să ne arunce în tabăra Germaniei. Să ne oprim, deocamdată, la bilanţul primului război mondial. Documentele politice interne care au consfiinţit Întregirea Ţării (Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918, Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918, Rezoluţia privind Unirea Transilvaniei cu România din 18 noiembrie/1 decembrie 1918) au fost urmate de tratatele internaţionale privind noul statut teritorial şi politic al României. Astfel, în Tratatul de Pace cu Austria (Saint-Germain, 10 septembrie 1919) se stipula că “Austria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei” , în Tratatul de Pace cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 27 noiembrie 1919) se fixau fruntariile aşa cum fuseseră ele la 1 august 1914 , iar Tratatul de Pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) marca renunţarea acestei ţări, în favoarea României, “la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor [Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, aparţinînd] fostei monarhii austro-ungare” . De asemenea, trebuie subliniat că, în absenţa unei recunoaşteri din partea Uniunii Sovietice a Unirii Basarabiei cu România, această lipsă a fost suplinită de Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, care, prin Tratatul de la Paris încheiat cu România la 28 octombrie 1920, declarau că “recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” şi că “vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă” .
În mod corect s-a afirmat că “prin Unirea din 1918, graniţele politico-statale aproape s-au suprapus peste cele etnice, situaţie care se menţine pînă în 1940, cînd României i-au fost impuse trei dureroase cedări teritoriale” . Istoricul Andreas Hillgruber avea să constate că “extinzîndu-şi teritoriul, România a devenit un stat saturat, nevoit să-şi orienteze în aşa fel politica externă, încît să-şi păstreze teritoriile şi să-şi asigure frontierele în trei direcţii. Împotriva eforturilor de revizuire făcute de Ungaria s-a ridicat Mica Antantă [Mica Înţelegere], creată în 1920/1921, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi asupra căreia diplomaţia francază a început să exercite foarte curînd o influenţă dominantă. Împotriva unor tendinţe similare din partea Bulgariei, în 1934 s-a încheiat Înţelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia” . Totodată, trebuie să arătăm că, în perioada interbelică, România a încheiat tratate de prietenie sau convenţii de alianţă şi cu alte state decît cele menţionate; în acest sens, amintim: Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei din 1921 (reînnoită în 1926), Tratatul de prietenie dintre Franţa şi România din 1926 (prelungit în 1936), precum şi Tratatul dintre Italia şi România, din acelaşi an.
O contribuţie esenţială în trasarea unor jaloane ale politicii externe a ţării noastre a avut-o Ministrul Afacerilor Străine din 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu. Lucrarea sa, Politica externă a României , dă măsura întreagă a omului politic de al cărui nume se leagă protocolul semnat cu Maksim Litvinov privind pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS, din 1936. Prin acest act, guvernul Uniunii Sovietice recunoştea, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, că “trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului Regal al României” . Nu se poate omite nici semnarea, de către U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia, Iugoslavia şi România (sub ministeriatul aceluiaşi Titulescu) a Convenţiei de definire a agresiunii (Londra, 1933), care, din păcate, avea să fie încălcată brutal cîţiva ani mai tîrziu.
Istoricul Ioan Mamina se opreşte asupra importanţei vitale a misiunilor diplomatice ale României, despre care consideră că “au reprezentat staţiile, liniile de comunicaţie şi de exprimare” a politicii noastre externe. Iată lista statelor unde România avea reprezentanţe diplomatice (agenţii, apoi legaţii): Albania, Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cehoslovacia, Chile, Danemarca, Egipt, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ungaria, URSS, Uruguay, Vatican, Venezuela. O importanţă aparte a avut legaţia română de pe lîngă “Societatea Naţiunilor”, misiune diplomatică pe care a condus-o, între 1928 şi 1936, Constantin Antoniade .
În cele ce urmează, vom analiza principalele direcţii ale politicii externe a României între 1938-1940, perioadă de maximă importanţă nu doar pentru destinul statului român, ci pentru stabilitatea Europei şi a lumii în ansamblu. Asupra evenimentelor vieţii politice internaţionale din acei ani şi a modului în care acestea s-au răsfrînt asupra ţării noastre s-au scris numeroase lucrări de specialitate, între care apariţia editorială cea mai recentă este reprezentată de tratatul de Istoria românilor, realizat sub egida Academiei Române .
După căderea guvernului Goga-Cuza, la 10 februarie 1938, şi instaurarea dictaturii carliste, puterea de la Bucureşti voia să dea semnale clare că nu va avea loc o răcire a relaţiilor cu Germania, ba dimpotrivă. Gheorghe Tătărescu sublinia, la 16 februarie 1938: “Comunitatea de interese economice şi simţăminte de bună prietenie vor continua să dea raporturilor noastre cu Germania o dezvoltare tot mai satisfăcătoare”. Istoricul Ioan Chiper arăta că “Anschlussul [din 13 martie 1938] – actul de forţă al Germaniei, prin care erau încălcate prevederile Tratatului de la Saint-Germain şi prin care Germania nazistă proceda la prima agresiune şi expansiune teritorială – avea să schimbe într-o măsură însemnată nu numai configuraţia politcă a Europei, ci şi raportul de forţe din Europa, cu implicaţii importante pentru situaţia României şi pentru relaţiile româno-germane” . Acelaşi istoric preciza că “ocuparea Austriei de către trupele germane atrăgea după sine o creştere considerabilă şi periculoasă pentru ţările sud-estului european a factorului de putere german” şi, tocmai de aceea, “măsurile decise la Bucureşti imediat după Anschluss şi întreaga activitate a diplomaţiei româneşti începînd din martie 1938 deschideau o nouă etapă în relaţiile româno-germane” . La 19 martie, Carol al II-lea declara că “Anschlussul trebuia să aibă loc” şi că el îl saluta acest act “cu recunoştinţă”. Se temea însă că metodele şi momentul Anschlussului vor duce la complicaţii cu Anglia şi Franţa. Exista, evident, o vizibilă preocupare pentru conservarea graniţelor româneşti, în contextul unor revizuiri de frontiere în Europa. În replică, Hitler anunţa că Germania “nu are nici un fel de aspiraţii teritoriale în Balcani” şi că “nu este interesată de problemele teritoriale dintre statele balcanice” .
În legătură cu jocul extern al României în lunile care au urmat, Hillgruber este de părere că, în perioada crizei regiunii sudete (partea din Cehoslovacia care era locuită, în majoritate, de etnici germani – vizată de Reich în perspectiva creării “Spaţiului Vital”), “privind retrospectiv politica guvernului român din vara anului 1938, se pot constata următoarele tendinţe: sub presiunea poziţiei adoptate de Polonia şi de teamă că România ar putea deveni teatru de război între Germania şi Rusia, guvernul român se opune insistenţelor Franţei în problema trecerii trupelor sovietice prin România. (…) Pentru Regele Carol, factorul hotărîtor în politica europeană în timpul crizei şi într-un eventual conflict era Marea Britanie, a cărei poziţie era în mare măsură determinantă pentru România. Faţă de Germania, politica românească este deosebit de precaută şi rezervată. Ea încearcă, ce-i drept, să preîntîmpine o prea mare extindere a puterii Germaniei în sud-estul Europei” . La 1 septembrie 1938, Carol al II-lea se gîndea la “legături cît mai strînse cu Franţa şi Anglia, fidelitatea absolută a aliaţilor noştri, să nu ne lăsăm angajaţi niciodată într-un conflict cu Germania, iar faţă de U.R.S.S. nici o legătură strînsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil. (…) Cheia situaţiei tot Anglia este” .
După Acordul de la Munchen din 29-30 septembrie 1938, situaţia s-a schimbat radical, în sensul că regele s-a decis să acţioneze energic pentru o apropiere politică de Germania. În acest context, se lua în calcul şi posibila dispariţie a Micii Înţelegeri, care putea conduce la slăbirea capacităţii României de a face faţă pretenţiilor revizioniste maghiare. De aceea, “se impunea găsirea unor noi soluţii care puteau fi folosite pentru menţinerea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii ţării” . Eşecul convorbirilor pe care suveranul le-a purtat între 15 şi 20 noiembrie la Londra şi Paris l-au determinat pe conducătorul statului român să-şi înfrîngă rezervele, să treacă peste prejudecăţi şi să se întîlnească cu Hitler, la 24 noiembrie, la Berghof, pentru a-i prezenta obiectivele României: relaţii comerciale bune cu Europa centrală, în primul rind cu Germania; un drum de legătură sigur spre Europa centrală; cunoaşterea poziţiei Germaniei în problema pretenţiilor revizioniste ungare faţă de România, precum şi în problema Ucrainei subcarpatice. Răspunsurile primite de la Fuhrer au fost nuanţate, dar liniştitoare: ţara noastră nu era ameninţată. Între 25 şi 26 noiembrie, Carol s-a întîlnit la Leipzig cu Hermann Goering, astfel debutînd convorbirile cu privire la încheierea unui tratat economic româno-german.
Totuşi, bunele raporturi dintre cele două state aveau să fie grav tulburate numai cîteva zile mai tîrziu, prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 membri ai Mişcării Legionare, la ordinul suveranului Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Această măsură sîngeroasă şi pripită a produs stupefacţie la Berlin, iar tensiunea dintre cele două ţări, în loc să scadă, a crescut simţitor. România avea să revină la vechiul ei obiectiv al politicii ei externe: “de a interesa puterile occidentale şi, în primul rînd, Marea Britanie, în sud-estul european şi de a realiza legături cît mai strînse între acestea şi România. Evenimentele din martie 1939 au oferit prilejul pentru o înaintare spectaculoasă în această direcţie” .
La 15 martie 1939, se produce dezmembrarea Cehoslovaciei şi dispariţia acestui stat de pe harta Europei. România face demersuri pentru încheierea unui tratat economic cu Germania (Tratatul “Wolthat”, după numele înaltului responsabil german care s-a ocupat de negocierea condiţiilor), semnarea avînd loc la Bucureşti, la 23 martie; în paralel, încearcă să obţină solide garanţii franco-britanice, a căror publicare, la 13 aprilie, este întîmpinată cu satisfacţie la Bucureşti. Această duplicitate este observată şi de Hillgruber, căruia nu-i scapă că “în pofida marii importanţe economice a acordului româno-german, România a rămas pînă în timpul războiului între marile fronturi politice care se conturau” . De altfel, preponderenţa în guvern a cercurilor francofile şi anglofile a determinat încheierea unor acorduri economice similare celui cu Reichul atît cu Franţa (31 martie), cît şi cu Anglia (11 mai). Totuşi, trebuie spus că “semnarea Tratatului [“Wolthat”] a însemnat pentru economia românească un adevărat succes. Această colaborare rezolva problema excedentului de produse agricole. Totodată, colaborarea cu pretenţioasa economie germană obliga la acumularea de cunoştinţe tehnice şi de utilaj de înaltă calitate. Prin investiţiile făcute cu infrastructura şi instituţiile publice, România realiza un import de capital necesar, pe care cu resurse proprii nu l-ar fi obţinut” .
În diplomaţie, intensă a fost în acele luni activitatea ministrului de externe Grigore Gafencu, al cărui periplu european a inclus vizitele efectuate la Varşovia (4-6 martie), Berlin (18-20 aprilie), Londra şi Paris (24-30 aprilie). Jocurile se făceau, însă, din păcate, fără noi. La 23 august 1939 se încheie Pactul de neagresiune germano-sovietic (“Ribbentrop-Molotov”, “Hitler-Stalin”), al cărui protocol adiţional secret stipula, la punctul 3: “În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu” . Istoricul Gheorghe Buzatu remarca faptul că “pe moment, Hitler a cîştigat: a vrut războiul şi a putut ataca Polonia, beneficiind de neimplicarea U.R.S.S., dar, în perspectivă, a făcut o eroare de strategie politică şi militară de proporţii şi cu consecinţe nebănuite. Pactul (…) a ridicat U.R.S.S. la nivelul de putere continentală şi, în perspectivă, mondială, satisfăcută de Hitler, dar curtată de adversarii săi – Franţa şi Marea Britanie, mai cu seamă. Consecinţa? Europa a fost aruncată pe mai mulţi ani sub dominaţia nazistă, în primul rînd, căreia i se va substitui (…) stăpînirea comunistă pe o durată de mai bine de patru decenii” . Despre cum a influenţat acest pact evoluţia ulterioară a statului român, merită amintită confidenţa lui Adolf Hitler făcută lui Benito Mussolini la 25 august 1939; Fuhrerul se declara convins că “România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei”.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, a îngrijorat România, care îşi declară în grabă neutralitatea: “suntem hotărîţi a păstra mai departe atitudinea paşnică de pînă acum”, se arată în comunicatul Consiliului de Miniştri, dat publicităţii după şedinţa din 4 septembrie . Situaţia externă a ţării era foarte gravă, dacă ţinem seama că izbucnirea războiului mobiliza forţele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii în vestul Europei, lăsîndu-i Uniunii Sovietice o largă libertate de a acţiona în răsăritul continentului. Istoria îi jucase o festă Poloniei, a cărei atitudine incorectă fusese probată, între altele, chiar în 1939, cu puţin timp înainte ca Ucraina subcarpatică să fie ocupată de armata ungară, cînd guvernul de la Varşovia avansase României propunerea de a participa alături de Ungaria la această acţiune de cotropire…
Gheorghe Buzatu aprecia că “perioada neutralităţii declarate a României (6 septembrie 1939 – 28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor anglo-francezi şi victimelor agresiunii fasciste. Departe de a se caracteriza prin pasivitate, ea s-a dovedit activă, condiţionată şi, în măsura posibilului, prevăzătoare. (…) România a dus o politică activă şi a iniţiat acţiuni pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial şi evitarea extinderii agresiunii în sud-estul Europei” . Fie şi un singur exemplu se dovedeşte elocvent: guvernul României a acordat găzduire guvernului polonez, în frunte cu preşedintele Moscicki şi premierul Skladkowski, ceea ce a stîrnit un val de proteste dinspre Germania.
Tot în această perioadă a neutralităţii, România a fost teatrul unor acţiuni de sabotaj pregătite şi organizate pe Dunăre de către serviciile speciale britanice. În scopul amintit, “agenţiile de navigaţie Watson & Youell şi Anglo-Danubian au fost transformate în organizaţii de sabotaj. Printre misiunile primite de aceştia era şi blocarea Dunării în zona Porţile de Fier. Pentru a coordona mai bine aceste activităţi, s-a creat la Londra societatea Goelland Transport Limited, care avea o sucursală la Bucureşti” . Lipsa de combativitate manifestată de serviciile româneşti în prevenirea şi reprimarea sabotajelor care vizau, de fapt, zona de interes economic german, a dat prilejul maşinii de propagandă a Reichului să lanseze violente atacuri care incriminau încălcarea neutralităţii asumate anterior, la nivel declarativ, de ţara noastră. Tonul era atît acuzator, cît şi triumfalist, luînd în considerare faptul că tentativa engleză de sabotaj pe Dunăre eşuase la 5 aprilie 1940.
Silit de succesiunea evenimentelor din viaţa politică europeană, Carol iese din espectativă în noiembrie 1939 şi se alătură demersurilor belgiene şi olandeze pentru reinstaurarea păcii, iar ministrul de externe Grigore Gafencu face publică, la 28 octombrie, propunerea română privind constituirea unui “bloc al neutrilor”, pe următoarele baze: “1) neutralitatea desăvîrşită în cadrul actualului conflict; 2) neagresiunea între statele făcînd parte din bloc; obligaţiile de asistenţă mutuală stipulată între unele state făcînd parte din bloc rămîn valabile în caz de agresiune; 3) în cazul unei agresiuni externe împotriva unuia dintre statele făcînd parte din blocul neutrilor, celelalte vor păstra cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statul atacat; 4) deciziuni luate de acord în vederea normalizării măsurilor militare luate la frontierele comune; 5) stabilirea unui contact direct între miniştrii Afacerilor Străine ai statelor făcînd parte din blocul neutrilor; 6) adoptarea unor măsuri de ordin economic în baza comunităţii de interese” . Din păcate, “răspunsurile guvernelor turc, iugoslav şi elen la propunerile României au venit mai tîrziu decît s-a aşteptat iniţial Gafencu” , abia spre sfîrşitul anului, ceea ce a dus la întîrzierea momentului în care s-ar fi putut face tatonări la Roma, Sofia şi Budapesta. Trebuie să avem în vedere mai mulţi factori care au concurat la zădărnicirea tentativei de constituire a “blocului neutrilor”, la eşecul regretabil al acestui proiect: rivalităţile şi disputele teritoriale dintre statele sud-est europene: politica de revizuire a frontierelor; refuzul Bulgariei şi Ungariei de a consimţi la o apropiere cu unele state membre ale Înţelegerii Balcanice: opoziţia marilor puteri europene (în special Italia şi Germania) .
Ce a urmat se cunoaşte: “precipitarea evenimentelor militare pe Frontul de Vest, campania de presă antiromânească din Ungaria, poziţia guvernelor Angliei şi Franţei – care acuzau România de lipsă de înţelegere faţă de Bulgaria, noua atitudine a Sovietelor au avut drept consecinţă izolarea ţării” . Presat de împrejurări, speriat de succesele germane în Vest şi de ameninţarea sovietică, Carol al II-lea schimbă, în mod oficial, la 29 mai 1940, traseul politicii externe a României, preferînd apropierea de Germania. Se încheie “faimosul Pact al petrolului, semnat de Cancicov şi Neubacher, cunoscut şi sub numele de Pactul armament-petrol, dat fiind că România livra Reichului cantităţile de ţiţei ce-i reveneau ca redevenţe de stat, iar Reichul trimitea în schimb arme, inclusive cele capturate din Polonia. Pentru schimbul realizat, părţile nu efectuau plăţi în numerar” .
Lunile următoare aveau să aducă prăbuşirea graniţelor ţării şi drama României Mari. Într-o notă a lui Joachim von Ribbentrop, trimisă lui Veaceslav Molotov la 25 iunie 1940, se preciza că “Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este, deci, dezinteresată de problema Basarabiei”. În acelaşi timp, “pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate”, iar “în restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice”. În concluzie, “conducerea Reichului ar fi pregătită (…) să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc” . A doua zi, la 26 iunie, prima notă ultimativă a guvernului sovietic aducea “propunerea” de înapoiere cu orice preţ a Basarabiei şi de transmitere a părţii de nord a Bucovinei. A doua notă, din 27 iunie, stipula că guvernul român urma să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti în decurs de patru zile. Răspunsul autorităţilor de la Bucureşti, prin noul ministru de externe Constantin Argetoianu, a survenit pe 28 iunie: “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, [guvernul român] se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate” . Analiza atentă a ultimatumurilor lui Molotov scoate în evidenţă faptul că “Moscova îşi însuşeşte rolul de purtător de cuvînt al Ucrainei, în numele căreia cere României cele două provincii” ! Istoricul Gheorghe Buzatu constata cu amărăciune că “acţiunile U.R.S.S. din iunie-iulie 1940 au avut, în ansamblu, un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative din 26-27 iunie 1940 nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Căci, în adevăr, odată satisfăcute revendicările Moscovei, cine mai putea stăvili pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi U.R.S.S.? Guvernul de la Bucureşti avea să fie silit, în consecinţă, să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta, după ce, la 1 iulie 1940, a renunţat la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939, iar la 11 iulie 1940 s-a retras oficial din Liga Naţiunilor. La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Adolf Hitler, insistînd pentru o colaborare mai intimă cu Germania, care ar fi putut fi întărită de o alianţă şi de trimiterea unei misiuni militare germane în România. Replica Fuhrerului, din 3 iulie 1940, a fost prezentată regelui Carol al II-lea a doua zi, avînd – la numai cîteva ceasuri după terminarea evacuării dezastruoase din Basarabia şi Bucovina de Nord – efectul unui trăznet la Bucureşti: în mod amical, Carol al II-lea era avertizat că România ‹nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari, şi nu de români›” .
În ciuda acestor chestiuni, reieşea limpede că ţara noastră nu avea alt drum decît cel alături de Germania. Ilustrativă în acest sens este declaraţia primului ministru, Ion Gigurtu, din 8 iulie 1940, privind “noua orientare“ a politicii externe: “Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întîmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict” . Desigur, Gigurtu nu avea cum să explice anumite probleme neclare din textul declaraţiei sale. Dacă locul României fusese tradiţional alături de puterile Axei, de ce nu fusese făcut pasul acesta firesc mai devreme, pentru a evita rapturile teritoriale din iunie? Dacă locul, din contra, nu era în rînd cu Germania şi Italia, care erau explicaţiile schimbării de atitudine? Ce cîştiga România alăturîndu-se Axei şi ce ar fi pierdut în cazul păstrării poziţiei anterioare? Iată doar cîteva paradoxuri ale declaraţiei făcute de reprezentantul puterii de la Bucureşti. De altminteri, neîncrederea reciprocă dintre Carol al II-lea şi Hitler este evidenţiată şi în scrisoarea acestuia din urmă din 17 iulie 1940. Fuhrerul german ţinea să precizeze ferm şi cinic: “Atît timp cît nu s-a ajuns la o reglementare rezonabilă a tuturor chestiunilor pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania a posibilităţilor unei colaborări mai strînse şi în asumarea – în funcţie de posibilităţi – a unor obligaţii mai cuprinzătoare”. Umbrela germană nu era pregătită încă să asigure continuitatea statului român. Condiţia pusă pentru existenţa protecţiei Reichului era reprezentată de noi cedări teritoriale sau, cu termenii lui Hitler: “Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări [România, Ungaria şi Bulgaria] printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decît orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tîrziu, ar duce inevitabil la noi crize” .
Inevitabilul s-a produs. La 19 august, încep la Craiova negocierile româno-bulgare. Cedarea Sudului Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra) se va realiza, pe baza unui accord semnat în aceeaşi localitate, la 7 septembrie. De fapt, atunci doar “se înregistrează cesiunea teritorială consfiinţită prin nota din 16 august 1940, notă care reprezintă concluzia unor îndelugate tratative între cele două guverne” . După ce, între 16 şi 23 august, au loc la Turnu Severin tratative infructuoase româno-ungare, Hitler se decide la 26 august să realizeze un arbitraj în vederea soluţionării diferendului în legătură cu Transilvania. La 30 august – prin Dictatul de la Viena – nordul Transilvaniei şi întrîndul secuiesc sunt desprinse de România. Comunicatul oficial preciza că “teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia” . Inutil să mai subliniem că pînă şi acest termen a fost nesocotit, iar invadarea teritoriilor menţionate anterior s-a produs mai devreme decît fusese stabilit. Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României în acea perioadă şi unul dintre semnatarii Dictatului, povesteşte că i s-a făcut rău cînd a văzut pe hartă nenorocirea ce se pusese la cale: “Cînd am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenuşiu, din cenuşiu negru…În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa” .
România fusese ciopîrţită şi aruncată în sfera de influenţă a Reichului. Constantin Corneanu arată că, în drumul ei către tabăra Germaniei, ţara noastră nu prea a avut de ales: “Întrucît în zona geopolitică şi strategică în care România s-a aflat, evitarea sferelor de influenţă era dificilă, aproape imposibilă, concluzionăm că România nu ar fi putut evita războiul. S-a ales partea germană care asigura o independenţă a statului, chiar limitată, menţinea regimul politico-social, promitea refacerea integrităţii ţării. De partea cealaltă se aflau deznaţionalizarea, un sistem politic, economic şi social străin spiritului naţional” .
Cum s-a ajuns aici şi cine sunt vinovaţii pentru prăbuşirea graniţelor – iată o întrebare la care istoricii noştri au înceercat să dea un răspuns concludent. Gheorghe Buzatu sublinia că “în perioada 1938-1940, după acordul nefast de la Munchen şi în mod cu totul deosebit după încheierea Pactului Hitler-Stalin, situaţia externă a României s-a agravat treptat, dar sigur, atît sub raport politico-diplomatic, cît şi militar. Nu mai puţin s-a deteriorat situaţia internă a României. Momentul de vîrf al crizei a survenit în vara anului 1940 (iunie-august), fiind nu numaidecît intens şi minuţios pregătit şi aşteptat de către statele vecine agresoare şi revizioniste (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria), dar şi anume ales de către acestea. Guvernele de la Bucureşti, regimul însuşi al lui Carol al II-lea, ale căror decizii de cedare în faţa statelor menţionate încercăm să ni le explicăm, nu pot fi însă absolvite integral de rezultatul atins – izolarea externă rapidă a României, dat fiind că, aşa cum au guvernat anterior şi în zilele de angoasă ale crizelor survenite, ele poartă răspunderea lor, distinctă, pentru conducerea ţării pe toboganul prăbuşirii”. Aşadar, acceptarea fără luptă a ciuntirii graniţelor este departe de a fi unica soluţie. Mai mult, este departe de a reprezenta cea mai bună variantă, iar “forţele politice de la Bucureşti au optat prea uşor şi rapid pentru soluţia evacuării regiunilor istorice din est, ele aflîndu-şi fără mare greutate un alibi convenabil pentru actul lor: izolarea politico-diplomatică a ţării, imposibilitatea obţinerii asistenţei militare din partea Angliei (singura rămasă în faţa asaltului german) şi a Franţei (nevoită să capituleze la 22 iunie 1940) şi voinţa de a păstra nucleul statului român, ca în 1916-1918, cînd România fusese redusă la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, dar care trebuia să constituie magnetul ce avea să atragă, la sfîrşitul presupus fericit al ostilităţilor aflate în curs, pe toţi românii laolaltă, aidoma ca în 1918” .
Principalul culpabil dintre cei din interior (regele deceniului trei românesc) pleacă din ţară, dar nu înainte de a lăsa frîiele puterii în mîinile unui om considerat “providenţial”. După cum constata istoricul Jipa Rotaru, “zvîrcolirile ţării, triplu mutilată în vara lui 1940, îl determină pe Carol al II-lea să-l caute pe generalul Ion Antonescu, socotindu-l singurul în măsură a salva ţara, pentru a-i încredinţa sarcina formării unui guvern care să poată stăpîni situaţia care se agrava de la ceas la ceas. (…) Prin Decretul de învestire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu, din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheie. În ziua următoare a fost îndeplinit şi actul formal al abdicării în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act de reînnoire a învestirii generaului Ion Antonescu cu depline puteri. A urmat, la 8 septembrie, Înaltul Decret nr. 3072 prin care se crea o nouă insituţie politică, cea de Conducător al Statului, învestită cu puteri discreţionare. Ea concentra atît atribute ale puterii legislative, cît şi pe cele ale puterii executive” .
Vechiul regim, responsabil pentru politica externă catastrofal de ezitantă care, prin însăşi natura ei, nu avea cum să asigure păstrarea intactă a frontierelor de la 1918, lăsa locul unui regim nou, care încerca să-şi profesionalizeze mecanismul politico-diplomatic. Polul spre care s-a orientat ţara noastră a fost acela reprezentat de statele Axei, unde importanţa factorului german era una covîrşitoare.
Relaţiile româno-germane din perioada 1940-1944 au constituit obiectul de cercetare a multor istorici români şi străini, între care îi menţionăm pe Andreas Hillgruber, Aurică Simion, Gheorghe Buzatu, Larry Watts, Alexandru Duţu şi Valeriu Florin Dobrinescu. Majoritatea celor care au studiat cu atenţie documentele epocii au ajuns la concluzia că, în perioada 1940-1943, conducătorul statului român, Mareşalul Ion Antonescu, a fost dispus într-o măsură mai mică la concesii faţă de cel de-al III-lea Reich. După tragedia de la Stalingrad, datorată în bună măsură lipsei echipamentului antitanc, dar şi pe fondul unor restanţe ale Germaniei în ceea ce priveşte livrările către România, divergenţele în raporturile bilaterale s-au adîncit. Liderul român a intuit just că forţa militară a aliatului german era insuficientă pentru a tranşa favorabil deznodămîntul Frontului de Est, iar soarta României ar fi, practic, pecetluită dacă Armata Roşie ar invada Europa Răsăriteană . În iulie 1944, Mareşalul era ferm convins că Germania trebuia să pregătească diplomatic pacea. În consecinţă, el a urmat linia germană în domeniul politico-militar, dar a acţionat diferit în chestiunile economico-financiare.
În continuare, ne propunem să ilustrăm – cu extrase din documentele oficiale ale perioadei respective – principalele etape ale evoluţiei raporturilor româno-germane. În urma convorbirilor dintre Antonescu şi generalul von Tippelskirch, din 15 septembrie 1940, s-au stabilit principiile pe baza cărora avea să funcţioneze misiunea militară germană în ţara noastră. Scopul acesteia era „să colaboreze cu Comandamentul român la reorganizarea, dotarea şi instrucţia armatei române pe baza experienţei făcute (sic!) de armata germană la campaniile din Polonia şi Franţa”. Pentru aceasta, „Comandamentul german va trimite în România o misiune militară, cu specialiştii necesari, unităţile destinate a arăta întrebuinţarea tehnico-tactică a mijloacelor moderne în luptă”. Erau detaliate elementele legate de compunerea şi funcţionarea misiunii, centrele de instrucţie, întreţinerea, cazarea şi sosirea unităţilor, precum şi colaborarea în caz de război, care „se va stabili din timp, direct între cele două ţări” . Von Tippelskirch a raportat superiorilor săi că „Antonescu speră, de asemenea, să obţină aparatură germană pentru dotarea unităţilor române. Intenţia sa era ca, după o scurtă perioadă de instruire tactică şi tehnică, plină de succes, a armatei române, să poată prelua materialul unităţilor germane dislocate în România. (…) Probabil că el înţelege prin alianţă militară o şi mai accentuată poziţie a Germaniei pentru asigurarea României împotriva unei agresiuni. Este foarte interesat de fundamentarea unei forţe militare reale, eficiente. El are deja planuri concrete în acest sens” . La 17 octombrie 1940 a avut loc prima şedinţă a comisiei româno-germane pentru aranjarea drepturilor şi situaţiei juridice a misiunii militare germane în România. S-au constituit următoarele subcomisii: 1) Hrană; 2) Chestiuni juridice; 3) Transporturi; 4) Cantonamente; 5) Solde, plăţi; 6) Chestiuni financiare; 7) Chestiuni de vamă; 8) Transmisiuni; 9) Poştă .
După începerea Războiului din Răsărit (la 22 iunie 1941) s-a constituit Organizaţia Todt, „ca o secţie de lucru a Reich-ului german pentru lucrări de construcţie de importanţă militară în vederea războiului”. În acest sens, s-au convenit, printr-un protocol bilateral, încheiat la 15 iulie: 1) Pregătirea braţelor de muncă necesare; 2) Pregătirea camioanelor necesare; 3) Executarea transporturilor necesare pe calea ferată; 4) Facilitarea problemelor de construcţie prin simplificarea formalităţilor; 5) Autorizaţia penru reîntrebuinţarea imediată a materialului de construcţie; 6) Împuternicirea de a face lucrări în zonele de graniţă . Era suportul logistic al arsenalului de luptă de pe frontul răsăritean.
După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, armata română a continuat ofensiva, la rugămintea expresă a lui Adolf Hitler, exprimată în scrisoarea adresată lui Antonescu, la 27 iulie 1941: „Aş aprecia acum, cu deosebită recunoştinţă, dacă Domnia Voastră, domnule General Antonescu, îndată ce sub presiunea grupului de armate Sud dinspre nord-vest, rezistenţa pe Nistru va fi dislocată şi mai departe înspre sud, aţi înainta cu trupele Domniei Voastre în spaţiul de la sud-vest de Bug şi, prin aceasta, aţi lua asupra Domniei Voastre şi asigurarea controlului asupra acestui teritoriu. În acest scop, pun sub ordinele Domniei Voastre Corpul de Armată 4, cu diviziile 50, 72 şi 73, conduse de generalul de cavalerie Hansen, în timp ce Armata a 11-a, împreună cu Corpul de Armată 4 român, care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de Armate „Sud” la răsărit de Bug spre partea de jos a Niprului” .
În Acordul asupra întreţinerii trupelor germane în România, intrat în vigoare la 1 martie 1942, se stipula că toate „cheltuieliele trupelor germane în România le suportă Germania” . De asemenea, în Convenţia dintre armata germană şi cea română, privitoare la administrarea unei armate române şi a altor mari unităţi române ce operează în U.R.S.S., încheiată la 30 iunie 1942, se arăta că „necesităţile de bani ale armatei române se vor acoperi în ţinuturile ocupate ale U.R.S.S. prin mijloacele de plată valabile în ţările respective; la nevoie şi prin bonuri RKK”. Un capitol special era rezervat prăzii de război în Uniunea Sovietică, despre care se menţiona expres că era reprezentată doar de „averea mobilă a forţelor armate sovietice”. Totodată, bunurile capturate de către marile unităţi române „constituie captură românească”, în timp ce „subzistenţele şi furajele capturate de trupele româneşti şi care întrec nevoile lor imediate de hrană, se vor preda autorităţilor germane” .
Relaţiile româno-germane au înregistrat, ulterior, o deteriorare continuă şi accentuată. La 25 mai 1943, s-a întocmit de către Marele Cartier General o „Notă aspra imixtiunilor comandamentelor germane în comanda marilor unităţi române”. Iată cîteva idei esenţiale: 1) „Unele comandamente germane iau sub comandă mari unităţi române, trecînd peste comandanţii români mai mari sau egali în comandă. 2) Au fost comandamente germane care, necunoscînd exact situaţia, au luat totuşi comanda unităţilor române (neţinînd seama nici de ierarhie) şi care, prin măsurile luate şi ordinele date, au provocat confuzie. 3) Alte comandamente germane se amestecă în amănunt (prea mult) în pregătirea, execuţia şi conducerea marilor unităţi române, răpind astfel comandanţilor români prerogativele dreptului la comandă şi micşorînd, astfel, responsabilitatea lor, fără ca prin acest amestec, comandamentele germane să aducă un aport (sic!) material eficace pentru a ajuta la reuşita operaţiilor. 4) Au fost operaţii pregătite de marile unităţi tromâne, aflate sub comandamente germane, cărora comandamentele germane nu le-au dat sprijinul material ce erau obligate să le asigure şi nici pe cel pe care îl ceruseră comandamentele române. 5) Sunt comandamente germane care procedează frecvent la modificări repetate şi importante în comandamentul marii unităţi române aflate în subordine, rupînd foarte des, prin aceste modificări, legăturile organice şi de comandament, ştirbind prin aceasta autoritatea comandanţilor români asupra subordonaţilor şi împiedicîndu-i de la exercitarea prerogativelor dreptului de comandă” .
În 1944, dificultăţile din ce în ce mai mari au determinat necesitatea strîngerii legăturilor, din punct de vedere al economiei de război, între industria germană şi cea română, problemă evidenţiată şi într-un document din 3 august, de la Ministerul Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război, prin care se insista asupra măririi producţiei româneşti „pînă la plafonul maxim” . Erau ultimele săptămâni ale colaborării româno-germane. La 23 august, prin evenimentele de-acum binecunoscute, istoria noastră avea să ia un alt curs, pentru mai mult de o jumătate de veac. Lovitura de palat a echivalat cu deschiderea Cutiei Pandorei, ducînd la invadarea României de către Armata Roşie, sovietizarea ţării şi înrobirea ei pentru aproape jumătate de veac.

VLAD HOGEA

Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Agenții acoperiți din UDMR” (12 septembrie 2014)

orban-putin-hunor-800x316Vă amintiți când liderii UDMR au sărit la beregata SRI pe motiv că serviciul respectiv nu ar avea voie să se amestece în problema autonomiei teritoriale și nici să se opună acestui proiect? Semnalul dat atunci de organizația separatistă din Guvernul și din Parlamentul României era că are un statut intangibil. Cine protejează UDMR de lege și de atacurile la statul român? Nici măcar un guvern nu poate oferi acest gen de protecție. Nici măcar Guvernul Ponta. Și atunci nu ar fi timpul să ne preocupe ”acoperiții” din UDMR?

Cui slujește UDMR, mai întâi? Evident, Budapestei și, într-un cadru mai larg, Moscovei. Poate că în această direcție ar trebui investigate și legăturile UDMR. Nu poate fi întâmplător că tocmai în acest moment în care Ucraina este în conflict deschis cu Rusia care i-a furat din teritoriu pe motive ”etnice”, să avem aceeași problemă și noi în România.

Și dacă SRI nu are voie să ne apere integritatea teritorială, atunci cine o va face? Parlamentul ar putea pur și simplu să adopte o lege de scoatere în afara legii a UDMR. Eu voi propune un asemenea proiect. Va avea clasa politică, mereu complice cu UDMR, curajul să-și apere țara, sau va vota împotrivă cum a mai făcut-o și la alte legi pe care le-am propus împotriva extremismului maghiar?

Până la urmă, ce merită o clasă politică incapabilă să apere teritoriul național și care asistă indiferentă la modalitatea în care un tandem monstruos ruso-maghiar reface raptul teritorial din 1940?

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 2 comentarii

BOGDAN DIACONU: ”Distrugerea României, faza finală” (23 septembrie 2014)

646x404Nu mai vorbim de viitorul României pentru că niciun candidat nu îi acordă vreunul, ci de ”acoperiţi”, într-o învălmăşeală a acuzelor de la o tabără la cealaltă. Democraţia românească a devenit una ”acoperită”, dezbinată şi murdărită, în care nu eşti om dacă ţii cu unul şi nu cu celălalt sau eşti om doar dacă ţii cu cineva anume. Aşa ne găseşte ceasul istoriei după 25 de ani în care ne-am urât şi ne-am răstit unii la alţii până la schimonosire.
Dezbaterea de idei şi, mai ales, de fapte, într-o campanie electorală care ne va făuri destinul pentru următorii cinci ani a devenit împroşcare cu noroi. România se împarte iar în pro şi contra, iar restul e lăsat de izbelişte. Ţara merge singură, sau, mai degrabă, stă, pentru că acum e vremea în care se decide cine cu cine şi cine împotriva cui, ca şi cum asta ar conta sau ar însemna ceva pentru viitorul nostru. În loc de democraţie, ne-am trezit la balamuc, în care unul se crede Napoleon în timp ce opozantul se crede Cezar, iar restul nebunilor au de ales între a fi din armata franceză sau din cea romană. Ne lipseşte o expertiză psihiatrică a acestui delir politic care nu are nicio legătură cu oamenii normali, cu viaţa lor chinuită, cu preţurile în creştere, cu lipsa locurilor de muncă şi cu lipsa de perspectivă în general. Săgeţile zboară dintr-o parte în alta ca şi cum totul merge ca pe roate şi, din lipsă de ocupaţie, reprezentanţii clasei politice nu mai au nimic de făcut decât să tragă cu praştia unii într-alţii. În acest joc mizerabil au fost atraşi şi oameni din afara spectrului politic, pentru ca bâlciul să fie amplu şi să pară că întreaga Românie moare de grija acoperiţilor şi descoperiţilor sau de grija candidaţilor. Ei bine, nimic din toate acestea nu are nicio legătură cu realitatea, nici cu milioanele de români care se întreabă cu ce vor plăti taxele la iarnă sau cu ce îşi vor trimite copiii la şcoală şi mâine, şi poimâine şi până la sfârşitul anului şcolar. O ţară jucată la table, printre înjurături şi aburii alcoolului, aşa arată România în prag de alegeri prezidenţiale, în ciuda faptului că lângă noi se acumulează tensiunea plăcilor tectonice care pot răsturna ordinea lucrurilor. Ruptura discursului public – transformat în urlete cu tonul ridicat până la apoplexie – de ziua de mâine şi de traiul zilnic este absolută şi necesită tratament de specialitate. În timp ce agitaţia creşte insuportabil pe teme de nimic, ţara ne fuge de sub picioare, România e scoasă la mezat, iar un partid aflat la guvernare vrea să îşi tragă vreo trei judeţe sub formă de stat în stat. Baronii locali fac şi ei cam acelaşi lucru, dar nu chiar în mod ”legal”. Dar despre aceste lucruri nu vorbeşte nimeni, important este de partea cui eşti, cine te ”acoperă” şi care sunt jocurile. O ţară jucată la table, printre înjurături şi aburii alcoolului, aşa arată România în prag de alegeri prezidenţiale, în ciuda faptului că lângă noi se acumulează tensiunea plăcilor tectonice care pot răsturna ordinea lucrurilor. Am ajuns iarăşi la cuvintele lui Eminescu şi suntem la cheremul nebunilor şi mişeilor. Iar luciditatea nu mai e permisă pentru că în spectacolul delirului liniştea şi cumpătarea par de pe altă planetă. Nu cred că asta am vrut în 1990. Nu cred că România va mai rezista confruntată cu acest bordel intitulat, în mod fals, democraţie. Din această cauză a şi început să pârâie pe la încheieturi. Democraţia e totuşi despre popor. Unde este poporul român în toate aceste aranjamente şi jocuri de culise? Şi unde se mai face auzită vocea lui? Din păcate, nu suntem în piesa ”Mult zgomot pentru nimic”, ci într-o alta mult mai periculoasă: ”Mult zgomot ca să nu facem nimic”. Dacă nu îi vom pune capăt acestei prăbuşiri de fiecare zi, cu greu se va putea spune că ceea le lăsăm urmaşilor noştri se va mai numi ”o ţară”.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”UDMR vrea să enclavizeze Transilvania după modelul Kosovo!” (24 septembrie 2014)

10641239_789693887747679_2903497705979624202_nÎn contextul campaniei electorale pentru prezidenţiale, liderul UDMR Kelemen Hunor a prezentat recent un proiect radical de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Reacţiile din partea partenerilor de guvernare de la PSD şi a premierului ”mândru că este român” se lasă aşteptate, tema fiind îngropată în spaţiul public. Deputatul independent Bogdan Diaconu, preşedinte al nou înfiinţatului partid România Unită, explică într-un interviu acordat Epoch Times de ce riscul separatismului maghiar pentru integritatea României a crescut în noul context geopolitic al apropierii dintre Moscova şi Budapesta.

”Interesul liderilor maghiari nu este doar de a enclaviza acest teritoriu după modelul Kosovo. Dimpotrivă există o tendinţă de a extinde aceste drepturi colective şi-n zone precum Oradea, Cluj sau Satu-Mare. Este o tentativă de a redesena teritoriul stabilit prin dictatul de la Viena”, susţine Diaconu.

Vă prezentăm mai jos interviul cu preşedintele Partidului România Unită:

Epoch Times: Este proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, lansat de UDMR, un pericol real pentru unitatea statului român sau doar o fumigenă electorală îndreptată către publicul maghiar, dat fiind că Kelemen Hunor candidează la prezidenţiale?

Federaţia Rusă are interesul de a destabiliza ţările care se află la frontiera de Est a UE, alimentând problemele deja existente precum extremismul maghiar. Ungaria profită de nişte interese ale Rusiei pentru a-şi atinge nişte obiective proprii. Încep prin a-mi exprima refuzul de a folosi sintagma pe care UDMR-ul a încercat cu obstinenţă în ultimii ani s-o implementeze în mentalul colectiv. Nu există această sintagmă, care nu are nicio legătură cu realităţile istorice din acest spaţiu carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre un proiect de-a dreptul extremist pe care UDMR l-a lansat în spaţiul public românesc, un proiect de autonomie a unei regiuni formate din trei judeţe româneşti – Harghita, Covasna şi Mureş. Este într-adevăr un risc şi un mare pericol la adresa integrităţii statului român şi a ordinii constituţionale din România numai şi pentru faptul că UDMR îşi permite să lanseze cu tupeu şi obrăznicie această temă fără perdea şi să vorbească atât de deschis împotriva Constituţiei României.

Ce prevederi din proiectul de autonomie vi se par periculoase?

Acest proiect de autonomie teritorială pe criterii etnice eu l-am devoalat şi l-am prezentat pe blogul meu personal în urmă cu două luni. Pericolul este dat de contextul din Europa. Dacă până acum lumea s-a confruntat cu flagelul terorismului, în următorii ani Europa se va confrunta cu flagelul separatismului. Vedem probleme în Marea Britanie, cu Scotia, în Belgia, cât şi problemele din Ucraina care au fost generate pe două mari vulnerabilităţi ale statului ucrainean: corupţia care a slăbit statul, făcându-l incapabil să răspundă unor provocări externe, şi separatismul etnic. Corupţia a fost perfecţionată de Partidul Regiunilor prin guvernatorii regionali, în timp ce în România avem baronii locali.

Separatismul etnic s-a manifestat prin stimularea extremismului pe criterii etnice pe aceeaşi filiaţie Rusia-partide etnice regionale ruse sau maghiare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în România prin colaborarea strânsă dintre Budapesta, serviciile federaţiei ruse şi capii politici ai comunităţilor maghiare din jurul Ungariei. Acest lucru a fost arătat într-un studiu al unui think-tank britanic care se ocupă cu supravegherea şi monitorizarea activităţilor din spaţiul eurasiatic.

Săptămâna trecută acest lucru a fost evocat şi de Foreign Policy Research Institute, vocea oficială în ceea ce priveşte politica externă a guvernului american şi al doilea mare institut de politică externă al lumii. În studiul ”Ungaria, pe o cale greşită”, FPRI arată că prin politicienii comunităţilor maghiare din afara Ungariei şi cu ajutorul Federaţiei Ruse se încearcă să creeze probleme interne statelor vecine Ungariei. În document este citat şi manifestul ”Ne-am săturat de Ungaria” lansat de noi în urmă cu o lună de zile.

Aţi scris recent pe blog că în spatele politicii separatiste maghiare stau interesele tandemului ruso-maghiar legate de resursele din zonă. Aţi susţinut că între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese. La ce vă referiţi mai concret?

Este vorba despre interesul pe care îl are Ungaria faţă de toate resursele care sunt în Transilvania, nu numai în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş. Interesul liderilor maghiari nu este doar de a enclaviza acest teritoriu după modelul Kosovo. Dimpotrivă există o tendinţă de a extinde aceste drepturi colective şi-n zone precum Oradea, Cluj sau Satu-Mare. Este o tentativă de a redesena teritoriul stabilit prin dictatul de la Viena. Proiectul UDMR prevede apariţia unui stat în stat şi este total anti-constituţional, dar din păcate vinovaţi sunt liderii politici româneşti care în ultimii 25 de ani au considerat mai importante voturile aduse de UDMR şi majorităţile parlamentare decât interesele naţiunii şi statului român.

Nu trebuie să ne mire tupeul obraznic al UDMR care aflat la guvernare îşi permite să vină în plină campanie prezidenţială cu un proiect de lege anticonstituţional şi separatist pe criterii etnice. În momentul de faţă avem un gir al primului ministru şi al partenerilor de guvernare faţă de temele lansate de UDMR. În mod normal, premierul Victor Ponta ar fi trebuit să scoată a doua zi UDMR de la guvernare. PSD a declarat că nu e de acord cu proiectul de autonomie, dar faptic susţine un proiect al liderilor UDMR de arborare a steagurilor secuieşti în Transilvania. Eu am introdus un proiect de lege care interzice arborarea oricărui steag etnic.

Aţi declarat mai demult că veţi depune proiectul de lege pentru desfiinţarea UDMR imediat ce va fi depus proiectul autonomiei Ţinutului Secuiesc? Ce s-a ales de această iniţiativă?

Proiectul există în scris. Deocamdată UDMR n-a depus proiectul în Parlament, ci doar l-a prezentat în spaţiul public. Când o vor face, voi depune şi eu proiectul meu. UDMR a încălcat Constituţia României în nenumărate rânduri. În primul rând a atacat articolul 1 şi alte articole care definesc statul român. În plus, avem o grămadă de acţiuni extremiste care s-au îndreptat împotriva integrităţii României şi au fost bazate pe separatism etnic.

Într-un articol publicat pe Radio Vocea Rusiei aţi pledat pentru un parteneriat strategic al României cu China şi pentru o relaţie pragmatică şi constructivă cu Rusia. Mai nou spuneţi că între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese şi că Rusia este o ameninţare. Cum se explică această schimbare de perspectivă?

N-am publicat niciun articol pe Vocea Rusiei, ci ei au preluat nişte articole de pe blogurile mele. Federaţia Rusă are interesul de a destabiliza ţările care se află la frontiera de Est a UE, alimentând problemele deja existente precum extremismul maghiar. Ungaria profită de nişte interese ale Rusiei pentru a-şi atinge nişte obiective proprii. Sigur există o colaborare strânsă între Moscova şi Budapesta.

Eu nu cred şi n-o să cred niciodată în prietenia Rusiei. La vremea aceea am spus că din punct de vedere economic este bine să avem nişte relaţii care să aducă beneficii pentru economia românească. România a avut o prezenţă puternică pe piaţa din Est, mai ales Rusia, piaţă pe care a cedat-o şi care a fost acaparată de alte state occidentale precum Germania. Am spus că nu e normal ca Germania să spună României să abandoneze piaţa Rusiei, iar Berlinul s-o acapareze cu totul, beneficiind de plusvaloare economică.

De atunci lucrurile s-au schimbat însă pentru ca Rusia a început acţiuni concrete de destabilizare împotriva intereselor României. Nu cred în dragoste în politica externă, ci în oameni care trebuie să negocieze interesele României şi atât. În contextul actual – prietenia Budapesta-Moscova şi strânsa relaţie pe zona eurasiatică între Moscova şi China – eu nu cred că este posibilă o colaborare a României cu Rusia şi China şi nici măcar o dezvoltare economică…

(”Epoch Times”, 24 septembrie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Cum închină UDMR autonomia, cu resurse cu tot, Rusiei” (19 septembrie 2014)

646x404O analiză excepţională a jurnalistului Stelian Negrea ne arată cum Rusia şi Ungaria pot pune mâna pe gazele României prin autonomia propusă de UDMR. Proiectul separatist prevede preluarea resurselor din cele trei judeţe, aşadar şi din Mureş unde se află 62,5 la sută din gazele naturale ale României. Iată că dacă separatismul etnic se dă din mână în mână, de la Putin la Orban şi de la Orban la Hunor, resursele României fac drumul invers.
Analiza lui Stelian Negrea este unică în peisajul presei româneşti şi trebuie nu doar salutată, ci şi promovată, pentru că ne arată cu cifre cum în spatele politicii separatiste maghiare stau interesele tandemului ruso-maghiar. Pentru că, în afară de gaz, ne arată studiul citat, mai există în cele trei judeţe ape minerale, dar şi păduri (cele care nu au fost deja tăiate şi vândute de liderii UDMR). Am acuzat de mult timp intromisiunea Rusiei în planurile secesioniste maghiare, dar analiza economică amintită vine să dea chip şi substanţă acestui amestec. Era evident că Ungaria are interese economice în Transilvania, pe care şi le urmăreşte şi în clipa de faţă prin retrocedări abusive, prin promovarea firmelor maghiare, prin epurarea românilor din liceele care devin maghiare peste noapte, dar apariţia gazului României în joc mută miza pe un cu totul alt nivel. Între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese. Va trezi măcar acest lucru atenţia autorităţilor în drept pentru a îndepărta UDMR de la butoanele României pe care le foloseşte ca să ne asigure un viitor de servitute? Dacă nu oprim UDMR, România îşi va pierde independenţa, teritoriile şi resursele. Mai e nevoie de alte argumente ca să scoatem UDMR în afara legii? Am atenţionat în egală măsură că UDMR s-a radicalizat de când merge pe mâna lui Viktor Orban, sfătuitorul oficial şi constant al lui Kelemen Hunor, agentul prin care influenţează politica României la cel mai înalt nivel, dar faptul că ne confruntăm acum cu un proiect de lege care să cedeze resursa de gaz a României, cea pe care ne bazăm ca să fim independenţi de Rusia, ar trebui să ne seteze pe un fel de cod roşu în ceea ce priveşte riscurile la adresa viitorului ţării. Devine astfel clar că etnicii maghiari sunt carne de tun pentru politicienii UDMR, un fel de masă amorfă folosită ca presiune pentru lucruri mult mai importante, cum de exemplu îngenuncherea definitivă a statului român. În timp ce noi sesizăm aceste riscuri, UDMR se află însă la guvernare, are acces la documente clasificate şi reprezintă statul român. Între UDMR, Ungaria lui Orban şi Rusia lui Putin se poate pune deja semnul de egalitate în opţiuni şi interese. Va trezi măcar acest lucru atenţia autorităţilor în drept pentru a îndepărta UDMR de la butoanele României pe care le foloseşte ca să ne asigure un viitor de servitute? Dacă nu oprim UDMR, România îşi va pierde independenţa, teritoriile şi resursele. Mai e nevoie de alte argumente ca să scoatem UDMR în afara legii?
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU – ”Un răspuns pentru Friedman: nu există dreptul hoţului (Ungaria) de a cere înapoi ceea ce a furat” (16 septembrie 2014)

646x404George Friedman pune întrebarea greşit: ”De ce ungurii care trăiesc în aceste teritorii (România etc.) n-ar avea dreptul să se realipească Ungariei?” după ce falsifică istoria afirmând că Tratatul de la Trianon ”a dat României şi Cehoslovaciei porţiuni ample din Ungaria, cu tot cu ungurii care trăiau acolo”. Trianonul doar a înapoiat popoarelor pământul care le aparţinea, având rolul de a lua de la hoţ (Ungaria) pentru a restitui proprietarilor.
A spune, cum face Friedman, că Ungaria are vreun drept asupra teritoriilor dobândite prin jaf (lucruri despre care noi, victimele, nu vorbim dintr-o bunătate rău înţeleasă) este ca şi cum le-ai da dreptul hoţilor să reclame bunurile pe care le-au furat şi pe care proprietarii de drept şi le-au recăpătat cu greu. Chiar aşa, de ce nu ar avea dreptul toţi hoţii din lume, fie ei persoane fizice sau actori statali/instituţionali, după ce şi-au pierdut jecmăneala, să ceară restituirea lucrurilor, bunurilor sau teritoriilor furate şi pe care le-au pierdut în favoarea celor care le deţineau de drept. Unde mai sunt drepturile hoţilor? Ungaria are tot dreptul la teritoriile pe care le-a luat cu forţa, dacă mergem pe această argumentaţie. Să restabilim adevărul: Trianonul este punctul de cotitură în care foştii proprietari au primit, după ce au plătit preţ de sânge, dreptul ca ţara pe care o locuiau cu mult dinainte de apariţia hunilor să fie recunoscută ca fiind a lor. Nu, nu le vom da politicienilor maghiari hoţi şi Ungariei jefuitoare şi ucigaşe de români ceea ce am redobândit cu sacrificiu pentru că era al nostru şi aşa va şi rămâne! Aşa încât orice legătură s-ar face între Transilvania României şi Scoţia, Catalunia sau mai ştiu eu ce provincie este şi neavenită, şi profund eronată. Scoţienii sunt cei care au luptat secole de-a rândul pentru independenţa faţă de coroana britanică, aşa încât situaţia lor seamănă mai mult cu cea a românilor subjugaţi de coroana Ungariei. Maghiarii nu au cum să se dea victime în acest proces, pentru că în România din partea transilvană românii, locuitorii de drept, erau o ”minoritate” tolerată, deşi erau majoritari şi mai vechi decât existenţa însăşi a triburilor hunice. Iată de ce UDMR joacă periculos atunci când vine cu autonomii teritoriale în acestă epocă de confuzie şi separatism. Dar ştie bine ce face şi pe ce se bazează. Numai statul român doarme în papuci, iar UDMR este ţinut la guvernare în ciuda războiului pe care l-a declarat României. Este important de aceea să spunem răspicat: în toată această poveste, autonomiştii maghiari şi susţinătorii lor de la Budapesta nu sunt victimele, ci călăii! Nu sunt proprietarii, cum se lăuda Marko Bela, ci tâlharii. Şi nu, nu le vom da politicienilor maghiari hoţi şi Ungariei jefuitoare şi ucigaşe de români ceea ce am redobândit cu sacrificiu pentru că era al nostru şi aşa va şi rămâne!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

VICTOR RONCEA: ”Ambiţiile şi bombiţele Budapestei şi Moscovei, analizate de cel mai important institut american de geopolitică, care-l citează in extenso pe Bogdan Diaconu” (15 septembrie 2014)

Cel mai important think-tank american la categoria instituţiilor de acest tip cu un buget de sub 5 milioane de USD, cotat totodată al doilea din lume, Foreign Policy Research Institute (FPRI – Institutul de Cercetări pe probleme de Politica Externă), a consacrat luna aceasta Ungariei lui Viktor Orban o analiză vastă, de 18 pagini, cu 153 de note de subsol. Numeroase dintre aceste note sunt citate, fapte şi date folosite de prestigiosului institut cu trimitere la articolul-manifest al tânărului politician Bogdan Diaconu, fondatorul Partidului România UnităNe-am săturat de Ungaria, apărut în luna iulie în cotidianul Adevărul, şi care întruneşte în prezent circa 65.000 de aprecieri ale abonaţilor reţelei de socializare internaţionale Facebook.

Foreign Policy Research Institute - Romania Hungary - Bogdan Diaconu - Sept 2014Analiza institutului de cercetări şi studii geopolitice se intitulează “Ungaria: merge în direcţia greşită?“, cu subtitlul lipsit de vreo nuanţă dubitativă (disponibil în versiunea PDF) “Ungaria “iliberală” a lui Viktor Orban priveşte spre Răsărit“. Autorul acesteia este profesorul John R. Haines, un cadru executiv al organizaţiei ştiinţifice, specializat în intelligence, Rusia şi mişcările separatiste din proximitatea ei şi, de asemenea, co-fondator al unei companii private axate pe dezvoltarea tehnologiilor contrateroriste şi de detectare a materialelor nucleare.

Analiza concisă şi chiar incisivă a forului american este cât se poate de “la zi” şi demonstrează atenţia pe care o acordă instituţiile speciale de peste ocean tendinţelor extremiste şi mişcărilor geopolitice, geoeconomice si geostrategice ale Ungariei, exprimate din ce în mai vocal şi deschis, de apropiere faţă de Rusia, acţiuni previzionate de altfel de Departamentul Externe al ziarului Ziua încă din urmă cu peste un deceniu.

Spre exemplu, profesorul Haines ne arată că referirea din subtitlul analizei la termenul “iliberal” îi aparţine prim ministrului ungar Viktor Orban şi este extras din discursul acestuia din 26 iulie 2014 de la Băile Tuşand, în care acesta a afirmat: “Noul stat pe care îl clădim este unul iliberal, un stat non liberal. Nu contestă valorile fundamentale de liberalism, libertatea, etc. Dar nu face din această ideologie elementul central al organizării statale, în schimb aplică o abordare particulară, specifică, naţională.” Mă întreb, desigur, câţi politicieni români sau/si factori de decizie au audiat sau citit ce a anunţat că vrea să facă Orban cu Ungaria pe teritoriul României? Probabil doar Bogdan Diaconu, la capitolul politicieni, din moment ce el este singurul care a observat povestea cu “iliberalismul” din capul lui Viktor Orban – chiar în articolul-manifest – şi s-a ridicat afirmând răspicat: “AJUNGE!”

“Legea statutului maghiarilor – o ameninţare la adresa securităţii statelor vecine

După ce în prima parte a studiului sunt tratate relaţiile economice ale Ungariei cu Rusia, în capitolul cu titlul “Ungaria Mare“, specialistul american subliniază că retorica politică a “Magnei Hungaria” (Nagy Magyarország), respectiv “Ungariei Mare”, a experimentat o renaştere după căderea Republicii Populare Ungare în 1989, la fel ca şi contestarea Tratatului de la Trianon. Fidesz-ului lui Viktor Orban a îmbrăţişat retorica prin “copilul” formaţiunii, “Legea statutului” maghiarilor din afara graniţelor (cu excepţia Austriei), adoptată în 2001, şi care “a reprezentat încă de la început o ameninţare la adresa securităţii statelor vecine“, pe teritoriul cărora trăiesc maghiari în număr mai mare.

Conform vice-premierului Zsolt Semjen, circa 610,000 etnici maghiari din statele din jurul Ungariei au solicitat cetăţenie ungară în ultimii trei ani şi jumătate, se arată în analiza americană, observându-se reacţia de “auto-apărare” a Slovaciei, care si-a schimbat imediat Legea cetăţeniei, revocând cetăţenia slovacă oricui solicită şi dobândeşte a altă cetăţenie

Haines reamarcă în continuare afrontul aceluiaşi vice-premier care a declarat nu mai departe de sfârşitul lunii august a.c. că Guvernul ungar “sprijină total… toate conceptele de autonomie create de comunităţile [maghiare] pentru supravieţuirea lor”. Analiza trece apoi in revistă toate mişcările făcute de Orban în zonele locuite de maghiari, de la Transilvania la Transcarpatia, în Ucraina, asupra căreia se apleacă în mod deosebit, evidenţiind şi declaraţiile organizaţiile para-militare maghiare active in această zonă.

Capitolul “Para-istorie în stil unguresc”, care tratează revizionismul maghiar, se deschide sub formă de motto cu un citat despre istorie şi mit al sociologului si filosoful francez Jean Baudrillard urmat de o fraza categorică a lui Bogdan Diaconu din manifestul amintit: “Ne-am săturat de Ungaria şi de complexele ei furibunde de mare fost imperiu imaginar.”

Şovinismul guvernamental şi subminarea relaţiilor între state la Referendumul de suspendare a lui Băsescu

Dupa un excurs prin lumea miturilor originilor populaţiei vecine maghiare, profesorul american observă că sentimentele şoviniste si autonomiste ale unor grupări extremiste de tip neo-nazist, între care aminteste partidul Jobbik, se relectă şi la nivel guvernamental, după cum observă chiar OSCE. Şi aici expertul Institutului SUA oferă un citat mai larg dintr-o poziţie oficială a OSCE cu referire la România, care, cred, ar putea să facă valurile de rigoare în politica publică românească cât şi în cea de stat:

Viktor Orban - Traian Basescu Anti-Romania - Consiliul European 2013 via Politica TaPrim-ministrul maghiar Viktor Orban, de exemplu, a sfătuit cetățenii de etnie maghiară din România cu privire la participarea la un referendum recent din această țară, în timp ce membri ai Parlamentului ungar au convocat reuniunea unui comitet de “coeziune națională” în ţara vecină Slovacia. Deşi non-violente, aceste acțiuni sunt nu mai puţin provocatoare și subminează pe dedesubt relațiile de prietenie şi bună vecinătate dintre state. Mai mult decât atât, această focalizare asupra etnicilor maghiari din statele vecine contrastează cu propriul răspuns călduț dat de guvernului ungar anti-semitismului, precum și amenințările și violența împotriva romilor în Ungaria. Pentru a-l cita pe Înaltul Comisar [al OSCE]: ‘Ca un principiu călăuzitor, statele nu ar trebui să fie mai interesate în minoritățile care locuiesc în statele vecine mai mult decât în cele care locuiesc în interiorul propriilor granițe.‘” . Foarte interesant, nu? Este vorba, aţi înţeles, de sfaturile lui Viktor Orban oferite maghiarilor din România în favoarea lui Traian Băsescu, în sensul boicotării Referendumului din iulie 2012. O acţiune care, afirmă OSCE, a subminat relațiile de prietenie şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria. Documentul original poate fi găsit aici: http://osce.usmission.gov/oct_2_12_ws13.html.

“Ne-am săturat de Ungaria”

America Unita - United America Party - Romania Unita - Bogdan Diaconu“Înaltul Comisar poate avea dreptate în principiu – scrie profesorul Haines –  dar în practică alte sentimente prevalează. Cazul la care ne referim este o cerere făcută în numele a 1,5 milioane de “maghiari ai diasporei” din Transilvania, cum că “a venit timpul pentru autonomia maghiară.” Potrivit unei declarații de la sfârșitul lunii iulie 2014 făcute de László Tőkés, capul unei organizații civice care reprezinta etnicii maghiari din România, “numai independență națională completă poate aduce renașterea comunității maghiare”, o declarație cu atât mai ieşită din comun cu cât euro-parlamentarul Tőkés este fostul vice-preşedinte al Parlamentului European. Alte voci din România diferă total de Tőkés: într-un editorial vituperant publicat în ziarul românesc Adevărul sub titlul “Ne-am săturat de Ungaria”, parlamentarul român Bogdan Diaconu acuză Ungaria de iredentism făţis, că “urmează doctrina Kremlinului” și caută “să refacă teritoriul monarhiei Austro – Ungare.” Diaconu a scris: Ne-am săturat de Ungaria şi de premierul ei reales Viktor Orbán, salvatorul naţiunii maghiare, care de la primul discurs în Parlament şi-a afirmat „dreptul” de a controla teritorii din ţările învecinate şi de a da ordine altor naţiuni.

Şi continuă:

“Ne-am săturat de Ungaria care se agită fără oprire ca UE să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul Europei să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul European să se ocupe de minoritatea maghiară, Comisia Europeană să se ocupe de minoritatea maghiară, Parlamentul European să se ocupe de minoritatea maghiară, SUA să se ocupe de minoritatea maghiară, Rusia să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul României să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Ucrainei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Slovaciei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Serbiei să se ocupe de minoritatea maghiară, Turcia să se ocupe de minoritatea maghiară (Vona Gabor a vizitat şi Turcia unde le-a vorbit „fraţilor şi surorilor” poporului maghiar, care, întâmplător, a fost ocupat de Imperiul Otoman, dar istoria se rescrie), Dalai Lama să se ocupe de minoritatea maghiară (Tőkés a vrut să-l aducă în Transilvania să-i arate minoritatea maghiară care suferă la fel ca poporul tibetan)…  Universul întreg trebuie să se ocupe de minoritatea maghiară şi de problemele ei închipuite…

După acest citat larg din Bogdan Diaconu, John Haines prospectează într-un nou capitol originile genetice ale actualilor unguri aducând în atenţia cititorilor de specialitate studiile prin care se demonstrează că omuleţii roş-verzi care populează azi Ungaria nu sunt… maghiari.

Dughin, provocările euroasianismul si culcuşul maghiar

Aleksandr Dugin and Gábor Vona, Moscow, 2013Poate şi mai interesant este următorul capitol în care sunt luate la puricat teoriile sociologului Aleksandr Dughin, supranumit “Rasputinul lui Putin”, şi care, prin specularea teoriilor geopoliticianului Halford Mackinder (1861-1947) privind vatra/heartland-ul Europei a dat naştere curentului “euroasiatic”. Curent care îşi găseşte în “Noua Ungarie” un culcuş calduţ, potrivit direcţiilor imprimate statului vecin de Viktor Orban şi partenerul său de extremism, Gabor Vona, capul Jobbik, care este citat cu un fragment dintr-un interviu acordat jurnalului rus de geopolitica “eurasiatică”. Concluzia interviului este relevantă. Vona dixit: “Dacă cineva caută identitatea maghiară va găsi acolo rădăcinile eurasiatice ale naţiunii”.

John Haines arată că direcţiile acestei noi ideologii a Rusiei în care se integrează Gabor Vona au fost trasate de însuşi Vladimir Putin într-un articol cu iz leninist (aprecierea mea) din Izvestia, publicat în octombrie 2011 şi reprodus pe pagina Misiunii Permanente a Federaţiei Rusiei la UE  în care Putin propune Uniunea Eurasiatică.

Luna viitoare – ne informează analistul american –  Jobbik va participa la “Forumul Național Rus” din Sankt-Petersburg”. organizat de o falangă de informaţii a partidului Rodina (Mama Rusiei) condus de vice-premierul rus Dimitri Rogozin. Misiunea declarată a Forumului este “de a stabili o mișcare care unește forțele orientate național în Europa și de a stabili o platformă permanentă de discuții și de luare a deciziilor cu privire la aspectele legate de interacțiunea dintre forțele naționale conservatoare.” Obiectivul reuniunii este “formarea unui noi doctrine unite naționale unite pentru Rusia și Europa” și un subiect principal al Forumului va fi “unitate culturală ca factor fundamental în formarea spațiului național.

Marele risc – Calul Troian atacă România pe tabla de şah a UE şi NATO

Capitolul final al studiului tratează riscurile previzibile în contextul în care Orban, “un politician abil”, va folosi în continuare banii Uniunii Europene dar în acelaşi timp va arată SUA şi NATO pisica numită Moscova.

“Ungaria pare, pentru moment cel puțin, ferm ancorat în Uniunea Europeană și NATO – scrie analistul american -; cu toate acestea, ar fi extrem de prostesc să ignore forțele care exercită presiuni politice și economice asupra ţării. În același timp, Ungaria trebuie să țină seama de frustrarea resimţită în alte capitale europene și în special ale statelor vecine, la care Bogdan Diaconu a dat glas:

“Ne-am săturat de Ungaria care vrea mereu mai mult, drepturi speciale, tratament preferenţial, control asupra comunităţilor maghiare din afara ţării, dar mai ales asupra averii ţărilor unde se află acestea, care vrea limba maghiară şi stat în stat peste tot, în numele rasei superioare pe care o reprezintă.”

Concluzia studiului reputatei instituţii americane de analiză şi predicţie priveşte direct România:

Marele risc este că prin confluența lor, aceşti factori –  presiuni economice interne, frustrărea din afara Ungaria cu “Sirenele iredentismul atavic”, cea din interiorul formaţiunii de guvernământ Fidesz – Alianta Civica Ungară ( să nu mai vorbim Jobbik ), conflictul continuu în Ucraina și apeluri pentru Autonomia Transcarpatiei – vor fi exploatati de către Rusia, cu intenția de instigare la discordie intra-NATO , în special în cadrul Grupului de la Visegrad (“scutul NATO împotriva Rusiei”) și între Ungaria și România. Luați în considerare în concluzie următorul citat dintr-o evaluare recentă a riscului prezentat de Eurasianism rus:

‘În funcție de evoluția balanței de putere dintre Rusia și UE, nu ar trebui să fie exclusă posibilitatea unor astfel de actori politici care să funcționeaze drepi “cai troieni” în slujba intereselor politicii externe ruseşti. Perspectivele Eurasianismului de a extinde această strategie asupra unor actori politici din interiorul UE rămân de văzut în viitorul apropiat. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că… pentru “caii troieni” pro-eurasiatici din Europa Centrală și de Est, Eurasianismul pare a se baza pe transformarea sistemică, sau pe o schimbare radicală în agenda de politică externă, ​​care ar aduce statele în cauză în sfera de influență a RusieiÎn cazul Ungariei, starea de fricţiune dintre Budapesta și Bruxelles… a fost o forță motrice în spatele reajustării politicii externe a acestui stat față de Moscova‘.”

Cu acest citat care ne relevă un viitor spectru geopolitic destul de gri, extras din studiul lui Vassilis Petsinis “Eurasianism and the Far Right in Central Europe and South East Europe.” Central and East European Review. 8 (2014), se încheie analiza Foreign Policy Research Institute semnată de John R. Haines.

Provocări la adresa Ortodoxiei

În toate acestea am şi eu o mică satisfacţie personala: că am scris în Ziua încă de la începutul noului mileniu, ca să zic aşa, că Ungaria e un cal troian al Rusiei în NATO şi UE iar Ucraina va deveni un măgar troian. Sau invers? :) În acelaşi timp, cine poate număra câţi cai şi măgari ai Rusiei avem în politica aşa-zis românească? Aş mai putea să adaug că dacă la unguri “eurasianismul” se instalează pe fondul unor relaţii economice solide dintre Rusia şi Ungaria (schimburi comerciale şi investiţii de zeci de miliarde de euro) şi a fantasmelor unor spălaţi la creier de tipul Jobbik, în România curentul se infiltrează şi îşi găseşte adepţi prin intermediul unor cozi de topor ale ortodoxiei române şi a unei propagande acerbe “pravoslavnice” – de la şoferi cu grade deveniti “tătici pentru 400 de copii”, la o adevărată invazie de icoane ieftine ruseşti şi ucrainene – la care ierarhii români asistă mult prea pasivi.

Cât despre Bogdan Diaconu, care pentru câteva citate reproduse pentru compromitere pe blogul Vo(t)cii Rusiei a fost acuzat de clanul tismănenilor din presă că este “omul Moscovei” sunt curios ce vor mai zice acum detractorii săi, după atâtea calupuri masive publicate de cel mai important think-tank american (e drept, din randul celor cu un buget anual puţin mai mic de 5 milioane de dolari :) ), totodată al doilea din lume de acest tip, ca valoare si prestigiu… Probabil vor aştepta şi ecourile din presa chineză… :)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU – ”Vulnerabilitatea absolută a României: corupția” (13 septembrie 2014)

646x404De ce îşi face de cap extremismul maghiar în România fără ca autorităţile să intervină? Din cauza corupţiei. De ce suntem vulnerabili faţă de tandemul ruso-maghiar care ne pune în discuţie teritoriul naţional? Din cauza corupţiei. Acest mesaj a fost transmis şi de Ambasada SUA care deţine informaţii mai multe decât noi pe această temă. În concluzie, dacă vrem să ne păstrăm România unită, trebuie să transformăm corupţia în inamicul public 1.
Un articol Rise Project ne arată dimensiunile unei singure tentative de furt marca UDMR din bunurile statului român: 21.000 de hectare de pădure în valoare de 50 de milioane de euro. Tentative sau reuşite de acest fel de a trece din patrimoniul statului în proprietatea liderilor UDMR sau a altor interpuşi ai Ungariei o avere fabuloasă a României există cu duiumul, aceasta este numai una dintre ele. În aceeaşi categorie intră toate retrocedările frauduloase de păduri şi clădiri din Transilvania către ONG-uri, fundaţii, persoane fizice sau chiar biserici maghiare, toate susţinute obscur sau făţiş de Budapesta. Care, la rândul ei, este manevrată de Moscova. Iată cum corupţia ne va lăsa, dacă lăsăm să continue acest ritm al fraudării, fără o bună parte din teritoriul naţional şi în felul acesta vulnerabili la atacurile tandemului ruso-maghiar care, prin neglijenţa statului român, s-a înarmat între timp cu acte de proprietate. Statul român este slab în faţa atacurilor din interior sau din exterior din cauza corupţiei. La fel, România riscă să piardă controlul asupra Portului Constanţa, de importanţă strategică în noua reaşezare a pieselor geopoliticii în această parte de lume, pe mâna corupţiei. Şi în loc să avem avantajul unui asemenea nod de transport strategic în vederea obţinerii unui rol esenţial în derularea de forţe NATO din viitorul apropiat, riscăm să cedăm portul unor interese locale meschine. De ce? Din cauza corupţiei. Nu poţi pretinde să fii partener strategic, şansa pe care o are România în acest moment în care unii dintre vecini au luat-o pe cărări deviate dar sigure spre Moscova, dacă din interiorul statului tău corupţia cedează resursele naţionale şi obiectivele de interes naţional unor şmecheri care fac afaceri cu viitorul ţării. Când interesele de viitor ale României şi mizele sale strategice sunt jucate la mezat de diverşi baroni locali sau de organizaţii anti-statale care se bazează tocmai pe reţeaua de complicităţi construită în ultimii 25 de ani, corupţia nu mai este doar o problemă a sistemului judiciar, ci o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Aşa încât atenţionarea Ambasadei SUA sau a diferiţilor oficiali americani nu este întâmplătoare. Nu poţi pretinde să fii partener strategic, şansa pe care o are România în acest moment în care unii dintre vecini au luat-o pe cărări deviate dar sigure spre Moscova, dacă din interiorul statului tău corupţia cedează resursele naţionale şi obiectivele de interes naţional unor şmecheri care fac afaceri cu viitorul ţării. Aşa încât, dacă vrem să avem un stat adevărat şi să rămânem întregi nu avem decât o soluţie: eradicarea corupţiei. Altfel o să vedem cum ne fuge ţara de sub picioare, vândută de te miri cine te miri cui. Ceea ce înaintaşii noştri au apărat cu preţ de sânge este cedat acum pe şpăgi inamicilor României. Acest lucru trebuie să înceteze, bunurile înstrăinate trebuie recuperate, iar vinovaţii trebuie pedepsiţi. AJUNGE!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Sfârșitul statului, începutul tribalizării” (11 septembrie 2014)

646x404Atunci când, la nivelul unei ţări, orice organizaţie poate pune în discuţie factorii constitutivi ai statului respectiv, asistăm de fapt la sfârşitul statului şi la începutul tribalizării. Regula tribală este câştigul celui care dă mai tare: din mâini, din gură, din tot ce poate. UDMR aplică această tehnică, iar rezultatul este că avem o campanie prezidenţială în care discutăm despre desfiinţarea statului român!
Oricât ne-am învârti în jurul termenilor, autonomia teritorială pe criterii etnice reprezintă începutul sfârşitului pentru statul român. Care şi fără aportul organizaţiilor separatiste maghiare trosnea din încheieturi. Dar, ca la slujba de ieşire cu greu a sufletului, UDMR şi-a asumat, probabil sub influenţa nefastă a pastorului Laszlo Tokes, rolul de a-i citi României un fel de ultim maslu, ca să se aleagă. Şi, într-adevăr, statul român se află la răscruce: fie se trezeşte din amorţire şi îşi ia seama, respinge extremismul maghiar şi opreşte nebunia separatistă care îl ameninţă nu doar din exterior, adică dinspre est, ci şi din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-şi facă mendrele pe seama unităţii noastre teritoriale. În faţa proiectului UDMR de autonomie, cu toate aberaţiile sale juridice şi cu totala încălcare a Constituţiei, nu mai sunt multe de făcut: ori cedăm, devenind astfel singura ţară care şi-a plătit distrugătorii, ori îi obligăm pe extremişti să cedeze ei folosind forţa legii. Statul român se află la răscruce: fie se trezeşte din amorţire şi îşi ia seama, respinge extremismul maghiar şi opreşte nebunia separatistă care îl ameninţă nu doar din exterior, adică dinspre est, ci şi din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-şi facă mendrele pe seama unităţii noastre teritoriale. Dar cum partidele vechi visează în această perioadă la voturi, nu la istoria şi integritatea României, reacţiile la adresa UDMR sunt cel mult firave. Înainte de a căuta acoperiţii din serviciile noastre, Parlamentul ar face mai bine să caute acoperiţii din serviciile altora, notamente de la Budapesta sau de la Moscova, că autonomia nu vine cu siguranţă de la acoperiţii României.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Românii au acum o alternativă reală la ultimii 25 de ani de politică antinațională”

diaconu-rica-petrescuReporter: Cum s-a născut Partidul România Unită?

Bogdan Diaconu: S-a născut din credinţa mea în nevoia de a unifica forţele acestui popor în jurul unor idealuri comune, după ce, timp de 25 de ani, toată clasa politică i-a divizat pe români, i-a împărţit în stânga şi în dreapta, în băsişti şi antibăsişti, în pro şi contra, îndemnându-i să lupte între ei în loc să lupte cu cei care vindeau ţara pe nimic. Partidul România Unită reprezintă locul în care naţiunea, credinţa şi ţara sunt una şi toţi ne asumăm responsabilitatea de a le sluji, nu bazaţi pe interese partizane, ci dedicaţi valorilor fundamentale ale poporului român.

R.: Sunteţi primul şi singurul parlamentar care a plecat din PSD când acest partid se află pe culmile puterii. De ce?

B.D.: Ştiu că lumea se aşteaptă de la politicieni să îşi urmărească doar propriile interese, aşa încât privit din acest unghi gestul meu nu are nici un sens. Ursul nu pleacă de la miere şi nici câinele de la măcelărie, sunt două proverbe care sunt repetate în momentul în care se discută relaţia politicianului român cu puterea şi cu guvernarea. Tocmai acest lucru trebuie schimbat în clasa politică, pentru că, plecând de la acest oportunism am ajuns ca din a şaptea ţară din Europa să ne batem pentru ultimul loc cu Bulgaria. Eu am crezut în ceva atunci când am intrat în politică şi mi-am manifestat acea credinţă pe toată durata activităţii mele publice fără întrerupere, indiferent de indicaţiile unora şi ale altora. Am devenit incomod, dar am conştiinţa curată că mi-am îndeplinit menirea. În Parlament am respectat votul românilor din 2012, care nu ne-au trimis acolo nici să băgăm din nou UDMR la guvernare, după ce am criticat PDL pentru că a făcut acest lucru, nici să exportăm Roşia Montană la preţ de dumping, nici să ne opunem Justiţiei. Aşa că nu am votat niciodată legile controversate şi care încălcau votul şi încrederea acordată de alegători. În cele din urmă, după ce am atras atenţia asupra pericolului de a aduce UDMR la guvernare şi de a-i păstra cocoţaţi pe liderii maghiari pe funcţii importante în statul român în timp ce ei luptă pentru desfiinţarea şi destabilizarea României, am decis să trag un semnal de alarmă că PSD face jocurile iredentismului maghiar, tolerând comportamentul iresponsabil al UDMR pe tema autonomiei teritoriale. Nu puteam să girez coaliţia omuleţilor verzi de la UDMR care, la fel ca separatiştii ruşi din Ucraina, umblă prin Transilvania agitând enclavizarea etnică în deplin acord cu planurile Rusiei de destabilizare a zonei, aşa cum, mai ieri, a descoperit şi Center for Eurasian Strategic Intelligence de la Londra, care a făcut „marea dezvăluire” că agenţii ruşi colaborează cu liderii maghiari pentru atragerea Transilvaniei în jocul secesionismului. Această mare dezvăluire a fost băgată în seamă de presa din România doar acum pentru că a venit de la Londra, eu o tot spun de când Viktor Orban ghidonează UDMR în direcţia autonomiei etnice, dar marii „lideri de opinie” spun că sunt „extremist”. Uite că acum şi acest grup de analiză de la Londra a devenit extremist ca şi mine şi a descoperit pericolul ruso-maghiar pentru România! Vorba aceea, nimeni nu e profet în ţara lui…

R.: Ce planuri aveţi cu Partidul România Unită şi cum vă veţi poziţiona la alegerile prezidenţiale?

B.D.: Partidul România Unită va participa la alegerile locale şi parlamentare din 2016 când le vom arăta românilor un alt fel de a face politică, aşa cum ei îşi doresc, cu aleşii la dispoziţia cetăţenilor şi nu invers. Vom lua un rezultat bun la locale şi la parlamentare având în vedere că potenţialul nostru electoral la această oră este între 15 şi 25 la sută, iar acest lucru ne va permite să facem dovada modului nou de gândire şi de acţiune pe care îl propunem românilor. Prezidenţialele din acest an sunt deja un eşec pentru România, este o competiţie între non-valori, de aceea nu vom susţine pe nimeni. Le vom recomanda susţinătorilor noştri fie să stea acasă, fie să meargă la vot şi să scrie Ţepeş pe buletinul de vot, pentru ca mesajul pentru actuala clasă politică să fie clar: e expirată şi nu mai reprezintă pe nimeni, dacă a avut vreodată această intenţie, nu crede în nimic şi nu vrea nimic pentru România, ci numai pentru binele propriu. Ajunge!

R.: Că tot veni vorba, cum aţi ajuns să îl puneţi pe Vlad Ţepeş pe sigla oficială a Partidului România Unită?

B.D.: Mesajul nostru este cel de justiţie socială, iar cel care întruchipează cel mai bine această aspiraţie a poporului român este tocmai Vlad Ţepeş. Este şi o mişcare de recuperare a valorilor româneşti şi de corectare a imaginii false care i s-a făcut lui Ţepeş pentru că îşi apăra ţara cu metode dure. În afară de acest adevărat blazon al românităţii reprezentat de celebrul domnitor, am pus pe siglă şi harta României reîntregite, pentru că Partidul România Unită îşi asumă rolul istoric de a realiza unificarea celor două state româneşti, despărţite artificial de o graniţă trasată de alţii şi care nu are nici o justificare reală.

R.: În ce stadiu sunteţi cu organizarea partidului?

B.D.: Avem strânse aproape toate semnăturile, urmează să le depunem la Tribunalul Bucureşti împreună cu actele constitutive, iar între timp o să începem lansarea de filiale peste tot în ţară. Avem mulţi entuziaşti care mi-au cerut tabelul cu semnături pe Facebook sau pe blog, l-am postat acolo şi ei îmi trimit prin poştă câte semnături au reuşit să strângă fiecare. Este un entuziasm molipsitor şi care ne arată că am luat decizia corectă înfiinţând Partidul România Unită. Românii aveau nevoie să fie reprezentaţi şi apăraţi cu adevărat, nu doar din vorbe contrazise ulterior de fapte. Aceşti români sătui de minciuni şi de umilinţa la care a fost supusă ţara noastră în ultimii 25 de ani vin alături de noi din toată ţara, dar şi din diaspora, din toată lumea. Avem şi filiala Basarabia, condusă de unionistul Gheorghe Viţă, iar pe acel pământ românesc vom dezvolta cea mai puternică organizaţie a unui partid românesc din afara graniţelor ţării. Graniţelor de acum ale ţării, pentru că împreună cu acea filială vom lupta pentru ca separarea falsă dintre România şi Republica Moldova să dispară şi să ne regăsim cu toţii în interiorul aceluiaşi stat român.

(”Puterea”, 11 septembrie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 2 comentarii

VICTOR RONCEA: ”Fenomenul Bogdan Diaconu și detractorii săi din zona rusească” (11 septembrie 2014)

America-Unita-United-America-Party-Romania-Unita-Bogdan-DiaconuCum să nu-ţi fie simpatic un tânăr politician care şi-l alege ca simbol pe Vlad Ţepeş, pe fundalul hărţii României adevărate, cu tot cu Basarabia? Şi pe deasupra să-l mai înjure şi toată gaşca de moştenitori ai Kominternului. Că, cică, sigur e “omul Moscovei”, pentru că l-a preluat Vocea Rusiei pe site. “N-aţi văzut???!!!”, strigă isterice pe net nişte moluşte de-ale lui Patapievici, normal, ca din gură de şarpe. Ca şi cum aşa lucrează un serviciu diabolic ca KGB-ul: îşi deconspiră “ofiţerii acoperiţi” la Vocea Rusiei ca Băsescu pe-ai ţării la B1!

Staţi linistiţi la locurile voastre, vorba tartoriţei agenţilor KGB, că oamenii Moscovei stau pe ouă, adânc infiltraţi, exact la posturile de propagandă, intoxicare şi manipulare a opiniei publice cu nume cât mai occidentale: fostele organe “eliberatoare” ajunse azi biete bloguri cu denumiri pompoase, ca Deutsche Welle, BBC, Radio Free Europe şi corespondentele lor locale, Hotnews, GDS şi “22″. Regizorul Constantin Vaeni a explicat cel mai bine, într-un comentariu cu totul personal, cum e cu “demascarea cu mânie proletară” a lui Bogdan Diaconu.

Acum, cum ar mai putea fi “inculpatul” un “om al Rusiei” când, recent, acelaşi Bogdan Diaconu a cerut ca pentru situaţiile de siguranţă naţională, Serviciul Român de Informaţii să primească dreptul de a acţiona imediat, după modelul FBI? Sau şi SRI-ul e al Moscovei? Şi eu care auzisem de SIE…

Aşadar, întorcându-ne la “clasici”, tehnica Vo(t)cii Rusiei e (cea mai) ieftină şi, trebuie să spunem, cam expirată: compromiterea prin asociere. Merge încă, însă doar la proşti şi la victimele experimentelor serviciilor secrete perfectate prin media asupra creierului uman.

Pe deasupra, mai sunt şi “conservele” Rusiei, puse bine, la murătură democrată, chiar “populară”, prin politica dâmboviţeană sau “bruxelleza”. Le veţi descoperi singuri, prin reacţia lor de turnesol faţă de Partidul România Unită.

În cazul nostru, ţinând cont că Bogdan Diaconu a fost atacat rapid de toţi oamenii lui Tismăneanu, care l-au declarat pe tânărul naţionalist moderat drept “duşman al poporului”, funcţionează cartea de vizită “Spune-mi cine te atacă şi cu cine nu te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Ori Bogdan Diaconu deja a explicat cât se poate de clar – inclusiv printr-o demisie răsunătoare – că nu va face niciodată vreo alianţă, de nici un fel, cu vreun trădător al României, din speţa celor care s-au aciuat la gâtul tuturor regimurilor.

Vina lui? Nu mai suportă încălcarea drepturilor naţionale de către exponenţii obraznici ai unei minorităţii mult prea gălăgioase şi, pe alocuri, extremiste şi ultra-extremiste: oengiştii din UDMR, aflaţi mereu la putere şi stipendiaţi ilegal, de 25 de ani şi mai bine, de statul vecin şi neprieten, Ungaria, tovarăşa… Rusiei. Şi a spus “Ajunge!” Într-adevăr, a ajuns o “vină” să-ţi iubeşti ţara…

Cealaltă acuză la adresa energicului politician Bogdan Diaconu e şi mai slabistă: cică numele Partidului pe care l-a înfiinţat, “România Unită”, şi care creşte vertiginos (am înţeles că duminică se constituie deja şi filiala de la Constanţa), ar fi calchiat după cel al lui Putin, vezi Doamne, încă o “dovadă” că ar fi al Rusiei. Dar oare n-ar trebui în primul rând să se supere, poate, Majestatea Sa Regina Regatului Unit (United Kingdom) al Marii Britanii că Putin i-a plagiat denumirea împărăţiei sale? Sau poate Partidul America Unită, care, iată, are un motto foarte interesant: “Nici la stânga, nici la dreapta; înainte!”!? Sau poate chiar bătrânul conservator miliardar şi candidat la prezidenţialele americane din 1992, Ross Perot, care fondase Partidul United we stand America (divided we fall)?

Sau poate, în cazul denumirii România Unită, chiar internautul naţionalist Vlad Mihai ar putea cere despăgubiri pentru că i s-a plagiat numele blogului, “România Uneşte-te!“. Na, că ne unim!

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Cât timp politica Guvernului României se decide la Budapesta, nu cred că ţara noastră mai este suverană”

RamboLucru rar în zilele noastre, un deputat din majoritatea parlamentară şi, mai mult, din principalul partid de guvernământ, şi-a dat recent demisia pentru principii! Patriot sincer şi naţionalist moderat, deputatul Bogdan Diaconu a ajuns la concluzia că partidul din care făcea parte, în frunte cu prim-ministrul, pune în pericol unitatea statului român, prin concesiile inadmisibile pe care le face inutilului aliat de guvernare, UDMR Cel Veşnic La Putere. În cuvinte simple şi în mod direct, d-l Diaconu îşi motivează demisia astfel: „Demisionez în semn de protest faţă de cooptarea şi păstrarea UDMR în Executiv, în ciuda tuturor argumentelor care indică necesitatea excluderii UDMR nu doar de la guvernare, ci şi din viaţa publică a României, deoarece reprezintă un focar de instabilitate, un factor de distrugere a bunei convieţuiri între etnii şi o ameninţare directă la adresa integrităţii statului român“. Se ştie că liderul UDMR, Kelemen Hunor, făcuse multe presiuni asupra lui Victor Ponta pentru a-i închide gura lui Diaconu, devenit extrem de caustic în ultimii ani. Bogdan Diaconu nu a aşteptat însă mustrarea şi justificarea pontistă, ci şi-a înaintat cu demnitate demisia. Cu aceeaşi ocazie, a anunţat că-şi va face un nou partid, România Unită, al cărui program politic se spune că va fi cu totul diferit de eşuatele proiecte naţionaliste de până acum, care au dus în derizoriu lupta naţională prin excese retorice şi colecţii de vorbe goale.

„Nu voi renunţa la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac”

Ce veţi face, domnule deputat, din moment ce aţi rămas „orfan” al partidului care părea a vă fi şi tată şi mamă pe scena politică? Vă retrageţi la pensie atât de tânăr?

Nu voi renunţa la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac, nu dau înapoi, aşa cum a încercat UDMR să mă determine pe toate căile. Dimpotrivă, lupta cu extremismul maghiar abia acum începe să capete proporţii! UDMR şi frăţiorii lui mai mici nu au ce căuta în politica românească şi, de aceea, una din misiunile pe care mi le asum este scoaterea formaţiunilor extremiste maghiare în afara legii, pentru totdeauna. E timpul ca acelora care lucrează subteran sau făţiş împotriva Constituţiei şi a demnităţii acestui stat să le fie frică. Diplomaţia şi-a epuizat resursele. Românii vor dovedi încă o dată că toleranţa lor are limite şi că, atunci când acestea sunt depăşite, ei sunt gata să îşi ia soarta în propriile mâini. Partidul România Unită va trezi energiile dezamăgite şi răsfirate ale poporului român. Ajunge cu risipirea, cu distrugerea, cu nepăsarea clasei politice, cu minciuna ridicată la rang de strategie politică. Clasa politică din ultimii 25 de ani a distrus România în toate felurile posibile, economic, moral, demografic, şi ne-a adus în situaţia în care nu mai suntem un stat suveran, iar în curând, dacă nu ne vom împotrivi puternic, nu vom mai fi nici stat naţional unitar şi indivizibil. Înfiinţez Partidul România Unită pentru că România este ameninţată cu desfiinţarea, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze şi să ne mobilizeze. Îi chem pe toţi cei care gândesc şi simt româneşte să vină în acest partid nou, caracterizat din punct de vedere doctrinar prin naţional-democraţie, iar din punct de vedere programatic, prin justiţie socială, protecţionism economic, eradicarea corupţiei, păstrarea şi apărarea identităţii naţionale.

Vă rog să descrieţi în câteva cuvinte acest partid al unităţii româneşti. Prin ce va fi mai bun decât altele de acelaşi fel?

În România a devenit o ruşine să iubeşti valorile româneşti, tradiţiile, cultura şi istoria acestui neam. Partidul România Unită va fi partidul celor care sunt mândri de trecutul lor, de originea lor şi de valorile pe care acest neam le-a produs de-a lungul istoriei, dar este, în egală măsură, şi partidul celor care doresc să fie mândri atât de prezentul, cât şi de viitorul pe care îl construiesc pentru urmaşii lor. Acest partid nu are nimic împotriva comunităţii maghiare din România, respectă drepturile minorităţilor şi buna convieţuire dintre etnii, dar nu poate tolera ruperea teritoriului naţional şi transformarea românilor în minoritari şi în exilaţi în propria lor ţară. Am făcut toate eforturile pentru a convinge PSD mai întâi să nu accepte UDMR la guvernare, iar apoi măcar să aibă curajul de a scăpa de acest balast al politicii româneşti, manevrat de la Budapesta, care este la rândul ei dirijată de Moscova, pentru a fărâmiţa statul român. Îmi păstrez mândria de a fi român, dar aceasta a devenit incompatibilă cu un partid, PSD, care stă la masă cu separatiştii maghiari. Cât timp politica guvernului României se decide la Budapesta, iar politica Budapestei se decide la Moscova, nu cred că ţara noastră mai este suverană.

„Răspunsul meu la proiectul de lege al autonomiei, propus de UDMR, este un proiect de lege pentru desfiinţarea UDMR!”

Care este răspunsul dv. la proiectul de lege al autonomiei pe criterii etnice, lansat public de UDMR?

Răspunsul meu la proiectul de lege al autonomiei propus de UDMR este un proiect de lege pentru desfiinţarea UDMR! În momentul în care liderii UDMR au luat-o hotărât în direcţia Jobbik şi când, în plus, s-au pus la picioarele lui Viktor Orban pentru a susţine autonomia teritorială pe criterii etnice, le-am spus pe nume: sunt nişte extremişti care doresc secesiunea etnică. Şi să nu credem că ei reprezintă pe cineva, adică pe cetăţenii români de etnie maghiară! România nu mai tolerează felul în care liderii UDMR folosesc funcţiile şi banii statului, pentru a crea enclave etnice şi pentru a ne călca în picioare demnitatea şi Constituţia, ignorând în schimb doleanţele reale şi fireşti ale etnicilor maghiari din România. Ştiţi ce vor cetăţenii români de etnie maghiară? Aceleaşi lucruri ca şi cetăţenii români de etnie română: o viaţă mai bună, salarii mari mari, legi mai bune, creştere economică, precum şi linişte şi pace, pentru că nu există o viaţă bună dacă eşti în conflict. Cu ce îi ajută pe etnicii maghiari din România agitaţia autonomistă şi secesionistă a UDMR sau a Ungariei? Hai să facem un calcul simplu: liderii UDMR au fost vreo 20 de ani la guvernare în România şi încă mai sunt, adică au avut şi au pârghii, putere, bani şi posibilităţi imense pe mână. Ce au făcut pentru o viaţă mai bună în Covasna, Harghita sau Mureş, de unde îşi iau voturile? Ce au făcut pentru România în ansamblu, ca să merite să îi considerăm responsabili, în afară de a agita spiritele şi de a strica buna convieţuire între cetăţenii români, indiferent de etnie?

În fond, ce doresc partidele extremiste maghiare, în frunte cu „moderata” UDMR?

UDMR şi cohorta de partiduleţe etnice maghiare urmează calea lui Miloşevici în fosta Iugoslavie: adună voturi în contul idealului Ungariei Mari şi al modelului Horthy, reprezentat acum de premierul de la Budapesta. Românii simt însă primejdia şi nu se vor lăsa călcaţi în picioare. Eu doar îi reprezint pe cei care cred în România Unită, dar cred că toţi avem loc în România, indiferent de etnie, şi că toţi putem avea o viaţă mai bună dacă trăim în bună convieţuire. România îşi tratează minorităţile aşa cum nici o altă ţară din Europa nu o face, numai că politicienii maghiari nu sunt mulţumiţi. Ei nu au cum să recunoască faptul că etnicii maghiari au toate drepturile, au şcoli, au sărbători, au tot ce şi-ar putea dori. Dacă ar recunoaşte acest lucru, UDMR şi-ar pierde sensul existenţei, nu ar mai avea ce să facă, de aceea agită apele şi încearcă să creeze conflicte etnice acolo unde ele nu există!

„UDMR a «evoluat» spectaculos de când Kelemen Hunor a bătut palma cu Viktor Orban şi s-a transformat într-un Jobbik al României

Din punctul de vedere al UDMR, sunteţi un extremist şi naţionalist depăşit de timpurile moderne. Cum răspundeţi?

Eu apăr Constituţia şi integritatea ţării mele. Apărarea Constituţiei şi a integrităţii unei ţări nu încape în nici un fel în definiţia extremismului. Ucraina e extremistă pentru că nu vrea să fie ruptă în bucăţi de Rusia? Dar Slovacia, pentru că a interzis dubla cetăţenie, tocmai pentru a nu cădea în capcana Budapestei? Uite că România a fost atât de tolerantă încât a permis dubla cetăţenie, plus multe alte drepturi. Nu le contestă nimeni. Dar dacă politicienii maghiari încearcă să ia această toleranţă drept prostie, atunci trebuie să le atragem atenţia că statul român şi legile sale trebuie respectate. E ciudat că eu sunt cel acuzat de extremism, dar pe extremiştii maghiari de la Jobbik, care vin cu trupe paramilitare în România, nu-i vede nimeni. Vona Gabor tocmai a plecat din România, unde ne-a transmis că autonomia nu e negociabilă şi că orice am face, tot se va crea o enclavă autonomă! Am ajuns în situaţia hilară în care cel care atrage atenţia asupra extremismului maghiar să fie acuzat de extremism. E o copilărie şi o încercare ieftină de a discredita nu persoana mea, ci lupta pe care o duc pentru apărarea României Unite. Eu îi respect pe cetăţenii români de altă etnie, nu cer decât ca şi românii majoritari să primească acelaşi respect şi să aibă aceleaşi drepturi în propria lor ţară!

Cum vedeţi evoluţia UDMR în ultimul sfert de secol, când s-a aflat aproape neîncetat la guvernare?

Tot ce pot să spun este că UDMR a „evoluat” spectaculos de când Kelemen Hunor a bătut palma cu Viktor Orban şi s-a transformat într-un Jobbik al României. Înainte, acest rol îl aveau Laszlo Tokes şi mişcările din jurul lui. UDMR s-a temut că pierde teren şi, în loc să demobilizeze extremismul maghiar şi să-şi îndrume comunitatea către a căuta soluţii de a trăi cu toţii mai bine împreună, a preferat să aleagă calea lui Viktor Orban: război cu celelalte neamuri, un fel de „Ungaria uber alles”. UDMR a implementat politica lui Viktor Orban în România şi de aceea am reacţionat prin acel manifest, intitulat „M-am săturat de Ungaria”, din care îmi permit să preiau aici un pasaj: „Ne-am săturat de Ungaria lui Viktor Orbán, a lui Semjén Zsolt, a lui László Tőkés, a lui Vona Gábor, de Ungaria lui Wass Albert şi a lui Nyirő József, de Ungaria batalioanelor secuieşti ale morţii pe care László Tőkés le vrea reînviate (şi acestea au monumente în România), de Ungaria nostalgiei după Horthy şi după ante-Trianon şi, dacă votanţii unguri, prea mulţi, ai acestei direcţii periculoase, mai doresc să evite ca poporul maghiar să rămână în istorie ca ultimul nostalgic al nazismului, ar trebui să-şi construiască o altfel de ţară, cu altfel de aspiraţii şi, mai ales, cu altfel de eroi”. Este foarte periculos dacă etnicii maghiar urmează UDMR pe o asemenea direcţie…

Cum vedeţi lovitura de cuţit aplicată Ucrainei de Orban Viktor, care a cerut la un moment dat autonomia maghiarilor din Transcarpatia?

Am arătat în numeroase rânduri cum Ungaria îşi coordonează activităţile anti-româneşti cu Rusia. Iată că face acelaşi lucru şi în Ucraina şi peste tot pe unde găseşte o fisură. De aceea nu avem voie să avem fisuri în statul român. Propun ca SRI să primească puteri suplimentare împotriva atacurilor la adresa integrităţii României şi să aibă voie să întocmească actele premergătoare urmăririi penale, pentru că, altfel, până reacţionăm la acţiunile separatiste ruso-maghiare, ca să respectăm toate procedurile legale, durează un an, doi. Ne trezim deja când autonomia va fi fost realizată! Este exact ce am păţit cu Vona Gabor: am depus o plângere penală acum un an, nu e finalizată nici acum, iar acest neo-nazist se plimbă în voie prin România şi ne dă ultimatumuri. Dacă am da puteri sporite SRI pe această materie, l-ar putea aresta direct şi apoi ar începe procesul. Sfârşitul agitaţiei.

(Interviu realizat de Ion Longin Popescu – ”Cotidianul”, 6 septembrie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Naţionalismul, patriotismul sau Vlad Ţepeş nu au nimic în comun cu extremismul” (Active News, 3 septembrie 2014)

Untitled-1Anunţul deputatului Bogdan Diaconu de a demisiona din PSD pentru un nou proiect politic, Partidul România Unită, nu a trecut neobservat. Ca de-obicei în România, orice nu vine de la “centru” este primit cu suspiciune, iar noua formaţiune nu a făcut excepţie. De la acuze gen “anexă a PSD” şi până la agentură a Rusiei, noua formaţiune nu a scăpat de ochiul vigilent al câinelui de pază al democraţiei. În acest context, fideli principiului “audiatur et altera pars”, am dorit să aflăm şi punctul de vedere al partidului în cauză sau mai bine spus, a liderului său, Bogdan Diaconu. Aşa că l-am întrebat, pe faţă, dacă este omul Rusiei. Sau al serviciilor de informaţii româneşti. Şi dacă este extremist. Şi multe altele. Şi a ieşit un dialog incitant, pe care vă invităm să-l urmăriţi în articolele ce urmează.

Despre atragerea politicienilor din alte partide: “Nu avem un obiectiv din a atrage oameni politici din alte grupări politice. Avem un obiectiv de a crea un proiect politic în care să-şi găsească locul cei care gândesc şi au aceleaşi valori cu noi. Sigur că sunt şi excepţii, care gândesc la fel ca noi şi sunt bineveniţi. Nu ne interesează o creştere cantitativă prin atragerea oamenilor politici.”

Despre legătura cu serviciile secrete: ”Nu am nicio legătură cu această zonă. Eu sper că aceste servicii, care ar trebui să folosi în folosul poporul român, sunt mult mai caracterizate de patriotism şi naţionalism decât întreaga clasa politică. Dacă ar face o analiză faţă de valorile pe care le să promovăm, aceşti oameni ar trebui să vadă că nu există niciun punct pentru care ar trebui să ne pună beţe-n roate.”

Despre apariţia pe siteul Vocea Rusiei: ”Eu nu am semnat niciun articol în Vocea Rusiei. Ei au publicat nişte comunicate de-ale mele, care au ajuns în toate redacţiile din România. Au preluat şi de pe blogul meu sau de pe facebook-ul personal. Au preluat nişte luări de poziţie publice. Asta nu înseamnă că am scris în Vocea Rusiei.”

Despre politica externă: ”România, faţă de orice entitate străină, trebuie să se poziţioneze vertical şi ferm şi să-şi apere interesele statale româneşti şi ale poporului. Este esenţial să spunem că avem un ideal nesatisfăcut şi anume reunirea celor două state româneşti de pe harta Europei. Avem datoria, atât noi cât şi românii de peste Prut, să luptăm şi să aducem acest ideal mai aproape de realizare. Este năzuinţa neamului nostru. Este timpul să schimbăm discursul: trebuie să discutăm, pentru că şi contextul geo-politic este favorabil, de o re-integrare a Moldovei în Europa prin unirea cu România”.

Unul din subiectele fierbinţi ale acestor ultime luni a fost Biserica Ortodoxă Română, astfel că nu putea lipsi de la discuţia pe care am purtat-o cu Bogdan Diaconu, iniţiatorul unui nou proiect politic, Partidul România Unită (PRU). Nu am evitat nici sensibilul subiect al căsătoriilor homosexuale, al implicării Bisericii în politică, dar şi care ar trebui să fie rolul BOR în societatea românească. În articolele următoare vom vorbi despre regionalizare, rolul UDMR în politica românească, afacerea Roşia Montană şi vom afla dacă România este sau nu, o colonie.

Despre rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românească: “Eu cred că statul român nu are voie să ignore cea mai bine organizată instituţie a României, atât în plan intern, cât şi în plan extern. Nu există o instituţie românească mai bine organizată, în lume, ca Biserica Ortodoxă Română. Cred că legătura cu comunităţile româneşti din diaspora poate fi ţinută, cel mai eficient, prin Biserica Ortodoxă Română, cred că legătura şi păstrarea identităţii naţionale pentru comunităţile istorice din jurul graniţelor se poate printr-un parteneriat cu Biserica Ortodoxă Română. În plan intern, BOR trebuie să-şi asume rolul, în mod onest şi deschis, acela de stâlp al societăţii româneşti şi ar trebui să preia o parte din prerogativele statului în sistemul de protecţie socială şi de educaţie”.

Despre implicarea BOR în campania electorală: “Biserica nu trebuie să-şi asume un rol politic, să fie un partener al statului, să fie un părinte al poporului român.”

Despre căsătoriile homosexuale şi adopţia copiilor : ”Poziţia Partidului România Unită este clară: Respingem ferm şi nu suntem de acord, sub nicio formă, cu căsătoriile între persoanele de acelaşi sex şi în niciun caz pentru adopţiile pentru cuplurile de acelaşi sex”.

Continuăm discuţia cu liderul Partidului România Unită, Bogdan Diaconu. După ce am aflat viziunea sa şi a formaţiunii sale asupra importanţei Bisericii în societate şi cum a ajuns să apară pe siteul Vocii Rusiei, Bogdan Diaconu explică de ce naţionalism nu înseamnă extremism. Şi de ce nu este de acord cu o eventuală regionalizare a ţării. Cine sunt “omuleţii verzi” şi ce importanţă au ei în România zilelor noastre.

Despre naţionalism: “Cred că naţionalismul, patriotismul sau Vlad Ţepeş nu au nimic în comun cu extremismul. În România ultimilor 25 de ani s-a dus în derizoriu conceptul de a-ţi iubi patria, neamul şi s-a dus într-o zonă derizorie şi din cauza unor personaje precum Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu sau Gigi Becali. Cred că trebuie să ne mândrim cu concepte precum naţionalism sau patriotism. Cred că nu există român în ţara asta care să nu se gândească la neamul din care a luat fiinţă şi patria unde s-a născut. Asta înseamnă a fi naţionalist. Aceste sentimente de iubire de patrie au ţinut naţiunea unită timp de 2.000 de ani.

Despre respingerea proiectului privind declararea drept indezirabilă a persoanelor care aduc atingere articolului 1 din Constituţia României: ”Din păcate această iniţiativă legislativă nu a fost respinsă din cauza textului de lege, ci pentru că în ultimii 25 de ani şi mai ales acum, au influenţă tot mai mare omuleţii verzi. Cine sunt omuleţii verzi? Îi vedeţi că mişună prin Transilvania, flutură lozinci de autonomie teritorială, de secesionism, mă refer la extremiştii de la UDMR.”

Despre UDMR: ”În aceşti 25 de ani, toate partidele româneşti au considerat mai importante voturile UDMR, decât corectitudinea şi fidelitatea faţă de poporul pe care-l reprezintă. UDMR nu este constituit ca partid politic în România, după legea partidelor politice.Din 2009 nu mai este finanţat pe baza legilor partidelor politice, ci este finanţat ca ONG de utilitate publică, prin Secretariatul General al Guvernului, astfel primind sume mult mari decât ar fi luat pe baza legii partidelor politice”.

Despre regionalizare: ”Regionalizarea nu este oportună pentru România. Generează nişte riscuri faţă de integritatea şi articolul 1 din Constituţie. Riscăm federalizarea şi nu putem accepta. Orice comunitate pentru a putea să se dezvolte armonios şi eficient, are nevoie ca fiecare membru să aibă un sentiment de apartenenţă la această comunitate. România funcţionează pe judeţe şi s-a format un sentiment de apartenenţă la această comunitate. Acest lucru contează foarte mult. Spuneţi-mi ce comunitate va reprezenta cel care va reprezenta regiunea Nord Vest? Nord-Vestean? Vom o avea o luptă meschină, pe fonduri”.

Fondatorul Partidului România Unită, deputatul Bogdan Diaconu, consideră că proiectul canadienilor de la Roşia Montană Gold Corporation este unul care nu aduce niciun beneficiu ţării. În partea a IV-a a dialogului cu ActiveNews, deputatul afirmă că este împotriva ideii înstrăinării resurselor ţării şi spune că dacă nu le putem exploata cum trebuie acum, atunci trebuie lăsate generaţiilor viitoare. Liderul Partidului România Unită: UDMR este FINANŢAT de stat ca ONG de UTILITATE PUBLICĂ. Cine a compromis naţionalismul românesc şi cine sunt “omuleţii verzi” cu influenţă. Bogdan Diaconu mai vorbeşte şi despre dorinţa sa ca românii stabiliţi în străinătate să se întoarcă acasă, considerând că aceştia pot fi stimulaţi prin acordarea de facilităţi la înfiinţarea unor firme pe teritoriul României.

Despre afirmaţia că România ar fi o colonie: “Nu-mi place cuvântul, este umilitor, să recunoaştem, dar cred că are Ilie Şerbănescu are dreptate. Din 2012 nu am fost părtaş la vreun vot controversat din România. Partidul România Unită respinge orice fel de cedare de resurse în favoarea unor puteri străine.”

Despre Roşia Montană: ”Eu cred că din punct de vedere ecologic avem o problemă. Dar avem şi o problemă financiară: statul român ar fi câştigat 4 miliarde de euro în 20 de ani. E o bătaie de joc, dacă ţinem cont că în jumătate an România a cheltuit 20 de miliarde de la FMI… Nu se justifică dispariţia a doi munţi de pe hartă pentru suma asta, cum de altfel nu se justifică povestea creării locurilor de muncă. Se creează 200 de locuri de muncă, ceea ce înseamnă 10 firme foarte mici, care dacă le-am sprijini să se înfiinţeze, fără să generăm probleme ecologice, fără să cedăm resursele fără cap şi fără rost. Resursele de la Roşia Montană şi în general, să le ţinem pentru zile negre, dacă nu putem să le exploatăm acum”.

 

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Vlad Țepeș și harta României reîntregite” (1 septembrie 2014)

Untitled-1Blazonul Partidului România Unită cuprinde imaginea-forţă a domnitorului Vlad Ţepeş suprapusă peste harta României reîntregite. Consider că aceste două simboluri, alături de denumirea Partidului România Unită, sintetizează aspiraţia noastră ca neam: unitate în acţiune, justiţie socială şi reîntregirea teritoriului românesc. În plus, Vlad Ţepeş trebuia asumat ca erou după ce a fost făcut „vinovat” pentru că-şi apăra ţara.
Chiar aşa, de ce l-au pictat străinii pe Vlad Ţepeş în culori înfiorătoare? Pentru că nu mai voia hoţie şi nemernicie, pentru că şi-a făcut curăţenie în ogradă, iar pe cotropitori îi pedepsea în modul cel mai crunt? Îşi aminteşte cineva ce făceau acei cotropitori pe pământul românesc, de la răpiri de copii, violuri, plus distrugerile şi jafurile constante? Cum ar fi trebuit să-i primească Vlad Ţepeş pe otomani, cu pâine şi cu sare, aşa cum se întâmplă acum cu toţi şmecherii şi jefuitorii pe care statul îi ţine în braţe şi le cântă osanale? În zilele noastre, Vlad Ţepeş ar fi fost cu siguranţă catalogat drept „extremist” pentru că nu respecta drepturile tâlharilor şi ale ocupanţilor străini. De aceea nu mă miră faptul că şi Partidul România Unită a fost imediat criticat în aceiaşi termeni, înainte măcar să apuc să spun care este scopul şi doctrina acestui partid. Dar simplul fapt că vorbim de unitatea României şi de reîntregirea ei este o dovadă de extremism, mai ales dacă ne referim la păstrarea Transilvaniei în graniţele României. Cât despre faptul grotesc că îmi vin ordinele în plic de la Moscova, aţi văzut Rusia sprijinind unirea României cu Republica Moldova şi trasând astfel graniţa UE şi NATO lângă teritoriul controlat de Putin? Sau salutând cu bucurie condamnarea Ungariei expansioniste care face jocurile Moscovei în interiorul UE, mizând pe acelaşi sistem al autonomiei etnice folosit şi de separatişti în Estul Ucrainei? Dacă Rusia iubeşte mai nou extinderea graniţelor NATO şi UE, de ce nu tratează direct cu mai-marii cancelariilor occidentale, are nevoie de mine pentru aceasta? Culmea este că în răutăţile lor, criticii nu încearcă să se acopere cu argumente măcar aparent valabile. Să luăm faptul preluării opiniilor mele de către Vocea Rusiei în 2012, uitând că şi Băsescu a dat un interviu acolo. Trebuie că acest fapt ne-a transformat pe amândoi în agenţi acoperiţi, nu? Dar opiniile mele sunt preluate pe larg şi în presa din Ungaria, inclusiv pe agenţia oficială MTI, controlată de Guvernul lui Viktor Orban. Înseamnă că sunt şi agent maghiar, iar Ungaria sprijină lupta mea anti-autonomie, la fel cum Rusia sprijină lupta mea unionistă. Nu ştiam că statele cu o politică clară anti-românească (în acest caz chiar în colaborare, Budapesta şi Moscova fiind la fel de vinovate pentru enclavizarea maghiarilor din România) sprijină emanciparea şi întărirea suveranităţii României. Foarte frumos atunci din partea lor! Aştept decoraţii de la Viktor Orban pentru că l-am acuzat de nazism şi de horthysm (şi pe bună dreptate, nu mai reiau argumentele) şi onoruri militare de la Putin pentru că am arătat că Basarabia şi Transnistria sunt pământ românesc şi trebuie să se întoarcă la ţara-mamă, intrând astfel sub protecţia UE şi NATO. Aşadar nu ne ruşinăm să defilăm nici cu Vlad Ţepeş, aşa „extremist” cum era el, nici cu harta României reîntregite, nici cu doctrina naţional-democrată a lui Nicolae Iorga, nici cu patriotismul lui Mihai Eminescu, deşi ştim prea bine că aceştia nu sunt politically correct. E timpul să fim corecţi faţă de România şi faţă de români, faţă de alţii am fost prea mult timp prea corecţi şi uite ce am ajuns…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

VLAD ȚEPEȘ – BLAZONUL PARTIDULUI ROMÂNIA UNITĂ

logo PRU pachet.cdrDomnitorul Vlad Ţepeş este simbolul de pe blazonul Partidului România Unită, pentru că ne asumăm idealurile lui de justiţie socială şi de luptă pentru neatârnarea ţării. Fundalul blazonului PRU ne arată harta României reîntregite, pentru că ne asumăm, în egală măsură, proiectul reîntregirii României. Vă chemăm, aşadar, alături de Partidul România Unită, să luptăm împreună pentru dreptate, unitate şi o viaţă demnă pentru toţi românii, în care toţi cetăţenii acestei ţări să aibă cele necesare traiului zilnic. Dacă avem o ţară bogată, ea trebuie să fie bogată pentru toţi, nu doar pentru unii! Toţi cei din Partidul România Unită ne încolonăm sub stindardul lui Vlad Ţepeş şi jurăm că vom construi o Românie întreagă, puternică şi îmbelşugată, pentru fiecare român!

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”Ne-am săturat de clasa politică din România!” (26 august 2014)

646x404Schimbatul eternei Opoziții cu eterna Putere în care jucătorii sunt mereu aceiași nu duce nicăieri. Ne-am săturat de clasa politică a ultimilor 25 de ani care a dovedit că nu crede în nimic, nu are nimic sfânt, nu îi pasă de nimic și care a transformat alternanța la guvernare a unora cu ceilalți în paradigma eternului același. În felul acesta, nu se va schimba niciodată nimic!
Ne-am săturat de ipocrizia politicienilor aflați la Putere care promiteau contrariul atunci când erau în Opoziție, de fapt aceleași lucruri pe care le promit cei aflați ieri la Putere și care stau acum pe banca de rezervă. În felul acesta, promisiunile și bunele intenții rămân mereu în Opoziție, oricine ajunge la butoane le lasă moștenire celor pe care i-a înlocuit temporar, pentru ca să le păstreze și să le conserve pentru a le trasnmite intacte și neatinse, fără nicio șansă de îndeplinire, actualilor puternici ai zilei atunci când se vor odihni la rândul lor în așteptarea următoarei preluări a pârghiilor statului.
Ne-am săturat de eterna moștenire dezastruoasă pe care o invocă fiecare partid când ajunge la putere, pentru ca să lase în urmă același lucru, ca o minge servită la fileu următorului rând de potentați care să aibă și ei scuza moștenirii imposibil de rezolvat. Dacă Opoziția lasă pe băncile pe care le părăsește pachetul de amăgiri și vorbe frumoase, Puterea încredințează la rândul ei celor care o preiau șansa unică la invocarea trecutului care nu îți permite să mai faci nimic în această țară, nimic altceva decât să continui și să adâncești dezastrul anterior.
Ne-am săturat de aceleași figuri eterne ale politicii românești, rebranduite, spălate de trecerea prin opoziție sau, după caz, chiar prin pușcărie, devenite brusc îngeri radioși pentru că nu au mai condus țara câțiva ani, dar gata să o ia de la capăt cu aceeași vervă a incompetenței sau hoției.
Ne-am săturat să-i înlocuim pe unii cu alții, în mare parte mereu aceiași de 25 de ani încoace, fără ca măcar să ne mai putem iluziona că ne așteaptă un viitor, când ceea ce trăim este veșnica reiterare a trecutului.
Ne-am săturat ca singurii competenți să fie cei care și-au manifestat incompetența și priceperea întru binele propriu atât de mult încât au devenit clasici în viață și nimeni nu se mai miră că sunt acolo pentru că i-au prins și părinții noștri, îi vedem și noi și, dacă nu vom schimba nimic, îi vor vedea tot pe scaune și nepoții părinților noștri.
Ne-am săturat de ”am vrut, dar nu am putut”, de ”am vrut, dar nu ne-au lăsat ceilalți”, de ”am fi putut mai bine, dar totuși am mai făcut câte ceva”.
Ne-am săturat ca România să fie împărțită în băsiști și anti-băsiși, în anteniști și anti-anteniști, în roșii și portocalii, în stângiști și dreptaci, când de fapt sunt toți o apă și un pământ, indiferent de culoarea pe care o poartă sau de ideologia pe care o invocă.
Ne-am săturat să fim mânați unii împotriva altora, să căutăm vina prăbușirii noastre ca nație în celălalt de lângă noi, când peștele de la cap se împute, iar capetele noastre luminate au depășit de mult epoca putrefacției, ajungând după atâta amar de vreme într-o zonă a descompunerii pentru care chimia încă nu a inventat un termen.
Ne-am săturat să vedem că în România nu se poate nimic, nu se poate să avem un drum normal, un oraș curat, un parc îngrijit, nu se poate să avem un examen necontroversat, o decizie incontestabilă, o numire sau o funcție nepartinică.
Ne-am săturat ca România să fie țara tuturor imposibilităților în bine, dar a tuturor posibilităților întru rău, ca prostia și vulgaritatea să domnească, iar educația și bunul simț să fie ascunse ca o rușine de neacceptat, ca tot ce este bun, adevărat și frumos să fie stricat, denaturat și distrus, iar locul lor să fie luat de nesimțire, mitocănie și mult, mult zgomot.
Chiar așa, ați observat cât de mult zgomot este în România? Nu doar pe străzi, unde asfaltul seamănă cu drumurile medievale, iar contactul lor cu roțile transformă peisajul sonor într-o fabrică imensă, ci peste tot, în aer, în media, în minți? Ne-am săturat de zgomotul potentaților care vorbesc tare pentru că nu au nimic de spus și, mai ales, pentru că nu vor să facă nimic, iar gălăgia le dă sens existenței și justificare funcției.
Ne-am săturat de ultimii 25 de ani la fel de tare cum părinții și bunicii noștri se săturaseră de cei 45 de ani de comunism. Depinde de noi dacă și următorii ani vor fi la fel sau dacă vom da restart și vom spune: Ajunge! Vrem altceva!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU – ”De ce avem nevoie de România Unită” (24 august 2014)

bogdan-diaconuAvem nevoie de România Unită pentru că nimic nu ne-a dezbinat mai mult ca vânzoleala ultimilor ani. Pentru că nimic nu rezistă la vrajbă, iar conflictualitatea este calea sigură de a nu mai construi nimic, după cum este şi garanţia distrugerii a tot ceea ce am primit de la înaintaşi. Pentru că disensiunea permanentă şi constituirea de tabere adverse în interiorul aceluiaşi popor reprezintă modalităţi sigure de a-l înfrânge.
Pentru că atunci când părinţii sunt în conflict cu profesorii şi viceversa nu mai ai educaţie, atunci când pacienţii sunt în război cu medicii şi viceversa nu mai ai sănătate, iar atunci când angajaţii de la stat sunt împotriva celor din privat şi viceversa nu ai coeziune economic şi socială. Avem nevoie de România Unită pentru că altfel facem un pas înainte şi doi înapoi, tot ce construieşte un Guvern (dacă din greşeală construieşte ceva) dărâmă următorul, iar România este laboratorul experimentelor nefericite schimbate iniţial o dată la patru ani, apoi la doi ani şi în cele din urmă din ce în ce mai des. Avem nevoie de România Unită pentru ca să nu mai trăim mereu sub blestemul lui ”pro” şi ”contra” şi pentru a nu ne mai împărţi, ca neam, în băsişti şi anti-băsişti, în antenişti şi anti-antenişti, în roşii şi portocalii, în superiori şi inferiori, în buni şi răi, şi, în cele din urmă, în care pe care. Avem nevoie de România Unită ca să nu mai fim România dezunită, împrăştiată, derutată, manipulată, înglodată în datorii, împovărată, pauperizată, dispreţuită, umilită, desconsiderată, călcată în picioare, traumatizată, şi, în cele din urmă, desfiinţată. Avem nevoie de România Unită ca să fim o ţară, nu o colonie, ca să fim un popor, nu o populaţie, ca să ne hotărâm singuri soarta, nu să fim în voia valurilor, vânturilor şi mai ales a păpuşarilor. Ca să fim un organism, nu electroni orbecăind pe orbita nu se ştie cui, ca să fim puternici, nu fragili, ca să putem sta drepţi în faţa istoriei păşind pe drumul nostru, nu târându-ne prin şanţurile altora. Vom şti să renunţăm la plăcerea de a ne contrazice pentru a descoperi seriozitatea efortului în comun? Vom şti să scăpăm de imboldul permanent la dezbinare pentru a a descoperi că trebuie să avem acelaşi scop? De răspunsul la aceste întrebări depinde viitorul acestui neam sau chiar dacă va mai avea vreunul. Pentru că fără o Românie Unită am văzut unde am ajuns…
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

BOGDAN DIACONU: ”E timpul pentru România Unită!” (21 august 2014)

10384283_756994207672583_2615691502133420769_nMi-am dat demisia din PSD, un gest de conştiinţă şi de consecvenţă pe care îl voi continua printr-o angajare şi mai puternică în lupta pentru apărarea demnităţii româneşti. Această demisie este dovada că nu am renunţat la principiile pentru care lupt de 4 ani şi jumătate, iar cei care au sperat că îmi vor închide gura într-un fel sau altul vor avea o mare surpriză: de acum înainte voi vorbi şi mai tare!
În ce situaţie suntem în clipa de faţă. România trece printr-o criză morală profundă în care politica a devenit locul minciunii absolute, locul în care ce spui în Opoziţie nu mai e valabil când ajungi la Putere, iar ce ai făcut când ai ajuns la Putere este uitat şi iertat pentru că ai ajuns din nou în Opoziţie. AJUNGE! Mi-am dat demisia din PSD pentru a protesta faţă de acest joc duplicitar şi pentru că, de patru ani şi jumătate de când activez în viaţa publică, eu nu mi-am schimbat opiniile şi atitudinile, iar ce am spus în 2010 spun şi astăzi şi voi spune şi peste 10 ani, am spus şi cât am fost în PSD şi voi spune la fel de răspicat şi de azi înainte. Clasa politică din ultimii 25 de ani a distrus România în toate felurile posibile, economic, moral, demografic, şi ne-a adus în situaţia în care nu mai suntem un stat suveran, iar în curând, dacă nu ne vom împotrivi puternic, nu vom mai fi nici stat naţional unitar şi indivizibil. AJUNGE cu minciuna şi cu promisiunile deşarte de campanie electorală, cu schimbarea de formă a puterii cu opoziţia în timp ce trădarea şi furtul continuă netulburate. AJUNGE cu dispreţul faţă de cetăţenii României şi faţă de dorinţele lor fireşti, în timp ce ţara este vândută pe nimic la bucată, iar românii nu mai au nimic: nu mai au păduri, nu mai au pământ, nu mai au industrie, nu mai au drumuri, nu mai au un sistem viabil de educaţie şi, mai ales, nu mai au respectul nimănui. AJUNGE cu uşurinţa cu care se aruncă banii ţării pe fereastră, iar în viaţa românilor nu se simte nimic, în timp ce România devine pe zi ce trece o ţară de tip sud-american cu miliardari şi săraci, în care cetăţeanul nu este nici protejat, nici recunoscut ca atare, iar drepturile sale sunt călcate în picioare. Pentru a pune capăt acestei minciuni în care trăim şi care ne-a adus la ruină, plec din PSD pentru a fonda un nou proiect politic bazat pe credinţa în valorile româneşti şi în puterea noastră ca naţiune. Îi chem pe toţi cei care doresc să salvăm România de marasmul ultimilor 25 de ani şi de continua trădare a partidelor de până acum să se alăture Partidului România Unită, formaţiunea care îi va uni pe români pentru a le apăra binele, spre deosebire de toţi cei care până acum i-au dezbinat ca să-i înşele şi să-i sărăcească. Partidul România Unită crede în români şi crede în puterea naţiunii noastre de a se lepăda de mizeria clasei politice din ultimii 25 de ani pentru a-şi construi o ţară demnă şi respectată, o ţară în care bunăstarea să nu mai fie un vis, respectul legii să nu mai fie o utopie, iar un trai decent să fie la îndemâna tuturor. Partidul România Unită va trezi energiile dezamăgite şi răsfirate ale poporului român şi le va uni într-un scop unic: recâştigarea ţării. Să spunem lucrurilor pe nume, aşa cum nimeni nu mai are curaj să o facă: România de azi nu le mai aparţine românilor. Ne vrem ţara înapoi! Ne vrem ţara întreagă! Ajunge cu risipirea, cu distrugerea, cu nepăsarea clasei politice, cu minciuna ridicată la rang de strategie politică. Pentru ca toate acestea să înceteze, iar România să renască din cenuşa în care au prăbuşit-o partidele de după 1990, este nevoie de Partidul România Unită, care să-i alăture pe români, nu să-i împrăştie şi să-i alunge de la decizia care le aparţine în mod suveran. Este timpul pentru unitate, pentru muncă şi pentru reconstrucţia a tot ce s-a distrus. Înfiinţez Partidul România Unită pentru că România este ameninţată cu desfiinţarea, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze şi să ne mobilizeze. Îi chem pe toţi cei care gândesc şi simt româneşte să vină în acest partid nou, caracterizat din punct de vedere doctrinar prin naţional-democraţie, iar din punct de vedere programatic prin justiţie socială, protecţionism economic, eradicarea corupţiei, păstrarea şi apărarea identităţii naţionale. Prin fondarea acestui partid îmi propun să ofer soluţia pentru rezolvarea celor trei crize majore de care suferă România: criza morală, criza de identitate şi criza demografică. Iar aceste crize pot fi rezolvate doar prin consolidarea celor trei piloni ai societăţii: sănătatea, educaţia şi siguranţa cetăţenilor. În România a devenit o ruşine să ai valori româneşti, să iubeşti tradiţiile, cultura şi istoria acestui neam. Partidul România Unită este partidul celor care sunt mândri de trecutul lor, de originea lor şi de valorile pe care acest neam le-a produs de-a lungul istoriei dar este, în egală măsură, şi partidul celor care doresc să fie mândri şi de prezentul, dar şi de viitorul pe care îl construiesc pentru urmaşii lor. Este partidul care se naşte din dezgustul faţă de minciună şi trădare pe care le vrea înlocuite de decenţă, profesionalism şi pasiune pentru acest pământ. Clasa politică aflată la guvernarea României în ultimii 25 de ani se face vinovată de distrugerea deliberată a economiei naţionale, de prăbuşirea nivelului de trai şi de transformarea românilor în chiriaşi în propria lor ţară. Iar dacă nu intervenim acum, din chiriaşi vom deveni sclavi. Din cauza unei clase politice lacome şi care nu are nimic sfânt ne aflăm acum, ca stat şi ca naţiune, într-una din cele mai dramatice situaţii din istoria noastră. AJUNGE! În România nicio formaţiune politică nu mai crede în nimic, nu mai are idealuri şi nu îşi mai doreşte altceva decât practicarea cu succes a incompetenţei, necinstei, hoţiei şi trădării, aşa cum au făcut toate partidele de după 1990. Chiar dacă nu toată lumea va fi de acord cu ceea ce propunem, între Partidul România Unită şi orice alt partid există o diferenţă fundamentală: noi credem în ceva! Partidul România Unită este un proiect al credinţei şi al speranţei adresate românilor care s-au săturat de politica duplicitară vizavi de extremismul maghiar, la fel cum s-au săturat de corupţie, de taxe, de incompetenţă şi de umilinţe. Îi invit pe cei care doresc ridicarea din genunchi a Neamului Românesc să mi se alăture, pentru că milioane de români doresc altceva decât au trăit, au văzut şi au votat până acum. Partidul România Unită este un proiect de generaţie şi este adresat tuturor celor care mai cred în România, în binele acestui popor şi în valorile lui. Partidul România Unită nu are nimic împotriva comunităţii maghiare din România, respectă drepturile minorităţilor şi buna convieţuire dintre etnii, dar nu poate tolera ruperea teritoriului naţional şi transformarea românilor în minoritari şi în exilaţi în propria lor ţară. Duşmanii comunităţii maghiare din România sunt politicienii acesteia şi păpuşarii lor din Ungaria, după cum duşmanii României sunt politicienii care sunt români doar cu numele pentru că îşi dispreţuiesc şi îşi distrug ţara. Partidul România Unită crede că a venit timpul să nu ne mai ruşinăm de cuvintele naţiune, iubire de ţară şi românism, însă avem datoria să le conferim acestor termeni conţinut şi substanţă. Mai presus de toate, românii trebuie să se unească pentru a-şi recupera ţara, bunăstarea şi demnitatea. Săptămâna viitoare voi detalia programul noului partid, precum şi componenţa Comitetului de Iniţiativă care se ocupă deja de înfiinţarea formaţiunii. Şi-au anunţat dorinţa de implicare atât parlamentari, cât şi persoane din societatea civilă, dar mai ales mii de cetăţeni români care s-au săturat să fie umiliţi în propria lor ţară. Pentru cei care doresc mai multe amănunte despre demisia mea din PSD, am considerat că înainte a fi membru de partid, deputat ales în Parlament sau orice altceva, sunt român şi aşa trebuie să acţioneze orice cetăţean al României. În virtutea acestui principiu, am demisionat din PSD pentru că nu mai pot face parte dintr-un partid care încurajează UDMR în acţiunile sale separatiste şi girează astfel destrămarea României. Am făcut toate eforturile pentru a convinge PSD mai întâi să nu accepte UDMR la guvernare, iar apoi măcar să aibă curajul de a scăpa de acest cancer al politicii româneşti manevrat de la Budapesta, care este la rîndul ei dirijată de Moscova pentru a fărâmiţa statul român. Dar, în continuare, UDMR, acceptat ca participant la conducerea României, pregăteşte un proiect de lege al autonomiei teritoriale care va crea în România o enclavă etnică pe modelul separatist rus din Ucraina. Ajunge cu toleranţa pe care clasa politică românească şi societatea în ansamblu o manifestă faţă de acest pericol la integritatea statului român. Ajunge cu felul în care partidele extremiste maghiare, în frunte cu UDMR, se folosesc de banii şi pârghiile statului român pentru a-l distruge din interior. Niciun politician din România nu a fost constant şi consecvent în această privinţă. Atunci când au nevoie de UDMR, partidele din România se înmoaie, când intră în opoziţie descoperă brusc pericolul extremismului maghiar. Timp de 4 ani şi jumătate, am luat constant atitudine publică împotriva UDMR şi, în general, a pericolului reprezentat de extremismul maghiar, indiferent dacă făceam parte oficial din opoziţie sau dintr-un partid aflat la putere şi indiferent de relaţia partidului din care făceam parte cu UDMR. Acum, în 2014, ne găsim în aceeaşi situaţie în care UDMR foloseşte calităţile oficiale ale liderilor săi, dar şi banii bugetului de stat pentru a conspira împotriva integrităţii ţării. În tot acest timp nu am renunţat niciodată să cred şi să mă exprim public cu privire la faptul că toate partidele şi formaţiunile din România ar trebuie să respecte Constituţia, ceea ce, evident, UDMR nu are de gând să facă. Într-un moment în care UDMR se pregăteşte să depună la Parlament un proiect de lege al autonomiei teritoriale pe care l-am dezvăluit de acum două luni ca fiind o tentativă de a crea o enclavă separatistă în mijlocul României, iar această formaţiune încă este păstrată la guvernare, singura opţiune corectă a fost să mă despart de PSD în semn de protest. Îmi păstrez mândria de a fi român, dar aceasta a devenit incompatibilă cu un partid care stă la masă cu separatiştii maghiari. Înainte de a face politică, am fost român şi vreau să rămân astfel şi după ce nu voi mai face politică, iar acest lucru face imposibile compromisurile care au ca preţ integritatea ţării. Este vremea ca România să ridice fruntea din pământ şi să-şi afirme dreptul de a fi respectată în lume şi suverană aici, acasă. Cât timp politica României se decide la Budapesta, iar politica Budapestei se decide la Moscova, nu cred că ţara noastră mai este suverană. Voi continua să lupt pentru redobândirea independenţei reale a României şi pentru renunţarea la iluzia unui sprijin politic din partea unor politicieni maghiari care nu au ce căuta în spaţiul de decizie al României. Am plecat din PSD din proprie convingere şi pentru că îmi respect principiile în care nu mai crede nimeni. Am jurat acum patru ani şi jumătate că voi lupta pentru a lăsa urmaşilor noştri o Românie întreagă şi nu una ciuntită şi îmi respect acest jurământ. Este adevărat că am încercat să conving PSD că se află pe un drum greşit (acelaşi pe care au mers, din păcate, şi ceilalţi care au condus ţara după 1989), dar UDMR a fost mai importantă. Voturile UDMR sunt, la această oră, mai presus de stabilitatea României, mai presus de integritatea teritorială şi mai presus de viitorul ţării noastre. Nu voi renunţa la luptă. Nu mă retrag, nu dispar, nu tac, nu dau înapoi, aşa cum a încercat UDMR să mă determine pe toate căile. Dimpotrivă, lupta cu extremismul maghiar abia acum începe să capete proporţii! UDMR nu are ce căuta în politica românească şi, de aceea, una din misiunile pe care mi le asum este scoaterea formaţiunilor extremiste maghiare în afara legii, pentru totdeauna. E timpul ca acelora care lucrează subteran sau făţiş împotriva Constituţiei şi a demnităţii acestui stat să le fie frică. Diplomaţia şi-a epuizat resursele. E timpul pentru acţiune. Românii vor dovedi încă o dată că toleranţa lor are limite şi că, atunci când acestea sunt depăşite, ei sunt gata să îşi ia soarta în propriile lor mâini. Ne-am săturat de toate minciunile şi trădările şi de distrugerea sistematică a României. AJUNGE!
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”HAZUL DE NECAZ LA ROMÂNI” (13 august 2014)

logo-NASTRATIN-456x485”Nastratin Hogea (1208-1284)”, scrie Kemal Yorenc, ”a fost ba un sfânt, ba un erou, ba un mântuitor, ba un savant al epocii sale”. Cea mai veche pictură în care apare (păstrată la Palatul Topkapî, din Istanbul) datează abia din secolul al XVIII-lea. În acea miniatură, Hogea (locuitor în Anatolia căzută sub ocupație mongolă) are un turban mare, barbă albă, față zâmbăreață și călărește un măgar – iată simbolurile sale! La început, cum era firesc, faima anecdotică a fascinantelor lui isprăvi s-a răspândit repede în ţările orientale, apoi fermecătoarele lui povestiri au cucerit răsăritul Europei şi, în cele din urmă, întregul continent, fiind tipărite în toate limbile.

La noi, primul care vorbeşte despre Nastratin Hogea este Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa istorică ”Incrementa atque decrementa aulae Otomanicae” (1716), prezentând, ca fiind adevărate, câteva dintre întâmplările eroului nostru. Tipărită de către fiul său Antioh Cantemir, în engleză şi germană, cartea respectivă (”Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane”), a avut darul, probabil, să disipeze în lumea cărturărească apuseană şi să lărgească ştirea despre existenţa şi despre năstruşniciile lui Nasr-edin-Hoca. Mai târziu, un alt român, Anton Pann, repovestindu-l în versuri pe mucalitul și poznașul Nastratin (care face haz din orice necaz!), îi răspândeşte la noi opera pe calea tiparului, fiind destul de fidel textului original. Prin ”Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), Pann nu face o simplă traducere după ediția turcească din 1837, ci creează o operă profund originală, căreia îi imprimă personalitatea sa poetică: ”Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător) / Care a rămas de basnu până astăzi tutulor, / Pentru că era din fire cam p-o ’reche, nezdrăvan, / Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean”… Nastratin (”ușuratul Hoge, mereu soitariu”) este și exponentul unei lumi în declin, zugrăvite de Ion Barbu în ciclul ”Isarlâk” (dezvoltat în jurul a 3 obsesii principale: Natura, Somnul și Moartea), despre care autorul declara următoarele: ”N-am vrut să spun nimic limitat, precis, în <<Nastratin>>. Am conceput-o muzical: un pretext de visătorie, o viziune concretă, care te poftește să cauți și un sens, dincolo”. După cum observa Constantin Mateescu: ”Caracterul său (al lui Nastratin Hogea – nota V.H.) e departe de a fi liniar. Om trecut de prima tinerețe, având destulă experiență a vieții, înțelept nu numai de la natură, dar și prin impactul cu nevoile și vicisitudinile sorții, el își păstrează, totuși, dincolo de o concepție fatalistă (caracteristică modului de gândire oriental), un anumit umor nativ și sănătos – uneori amar, alteori tonic”.

Ne oprim aici și la o fabulă – sau, dacă vreți, o naraţiune pilduitoare – cu titlul ”Gura lumii”. Această poezie fabulatorie (care își are originea tot în vechile snoave cu Nastratin Hogea) a fost publicată de Tudor Arghezi, în volumul său din 1957, intitulat ”Stihuri pestriţe” – o carte de fabule şi istorioare cu tâlc moralizator (ilustrată de Jules Perahim): ”Măgarul, călărit de un unchiaş, / Îl duce fiul de dârlog, / Şi nici nu au intrat încă-n oraş, / Că trei muieri, cam slobode, mă rog, / Îi dau cu tifla: / <<– Cum? Nu ţi-e ruşine / Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos / Şi să te care el pe tine? / Şi mai şi râzi, bătrâne puturos!>> / Bătrânul n-are ce să spuie / Și, ocărât cum fuse, în zadar, / Opreşte-n loc, descalecă şi suie / Numaidecât băiatul pe măgar, / Şi ia dârlogul, ca să-l ţie el. / Gândindu-se la cele întâmplate. / Unchiaşul, cam slăbuţ şi mitiel, / O ia scâlciu prin târg cu greutate. / Dar doi moşnegi înjură pe băiat: / <<– Îţi şade, nesimţitule, frumos / Să stai acolo cocoţat / Şi laşi pe taică-tu pe jos?>> / Băiatul sare iute de pe şa. / Şi tatăl şi copilul se-ntrebară: / <<– Ce facem de ne-o merge tot aşa? / Cu o găină-n traistă, / La târg nu-i mare treabă. / Dacă ştiam, al dracului să hie / Şi ochii să le iasă, / Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie. / Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.>> / Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă, / Se uită înainte şi-napoi, / Şi cu nădejdea târgului înfrântă, / Încalecă măgarul amândoi. / Dar o nevastă şi un gospodar / Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce, / Şi-i plâng: / <<– Nenorocitul de măgar / S-a-ncovoiat şi nu-i mai poate duce.>> / Mai rămânea să facă o-ncercare, / Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare”…

În ceea ce mă privește, multe din pamfletele publicate de-a lungul timpului și-au tras seva (întâmplător sau nu!) din istețimea voioasă a strămoșului meu spiritual, Nastratin Hogea (căruia i-am adus, drept omagiu postum, revistele și almanahurile de umor ce-i poartă numele – realizate în perioada 2011-2013, împreună cu maestrul Mihai Matei). O sevă otrăvitoare, după unii (precum juratul care tocmai îl condamnase pe marele pamfletar Paul-Louis Courier), întrucât: ”- Pamfletul nu poate fi ceva bun. Cine spune pamflet spune o scriere plină de otravă. – De otravă? – Da, domnule, și dintre cele mai rele, căci altminteri nimeni nu l-ar citi. – Nu l-ar citi dacă nu ar fi plin de otravă? – Nu, căci așa-s oamenii: le place să găsească otravă în tot ce se tipărește. Nu știu ce cuprinde pamfletul dumitale, pe care tocmai l-am condamnat. Nu știu și nici nu vreau să știu, dar toată lumea îl citește: înseamnă că-i plin de otravă”. Nu, zău?!

(”Tricolorul”, 13 august 2014)

Categorii: ”Nastratin”, Caricaturi, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | 1 comentariu

BOGDAN DIACONU – ”NE-AM SĂTURAT DE UNGARIA” (27 iulie 2014)

Diaconu_BogdanNe-am săturat de Ungaria care vrea respect pentru dispreţul ei faţă de legile româneşti, care propune un dialog în care Viktor Orbán să monologheze despre super-naţiunea maghiară, care pretinde buna vecinătate a Budapestei care să ne dicteze tuturor şi cere toleranţă pentru politica maghiară pornită să anuleze suveranitatea şi chiar existenţa statului român.

Ne-am săturat de grija Ungariei pentru minoritatea maghiară din alte state, în timp ce minorităţile din interiorul statului maghiar nu sunt reprezentate nici măcar în Parlament, darămite în Guvern, iar unele minorităţi au devenit ţinte publice pe teritoriul ungar. Ne-am săturat de retrocedările pe care le vrea şi le susţine Ungaria în România, în timp ce despre averea Gojdu nu se mai pomeneşte nimic. Ne-am săturat de drepturile şi de revendicările bisericilor maghiare în România, după ce nici în secolul XIX acestea nu le permiteau românilor transilvăneni să aibă biserici de piatră, ci numai din lemn, ca să nu lase urme durabile, pentru ca în prezent să ne acuze că nu avem istorie, trecut sau cultură. Acum, brusc, bisericile maghiare au descoperit că vor toleranţă şi retrocedări, după ce au furat Ardealul şi i-au împilat pe români secole de-a rândul. Nu am văzut niciun cleric maghiar să-şi ceară scuze pentru trecutul de împilare exercitat de bisericile maghiare asupra populaţiei româneşti. Ne-am săturat să ni se bage pe gât criminali maghiari de război vinovaţi pentru uciderea românilor, să se defileze cu cărţile lor prin România, să li se acorde onoruri şi să li se ridice statui, iar cenuşa lor blestemată să fie adusă pe ascuns ca să fie înmormântată în pământul pe care l-au schilodit, unde sângele românilor ucişi de ei încă strigă după dreptate. Nu am auzit Ungaria să-şi ceară scuze niciodată pentru perioada şi crimele lui Horthy, dimpotrivă, acesta e glorificat în centrul Budapestei. În plus, urmaşii slugilor lui Horthy care au furat păduri în Ardeal sunt reîmproprietăriţi ca şi cum înaintaşii lor ar fi fost proprietari de drept pe pământul românesc. Ne-am săturat de Ungaria şi de istoria ei „glorioasă” de 1.000 de ani de împilare a altora pe care nu ştie cum să şi-o reînvie şi să o readucă la viaţă, călcând peste adevăr, peste vinovăţii, peste convieţuire, peste orice normalitate şi bună vecinătate. Ne-am săturat de Ungaria şi de toţi banii ei băgaţi în politica şi în presa maghiară din Transilvania ca să-i otrăvească pe etnicii maghiari şi să-i înveţe cum să se izoleze de români, cum să nu înveţe limba statului în care trăiesc, cum să-şi dorească enclave etnice şi cum tot răul de pe lume vine de la noi. Ne-am săturat de Ungaria şi de toţi interpuşii ei, cu funcţii sau fără, care agită apele extremismului şi ale secesionismului şi care se plâng mereu, peste tot, şi aici, şi în străinătate, de împilare şi genocid al maghiarilor, în timp ce românii au ajuns să trăiască în Harghita şi în Covasna sub teroarea noilor grofi maghiari ca înainte de Marea Unire. Ne-am săturat de Ungaria şi de veşnicele ei pretenţii şi nemulţumiri, în timp ce elevii români sunt alungaţi din şcolile centrale din oraşele Transilvaniei ca să le facă loc copiilor maghiari, în timp ce tricolorul le este interzis copiilor români care ajung să fie pedepsiţi dacă îl poartă. Ne-am săturat de Ungaria şi de steagul secuiesc vârât cu de-a sila peste tot, alături de steagul statului maghiar şi de steagul naziştilor cu cruce şi săgeţi, exact pe pământul care a avut cel mai mult de suferit de pe urma abominaţiilor horthyste. Ne-am săturat de Ungaria şi de Jobbik care este visul de aur al multor votanţi din această ţară, partidul care negociază cu Moscova preluarea de teritorii străine şi care e gata de război cu România pentru Transilvania. Ne-am săturat de Ungaria şi de premierul ei reales Viktor Orbán, salvatorul naţiunii maghiare, care de la primul discurs în Parlament şi-a afirmat „dreptul” de a controla teritorii din ţările învecinate şi de a da ordine altor naţiuni. Ne-am săturat de Ungaria ”independentă” care ia bani de la ruşi, ”iliberală” pentru a băga pumnul în gura presei şi ”mândră” să dea chip neo-nazismului într-un fel pe care nu-l credeam cu putinţă în secolul XXI. Ne-am săturat de Ungaria care vrea bună vecinătate cu România prin călcarea acesteia în picioare, care vrea toleranţă pentru extremismul ei, drepturi pentru expansionismul ei şi respect pentru sărbătorile ei care înseamnă negarea istoriei românilor şi anularea reîntregirii naţiunii noastre. Ne-am săturat de Ungaria care vrea să se amestece peste tot, pe care o dai afară politicos pe uşă şi ţi se bagă în suflet pe fereastră, care îşi trimite emisarii pe cai în Transilvania ca să ne amintească de descălecarea lui Horthy şi care trăieşte din resentimente şi frustrări de călău care nu îşi mai poate tortura şi nimici victimele, după ce a făcut-o secole de-a rândul. Ne-am săturat de Ungaria care se agită fără oprire ca UE să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul Europei să se ocupe de minoritatea maghiară, Consiliul European să se ocupe de minoritatea maghiară, Comisia Europeană să se ocupe de minoritatea maghiară, Parlamentul European să se ocupe de minoritatea maghiară, SUA să se ocupe de minoritatea maghiară, Rusia să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul României să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Ucrainei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Slovaciei să se ocupe de minoritatea maghiară, Guvernul Serbiei să se ocupe de minoritatea maghiară, Turcia să se ocupe de minoritatea maghiară (Vona Gabor a vizitat şi Turcia unde le-a vorbit „fraţilor şi surorilor” poporului maghiar, care, întâmplător, a fost ocupat de Imperiul Otoman, dar istoria se rescrie), Dalai Lama să se ocupe de minoritatea maghiară (Tőkés a vrut să-l aducă în Transilvania să-i arate minoritatea maghiară care suferă la fel ca poporul tibetan, iar europarlamentarul UDMR Sógor Csaba chiar s-a întâlnit cu Dalai Lama în 2010 şi l-a salutat ”în numele maghiarilor transilvăneni”, vorbind la comun despre drepturile minorităţilor tibetană şi maghiară). Şi lista nu se opreşte aici: Ungaria complotează ca de minoritatea maghiară să se ocupe şi catalonezii, bascii, tirolezii, flamanzii, italienii şi thailandezii, câţiva vajnici apărători ai autonomiei de acest fel fiind prezenţi în repetate rânduri la mitingurile secuieşti din România. Dar cel mai important susţinător al Ungariei pe drumul către controlul minorităţilor maghiare din ţările învecinate este Găgăuzia, raionul separatist cultivat intens de Budapesta. Universul întreg trebuie să se ocupe de minoritatea maghiară şi de problemele ei închipuite… Ne-am săturat de Ungaria şi de complexele ei furibunde de mare fost imperiu imaginar, de mândria ei de mare naţiune care are atâtea păcate în trecut – şi nu doar faţă de poporul român – pe care însă se străduieşte să le ajungă din urmă în prezent, care s-a dat întotdeauna de partea imperiilor care i-au încurajat ambiţiile nejustificate, aşa cum în prezent s-a dat de partea Rusiei care a îngenuncheat-o în 1956, doar va mai rupe ceva teritorii de la statele pe care Moscova le vrea doborâte şi îngenuncheate. Jucând de partea Rusiei, Ungaria şi-a călcat singură în picioare istoria şi şi-a aruncat la coşul de gunoi martirii propriei ei revoluţii anti-comuniste. Ne-am săturat de Ungaria şi de istoria ei „glorioasă” de 1.000 de ani de împilare a altora pe care nu ştie cum să şi-o reînvie şi să o readucă la viaţă, călcând peste adevăr, peste vinovăţii, peste convieţuire, peste orice normalitate şi bună vecinătate. Ne-am săturat de Ungaria care vrea mereu mai mult, drepturi speciale, tratament preferenţial, control asupra comunităţilor maghiare din afara ţării, dar mai ales asupra averii ţărilor unde se află acestea, care vrea limba maghiară şi stat în stat peste tot, în numele rasei superioare pe care o reprezintă. Ne-am săturat de Ungaria care nu vrea să fie un stat printre alte state, ci un stat peste alte state, care nu vrea să reprezinte un popor printre alte popoare, ci un popor peste alte popoare, care nu vrea să se laude cu o cultură printre alte culturi, ci cu una peste alte culturi. Ne-am săturat de Ungaria care se visează Reich, de Viktor Orbán, care se visează Horthy şi de Budapesta care se visează capitala unui Imperiu care nu a existat niciodată decât în halucinaţiile bolnave ale unor lideri pentru care viaţa nu avea rost decât prin moartea altora. Ne-am săturat de Ungaria lui Viktor Orbán, a lui Semjén Zsolt, a lui László Tőkés, a lui Vona Gábor, de Ungaria lui Wass Albert şi a lui Nyirő József, de Ungaria batalioanelor secuieşti ale morţii pe care László Tőkés le vrea reînviate (şi acestea au monumente în România), de Ungaria nostalgiei după Horthy şi după ante-Trianon şi, dacă votanţii unguri, prea mulţi, ai acestei direcţii periculoase, mai doresc să evite ca poporul maghiar să rămână în istorie ca ultimul nostalgic al nazismului, ar trebui să-şi construiască o altfel de ţară, cu altfel de aspiraţii şi, mai ales, cu altfel de eroi.
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită | 1 comentariu

PAUL EVERAC – ”CHESTIUNEA EVREIASCĂ” (1992)

paul_everac_555Chestiunea evreiască se pune astăzi într-un context cu totul schimbat. Evreii nu mai sînt o mică minoritate, ci o mare putere mondială, după părerea noastră, cea mai mare. Această putere e difuză şi ocultă. Spre deosebire de statul naţional Israel, ce rămîne vulnerabil, reţeaua internaţională evreiască este, astăzi, indestructibilă. Ea domină politica mondială, influenţează hotărîtor raportul de forţe, poate destructura economiile, poate asigura redresarea unor ţări. Ea poate propulsa oameni ce-i sînt devotaţi sau apropiaţi, poate crea cursuri publicitare şi valutare, acorda premii supreme, distribui agenţi în toată lumea, inspira sediţiuni, condamna sau compromite şi, de cele mai multe ori, nu cu mîna proprie ci prin influenţă. Ea stăpîneşte astăzi cele două mari pîrghii hotărîtoare în dezvoltarea lumii: pe cea financiară şi pe cea culturală, de la ştiinţific, pînă la spiritual. Ea stăpîneşte pretutindeni propaganda. Vreme de sute de ani, evreimea, refulată de peste tot, a aspirat la o asemenea dominaţie; astăzi o are. Puterea ei, centralizată ocult, se poate acum revanşa copios.

Ca să ajungă aici, neamul evreiesc a trebuit să dezvolte calităţi excepţionale: o minte trează şi combinatorie; o voinţă nedomolită de a servi bine pe alţii, pentru a se servi în final pe sine; de a se amesteca în treburile altora, pentru a le face mai curînd ale sale. Un simţ practic şi bănesc fără egal completat cu rapacitate şi necruţare. O solidaritate exemplară, unică, cu cei de acelaşi sînge şi de aceeaşi credinţă, solidaritate rezemată pe ideea destinului comun, oarecum rătăcitor şi apatrid, şi consolidată prin persecuţie. În fine, o religie de bronz, inflexibilă în habotnicia ei şi, în ciuda unor aparenţe mai degrabă ridicole, tradiţionalistă în exces.

Se poate adăuga şi faptul că o reţea care pare fragilă şi labilă, fără mari înrădăcinări şi aparenţe ostensibile, devine, chiar prin asta, invulnerabilă. Secole de aparentă umilinţă au camuflat o superbie fără seamăn. Cerînd mereu toleranţă de la alţii, prinţi, seniori, potentaţi, evreii au devenit astăzi poporul cel mai intolerant. Fiind sediţioşi, corozivi cu toate sistemele închegate, ei şi-au închegat cel mai indeşirabil sistem. Au fost mereu agenţi ai unor revoluţii în care se exprima dispreţul lor pentru Lumea-aşa-cum-e, cea oprită în structuri unitare şi geloase de impenetrabilitatea lor. Au zgîlţîit toate aceste structuri, făcîndu-şi loc în noile stări revoluţionare, cîştigînd preponderenţă oriunde se schimba ceva. Au provocat şi speculat schimbările, toate. Au agitat idei generoase, fără să-şi uite niciodată interesul, nevoia de dominaţie. Au dat un impuls hotărîtor socialismului de alaltăieri, comunismului de ieri; aşa cum dau liberalismului de astăzi.

Nu s-au amestecat direct, ci prin instigare oblică. Şi-au creat mereu, cu o răbdare neobosită, reţele interstatale, internaţionale, au pus pe tapet atît internaţionalismul socialist, cît şi cosmopolitismul de nuanţă liberală. Au sprijinit toate revoluţiile formale din literatură şi arta, destructurînd formele fixe, canonice, rupînd discursul, în numele unui modernism dizolvant de tradiţie, bineînţeles de tradiţiile altora. Cu o minte speculativă inegalabilă, au fost dogmatici cînd a fost nevoie şi antidogmatici cînd interesul le-a cerut-o, neîncurcîndu-se cu nici o consecvenţă alta decît fidelitatea faţă de propria lor seminţie şi de hălăduirea ei. Cînd comunismul i-a decepţionat au determinat abolirea lui.

Cînd dictatorul român i-a subapreciat, punînd un accent în plus pe partida arabă, s-au raliat la pieirea lui. Au antene nevăzute întinse aproape peste tot, direcţionează cultura întregii lumi civilizate, de la ruşi la americani, chiar dacă nu deţin pretutindeni poziţii la vedere. Propovăduiesc şi comercializează libertinajul distructiv, ei rămînînd lucizi şi austeri. Sînt promotorii estetismului dizolvant şi ilogic-steril, ei rămînînd de o logică implacabilă şi de o riguroasă cazuistică talmudică. Fac prozelism ateu, ei avînd bigotismul cel mat tranşant.

Prin spiritul lor, evreii au reuşit să materializeze lumea, să pună banul drept criteriu suprem, din clipa în care banii s-au adunat, cei mai mulţi, la ei. Acest proces a început de secole, cu primii zarafi şi cămătari. Azi ei fac zarafie şi cămătărie la scară planetară. Au inoculat doctrinar ruşilor un materialism dialectic şi istoric, iar Americanilor un pragmatism, – care nu e mult altceva. Altădată, împrumutau bani prinţului deconfit şi obţineau privilegii. Acum, prinţul pe care-1 ţin de bani e Statele Unite ale Americii, cea mai mare putere militară a lumii, de la care obţin privilegii şi preeminenţe peste tot, fiind adînc, indestructibil împlîntaţi în ruajul economic al acestei ţări şi, plecînd de aici, bancherii lumii. Afară de Japonia, cele mai multe din marile economii pot fi rapid întoarse pe dos de finanţa evreiască.

O asemenea putere e redutabilă şi orice opoziţie directă pare o copilărie. În momentul de faţă, orice antisemitism local e disproporţionat, simplă tiradă verbală sau instigare fără efect. Trebuie recunoscut că evreii nu pot fi în nici un caz contracaraţi din dominaţia la care, cu atîta osîrdie, au ajuns. Trebuie descifrat numai ce doresc ei să obţină politic, ca ipoteză, din supremaţia lor economică (şi, în mare parte, culturală). În primul rînd, ar fi logic să vrea fărîmiţarea etniilor. Pentru asta, ele ar trebui puse în opoziţie, instigate, separate, mărunţite. Din ele ar trebui să dispară, în favoarea unui internaţionalism pacific, orice ferment de ethos naţional sau religios, orice încrîn-cenare provincial-locală, avînd iz naţionalist şi, deci, xenofob. Ar trebui, apoi, admis pragmatismul ca normă generală, creată o bunăstare medie, satisfăcute nevoile mai elementare de viaţă, de cultură, prin simili-uri artistice, uşor comercializabile şi prin îngăduinţe confortabil-operaţionale, la preţ scăzut. Să ai cît îţi trebuie, ca să poţi trăi şi munci fără gînduri duşmănoase, ori de preempţiune.

În al treilea rînd, acest popor, de o extraordinară acuitate organizatorică şi de o forţă de insinuare fără egal, va dori, probabil, să organizeze lumea, ca pe un contoar, avînd în actul de „exploatare luminată” partea leului. În forma asta, fiii lui Israel se vor găsi, în fine, la adăpost. E adevărat, că mai au în cale o tulburătoare lume arabă şi una redutabilă asiatică, dar nici ele nu sînt inexpugnabile. Turbulenţii arabi, după peripeţia irakiană, vor fi o vreme mai prudenţi; aşa cum şi comuniştii antisemiţi din Estul european au devenit mai circumspecţi. Nici China sau India nu sînt chiar de capul lor. iar niponul nu riscă să rămînă în afara jocului, sau în răspărul lui cu toată excelenţa sa ştiinţifico-tehnică. Cunoaşte şi el interdependenţa şi interconexiunea. Ştie ce sînt alea afaceri, cine are piaţa de credite în mînă. Şi cine minuieşte braţul armat al Americii, ca şi filozofia ei politică.

În această situaţie, cei 30.000 de evrei din România nu mai reprezintă o minoritate, ci o diaspora. Rabinul lor nu mai e un şef de cult, ci un ambasador. Ambasadorul lor e un om politic de anvergură. Politica românească „faţă de evrei se subordonează politicii faţă de Marile Puteri. Desigur, principala incomoditate a evreului e că, în primul rînd, e evreu şi apoi orice altceva. Dar ce lecţii pentru noi românii! Dacă am şti să învăţăm! Unde ne e luciditatea, răceala metodică, perseverenţa diabolică? Unde ne e coeziunea de neînfrint pentru cel de sîngele nostru?

Unde ne e puterea religioasă fanatică, nedomolită? Unde ne e simţul chiverniselii, politeţea, onctuozitatea, viclenia, necruţarea şi extraordinara solidaritate comparabilă cu a acestui popor, cu adevărat „ales”? De ce pot 30.000 de oameni să ne influenţeze sau chiar domine economic, politic, cultural? De ce pot să ne dezbine şi să se joace cu sentimentele noastre? Să ne dicteze sau să ne refuze valorile? Răspunsul este: fiindcă au învins. Nu numai în România, ci aproape pretutindeni. L-au învins pe Kohl şi pe Walesa. Stau de vorbă cu Bush şi au stat cu Gorbaciov de la egal la egal. Discută cu Papa.

Calităţile lor s-au dovedit pînă la urmă eminente, cuceritoare. Rămîne să stabilim cu această mare forţă un modus vivendi care să ne dea dreptul de a trăi, în continuare, ca popor şi de a afişa unele culori ale identităţii noastre, fără să fim excluşi de la beneficiile comunităţii mondiale şi europene. Căci avem şi noi (dacă avem) de edificat ceva. Dar nu în domeniul exclusivului, ci în domeniul acceptabilului. Şi avem de apărat ceva. Dar nu cu armele violenţei, ci ale excelenţei spirituale.

Avem, în fine, de sedimentat ceva. Dar nu prin mijlocirea acţiunii, ci a reacţiunii.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri | 1 comentariu

VLAD HOGEA: ”LA PLECAREA LUI NICOMAH…” (2013)

images4Maestrul Nicolae-Paul Mihail a fost unul dintre corifeii Proiectului Nastratin (Revistă – Almanah/Abecedar – Portal de Umor), în care s-a implicat, cu tot sufletul, din prima clipă. Creaţiile sale umoristice (în versuri sau în proză) au făcut deliciul cititorilor noştri, iar plecarea dintre noi a lui Nicomah lasă în urmă un imens gol, pe care nici măcar nu ne-am fi putut propune să-l acoperim cumva. Marele scriitor şi scenarist de film (dintre care menţionăm aici seriile cu Haiducii şi cu Mărgelatu) a scris, pe adresa Redacției Nastratin, şi câteva zeci de epistole pline de har, care vor vedea în curând lumina tiparului, într-un volum separat. Nicolae-Paul Mihail nu a fost doar prietenul nostru drag, ci şi unul dintre cele mai alese spirite ale literaturii române postbelice, asupra căreia şi-a lăsat amprenta de neconfundat. Dumnezeu să te odihnească în pace, Nene Nae!
(”Almanahul Nastratin 2013”)

Categorii: ”Nastratin”, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”S-A DUS ȘI OLIMPIAN UNGHEREA…” (2012)

olimpian-ungherea-ghimpele2-630x605Ne-a părăsit marele scriitor și publicist Olimpian Ungherea. În 2011, ne-a făcut onoarea de a se alătura familiei Media Bloc (în calitate de editorialist al revistelor ”Business Adviser” și ”Business Pont”, precum și membru în Colegiul de Onoare al Revistei și Almanahului Nastratin). Cititorii vor pastra în memorie, pentru multă vreme de-acum înainte, articolele de fond ieșite de sub penița lui Olimpian: „Violența – alarmă de gradul zero!“, „Maria din Ferentari“, „Originalitate sau imitație?“, „Exodul cenușiu“, „Tăcerea satelor“, „Amintiri din Absurdistan“, „Sindromul străzilor bolnave“, „Crima organizată, în trei ipostaze“, Democrație vs. Democrație“, „Mizeria ca politică de stat“. În total: 10 texte de excepție ale presei contemporane. Un decalog jurnalistic care completează vasta opera beletristică și stiințifică a acestui titan al literelor românești, de care m-a legat o strânsă prietenie. Nu te vom uita, Maestre!
(”Business Point”, 2012)

Categorii: ”Nastratin”, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”EUROPA LUI ANTON CARAGEA” (2009)

coperta-gandind-la-europa-aI) Am răspuns cu plăcere invitaţiei de a lua parte la lansarea uneia dintre cele mai solide cărţi ale ultimilor ani: „Gândind la Europa”. Autorul ei (de care mă leagă o veche şi trainică prietenie) – profesorul universitar şi omul de media Anton Caragea – este, fără doar şi poate, la ora actuală, unul dintre cei mai reputaţi experţi în relaţii internaţionale pe care îi are ţara noastră. Multe dintre lucrările lui anterioare le parcursesem cu interes, găsind o excelentă sursă de documentare şi inspiraţie pentru unele dintre studiile mele şi pentru cursurile pe care le predau la universitate. Dar acest volum (care beneficiază şi de o prefaţă elogioasă a fostului preşedinte Emil Constantinescu) este cu totul special.
Reducand notele de subsol şi trimiterile bibliografice care împovărează, îndeobşte, un tom cu conţinut ştiinţific autorul a reusit sa sporeasca atractivitatea lucrarii. Lejeritatea stilului cu care a fost scrisă cartea s-a dovedit de-a dreptul spectaculoasă: lectura e uşoară şi captivantă. Uşurinţa cu care profesorul Caragea a subordonat şi a adaptat matricei jurnalistice teme şi concepte altminteri aride (precum, de pildă, căutarea identităţii europene şi eterogenitatea melanjului inter-statal, inter-naţional, inter-cultural, inter-religios etc. în construcţia comunitară) a reprezentat un pariu ambiţios, pe care l-a câştigat.
Anton Caragea (care nu poate fi etichetat ca eurosceptic, dar nici eurooptimist nu este, cu siguranţă!) ne plimbă cu caleaşca aristocraţiei intelectuale şi cu ochii minţii sale de cărturar prin istoria Bătrânului Continent, iar concluzia pe care o trage nu este deloc una liniştitoare: „La ora actuală, UE se confruntă cu lipsa unei idei unificatoare. (…) Cât timp va mai putea funcţiona o Uniune Europeană fără un model civilizaţional corent? Aceasta este întrebarea ce se pune acum. Fără îndoială, a alege înseamnă şi a părăsi anumite linii pe care Uniunea este tentată să le urmeze, dar niciodată până la capăt, înseamnă şi limitare, dar înseamnă, în primul rând, identificare şi responsabilitate, coerenţă şi supravieţuire. Modelul tip Ianus al UE ce promite totul şi nimic nu mai poate funcţiona şi elitele intelectuale au început a pune problema şi a căuta soluţii”. Iată nodul gordian, pe care nimeni nu se înghesuie să-l taie: „Privită din interior, Uniunea pare un amestec uimitor de civilizaţii unite şi disparate prin religie, etnicitate, spaţiu geografic şi istorie. Care să fie elementul de coeziune între o civilizaţie catolică, una protestantă şi una ortodoxă, între arealul baltic şi cel mediteranean, între Marea Neagră şi spaţiul continental sau între civilizaţia anglo-saxonă şi cea latină şi slavă? Prea multe culturi, prea multe paradigme civilizaţionale, un adevărat coşmar pentru cei care vor să creeze o identitate europeană sau măcar o interferenţă civilizaţională între cele 27 de state şi cele 9 straturi de civilizaţie europeană. (…) Interferenţa civilizaţională într-o Europă Unită rămâne încă un deziderat al viitorului, o promisiune ce trebuie îndeplinită dacă Europa vrea să supravieţuiască, indiferent de climatul economic şi de modele politice. România trebuie să devină un model al interferenţei civilizaţionale şi să militeze pentru realizarea acestei interferenţe la nivelul Europei Unite. Viitorul Casei Comune a popoarelor europene depinde de această construcţie civilizaţională. Va reuşi ea?”. O întrebare retorică, la care profesorul Caragea nu cere un răspuns, din partea nimănui. Pentru că deja îl ştie. Iar cunoaşterea răspunsului este unul dintre motivele pentru care a publicat această carte impresionantă atât prin profunzime, cît şi prin sinceritate.
(”Bună Ziua Iași”, 18 iunie 2009)

II) O apariție editorială de zile mari m-a ținut vreme de 2-3 ore departe de zbuciumul cotidian. Vechiul meu prieten Anton Caragea a scos de sub tipar o nouă lucrare excelentă: ”Sfântul și cultul sfinților”. În perioada creștinismului timpuriu, ”distanța între credincios și sfânt este întotdeauna mică: în timpul vieții – credinciosul îl slujește pe sfânt, după moarte – sfântul îl ia sub aripa sa protectoare pe credincios”. Pe măsura ce trec veacurile, ”deja sfântul nu mai este «amicus», ci «patronus» puternic, ce nu trebuie deranjat, un patron care cere menținerea distanței între el și credincioșii care vin la el”.
Prin cultul sfinților se înțelege ”cercetarea rolului cultic, imagistic al întregului mormânt, al fragmentelor de trup (moaște) și al obiectelor ce au devenit intrinsec componente ale vieții sfintelor și sfinților, mărturisitorilor, cuvioșilor și martirilor”. Cultul ”este legat în mare parte de miracole, de harul taumaturgic al acestora, de forțele misterioase ce par a activa în jurul lor. Această energie supranaturală ce pare a se revărsa în preajma lor este explicată de Biserică ca fiind mărturia pe care sfântul o face atotputerniciei divine. (…) Elementul esențial al acestei scheme este faptul că cel despre care se discută este mort. Odată trecut în cealaltă viață, sfântul nu mai lasă loc interpretărilor, miracolele sale sunt clare, devoțiunea pe care o provoacă nu lasă loc de îndoieli, sfântul e exigent și apelul său la credință este fără drept de revocare”.
Autorul precizează că ”relicvele nu trebuie niciodată privite doar ca oseminte și lucruri moarte. (…) Sfântul ca atare trăiește, el este în preajma lui Dumnezeu și își supraveghează cu atenție destinul trupului rămas pe pământ. Trupul rămas aici nu va fi abandonat, ci în ceasul Judecății de Apoi va fi unit și redat vieții veșnice în aureola sfințeniei”. În acest volum de care ortodoxia românească avea atâta nevoie și care nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui credincios, Anton Caragea arată că ”sfinții sunt priviți drept corp al lui Christos. În unire cu trupul lui Christos, ei săvârșesc miracole, îndură dureri și, într-o «imitatio Christi», reușesc să îndure martiriul până la moarte. (…) Christos apare, de altfel, ca primul martir, în fond un deschizător de drumuri, mai complet decât toți cei care îl vor urma”…
(”Bună Ziua Iași”, 9 noiembrie 2009)

Categorii: Recenziile mele la cărţile altora, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”ANGHEL STANCIU – ACADEMICIAN, SAU MĂCELAR?” (6 iulie 2005)

Anghel-Stanciu--PSD--si-a-dat-demisia-din-Comisia-de-Cod-ElectoralPână mai ieri, Comisia de Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport a Camerei Deputaţilor a fost condusă de un ins butucănos, ajuns din şantierist – profesor universitar (deşi unii zic că scria “mi-au” ca pisica, adică ”miau”!), cam grobian de felul său, intrat în politică încălţat cu cizme de cauciuc şi ieşit de pe scena publică în pantofi de mort (carton vopsit negru – “ieftin şi bun”, cum afişau odinioară, în vitrine, negustorii de pe Lipscani). Acest politruk despre ale cărui fărădelegi din timpul comunismului vorbeşte un document şocant, pe care îl vom publica într-unul din numerele noastre viitoare, a dus-o bine şi înainte, şi după 1989, sub toate guvernele, cu toate partidele, ca orice oportunist care se respectă. Anghel Stanciu (până şi copiii şi-au dat seama că despre el este vorba) a purtat, în anii din urmă, o mască dublă, de Ianus. Spre ceilalţi privea cu chipul prefăcut al omului politic “sărac şi cinstit”, care se sacrifică pentru binele masselor, iar la spate ascundea o altă figură – cea hâdă, a bogătanului corupt şi corupător, băgat în zeci de combinaţii murdare pentru a-şi spori averea fabuloasă. Acest individ, bolnav de mania persecuţiei, lacom şi abuziv, a otrăvit, 13 ani, Parlamentul României. Deşi, de la microfonul Camerei Deputaţilor, slobozea, în general, doar glumiţe scremute, truisme jenante şi banalităţi crase – bulibaşa chiar s-a crezut (în megalomania sa!) un mare orator, un stâlp al Legislativului.
Cum spunea, pe vremuri, N. D. Cocea, în pamfletul “Alesul naţiunii”: “Ca un gramofon solemn urcă alteori treptele tribunei, îşi drege glasul, schiţează un gest clasic şi începe”. Stanciu a fost un gramofon stricat, a cărui unică placă, aceea a demagogiei, s-a tot învârtit, până când jegul acumulat pe acul aparatului a oprit-o în loc. Atunci a fost dat afară din PRM, ca ultimul gunoi, iar cei care l-au văzut în acea zi de luni (30 mai 2005) susţin că el plângea cu lacrimi grele, de crocodil. Plângea după funcţii şi privilegii. Se fofilase, viclean, în februarie 2002, când trebuia, pe bună dreptate, să fie exclus din partid; dar şi-a dat seama că, de data asta, nu mai era cale de întors. Profitase de buna-credinţă a Partidului România Mare şi a preşedintelui său, dl. senator Corneliu Vadim Tudor. Înşelase aşteptările ieşenilor. Transformase Comisia de Învăţământ a Camerei Deputaţilor într-o moşie proprie, de care nimeni nu mai avea voie să se atingă, fără să-l supere pe “stăpân”. Sub umbrela Parlamentului, îşi extinsese în întreaga ţară propria reţea de învăţământ privat, numită F.E.G. (Fundaţia Ecologică Green). Desigur, aici era vorba de un conflict de interese, Stanciu fiind, simultan, şi “prestator de servicii”, şi “controlor”. Adică, el centra şi tot el dădea cu capul! Ministerul Educaţiei şi Cercetării închidea ochii, iar puşculiţa F.E.G. se umplea până la refuz, aşa că gologanii au fost băgaţi în proprietăţi imobilare, maşini de lux, acţiuni şi conturi bancare ş.a. În tot centrul Capitalei, trecătorii sunt agresaţi, de ani de zile, de afişele “promoţionale” ale acestei fundaţii-căpuşă, care organizează “cursuri de calificare şi perfecţionare profesională” pentru măcelari, zidari, ospătari, barmani, bucătari, brutari, patiseri, coafori, frizeri, dulgheri, instalatori, menajere, cameriste etc. Pe când şi cursuri intensive pentru vidanjori, gunoieri, hingheri şi gropari?!
Acest Stanciu se recomandă peste tot “academician”. Cum a primit un inginer constructor, specialist în geotehnică şi fundaţii, titlul de “membru de onoare al Academiei Agricole şi Silvice” – e uşor de aflat. Nu pentru merite de ordin ştiinţific, evident, ci pentru promovarea în Parlament a infamei Legi a Agronomilor (nr. 290/2002), prin care aceştia au fost transformaţi în latifundiari, făcându-li-se cadou o serie de obiective din toată ţara, inclusiv zeci de mii de hectare de terenuri arabile, pomicole, viticole, legumicole, destinate păşunatului etc. Dar, asta e o altă discuţie. Acum ne interesează unde se situează Anghel Stanciu pe scara socială. El zice că foarte sus. Doar e “academician”, nu-i aşa? Un “academician” care îi stoarce de bani pe măcelarii dornici să se recalifice şi să se perfecţioneze profesional. Despre ce măcelari o fi vorba? Despre măcelarii de abator, care căsăpesc animalele? Despre măcelarii de carmangerie, care tranşează leşurile şi pun carnea pe căprării? Vi-l şi imaginaţi pe patronul (din umbră) al F.E.G. (140 de kile, veşnic asudat, “ceafă de taur” – vorba lui Zaharia Stancu), dezbrăcat până la brâu, cu un şorţ de piele peste părţile ruşinoase, explicându-le doct şi pedant ucenicilor-măcelari cum se “depilează” părul de porc de pe şorici… Asta da, demnitate de “academician”, de profesor universitar, de (fost) şef de Comisie Parlamentară!
N-are ea, România, un parlamentar-ţăran, dar iată că mai are parte câteva luni, până la alegerile anticipate, de un parlamentar-măcelar, Anghel Stanciu, căruia îi dedicăm, acum, când cariera lui politică a luat sfârşit, câteva rânduri din articolul “Ploşniţele” (că tot are whisky-ul gust de ploşniţe!), al marelui Tudor Arghezi: “A, ploşniţă scumpă, vino şi rămâi la noi; fă-ţi cuiburile în perini de velur şi puii tăi în horbota lor spumoasă: creşte şi te înmulţeşte, căci aşa voieşte Dumnezeu, părintele tău şi al nostru, de care ne rugăm să te stârpească şi care îţi boiereşte, dimpotrivă, sămânţa şi ţi-o aruncă peste noroade. Iar dacă somnoroşii pe care îi sugi se vor încumeta vreodată să-ţi aducă pâre de care tu eşti nevinovată, căci starea în lumea noastră ţi-o păstrezi de la firea ce ţi s-a dat, răspunde cărturarilor scârbiţi că cine nu doreşte păduche, îşi curăţă sălaşul”…

(”Tricolorul”, 6 iulie 2005)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”PENTRU MINE, FILMUL ARE GUST DE ȘTRUDEL!” (februarie 2010)

Vlad HogeaUnii se întreabă a cui o fi fost ideea emisiunii ”Filmul sau Viața?” (realizată și prezentată de mine, sâmbăta, la Antena 2). Le răspund simplu: a mea. Pasiunea pentru cinema este o moștenire de familie. În copilărie, cea mai mare plăcere era să merg cu bunica la film. Mă simțeam cel puțin la fel de fascinat ca puștiul din ”Cinema Paradiso” (de Giuseppe Tornatore). Țin minte și acum atmosfera unică, magică, incandescentă din cinematografele ieșene Victoria, Republica, Tineretului sau Copou, atunci când rulau (cu sala arhiplină și la stal, și la loje, și la balcoane) ”Tarzan, omul-maimuță”, ”Rio Bravo”, ”Zorro”, ”Apartamentul” sau ”Misterele Bucureștilor”. După spectacol, mergeam să mâncăm ștrudele cu mere la cea mai bună plăcintărie din Iasi (care, între timp, a fost demolată). Așa că, pentru mine, filmul are gust de ștrudel…
Tot în anii ’80, mă duceam cu mama la niște prieteni de familie, care aveau videorecorder. Primul film pe care l-am văzut pe casetă video a fost ”Shining” (cu Jack Nicholson), de pe urma căruia am avut coșmaruri săptămâni întregi. Alte filme care mă țineau lipit de fotoliu erau ”Ultimul Împărat” (al lui Bertolucci), ”Lace”, ”Doctor Jivago” (amândouă cu Omar Sharif), ”Commando” (cu Arnold Schwarzenegger), ”Benji, câinele îngeresc” (cu Chevy Chase), ”Vizitatorul din noapte” (cu Max Von Sydow), ”Diamantele sunt nemuritoare”, ”Niciodată nu spune niciodată” (ambele cu Sean Connery), ”Șotronul” (cu Walter Matthau), ”Aventurile rabinului Iacob” (cu Louis de Funes) și încă vreo câteva zeci de casete (unele dintre ele traduse, într-o manieră inconfundabilă, de Irina-Margareta Nistor). Prea puține ca să-mi satisfacă setea uriașă de film, dar destule ca să mă cucerească și să mă transforme în cinefil pentru restul vieții. Și, nu în ultimul rând, nașul meu de botez este Ștefan Oprea, reputat critic de teatru și film, autorul volumelor ”Statui de celuloid”, ”Stelele Oscarului” și ”Scriitorii și filmul”. În 1992, când aveam 15 ani, mama (care avea sa se prăpădească prematur, în 1999) mi-a făcut cadou ce îmi doream mai mult și mai mult: un videoplayer. Ca o coincidență stranie – prima casetă cumpărată de mine (proprietate personală, cum ar veni) a fost ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, deci tot un film cu Jack Nicholson (ca și „Shining”, primul film văzut pe video, în anii ’80)…
La școala, le dădeam să copieze colegilor la lucrările de control doar dacă îmi împrumutau casete video, pentru câteva zile. Era un troc reciproc avantajos, pentru că eu oricum învățam, iar așa făceam rost și de filme bune fără să dau mereu bani la centrele de închirieri care existau pe vremea aceea. Atunci am văzut seria ”Die Hard” (cu Bruce Willis), ”Trup și Sânge” (cu Rutger Hauer), ”Ploaia neagră” (cu Michael Douglas) sau ”Profondo Rosso” (făcut de maestrul genului ”giallo”, Dario Argento, care avea să devină regizorul meu preferat, după ce, amintindu-mi ca prin vis de acest film superb văzut pe video cu ani în urmă, aveam să cumpăr din străinătate, la mijlocul anilor 2000, DVD-urile cu celelalte creații ale sale). Tot la începutul anilor ’90, devoram emisiunea ”Vârstele peliculei”, de la TVR, pe care o realiza Tudor Caranfil, tatal lui Nae Caranfil – cel mai talentat regizor român de după Sergiu Nicolaescu. În perioada respectivă, o parte din filmele la care aveam acces, fie pe casete video, fie prin cablu, la posturile TV străine, nu erau dublate sau titrate în limba română. Așa că dorința mea de a pricepe cât mai mult din desfășurarea acțiunii m-a făcut să-mi perfecționez din mers 3 limbi străine: engleza, franceza și italiana. În 1996, am cumpărat și un videorecorder, cu care puteam copia filme de pe casetele altora sau de la televizor.
Începând cu anul 1998, toate deplasările mele în străinatate, fie că era vorba despre delegații parlamentare sau vacanțe private, aveau să conțină, obligatoriu, și lungi perindări prin shop-urile de casete video și, apoi, DVD-uri. Țin minte că în 2002, la Strasbourg, am ieșit atât de încărcat de casete video (moda DVD-ului era, la noi, abia la început, iar eu aveam încă inerția videorecorderului) din magazinul ”Fnac”, încât am fost nevoit să-i rog să mă ajute la transportat, până la hotel, pe doi colegi de Parlament, senatorii Gheorghe Buzatu și Mihail Lupoi. La ora actuală, dețin una dintre cele mai mari și mai valoroase colecții de filme care există în România: câteva mii de titluri, pe suport DVD, CD și VHS. Mă pot uita oricând, la nesfârșit, la Benny Hill, și, indiferent de starea mea de spirit, mă binedispune instantaneu. Pentru mine, rămâne cel mai mare creator de comedie din toate timpurile. A, să nu uit: am un actor preferat – pe Alain Delon – și o actriță favorită – Monica Bellucci…
(”Bună Ziua Iași”, 15 și 19 februarie 2010)

Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011), Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”EFECTUL DE BUMERANG” (23 iulie 2014)

bumerang-nedir-D476-3567-BE9EÎntoarcerea la popor (clamată, de prin 2004 încoace – și când trebuia, și când nu trebuia!) s-a întors, cu efect de bumerang, în 2012, împotriva celor care-și făcuseră din ea clișeu pentru discursuri sforăitoare și muniție pentru ciuruiri improvizate. Dar nici ceilalți nu s-au dovedit mai breji, pilotând orbește, la raliuri politice absurde, mașini tunate, dar fără carburanți. Cartoforii mahmuri ai falselor alternative au confiscat nemulțumirea populară față de cei dintâi, dar, odată (re)ajunși la putere, au făcut uitate promisiunile reformiste și s-au preocupat de (re)capitonarea fotoliilor guvernamentale de sub propriile șezuturi. Însă Istoria joacă, de multe ori, feste, iar mulți pești din borcanul acesta comun, care s-au îngrășat peste măsură în două decenii și jumătate de furăciuni, pot sfârși pe grătarul fumegând al unui vot negativ anti-tot.
Vine scadența, iar românii ar putea băga în urne, cu ultimele puteri, în noiembrie 2014 (la scrutinul prezidențial), respectiv în 2016 (la alegerile locale și parlamentare), ultimul simbol al nemulțumirii lor față de batjocura generală din 1989 încoace: un vot. Democrația a fost demagogizată caragialesc de către clica politică dâmbovițeană, care a jecmănit țara în ultimii 25 de ani. Acum, un tur-retur al acestui joc periculos este riscul final pentru cei care au crezut că își pot permite orice. Aroganța costă. Și, mai cu seamă în vremuri tulburate de crize naționale, continentale sau mondiale, oamenilor simpli (care duc globalizarea pe umerii lor de Atlas) le vine mintea la cap.
Nimic nu va mai fi ca înainte în politica (și, implicit, în societatea) românească. Iar cei care i-au umilit și i-au înfometat pe români se vor trezi (mai bine mai devreme, decât mai târziu!) închiși cu lacăte grele în lada de gunoi a istoriei noastre recente…
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, 23 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”ANDI LĂZESCU FACE PARTE DINTR-UN GRUP EXTREMIST!” (10 februarie 2000)

AUDIERE - CANDIDATI - SRTV - SRRS-a mai scris despre Alexandru (alintat “Adi” sau “Andi”) Lăzescu, grangurele monitorist cu buzunare pline de parai mucegăiţi. Nevastă-sa, Daniela, era un fel de doctoriţă la Policlinica CFR; în vremurile din urmă şi-a tras şi un cabinet particular, intens mediatizat în ziarul lui bărbatu-său. Răsfoind zilele trecute revista “22”, am avut surpriza să constatăm că Andi este ditamai “publicist comentator” al celei mai buruienoase fiţuici din istoria presei (anti)româneşti. Lăzescu este, aşadar, coleg cu Patapievici (care a spus că “radiografia plaiului românesc este ca a fecalei”), cu Gabriel Andreescu (care a instigat public împotriva Unirii cu Basarabia românească), cu Emil Hurezeanu (adept fervent al federalizării ţării), cu Cristian Preda (demolator de Eminescu) şi cu Al. Zub (ideolog şi eminenţă cenuşie a masonilor ieşeni). Toţi, unul şi unul, membri de frunte în “Grupul pentru Dialog Social” (editorul imundei reviste “22”). Reiese foarte clar că şeful de la “Monitorul”este de acord cu ceea ce se publică în gazeta cu pricina. El se face complice, de exemplu, la publicarea aberaţiilor antiromâneşti ale lui Horia–Roman Patapievici, considerat de revistă ca fiind un “distins intelectual”, victimă a celor care promovează “patriotismul ordinar”. Nu-i de mirare, din moment ce unul dintre fondatorii GDS, Alin Teodorescu , declară cu o sinceritate incredibilă: “Îmi propusesem ca Soros să fie decorat de preşedintele României, oricare va fi fost el, sau primit de Parlament cu onoruri speciale”(!!!). E clar în solda cui este grupul de la “22” (din care face parte şi Andi Lăzescu).
Să nu uităm de atacurile demenţiale împotriva unor mari valori ale culturii române, precum Eugen Barbu, Marin Sorescu, Edgar Papu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, Corneliu Vadim Tudor, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu, Iosif Constantin Drăgan, Virgil Cândea, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu (dintre care mulţi au intrat în pământ prea devreme, din cauza tracasării morale la care erau supuşi).
“Monitorul” e şi el membru în această clică a călăilor lipsiţi de scrupule şi de orice urmă de sentimente umane. Semnalul dat de şeful său (care s-a înrolat în secta sinucigaşă a GDS) e mai mult decât elocvent. Dacă ţinem bine minte, n-a fost chiar el, Andi Lăzescu, coordonator pe Moldova al Fundaţiei “Soros” cu ani în urmă ?! Iată cum se leagă toate, într-un “puzzle” complicat, într-un păienjeniş al urii şi al dezinformării, într-o caracatiţă a ticăloşiei şi prostituţiei de presă. Quod erat demonstrandum.
(Pamflet publicat sub pseudonim, “Atac de Târgu’ Ieşilor”, 10 februarie 2000)

Categorii: Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”ANDROPAUZA LA ROMÂNI” (16 decembrie 1999)

C9Multă lume a început să vorbească, pe bună dreptate, despre impotenţa clasei noastre politice. Incapabili să ia o decizie după capul lor, demnitarii români refuză să se încoieze, preferând să stea într-o poziţie de aşteptare, păguboasă pentru toţi, inclusiv pentru ei. Faptul că o grămadă de aşa-zişi “politicieni” nu au bărbăţia să-şi arate muşchii doctrinari şi ideologici când vin la guvernare, nu mai e de mult un secret. Dar perpetuarea sculamentului în viaţa publică românească, în general (şi în cea ieşeană, în special), ar trebui să ne dea serios de gândit. E clar că unor moşnegi liberali sau ţărănişti nu li se mai scoală bastoanele ca în tinereţea lor mai mult sau mai puţin revoluţionară. În ciuda vârstei matusalemice, aceşti patriarhi ai senilităţii nu se mişcă nici un milimetru de pe jilţurile capitonate unde şi-au instalat fundurile urât mirositoare. În urma lor, plodăraia de nepoţi şi strănepoţi de sânge (corcit) sau de alianţă (conjuncturală) împânzesc până la refuz reţeaua administraţiei locale şi centrale.
Nepotismul de partid a devenit o regulă pentru sistemul corupt şi inuman care încă mai caracterizează România. Totul pentru a se acoperi andropauza care marchează profund comportamentul clanului de la putere. Penetrarea pieţelor externe de desfacere a fost înlocuită de politica onanistă a supravieţuirii prin comerţ şi trafic de frontieră. Sămânţa bună a creşterii economice (prin sporirea producţiei interne) a fost schimbată de coaliţia lui Dănilă Prepeleac cu importul deşeurilor aruncate peste bord de vesticii aflaţi în criză de supraproducţie. Asta nu înseamnă că românii n-ar avea armăsari adevăraţi, capabili să prăsească iepele altora. Numai că aceştia sunt ţinuţi în grajduri infecte, în timp ce gloabele “democratice” abia se mai târăsc prin păşunile grase ale Ieşilor şi României. Nu trebuie decât să urnim din loc căruţa înnămolită a poporului român, pentru ca la anul pe vremea asta să-i prindem din urmă pe unguri, pe polonezi şi pe cehi.
Viagra nu putem folosi, că e prea scumpă, iar noi suntem săraci. În schimb, putem să găsim altă metodă. La urma urmei, de ce-am schimba noi la infinit “pamperşii” ministeriali, când putem să-i înlocuim pe cei care i-au tot murdărit în ultimii ani…
(Editorial publicat sub pseudonim, “Atac de Târgu’ Ieşilor”, 16 decembrie 1999)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DE CE CRED ÎN BIRUINŢA PARTIDULUI ROMÂNIA MARE?” (27 martie 1999)

VULTURUL CRUCIAT1. Pentru că are un mesaj politic naţionalist , radical şi justiţiar.
2. Pentru că militează pentru consolidarea şi reîntregirea Statului Român, în graniţele sale fireşti.
3. Pentru că luptă împotriva Ocultei Transnaţionale (care urmăreşte instaurarea Noii Ordini Mondiale).
4. Pentru că doreşte eliberarea României din robia Marii Finanţei Internaţionale şi se pronunţă pentru relaţii de cooperare cu state importante precum China, Rusia, India ,Ţările Arabe.
5. Pentru că are oameni valoroşi, cinstiţi şi patrioţi, care pot să facă ordine în economia românească şi să asigure stabilitatea Ţării.
6. Pentru că este singurul partid politic care NU s-a aflat la guvernare după 1989
7. Pentru că, de la înfiinţare şi pînă în prezent, merge pe aceeaşi linie de curaj şi intransigenţă, în ciuda prigoanei internaţionalist-totalitare declanşate împotriva sa.
8. Pentru că Organizaţia sa de Tineret nu este o simplă anexă a partidului, ci un vârf de lance, un adevărat detaşament de elită.
9. Pentru că are ca scop suprem dăinuirea Neamului Românesc şi asigurarea viitorului fericit al copiilor noştri.
10. Pentru că liderul său, Corneliu Vadim Tudor, are toate calităţile necesare pentru a fi conducătorul naţionalist al României Mari.
(“Politica”, 27 martie 1999)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL MAIORESCU” (22 iulie 2014)

Titu_Maiorescu_-_Foto01Cum, în vremea regimului bolşevic de ocupaţie, stigmatizarea valorilor naţionale şi înlocuirea lor cu mediocrităţi şi cu modele de împrumut deveniseră reguli ale proletcultismului oficializat, nici marele critic literar Titu Maiorescu n-a scăpat nepătat. „Misiunea” a fost încredinţată tinerei Georgeta Horodincă, aceasta publicând în decembrie 1955, în „Gazeta literară”, următoarea compunere (cu titlul „Adio, domnule Maiorescu!”), devenită „clasică” în anii „Deceniului Negru” (1950-1960): „Se făcea să stăteam de vorbă cu Titu Maiorescu. Ca să spun drept, m-a impresionat. Mai ales la începutul convorbirii noastre. Avea o distincţie aristocratică puţin ostentativă, care ar jena, cred, pe orice interlocutor. Barba neagră, potrivită cu măiestria unui frizer cum nu cred că se mai află azi pe undeva, îi dădea un aer sever. Ţinea capul uşor aplecat spre umărul drept, ca într-o poză din «Istoria literaturii române», o mână îi spânzura neglijent de speteaza scaunului, în timp ce cu cealaltă bătea un tact discret pe scoarţele unui volum de pe măsuţa mea de lucru. Mă privea cu o ironică indulgenţă care mă stingherea, trezindu-mi uitate simţăminte şcolare.
– Şi dumitale-ţi place cartea asta? m-a întrebat într-un târziu, accentuând pe scoarţele volumului tactul care-i trăda nervozitatea reţinută, căruia nu-i dădusem mare atenţie până atunci. M-am uitat încurcată la titlul acestuia şi-am răspuns cu sfială, dar cu un glas pe care mi-l voiam ferm:
– Da… Dumneavoastră, nu?
– Cum să-ţi spun, mi-a răspuns neaşteptatul şi incomodul meu musafir, care, totuşi, începea să mă intereseze, unele comparaţii politice îmi plac, adjectivul sensibil este uneori la locul lui şi personificările purcese din trebuinţa de a sensibiliza gândirea mi se par nelipsite de interes.
– Numai atât? Nu remarcaţi o gândire originală la Mihai Beniuc, nu vă place conţinutul nou… – îmi căutam cuvintele ca să înving distanţa dintre minţile şi inimile noastre necontemporane – în sfârşit, viziunea, concepţia filosofică şi artistică a acestor poezii?…
– Eh, tinereţe, tinereţe… mi-a răspuns surâzând blând, numai cu o luminiţă de ironie jucându-i în pupilele aţintite asupra mea – asta mă interesează mai puţin. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie în veşmântul cu care învălueşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră.
– Cred că greşiţi, fiindcă…
– Nu, subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă…
– O, dar e un lucru de mult dovedit că nu e adevărat… Uitaţi-vă, aproape i-am smuls cartea de sub degetele-i nervoase care dansau pe scoarţele ei. Iată, deschid la întâmplare: «Am cunoscut ce nu vor mai cunoaşte / Aceia ce în urma mea s-or naşte / Căci am trăit când se sfărmau cătuşe, / Când se făceau împărăţii cenuşă / Iar altele să se mai iele locul / N-au mai avut nicicând, nicicum norocul. / Pierdea când ici, când colo, câte-un rege, / Îl jeluiau curtenii – se-nţelege – / Ci n-a plâns lacrimi după domnitor / Din inimă vreodată vreun popor».
– Ei, ajunge, ajunge…
– Ba nu, daţi-mi voie, nu oricând se pot scrie asemenea versuri. Astea sunt versurile vremii noastre – m-am înflăcărat eu. Conţinutul – am accentuat cu subînţeles – acestei poezii este nou. Noi găsim în versuri mândria noastră, a celor care trăim prefacerile revoluţionare ale ţării noastre şi care luptăm pentru înfăptuirea lor…
– Ei, vezi, uite aici greşeşti – m-a întrerupt iar interlocutorul meu, cu o lumină de biruinţă în ochi. Atât cel puţin este sigur – a continuat cu un ton grav ca o profeţie – că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice.
– Dar bine, domnule Maiorescu, m-am indignat eu, deodată foarte stăpână pe mine, exact aceleaşi cuvinte le-aţi spus, ba chiar le-aţi şi scris acum mai bine de optzeci de ani. De atunci, lumea s-a schimbat foarte mult şi, în orice caz, numai în literatura noastră s-a scris destulă poezie politică încât să infirme total aceste afirmaţii ale dumneavoastră, pe care le susţineţi din nou astăzi, fără cea mai mică modificare despre «cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace».
– Poate ai uitat că eu am ţinut în viaţa mea prelegeri universitare «fără cea mai mică modificare» – sublinie el ironic – la distanţă de douăzeci de ani.
– Nu e o cinste pentru dumneavoastră, m-am înfuriat eu.
Ieşirea mea nepoliticoasă l-a jignit. Şi-a strâns buzele ca şi cum ar fi gustat dintr-o lămâie şi a început să-şi mângâie nervos barba.
– Iertaţi-mă… dar m-am cam aprins. Dumneavoastră, cu această teorie, incriminaţi toată poezia noastră actuală. Or, iată, să luăm acelaşi volum. Voi încerca să vă demonstrez de ce-mi plac poeziile pe care le cuprind şi de ce-l socotim noi un succes al literaturii contemporane.
Titu Maiorescu îşi balansa atent vârful piciorului, ca şi cum ar fi fost cu totul absorbit de această preocupare.
– … Iată, mă opresc la una din cele mai bune poezii din volum, care i-a dat şi titlul, «Mărul de lângă drum»: «Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri poame roşii ard. / Drumeţule, să iei fără sfială, / Căci n-ai să dai la nimeni socoteală. / Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam / Adu-l ţărânei ce sub mine-o am / E ţara ce sub sânul ei ne ţine, / Hrănindu-ne pe tine şi pe mine». Nu găsiţi că sentimentele patriotice ale poetului sunt aici expuse într-o imagine dintre cele mai frumoase? Şi, mă iertaţi, dar această superbă imagine nu se putea naşte decât ca rod al unui conţinut nou, al ideologiei înaintate şi generoase.
– Poezia este un product de lux al vieţii intelectuale – mi-a răspuns sec musafirul meu – une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Stael – a adăugat agitând spre inălţime arătătorul mâinii drepte. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încât să o tragă de la sine, din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucât nu poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică.
– Daaa? l-am interpelat eu, aproape familiar şi obraznic. Aflaţi atunci că poezia noastră contemporană, asemeni acestui «măr de lângă drum», se bucură de o mare simpatie din partea maselor populare şi chiar în acest volum pe care-l ţin în mână se află versuri de o rară splendoare, care mărturisesc o osmoză de idei şi simţăminte între poet şi popor. Iată, în poezia «Oaspeţi», Mihai Beniuc îşi face o frumoasă autocritică, dacă ştiţi se înseamnă asta: «Avea Pegasul meu ovăz, / Eu nu aveam vreun of, vreun păs, / Mă linişteam, mă îngrăşam / Aveam şi ceas şi portofel; / Cât de Parnas, îl cam uitasem / Şi nu-l mai cercetam defel». Şi-apoi – nu vă mai citesc toată poezia – poetul povesteşte cum a invitat la ospăţ oameni noi din fabrici. Le-a dat din heleşteie păstrăvi proaspeţi şi i-a cinstit cu vin «să cadă toţi sub masă criţă». Dar oaspeţii n-au fost mulţumiţi: «– Bucatele, orice s-ar spune, / Nu-s fără gust, ba chiar sunt bune; / Dar, nu te supăra pe noi, / Miroase peştii a noroi. / Şi prepeliţa, deşi-i grasă, / A fost crescută lângă casă. / Găina e… vezi, ne-ar plăcea / Vânat mai rar la dumneata » etc. etc. Există, cum spune şi poetul aici, un veşnic schimb între creator şi mase, o legătură bazată pe dragoste şi pe reciproc, care atestă că literatura a devenit astăzi un bun al maselor largi, cititori foarte exigenţi. Poeţii noştri pentru aceşti cititori scriu. Şi să ştiţi că nu-i acesta puţin lucru. «S-o mohorî odată…» se cheamă o foarte bună poezie din acest volum. Şi am început să-i citesc înduioşată: «S-o mohorî odată ziua mea, / Ca zmeura va curge asfinţitul, / Pe vii s-o-ntinde giulgi de pâclă grea, / În soare va fi scormonit cuţitul».
– Mda, descripţiunea simţământului manifestată în forma estetică…
L-am întrerupt:
– Şi ce întreabă poetul cu o umbră de melancolie pentru făptura-i trecătoare: «Poporul meu, ţinea-mă-vei tu minte? / Ori fericit sub raza noii vremi, / Pe cei ce suferă înainte / Nici chiar în gând mai mult n-ai să-i rechemi?» E firească această întrebare! Şi cât de atingătoare! – arhaizai, ca să mă priceapă mai bine interlocutorul. Poetul se împacă chiar cu această ipoteză – «Să fie-aşa dacă vei fi ferice!» – dar faptul că şi-a confundat fiinţa, gândurile şi simţirile cu poporul său, îi dă un optimism invicibil, provenit din sentimentul că idealurile lui se vor perpetua în viaţa poporului care este veşnic. Ascultaţi, vă rog, domnule Maiorescu, ultimele două strofe, care sunt deosebit de frumoase: «Cât despre mine, foşnet de rogoz / Ori tângă de cocor pierdut în toamnă… / Poate-un ţăran la dânsul în colhoz, / ‘Nainte de-a sorbi vinul din cană / Cinstind cu alţii straşnica recoltă, / Un strop sub masă va turna gândind / La cei apuşi. Străbuna mea revoltă / Atunci în căni va spumega zâmbind». Vedeţi? Şi marele Goethe, pe care-l tot citaţi dumneavoastră, spune: «individul nu poate fi bucuros şi fericit decât atunci când are curajul că el nu este decât o parte dintr-un întreg».
– Da, conveni el perfid, dar să nu uităm că în poeţii cei mari a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor.
– Ah, scrâşnii eu, sunteţi incurabil şi de altfel n-aveţi dreptate!
El zâmbi calm şi continuă:
– Unde se întâmplă este un simptom rău, nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci necunoştinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competenţei autorităţilor în stat, şi când se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantezii poetice în politică – două confuzii, între care este greu de hotărât care este mai preţioasă.
Argumentaţia lui mi s-a părut cel puţin amuzantă şi am început să râd.
– Nu văd totuşi de ce un poet ar fi neapărat un incompetent om de stat. Ştiţi, exemplele nu lipsesc! Dar să lăsăm asta. Teoria dumneavoastră, care opune atât de radical ştiinţa artei şi gândirea poeziei, este o teorie desuetă. Noi am acordat de mult poeţilor dreptul de a gândi sau, dacă vreţi, şi l-au luat ei singuri. În orice caz, creatorii pe care-i preţuim, asemeni lui Mihai Beniuc, din care v-am citat foarte mult, sunt oameni care gândesc şi care-şi iubesc patria.
– Frumoasele arte, şi poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenţei.
– Degeaba, am izbucnit eu, nu sunteţi recuperabil! Eram din nou evervată. Mi-am luat cartea sub braţ şi am dat să ies. În prag m-am oprit să-i spun numai atât: «Adio, domnule Maiorescu!», dar el dispăruse”…
(”Tricolorul”, 22 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL REBREANU” (21 iulie 2014)

LiviuRebreanuMarele prozator Liviu Rebreanu a fost, şi el, satanizat, imediat după ce şi-a dat obştescul sfârşit. Sacrilegiul a fost săvârşit în septembrie 1944, de către Ion Caraion, într-un articol odios intitulat „Gorila”, în care erau amestecate informaţii reale cu minciuni sfruntate şi cu injurii birjăreşti. Iată textul care, practic, îl omora a doua oară pe unul dintre cei mai valoroşi scriitori din literatura română: „Aşadar, maestrul a murit. A murit aproape în aceeaşi zi cu «baronul» sau, în orice caz, la interval scurt, unul după celălalt, într-o camaraderie de situaţii, ce să spunem, emoţionantă. Destin? Coincidenţă? Ironie istorică? Sau simplă întâmplare? Poate fiecare în parte, cine ştie, ori toate la un loc. Sfârşitul e la fel de dezgustător şi anonim, iar concluzia rămâne aceeaşi: că Liviu Rebreanu şi-a îndeplinit până la urmă acţiunea lui de trădător. Singura dată când a fost conştiincios, căci altfel nu l-a interesat nici conştiinţa lui, nici neamul acesta, nici judecata oamenilor viitori. Liviu Rebreanu ţinea conferinţe în străinătate, nu uita să amintească de «bunele raporturi» româno-germane. Câtă muncă pentru el, care era greoi şi delibera anevoie… A ştiut Germania hitleristă întotdeauna dintre cine să-şi aleagă oamenii şi cum să-şi bată joc de durerile popoarelor, a ştiut Gestapoul nemţesc la cine să facă apel, atunci când trebuiau să fie ascunse nemulţumirile, atunci când revoltele, urletele mulţimii trebuiau făcute inofensive, a ştiut vâscul teuton în care arbori să intre, pentru a lipsi pădurea de copacii care mai rămăseseră sănătoşi. Pentru doctrina încârligată a naziştilor, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, Pamfil Şeicaru şi alţii mai mici, ca Dragoş Protopopescu, Toma Vlădescu etc., nu mai aveau importanţă, începuseră să fie prea puţini. Din partea lor, slugi de doi lei, gata să lingă oricând unde au scuipat, nu s-ar fi sinchisit niciodată Hitler. Era sigur de ei, ca de nişte lipitori trimise să sugă, era convins, aşa cum eşti convins de picioarele scaunului, de fundul pălăriei. Trebuiau înmulţiţi, trebuiau căutate platforme proaspete pentru a îmbrobodi la ochi ţara, pentru a o face să primească dictatul vienez cu gura închisă. Şi s-au gândit la Liviu Rebreanu. Era disponibil şi i-au plăcut banii, onorurile, vizitele, fotografiile, cartierele generale, se prăpădea după civilizaţia germană, începuseră să-i amorţească ochii ca la «camarazii» lui din Prusia şi din Bavaria. Liviu Rebreanu avea în faţa ochilor prestigiul des zis al lui Cezar Petrescu, fostul director al unui cotidian de a nu ştiu câta «renaştere naţională»; avea în faţa ochilor oglinda Ardealului măcelărit şi în refugiu; Liviu Rebreanu avea în memorie miile de revoluţionari transilvăneni, peste mormântul cărora călcau acum cizmele şi trosneau bicele grofilor unguri. Şi cu toate acestea a trădat. În loc să moară lângă Apostol Bologa, a murit lângă Killinger. În loc să plece cu Titu Herdelea la Bucureşti şi să lupte cu patrioţii români în ilegalitate, pentru eliberarea Ardealului, a plecat cu ziariştii germani şi a elogiat opera de «protectorat» hitlerist. În loc să aştepte cu Ion al Glanetaşului ziua răzbunării, acolo, în Năsăud, a aşteptat – alături de Clodius – «victoria finală», postat la direcţia ziarului «Viaţa» şi la aceea, mai grasă, zisă şi generală, a Teatrelor Naţionale din România. Nici lacrimile schingiuiţilor, nici gemetele puşcăriaşilor, nici amintirea războiului trecut, când fratele lui murea împuşcat de nemţii lui Mackensen, nimic nu l-a putut impresiona şi nimic n-a putut să împiedice lacoma poftă de parvenire a maestrului. Era îndopat de orgoliu ca o namilă, curgea nepăsarea din el ca dintr-un castron spart, nu mai păstra nimic din tinereţea lui fostă sinceră, nimic decât vanitatea. O vanitate galbenă, găunoasă, gomoasă, care n-ar mai fi interesat pe nimeni. Şi-şi făcuse o echipă straşnică, o echipă a morţii personală, din băieţi tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului, pe sprânceană, aleşi de el, de maestru şi retribuiţi. Pe prima pagină, în mijloc, îşi lăudau «Conducătorul» (şi cu ce clişeu lăbărţat peste coloane…), iar alături, tot pe prima pagină, sau câte o dată pe a doua, te pârau la Poliţie, ziceau să te ducă în lagăr, să te trimită pe front, pentru ca să nu le mai stai pai înaintea ochilor. Erau doi Steliani (unul Marinescu, altul Ionescu) şi-un biet Mihail Infirm, care se căznea mereu să te arate din stilou, din ochi, din picior, cât eşti de marxist. Maestrul Rebreanu trecea din când în când pe la redacţie şi-şi felicita băieţii, copiii lui, pentru că «au înţeles». Asta trei ani de zile, oră de oră, minut cu minut, ca să nu-şi supere «boierii». La Teatrul Naţional erau actori care crăpau de foame, la Cenzura Presei se umpleau birourile cu oameni «suspecţi» (atunci oricine spunea adevărul era suspect), invitaţi acolo din sugestia redactorilor de la «Viaţa», închisorile maghiare băhăiau de români, regimentele româneşti erau asasinate pentru Hitler, şi Liviu Rebreanu, senin ca o chelie, imperturbabil ca o pecingine, sătul ca un butoi, râdea. Râdea din toate fotografiile ziarelor naziste, mulţumit, intact, biruitor. Era biruinţa frumoasă a unui cadavru viu, a unui fost om al «Gorilei», ajunsă în demnităţi oficiale, remunerată, lustruită de duminică. N-a murit Liviu Rebreanu, căci el murise demult, de la apariţia romanului «Gorila». A murit un strigoi, un spectru. A murit un vânzător, aşa cum au fost în România mulţi, de la Brătescu-Voineşti până la George Drumur, aşa cum au fost în Franţa Jean Giono, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau etc. Astăzi, când trupele româneşti se apropie de Cluj şi se apropie de Năsăud, ţăranii din Jidoviţa, ca şi cei din «Răscoala» de pe vremuri, aşteaptă să gâtuie pe grofii unguri instalaţi de regentul Horthy în comunele noastre transilvănene. Ne trăim în plină dezlănţuire istoria naţională şi n-avem timp să ne gândim prea stăruitor la cei care au încetat demult să mai merite a te gândi la ei. Dar poate mâine, din ţara aceasta întreagă, se va găsi cineva să transporte osemintele vânzătorului de ţară Rebreanu acolo, în cimitirul năsăudean… Va fi, probabil, un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi de bozii; ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi, îl vor ocoli de departe pe uliţele Jidoviţei; mânjit de sânge, Ion al Glanetaşului se va duce acasă să-i spună muierii lui: «Ştii ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sânge curs când mă băteau solgăbirăii şi sânge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca să tacă. Şi a tăcut». Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniştita vale a Someşului, un popă tânăr, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul şi amintirea, omagiul de pe urmă al fostului agent al Gestapoului”.
(”Tricolorul”, 21 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA – ”BISERICA ȘI POLITICA”

coperta hogea.qxpBiserica parcurge, în aceşti ani (pentru a câta oară în istoria ei tumultoasă, care s-a împletit cu cea a Neamului Românesc?!), calvarul unei noi „secularizări”. Înalţii ierarhi sunt aduşi cu de-a sila la CNSAS şi umiliţi în public, pe altarul unei cauze strâmbe. Oameni străini de creştinismul autentic încearcă să semene vrajbă în sânul Bisericii, precum şi între aceasta şi Stat. Se publică „pe surse” liste negre ale unor membri ai Sfântului Sinod care, cică, ar fi făcut nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-când. Situaţia e îngrijorătoare. În loc să fie lăsată în pace, pentru a-şi îndeplini misiunea, Biserica e atacată cu bestialitate, din mai multe părţi deodată, iar atacurile sunt mediatizate excesiv, în raport cu punctele de vedere ale apărătorilor Dreptei Credinţe.
* * *
Fără să ne propunem o teoretizare seacă, ne vom raporta aici şi la referirile pe care le face Dan Dungaciu (indiscutabil, unul dintre cei mai valoroşi sociologi contemporani nu doar din România, ci din Europa) la analizarea creştinismului oriental de către cercetătorii… occidentali: „Ideea lui Thual este că există un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă şi al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: «interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând într-o stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios». Geopolitica ortodoxiei, aşadar, nu poate ignora identitatea naţională, pentru că ortodoxia, în viziunea francezului, «este unul dintre operatorii principali ai construcţiei naţionale». «Imaginarul colectiv» al acestor popoare este infuzat de religia ortodoxă, factor crucial în determinarea vectorului geopolitic (acţiuni, reacţiuni) al acestor state şi naţiuni de-a lungul istoriei. De-ar fi să invocăm aici un alt geopolitician faimos, Yves Lacoste, am spune că religia este pentru spaţiul ortodox (dar nu numai) un element fundamental în ceea ce acesta a numit «reprezentări geopolitice», respectiv imaginea pe care un grup social şi-o construieşte relativ la situaţia sa geopolitică sau a vecinilor săi. În cartea sa, Thual a vrut să ne avertizeze că în structura acestei reprezentări geopolitice
religia poate juca un rol decisiv: «geopolitica lumii ortodoxe ne arată că religia, ca sursă a ideologiei naţionale şi a legitimării colective, este una dintre matricile acestei reprezentări geopolitice, care, până la urmă, modelează lumea»“. Ce ne reamintesc, aşadar, aceşti savanţi din Apus? Că formarea statelor naţionale moderne ale Europei de Răsărit nu putea avea
loc în absenţa profundului filon creştin. Avem, iată, un prim element de legătură dintre Biserică şi Politică (cea din urmă entitate luată, desigur, în context, în sensul ei larg, nu în acela restrâns, de partizanat meschin). Baza statului român a fost nu doar una a unităţii de etnie, limbă şi destin comun, ci şi una a conştiinţei ortodoxe. Ceea ce detractorii de azi ai valorilor eterne ale românismului fie nu ştiu, fie, mai probabil, se prefac a uita.
* * *
În al doilea rând, „uitarea” unora dintre cei care compun Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi o anumită parte (cea falsă şi otrăvitoare) a „Societăţii Civile” atinge rolul fundamental jucat de Biserică în rezistenţa împotriva regimului comunist de ocupaţie. În loc să fie decoraţi pentru lupta eroică pe care au dus-o cu ateismul ştiinţific şi cu dogmele absurde importate din Uniunea Sovietică, părinţii Bisericii Neamului sunt hăituiţi pentru culpe imaginare sau amplificate artificial. Noilor „acuzatori publici”, care şi-au propus linşarea unor oameni mai morali, mai cinstiţi şi mai curajoşi decât ei le amintim cuvintele marelui cărturar creştin Dumitru Stăniloaie, din 1990: „Biserica Ortodoxă strămoşească a fost supusă de regimul comunist unei prigoniri deosebite. (…) Formele acestei acţiuni de eliminare a credinţei din majoritatea poporului nostru s-a concretizat (…) în demolarea unui număr mare de biserici existente, în supravegherea deosebită a activităţii preoţilor, în închiderea acestora pentru vini inventate, în aşa măsură încât în anii 1950-1965 se aflau peste 500 (numărul este mult mai mare decât cel cunoscut de
părintele Stăniloaie la data scrierii acestor rânduri – nota V.H.) de preoţi ortodocşi în închisori, dintre care unii au fost duşi la Canal, ca să nu mai vorbim de copiii preoţilor, mai ales ai celor închişi, care nu erau admişi în facultăţi; erau, în schimb, suspectaţi permanent, iar în serviciu menţinuţi numai în grade inferioare. La acestea se adaugă persecutarea credincioşilor care aveau curajul să frecventeze bisericile. (…) În închisori, preoţii şi monahii ortodocşi n-au stat degeaba, ci au învăţat pe oameni acatiste şi alte rugăciuni, pe care aceştia şi le scriau cu gratiile rupte din uşi pe săpun; le ţineau lecţii despre învăţătura creştină. Dar, cu toate persecuţiile şi supravegherile indurate, preoţii şi monahii au continuat să-şi practice îndatoririle lor, săvârşind Sfânta Liturghie, precum şi botezuri, cununii şi înmormântări. (…) Neţinând cont de tot felul de persecuţii suferite, astăzi Biserica Ortodoxă este acuzată (…) pentru faptul că unii ierarhi, în unele Pastorale, au adus cuvinte de laudă marelui duşman al Bisericii, care căuta orice prilej pentru justificarea opririi oricărei lucrări a acesteia. Se uită faptul că acele cuvinte de laudă, doar spuse, dar nu şi gândite, erau adresate cu conştiinţa că de ele depindea activitatea întregii Biserici, de care ei erau în primul rând răspunzători. Se uită că, în general, Biserica – cu preţul acelor scurte şi rare pomeniri verbale – a putut să-şi continue toată activitatea liturgică şi duhovnicească în vremea celor 45 de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania şi, în parte, chiar din Iugoslavia. Poporul român a putut rămâne astfel, prin Biserică, în continuitatea fundamentală a spiritualităţii sale, fapt care n-a fost ajutat de nici un alt sector al activităţii publice din ţara noastră (ziaristică, scriitorime, jurişti, economişti, universităţi, Academie etc.)”.
* * *
Mai ales că aşa stau lucrurile (şi nu cum spun defăimătorii), pare de neînţeles cum îşi permit unii oameni străini de Biserică să intervină cu brutalitate în viaţa acesteia, acum, în anii de pluralism şi de libertate! Dar societatea românească de azi încă nu şi-a găsit definitiv drumul către normalitate, iar firul Ariadnei pe care îl urmăm în labirintul tranziţiei se prelungeşte, parcă, la infinit. Statul e surd la vorbele de bun simţ pe care Biserica, prin cei mai de seamă reprezentanţi ai ei, le spune în apărarea ei. De pildă, marţi, 23 octombrie 2007, Sfântul Sinod a anunţat că va sesiza Senatul cu privire la activitatea CNSAS. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, preotul Constantin Stoica, opina că activitatea respectivei instituţii, nocive şi bugetivore, este „în vădită contradicţie cu legea” şi o acuza de manipulare a opiniei publice, arătând că nu-şi susţine aserţiunile pe termen lung: „Cu 6 săptămâni în urmă, CNSAS a anunţat că 16 ierarhi au grave probleme de dosar, în timp ce săptămâna trecută Colegiul a dat 23 de verdicte de necolaborare”. El afirma că CNSAS nu respectă legea, care prevede comunicarea către cei care au solicitat verificarea dosarului şi către cel incriminat, nu către presă. Părintele Stoica compara exprimarea unui membru al CNSAS cu aceea specifică torţionarilor regimului comunist : „Unul dintre membrii Sfântului Sinod, care a făcut puşcărie politică, spunea că acea expresie pe care unul dintre membrii Colegiului CNSAS a folosit-o – «berbecuţii», care a creat foarte mult entuziasm într-o anumită zonă, a auzit-o în temniţa comunistă din partea celui care îl chinuia în acea perioadă. Vestitul Ţurcanu (implicat în «Experimentul Piteşti» – nota V.H.) folosea acest termen când era vorba de clerici – «berbecuţi». Şi, acum, un ilustru membru al CNSAS foloseşte aceeaşi expresie”. El a mai spus că Biserica nu a negat niciodată faptul că au existat clerici care au cedat presiunilor Securităţii, dar criteriile pe care Biserica le are în vedere sunt diferite de cele ale CNSAS. Purtătorul de cuvânt al BOR a adăugat că adevărul nu se poate afla prin vot, acuzând membrii instituţiei că votează pătimaş: „Invariabil, sunt 6 persoane care votează pentru poliţie politică. Acele verdicte nu au nici o valoare pentru Sfântul Sinod al BOR, câtă vreme ele nu sunt clare. Multe dintre ele nu au acoperire în spate, chiar dacă se încearcă să se mimeze de pe treptele instituţiei şi într-un mod ilegal, pentru că nu acolo se face comunicarea”. Mulţi dintre cei care au primit verdicte de colaborare se vor adresa, pe bună dreptate, instanţei. Însă aceasta nu rezolvă priblema de fond: de ce s-a ajuns aici? Cine şi de ce a spart castelul de cleştar în care trebuia să rămână Biserica Neamului, protejată de răutăţi şi de împilări?
* * *
Şi alte voci autorizate ale ortodoxiei româneşti iau atitudine în legătură cu terorismul practicat de ultimele relicve staliniste şi anticreştine din România contemporană. Astfel, tot în ziua amintită, episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Ploieşteanu anunţa că Biserica Ortodoxă va continua studiul privind perioada comunistă potrivit propriilor criterii de analiză: „Comisia de Istorici a BOR (…) va continua studiul privind persecutarea şi suferinţa BOR în perioada dictaturii comuniste. (…) Evaluarea acestei perioade se va face potrivit propriilor criterii de analiză, care vor face distincţie între situaţiile în care colaborarea cu Securitatea a adus daune Bisericii sau unor terţe persoane şi cele în care colaborarea a fost o condiţie a supravieţuirii şi activităţii misionarepastorale a comunităţilor bisericeşti”. Potrivit Preasfinţiei Sale Vincenţiu, Colegiul CNSAS, „prin verdictele sale sumare, pripite şi tendenţioase”, nu poate, în starea şi structura actuală, să evalueze în mod „nepărtinitor, nepartinic şi obiectiv” activitatea clericilor ortodocşi în perioada dictaturii comuniste. El a criticat modalitatea de lucru a CNSAS, „scurgerile de informaţii” către presă, acuzând instituţia că nu respectă legislaţia în vigoare: „Deciziile luate de Colegiul CNSAS trebuie anunţate în scris persoanelor interesate, adică atât celui care a cerut verificarea, cât şi celui care a primit verdictul, şi nu făcute publice prin scurgere de informaţii către presă. În plus, unii ierarhi ortodocşi au fost ameninţaţi prin presă, înainte de a se pronunţa verdictul, într-un limbaj umilitor, în mod curios, similar cu cel al anchetatorilor de la Securitatea de altădată”. El a afirmat că Biserica a fost, în timpul dictaturii comuniste, „singura instituţie care nu s-a identificat cu ideologia ateistă de stat” şi, de aceea, a fost supusă presiunilor, unii clerici fiind uneori forţaţi „la cooperare şi semnarea de angajamente”. Rezultatele cercetărilor BOR vor fi aduse periodic la cunoştinţa credincioşilor şi a opiniei publice, în special prin presa bisericească – postul de televiziune Trinitas TV, radiourile şi publicaţiile bisericeşti, Internet etc., dar şi prin alte mijloace de informare în masă, iar la finalizare vor fi publicate într-o lucrare la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu titlul „Supravieţuirea şi suferinţa Bisericii în timpul dictaturii comuniste”: „Această lucrare se justifică mai ales pentru că, potrivit literei şi spiritului Constituţiei României şi Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, cultele sunt autonome faţă de stat şi au propriile instanţe de judecată morală şi canonică”. În opinia înaltului ierarh, deconspirarea clericilor aşa-zişi „colaboratori” ai Securităţii, prin verdicte de ordin moral, seamănă cu „asasinatele morale” şi „face parte dintr-o campanie de discreditare a Bisericii şi de diminuare a rolului acesteia în societatea românească, inclusiv prin scoaterea icoanelor şi orelor de religie din şcolile publice, precum şi prin încercările de reducere a sprijinului Statului pentru activităţile Bisericii. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează clerului şi credincioşilor îndemn la rugăciune, discernământ şi comuniune bisericească”.
* * *
Ce ne facem, însă, cu aceia care, în numele „demitizării” Istoriei Naţionale, şterg cu buretele tradiţiile creştine ale Poporului Român? Nu, implicarea brutală a factorului laic/mirean/politic în viaţa internă a Bisericii nu este deloc întâmplătoare. Într-un alt studiu, m-am referit la „Demolarea Pantheonului Naţional”. Or, atacul la Biserica lui Christos face parte din aceeaşi campanie criminală, pentru că, dacă n-am fi fost creştini, n-am fi rezistat în istorie, iar cine pune gând rău românităţii este… obligat (sic!) să-şi fixeze ca ţintă prioritară tăierea rădăcinilor noastre creştine. Nu celor de la CNSAS (care se dau specialişti în istorie, dar, de fapt, fac borş din ea!), ci publicului nostru cititor îi (re)aducem în atenţie şi cuvintele marelui teolog Nichifor Crainic: „Strămoşii noştri nu judecau creştinismul la fel cu noi. Pentru ei – să spunem cuvântul potrivit – naţionalismul era o funcţie a Bisericii ecumenice, adică a întregii lumi ortodoxe. Să nu uităm că ţările româneşti s-au ridicat în amurgul tragic al Imperiului Bizantin, care murea sub loviturile violente ale forţei mahomedane. Prăbuşirea lui a zguduit până în temelii toată suflarea răsăriteană şi nimeni nu voia să creadă că această tristeţe n-avea să aibă cât de curând un sfârşit. La Ierusalim, Sfântul Mormânt zăcea sub stăpânire musulmană; la Constantinopol, Sfânta Sofia, fala artistică a creştinătăţii, era pângărită şi prefăcută în moschee. Pentru sensibilitatea ortodoxă a epocii, aceste orori pricinuiau suferinţe morale de neîndurat. În acest timp, forţa mahomedană ameninţa ca o furtună cerul Europei. Primejdia păgână aţâţa mereu amintirea cruciadelor în inimile oamenilor. Lupta necesară împotriva Semilunii însemna totdeauna solidaritatea spirituală cu Bizanţul ecumenic. În această atmosferă s-au ridicat ţările româneşti şi ea îşi imprimă pentru veacuri pecetea caracteristică asupra istoriei noastre. Nu e simplu capriciu de modă faptul că întâiul mare voievod al românilor ne-a rămas pe zidul de la Cozia în chip de cruciat. Însuşi duhul iniţial al istoriei noastre se afirmă pe Câmpia Mierlei în Serbia şi la Nicopole în Bulgaria ca un duh cruciat, în slujba idealurilor ecumenice. Astfel se va repercuta din veac în veac. Bulgaria şi Serbia au avut soarta Bizanţului, iar noi am rămas câteva secole singura nădejde şi singurul refugiu al lumii ortodoxe, cotropite de păgâni. Ce sublimă conştiinţă creştină a dovedit în acea vreme neamul acesta în Primul Sinod Ecumenic, în iconografia ortodoxă frunte cu voievozii şi ierarhii lui. Pământ bogat încât să hrănească singur câteva popoare şi suflet generos ca însuşi duhul Sfintei Evanghelii. Misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în istorie a fost aceea de a ne dărui unor cauze ce depăşeau orice egoism naţional, fie el oricât de îndreptăţit. La curtea Domnilor noştri, ierarhi înalţi din tot răsăritul, teologi învăţaţi, artişti şi călugări veneau nu numai pentru a culege imensa milostenie românească, ce s-a răspândit pe trei continente, în Europa sud-estică, în Africa şi în Asia Minoră, dar întreţineau, viu necontenit, spiritul ecumenic şi mijloceau apropieri diplomatice în vederea cruciadelor, idee la care niciodată nu s-a renunţat. Rusia s-a ridicat ca protectoare a ortodoxiei abia la sfârşitul veacului al XVIII-lea, dar noi încă din cel al XIV-lea am fost azilul şi pavăza năzuinţelor ecumenice. Se poate spune că în toată această vreme ţările române au fost pentru ortodoxie pământul făgăduinţei. Acesta a fost modul de a gândi şi de a lucra specific românesc. N-a existat voievod vrednic de numele său, care să nu-şi fi desfăşurat strădaniile pe planul spiritual al Bisericii răsăritene. Pomelnicul acestor fapte de milostenie, de cultură duhovnicească şi de arme e nenumărat şi e ceva care nu seamănă cu contribuţia nici unei ţări din Europa. Ceea ce ne interesează acum însă e spiritul din care au izvorît aceste fapte, ce ne par astăzi de necrezut”.
* * *
Aşadar, statul român datorează mult ortodoxiei. Factorul religios a influenţat în bine, de-a lungul timpului, factorul politic. În vremurile tulburi pe care trăim, relaţia dintre Biserică şi Politică este profund viciată. Sigur, poate n-au făcut bine nici unii înalţi stătători care s-au implicat în sprijinirea unor candidaţi sau forţe politice, în scrutinurile desfăşurate după 1989. Dar nici intrarea cu cizmele murdare de noroi în altarul creştinismului românesc, în numele „transparenţei” şi al „lustraţiei”, nu e de bun augur. Noi, românii, am fost puternici, atâta timp cât conducătorii statului şi sfinţii părinţi erau împreună, pe aceleaşi baricade. Încă din antichitate, la strămoşii noştri daci, lucrurile stăteau la fel (exemplul cu regele Burebista şi marele preot Deceneu este deja clasic). Contextul actual pare unul diferit (mi-aş dori din tot sufletul să mă înşel!). De aici încolo poate interveni o schismă groaznică, pe care ne vom căzni zeci de ani s-o anulăm. O schismă între lumea politico-economică (bună sau rea, cum e ea, după chipul şi asemănarea societăţii româneşti postdecembriste) şi lumea creştină (care tinde spre puritate). O schismă între Statul Laic, cu instituţiile sale uneori birocratizate la extrem, şi Biserica noastră Creştină. Eforturile noastre, ale celor care încă gândesc clar, trebuie să se concentreze, acum şi în viitorul apropiat, pentru evitarea acestei schisme.
(Text scris în 2007 și publicat parțial în ”Tricolorul”, 17 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL ARGHEZI” (15 iulie 2014)

tudor_argheziTudor Arghezi, cel mai mare pamfletar român şi al doilea poet al nostru din toate timpurile (după Eminescu), a fost prigonit toată viaţa. Dar cea mai brutală persecuţie a îndurat-o în vremea bolşevismului de partid şi de stat. După 23 august 1944, au început să se plătească poliţe, astfel că atacurile antiargheziene nu au întârziat să apară. În februarie 1945, Miron-Radu Paraschivescu (altminteri, un poet de talent) a publicat textul intitulat „Un impostor: dl. Tudor Arghezi”, în care afirma, între altele: „Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeţilor ce mor prea târziu, după ce s-au compromis atât de rău, încât nici o minune nu-i mai poate ridica: nici chiar talentul. Şi dacă e dureros destinul poeţilor stinşi din viaţă la vârsta iluziilor, este şi mai tristă soarta celor care nu pleacă la timp. Până ce nu devine penibilă. Ca a lui, de acum. A fost şi – încet, dar sigur – sfârşeşte de a mai fi lauda şi ruşinea unei generaţii, aceea a tinerilor cititori de poezie de după războiul trecut. Dar dl. Tudor Arghezi a fost mai degrabă eroarea acestei generaţii, dacă nu chiar a două. Omul nu e decât un impostor. Căci dacă o bună parte din tineretul nostru cititor s-a deprins să vadă în dl. Tudor Arghezi un mare poet, eroarea acestui tineret e una de generozitate, crezându-l şi un om mare. E drept că maestrul a făcut totul ca să pară, neizbutind niciodată să fie. Şi dacă rămâne de datoria unei mai senine istorii literare să dovedească rolul de piculină pe care lirica argheziană îl ocupă în poezia modernă, autorul «Cuvintelor potrivite», şi mai ales potrivite, nu pierde nici un prilej spre a dovedi că statura lui de bărbat şi cetăţean nu întrec cu nimic dimensiunile literei şi a gândacului în care e meşter. În chipuri felurite şi neostenit, dl. Tudor Arghezi se dovedeşte de mai multe ori impostor. (…) Între decoraţiile pe care-i place să le abordeze, dl. Tudor Arghezi se ocupă cu predilecţie de puşcăriile prin care a trecut. E nevoie să precizăm că puşcăriile cu care se laudă n-au fost osânde pentru vina de a fi avut vreo idee şi de a fi crezut în ea, ci mai degrabă tocmai pentru vina de a fi trădat orice idee, de a fi renunţat cu o tristă uşurinţă la steagul oricărui ideal şi al oricărei jertfe de sine, spre a trece – ca-n trecutul război – sub acela remuneratoriu al Komandaturii germane; păcatele pentru care-a ispăşit, acestea sunt: de a fi căutat întotdeauna să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile. (…) Să nu creadă poetul tuturor abdicărilor şi laşităţilor că se uită ceva. Există, oricum, şi o primejdie a cuvintelor potrivite, dac-au fost potrivite strâmb. Şi mai e ceva. Este parada pe care dl. Tudor Arghezi o face într-un fel cam comercial pe socoteala faimoasei sale scrisori din ziarul «Informaţia» şi pe socoteala curajului său personal. E nevoie să fim lămuriţi cu toţii, dacă domnul poet înţelege să-şi bată efigie din acest curaj. Fiindcă dintr-un defect funciar, de a nu fi izbutit niciodată să-şi ridice indignarea şi micile, meschinele ţâfne până la tăcerile de cremene şi dogoare ale unei revolte mute şi senin organizate, dl. Tudor Arghezi îşi face un titlu de glorie dintr-o «înjurătură» adresată echivoc şi la un moment foarte oportun împotriva lui Killinger. Dar cum rămâne atunci cu scrisoarea în care-i cerea scuze aceluiaşi baron, arătându-i că nu de Excelenţa Sa era vorba în articolul incriminat din «Informaţia»? Există această scrisoare? Dacă nu, de ce n-o spune tare? Dacă da, de ce se mai laudă cu articolul? E bine acuma, când Killinger nu-l mai poate lua de urechi, să vorbească deschis. Fie chiar fără ocoluri de stil. Dar limpede, categoric, bărbăteşte. Bărbăteşte, da. Iată că am ajuns exact la ceea ce constituie racila şi osânda marelui poet. La lipsa lui de bărbăţie. La lipsa de curaj şi onestitate a acestui scriitor care, dacă fuge de răspunderea critică – aceea politică – n-o are mai mult pe aceea de tată şi bărbat. Fiindcă aşa cum în ale poeziei se simte bine între orătănii şi gândaci, iar în politică «îşi caută dreptate la dreptaşi», când e vorba de răspunderile faţă de sine şi
de veşnicii, învăluie în borangicul de cocon mediocritatea unui Baruţ oarecare, ignorând şi depărtând de sufletul său, care nu-l putea cuprinde, pe adevăratul răzvrătit şi fiu rătăcitor care e marele artist al lumini şi întunericului, revoluţionarul Eli Lotar. Fiindcă Eli Lotar este întâiul fecior al dlui T. Arghezi – şi întâiul nu numai în ordine cronologică. Şi trebuie spuse odată toate aceste lucruri, fiindcă prea mult se laudă cu gustul de otrăvuri dl. Tudor Arghezi, atunci când el n-a ştiut să îmbrace singura atitudine a neconformismului cu adevărat întreg, bărbătesc şi pur. Pentru toate acestea, e nevoie de un singur lucru: să tacă. Şi dacă nu vrea, să i se amintească. Să i se aducă aminte răspicat că n-are ce căuta într-o presă democrată un gazetar care-şi «caută dreptate la dreptaşi». (…) E, pare-se, nevoie de asemenea recapitulări, pentru că poetul tuturor turpitudinilor pare să-şi fi pierdut după 23 august nu numai talentul, dar şi memoria”.
Cel mai celebru şi mai imund atac împotriva lui Tudor Arghezi a fost, însă, înfăptuit de Sorin Toma (fiul versificatorului A. Toma – adulat de oficialii regimului comunist, în anii „Obsedantului Deceniu”), prin serialul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, publicat în „Scînteia”, în ianuarie 1948 (la câteva zile după proclamarea Republicii Populare Române!). Reproducem o seamă de fragmente revelatoare: „În diferite poezii ale sale, adresându-se cititorului, dl. Arghezi îi declara cu un cinism plin de cochetărie: «nu vreau să ştiu nici cine sunt, nici cine eşti». Alteori afirmă că nu-i pasă «pentru ce şi pentru cine» scrie. Realitatea este însă alta. Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei. Căci procesul pe care l-am urmărit în versurile d-lui Arghezi şi în evoluţia concepţiei sale poetice nu este un proces individual. Dl. Arghezi nu a făcut decât să exprime în versuri evoluţia politică şi sufletească a burgheziei române de dată proaspătă, abia în primă generaţie desprinsă de ţărănime. Ajuns la maturitate şi «parvenit», noul burghez – personagiu tipic al vieţii noastre sociale – îşi reneagă idealurile din tinereţe şi se sileşte să convingă şi pe tovarăşul său de sărăcie de pe vremuri să se împace cu soarta vitregă şi să renunţe la orice luptă, căci totul nu este decât «zădărnicia zădărniciilor». De mai multe ori, burghezia română sau părţi ale ei au apelat la sentimentele revoluţionare ale poporului. De fiecare dată, ea a renegat, cum e şi firesc, credinţele pe care vremelnic le proclamase pentru a ajunge la puterea politică şi economică. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a fost urmată de împletirea de interese tot mai strânsă între burghezia liberală şi moşierimea conservatoare. (…) Nu este întâmplător faptul că primele mari succese ale lui Arghezi au loc în 1927-1929 – epoca în care burghezia nouă se pregăteşte să ajungă, şi apoi ajunge, la potoul pe care i-l indica poetul ei, epocă în care ea devine accesibilă unei poezii care reflectă psihologia renegatului. Şi nu este întâmplător faptul că Arghezi, înainte respins şi hărţuit, devine unanim consacrat, adulat, trâmbiţat, idolatrizat de critica burgheză, tocmai în anii perfectei contopiri a păturilor burghezo-moşiereşti de dată nouă cu cele de dată veche, în anii lepădării lor totale de orice rămăşiţe democratice, în anii
dictaturilor reacţionare şi fasciste. În anii când Arghezi devine poetul burgheziei române pur şi simplu, al burgheziei îmbătrânite şi agonizante. (…) Dl. Arghezi predică aşadar setea de moarte, unui popor care n-a gustat încă viaţa şi pe care cândva, însăşi poezia argheziană îl vedea pregătindu-se să crească generaţii şi generaţii de «urmaşi stăpâni». (…) Poezia argheziană a morţii nu constituie numai un climat liric irespirabil, asfixiant, pentru tot ce e sănătos şi dornic de viaţă. Ea mai are încă o gravă tară lăuntrică. E aceeaşi tară pe care am constatat-o când ne-am ocupat de misticismul lui Arghezi: nesinceritatea. Şi de-aci – lipsa de adâncime, lipsa de forţă. De fapt, atât în viaţă cât şi în poezie, sufletul poetului nu este câtuşi de puţin – aşa cum pretinde – «bucuros de moarte». Dimpotrivă, bunurile materiale ale vieţii îl ispitesc. Clasa pe care o reprezintă e avidă să ia cât mai mult din ele. De aceea şi «setea de moarte» se transformă în majoritatea poeziilor lui Tudor Arghezi într-un manierism găunos, într-un şablon neconvingător. De altfel, nu este întâmplător că poeziile în care Arghezi a atins cea mai mare parte de evocare, nu sunt cele pesimiste, funebre, ci cele senzuale. Îndeosebi poeziile naturaliste din «Flori de Mucigai». S-ar spune că ele evocă viaţa cu o vigoare halucinantă. Dar această vigoare nu este decât aparentă. Aceste poezii poartă şi ele pecetea bătrâneţii, slăbiciunii şi morţii burgheziei. În «Flori de Mucigai» n-avem de-a face cu întreaga realitate, cu întreaga viaţă aşa cum este ea, cu dorinţa de viaţă în toată plinătatea şi varietatea ei, cu bucuria de viaţă care caracterizează clasele în ascensiune, şi pe care aceste clase o simt până şi în mijlocul durerii şi a morţii. Nu. Aci avem de-a face cu aspecte bolnăvicioase ale realităţii. Cu dorinţe devenite obsesie (mai cu seamă obsesie sexuală). Cu pofte exacerbate devenite chin şi povară. În «Flori de Mucigai», Arghezi ne descrie puşcăriaşi obsedaţi. Dar în dosul acestei imagini se străvede o alta. Aceea a unui chefliu blazat, devenit obez şi îmbătrânit înainte de vreme. Pe el nu-l interesează realităţi adânci, el este avid de senzaţii tari, de excitante pentru simţurile lui adormite şi lacome pe care nimic nu le mai poate satisface, pentru plictisul lui fără leac. Şi Arghezi îi serveşte tot ce-i trebuie. Îi serveşte afrodisiace – recunoaştem, de cea mai «bună» calitate – dar totuşi (sic!) afrodisiace (vezi «Rada», «Tinca»). Mai mult chiar. Clienţilor vestitelor bordeluri pariziene în care amatorii sunt «serviţi» în sicrie plasate în camere funerare, Arghezi le serveşte şi el cocktailuri de macabru libido (vezi «Dimineaţa»). Tot acestor amatori de senzaţii tari, poetul Arghezi le serveşte poveşti cu hoţi gen «Momentul» şi tablouri de închisoare în care omul nu este decât un biet înfrânt, iar temniţa o imagine miniaturală a lumii întregi. Că realitatea închisorilor româneşti a fost mult mai complexă decât cea din «Flori de Mucigai», că tocmai în temniţele acestea a înflorit tot ce are mai frumos sufletul omenesc, că unul din cele mai însemnate aspecte ale acestor temniţe a fost lupta eroică a deţinuţilor politici comunişti pentru libertatea şi biruinţa întregului popor – aceasta nu-l interesa pe dl. Arghezi”…
(Textul a fost publicat în ”Tricolorul”, 15 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”LUMINI ȘI UMBRE” (2005-2006)

the_perfect_europeanÎnainte de a analiza stadiul în care se află, în prezent, construcţia europeană, voi aduce în discuţie câteva elemente legate de Fondul Monetar Internaţional (instituţie super-importantă până de curând, dar aflată acum într-o incredibilă pierdere de viteză – ca să nu spun „decădere“ sau „prăbuşire“). Marţi, 29 noiembrie 2005, Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare a Parlamentului European (din care făcea parte şi subsemnatul, ca euro-observator, încă din septembrie 2005) a dezbătut Raportul privind Reforma Strategică a Fondului Monetar Internaţional (întocmit de euro-deputatul Benoit Hamon). Au fost prezenţi mai mulţi reprezentanţi ai F.M.I. (în primul rând, este vorba despre Agustin Carstens, director general adjunct), care au oferit diverse lămuriri privind tema discutată. Înalţii oficiali ai Fondului au recunoscut că instituţia respectivă are 3 mari probleme: 1) Asupra F.M.I. planează suspiciunea că ar avea un caracter redundant (inutil); 2) Statele membre dau dovadă de lipsă de încredere faţă de demersurile F.M.I.; 3) Bugetul alocat este insuficient. Este deja de notorietate răceala cu care din ce în ce mai multă lume tratează Fondul Monetar Internaţional: Brazilia îşi plăteşte datoriile contractate mai devreme decât era prevăzut, autorităţile unor state est-asiatice anunţă că nu intenţionează să mai împrumute vreodată bani de la F.M.I. etc.
Deşi această instituţie (creată în iulie 1944, la Bretton Woods – New Hampshire, SUA) era menită „să promoveze dezvoltarea globală şi stabilitatea economică“, unii zic că, de-a lungul ultimelor decenii, ea a făcut şi destul rău. În şedinţa la care fac trimitere a fost adus în discuţie cazul Argentinei, ţară în care F.M.I. a experimentat diverse politici economice, fără să fie „jenat“ de oficialităţile naţionale sau de societatea civilă. În 2005, Produsul Intern Brut era mai mic decât în urmă cu 30 de ani, şomajul crescuse de 4 ori (de la cca 10%, la cca 40%), iar datoria externă (care era de 7,8 miliarde de dolari în 1976) se cifra la suma astronomică de 180 de miliarde de dolari! Din această „afacere“ câştigaseră, conform spuselor oficialilor europeni, doar corporaţiile transnaţionale, băncile importante şi unii rechini autohtoni. Toţi ceilalţi „actori“ (populaţia, companiile mici şi mijlocii, structurile administraţiei publice etc.) pierduseră totul sau aproape totul. Cei care poartă vina pentru dezastrul din Argentina dau din umeri, refuzând să-şi asume vreo responsabilitate, cât de mică.
Uniunea Europeană părea, totuşi, să se trezească, din iluzia F.M.I.-ului mare şi bun – veritabil „Big Brother“, care veghează la bunăstarea tuturor. Până atunci (în 2005), Statele Unite ale Americii erau forţa conducătoare în cadrul Fondului (cu 17,11% din totalul voturilor). Deşi cele 25 de ţări membre U.E. însumau 31,92% din voturi, lipsa unei strategii şi acţiuni comune le privase de o poziţie privilegiată în F.M.I. În al 11-lea ceas, europenii înţeleseseră, din greşelile trecutului, că era nevoie de o implicare serioasă. „Vrem o reformă strategică a Fondului Monetar Internaţional“ – spunea Parlamentul European. Era, însă, prea tîrziu…
* * *
Să revenim la Uniunea Europeană şi la criza cu care aceasta se confruntă, după eşecul Referendumurilor privind Constituţia Europeană, în Franţa şi Olanda. Un mega-sondaj realizat la începutul lunii octombrie a anului 2005, în câteva mari state europene, a dat la iveală rezultate spectaculoase. Dacă, anterior acelei ample analize sociologice, unele tendinţe erau doar intuite, din momentul respectiv aveam la îndemână şi confirmarea ştiinţifică. Dar, despre ce era vorba? În primul rând, de următoarea întrebare fundamentală: „Faptul că ţara dvs. aparţine Uniunii Europene vă dă sentimentul că trăiţi mai prost, la fel, sau mai bine?“ Răspunsul a fost sincer, dar crud: numai 33% dintre germani, 22% dintre francezi, 33% dintre britanici şi 18% dintre polonezi au declarat că trăiesc mai bine decât atunci când statele lor nu făceau parte din structurile comunitare. Cei mai nemulţumiţi erau muncitorii şi agricultorii, care au dus greul „integrării“ economice. În aceeaşi ordine de idei, europenii (66% dintre germani, 69% dintre francezi, 70% dintre britanici, 52% dintre polonezi) considerau că măsurile care vizează protecţia socială ar trebui să fie luate la nivelul fiecărei ţări, nu în comun, de către UE. Un răspuns similar a fost obţinut şi la întrebarea care se referea la necesitatea combaterii şomajului. Chestionaţi fiind în legătură cu primul lucru care le vine în minte atunci când e vorba de Uniunea Europeană, numai o mică parte dintre europeni au menţionat „prosperitatea“: 16% dintre germani, 17% dintre francezi, 11% dintre britanici şi 15% dintre polonezi. De asemenea, majoritatea celor chestionaţi apreciază că identitatea lor naţională şi cultura proprie sunt mai mult atacate, decât protejate de către Uniunea Europeană. Desigur, orice sondaj de opinie are marja lui de eroare, însă, în cazul cercetării sociologice la care ne-am raportat noi, e greu de crezut că putea fi vorba despre vreo mistificare (cum se întâmplă, uneori, în ţara noastră, în cazul unor asemenea anchete)…
* * *
Europa, aflată, şi aşa, în derivă, dădea, însă, faţă, unor provocări fără precedent: noi şi noi extinderi ale graniţelor UE. În noiembrie 2005, se părea că lista ţărilor candidate nu se mai sfârşea niciodată. După începerea negocierilor cu Turcia şi Croaţia, Comisia Europeană anunţa că are în vedere, în viitorul apropiat, demararea unor discuţii pe aceeaşi temă cu Macedonia, Serbia-Muntenegru, Bosnia-Herţegovina şi… Albania! Situaţia era cel puţin bizară, pentru că presa internaţională relata, pe spaţii ample, exact în acele zile, că Albania se afla la limita paraliziei – autorităţile luaseră măsuri severe de raţionalizare a energiei electrice (care era furnizată timp de 4-8 ore pe zi!). În consecinţă, foarte mulţi se întrebau: „Cum cred, oare, oficialii de la Bruxelles că vor avea în Albania (şi în alte state aflate cam în aceeaşi situaţie, din punct de vedere economic) un partener de dialog şi, în perspectivă, un… membru al Uniunii Europene?!“ Deloc întâmplător, Parlamentul European a cerut Comisiei Europene să stabilească principiile care definesc capacitatea de absorbţie a UE. Pentru aceasta, trebuie avută în vedere „natura Uniunii Europene, inclusiv graniţele sale geografice“. Totodată, deputaţii europeni au solicitat Comisiei să aibă în vedere o strategie de comunicare care „să liniştească îngrijorările legitime ale opiniei publice europene privind extinderea şi integrarea europeană“.
* * *
Inevitabil, ajungem la dezbaterile (probabil, interminabile) despre „Statele Unite ale Europei“. Desigur, acest concept nu reprezintă o noutate, dar acum, la începutul Mileniului III, unii chiar cred că este realizabil. De pildă, premierul belgian, Guy Verhofstadt, şi-a făcut un obicei din a aduce în discuţie, la fiecare conferinţă, masă rotundă ori simpozion despre viitorul Bătrânului Continent, iminenţa formării „Statelor Unite ale Europei“. El nu este singurul care abordează acest subiect. Ministrul german pentru Afaceri Europene, Hans Martin Bury, afirma, în cadrul unei dezbateri din Bundestag: „Constituţia Europeană este certificatul de naştere al Statelor Unite ale Europei“ („Die Welt“, 25 februarie
2005). La rândul său, Elmar Brok, preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Parlamentul European, spunea că „UE este un stat pe cale de edificare“. Joschka Fischer, ministrul de Externe al Germaniei, declara că „transformarea Uniunii Europene într-un stat, cu o singură armată, o singură Constituţie şi o singură politică externă – este provocarea de căpătâi a epocii noastre“ („The Guardian“, 26 noiembrie 1998).
Publicistul britanic Philip Day constata, cu amărăciune, că „UE se proclamă cel mai frumos viitor, dacă citeşti printre rânduri. Dar în culise există un alt plan, o altă agendă, a cărei îndeplinire se urmăreşte pas cu pas. (…) Astăzi, Uniunea Europeană avansează periculos de mult pe drumul său de a deveni un superstat federal, având o singură monedă, un singur sistem de legi, o singură armată, forţe poliţieneşti proprii, chiar şi un steag propriu. (…) Am fost trădaţi sistematic de către politicienii noştri, din toate partidele, timp de mulţi ani, iar acesta este un fapt demonstrat. (…) Această constantă erodare a drepturilor şi libertăţilor noastre inalienabile este din ce în ce mai accentuată. Oamenii sunt tot mai frustraţi de minciunile ascunse sub covorul frumos al noii Uniuni Sovietice a Europei“. De asemenea, Alexandra Neagu aducea în discuţie, în eseul intitulat „Cât de unite sunt Statele Unite ale Europei?“, problema fundamentală a păstrării identităţii naţionale: „Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană s-a creat de la vârf spre bază, şi nu invers, cum era firesc. A fost o creaţie în mintea conducătorilor, o dezbatere în rândul elitelor, nu o necesitate la nivelul clasei de mijloc sau al celei de jos. (…) Secolul XX, cel al unei Europe din ce în ce mai unite, a fost o replică a secolului anterior. Secolul XIX a fost, indubitabil, secolul naţionalităţilor, secolul formării statelor naţionale. A fost perioada în care fondul a luat o formă. Tot ceea ce defineşte o naţiune – limba, tradiţia, obiceiurile, dorinţa de a împărtăşi acelaşi destin etc. – a luat forma unui stat naţional. Suportul statului este naţiunea: ansamblul aşezărilor omeneşti între care există o legătură de solidaritate, o comunitate de tradiţie, limbă, cultură etc.“ „Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi“, spunea academicianul francez Jean Baechler, „este puţin probabil că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde… Cum o naţiune nu se obţine prin decret, succesele au fost şi sunt variate, în funcţie de condiţiile de plecare“.
* * *
Într-un eseu vitriolant, intitulat „Ceea ce Europa are cu adevărat nevoie“, istoricul britanic Paul Johnson arăta următoarele: „Faptul că Europa ca entitate politică este bolnavă, iar Uniunea Europeană ca instituţie este într-o gravă dezordine nu poate fi negat. Dar nici unul dintre remediile despre care se discută acum nu poate schimba lucrurile în bine. Respingerea prin Referendum a Constituţiei UE, de către cetăţenii francezi şi cei olandezi, este un semnal clar că trebuie renunţat la acest document ridicol (sic!) şi, totodată, e necesară o regândire totală a ideii de Uniune Europeană. Ceea ce birocraţii de la Bruxelles nu vor nici în ruptul capului! Elita UE dovedeşte nu doar lipsă de putere intelectuală, ci şi o perseverenţă şi o orbire vecină cu imbecilitatea. (…) De o generaţie şi ceva, UE a mers într-o direcţie total opusă celei gândite de fondatorii ei, astfel că, azi, Uniunea Europeană este ea însăşi un monstru totalitar (sic!), care emite milioane de reguli şi legi ce invadează fiecare colţ al vieţii economice şi sociale. Rezultatele sunt înfricoşătoare: o birocraţie imensă la Bruxelles, cu fiecare departament clonat în fiecare din capitalele statelor membre. Un buget uriaş, ce ascunde o corupţie fără precedent, o maşină eficientă de spoliere a sute de milioane de plătitori de taxe. Şi, peste toate, o reglementare totalitară a economiilor naţionale. (…) În noua Constituţie Europeană nu se face nici o referire la originile creştine ale Europei; mai mult, creştinii practicanţi nu pot deţine funcţii-cheie în ierarhia UE. (…) Pe scurt, Uniunea Europeană nu este un organism viu, cu o minte, un spirit şi un suflet. Şi dacă nu va reuşi să găsească asemenea dimensiuni nemateriale, dar esenţiale, va deveni curând un cadavru, corpul simbolic al unui continent mort“. Desigur, abordarea savantului englez este foarte dură, dar, dincolo de figurile de stil în care abundă eseul respectiv, nu putem nega faptul că Johnson a identificat cu precizie o parte dintre luminile şi umbrele construcţiei europene.
* * *
Tocmai în perioada în care unii vorbesc despre un superstat european, reînvierea spiritului naţional, mai ales în ţările din Europa Centrală şi de Est, este imposibil de negat. Iată ce scria ziarul german „Berliner Zeitung“: „În Noua Europă renaşte, în momentul de faţă, o veche idee: naţionalismul. În Polonia şi Slovacia, ea se află deja la Putere. În Ungaria şi Cehia poţi guverna împotriva ei doar cu dificultate sau deloc. Se pare că aderarea la Uniunea Europeană are alte efecte decât cele aşteptate“. În acest context, se impun câteva precizări despre schimbările de pe scena politică poloneză, după ce Lech Kaczynski a devenit preşedintele Poloniei în 2005, cînd l-a înfrânt pe candidatul Platformei Civice, Donald Tusk. Partidul pe care l-a reprezentat în alegeri – „Lege şi Justiţie“ – nu a putut, până în mai 2006, să formeze o majoritate parlamentară consistentă, aşa că a decis atunci să coopteze la guvernare Autoapărarea Poloneză (Samoobrona) şi Liga Familiilor Poloneze. Unii analişti s-au grăbit să afirme că, prin acest nou „Pact de la Varşovia“, Polonia devenea euro-sceptică. Nimic mai fals. Kaczyinski era euro-sceptic înainte de a-i numi pe liderii celor două partide naţionaliste (Andrej Lepper, respectiv Roman Giertych) vicepremieri în Cabinetul lui Kazimierz Marcinkiewicz. Astfel, cu două luni înainte, în martie 2006, cînd „marea coaliţie guvernamentală“ cu Samoobrona şi Liga Familiilor Poloneze nu era o prioritate a sa, Kaczinski (între timp trecut în lumea celor drepţi – nota V.H.) calificase Uniunea Europeană drept „un organism artificial“ şi „un superstat, care acţionează dezordonat, pentru că nu are decât un buget simbolic“. Cam la fel gândea şi preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus: „Nu cred că ar trebui o unificare totală a continentului european, pentru că sunt îngrijorat de eventuala pierdere a suveranităţii noastre“. De asemenea, noul lider al Partidului Conservator din Marea Britanie, David Cameron, declara că el nu vede „o ţară care să se numească Europa“.
Să mai adăugăm că, potrivit unui Euro-Barometru din acea perioadă, o Constituţie comună nu era considerată un element-cheie pentru viitor decât de 25% dintre subiecţi, în vreme ce numai 27% din cei intervievaţi clasau introducerea monedei euro printre rezultatele pozitive ale integrării europene. Cât despre România, ce să mai vorbim? Doar 2,24% din IMM-urile autohtone au accesat fonduri europene şi finanţări nerambursabile de la stat, dar asta nu i-a împiedicat pe oficialii UE să ceară ţării noastre majorarea taxelor şi impozitelor (de la 29,7% la 35% din Produsul Intern Brut)!
Întorcându-ne la chestiunea poloneză, vom reproduce şi o concluzie a publicistului Jacek Pawlicki: „Nu sunt semne că Vechea Europă îşi va recăpăta rapid siguranţa de sine pierdută şi credinţa în forţele sale vitale“. Atenţie: cel care afirmă, răspicat, acest lucru nu este, nici pe departe, un „euro-sceptic“ din tabăra preşedintelui Lech Kaczynski, ba dimpotrivă. Numai că anumite realităţi nu pot fi ascunse sau negate la infinit… Scenariul polonez s-a repetat şi în Slovacia, unde a preluat Puterea o coaliţie euro-sceptică, formată din social-democraţii lui Robert Fico (partidul „Smer“), naţionaliştii lui Vladimir Meciar („Mişcarea pentru o Slovacie Democratică“) şi Jan Slota („Partidul Naţional Slovac“). Tratamentul aplicat de unii preşedintelui polonez Lech Kaczynski (în articole dure, precum „Noul cartof polonez. Ticăloşii care vor să conducă lumea“, publicat de ziarul german „Die Tageszeitung“, la data de 26 iunie 2006) va fi repetat, probabil, şi în cazul premierului slovac Robert Fico. Numai că aceşti oameni politici au venit la guvernare pe un val de simpatie populară imposibil de negat, iar cei care se grăbesc să pună etichete ar trebui să răspundă, mai întâi, la următoarea întrebare: „Este, oare, întâmplator că, după extinderea din 2004, euro-scepticismul atinge cote fără precedent exact în cele 10 ţări care s-au
alăturat Uniunii Europene?“
Un alt şef de stat din Europa Centrală şi de Est, Vaclav Klaus (preşedintele Cehiei), a ajuns la o asemenea exasperare în legătură cu integrarea europeană, încât a declarat că „adoptarea Constituţiei Europene înseamnă trecerea Rubiconului. După aceasta, nu vor mai exista state suverane în Europa, cu guverne şi parlamente care să reprezinte interesele legitime ale cetăţenilor lor, ci doar un singur stat va mai exista – UE. Totul va fi decis la Bruxelles, de un guvern federal, asupra căruia, de exemplu, cetăţenii cehi vor avea o influenţă aproape nulă. De aceea, suntem împotriva unui superstat european“. Dacă liderul unei ţări mai bogate ca România îşi pune astfel de probleme, ce să mai zicem de bieţii ţărani din Carpaţi…
* * *
Legăm aceste consideraţii de un eveniment important al anului 2006: reuniunea de vară a Consiliului European, care a avut loc la Bruxelles, în zilele de 15 şi 16 iunie. Aceasta nu a adus, însă, nici o clarificare cu privire la viitorul Europei Unite. Dimpotrivă, criticile la adresa Comisiei Europene s-au înmulţit. După cum arăta publicaţia italiană „Panorama“: „Creşte numărul dubiilor şi al perplexităţilor. Tot mai mulţi analişti politici de la Bruxelles se întreabă ce face bun Executivul Uniunii. Şi cetăţenii celor 25 de state UE au multe nedumeriri: potrivit celui mai recent Eurobarometru, doar 39% dintre ei sunt convinşi că Uniunea merge în direcţia cea bună“. Fostul preşedinte al Comisiei Europene din
perioada 1985-1995, Jacques Delors, s-a lansat, şi el, într-un atac de o virulenţă rară la adresa liderilor europeni, pe care i-a acuzat că antrenează UE în cea mai gravă criză din istoria sa, „refuzând să vorbească despre problemele care îi despart“: „Faptul că nu mai există o viziune asupra Europei, ci, mai degrabă, o viziune împărţită (nu doar în Franţa şi Olanda, unde Constituţia Europeană a fost respinsă prin Referendum), ne lasă perplecşi, uneori şi îngrijoraţi, fiindcă aceşti factori arată că ne asumăm riscul de a ne vedea edificiul avariat şi chiar cu piese lipsă“.
În legătură cu soarta Tratatului Constituţional erau vehiculate, la acea dată, următoarele scenarii: 1) abandonarea acestuia, sau, mai dur spus, aruncarea în lada de gunoi; 2) schimbarea câtorva virgule; 3) modificarea serioasă a textului; 4) păstrarea ca atare a textului iniţial. În legătură cu fiecare din acele ipoteze de lucru se făceau tot felul de speculaţii, asupra cărora nu mai insistăm aici. Cu câteva luni mai devreme, liderul social-democraţilor danezi, Helle Thorning-Schmidt, remarcase, şi el, că Tratatul Constituţional era „mort“ (sic!), iar „perioada de reflecţie“ (de care vorbeau reprezentanţii Comisiei Europene) ar fi trebuit folosită pentru a înţelege mai bine ce anume aşteaptă de la UE opinia publică europeană, astfel încât Constituţia să poată fi modificată în mod corespunzător. De fapt, cum s-a ajuns la această criză? Indubitabil, votul negativ al Franţei şi Olandei a… timorat (termenul nu este defel exagerat!) statele care urmau să organizeze Referendumuri pentru ratificarea Tratatului Constituţional. Astfel, au intrat în „stand-by“, pe durată nedeterminată, Danemarca, Polonia, Portugalia, Irlanda, Suedia, Finlanda, Marea Britanie şi Republica Cehă, iar Belgia şi Estonia nu se simt, nici ele, prea bine. Sondajele de opinie arată că până şi finlandezii se gândesc din ce în ce mai serios să renunţe la Europa Unită (numai 33% dintre cei chestionaţi având o părere bună despre Uniunea Europeană). Cehii (ca să dăm un alt exemplu) şi-au pierdut, brusc, interesul pentru Constituţia Europeană, procentul celor care se pronunţă în favoarea ratificării Tratatului Constituţional scăzând vertiginos, de la 60% la 45%, în doar câteva luni. Analiza situaţiei din Cehia (care, să nu uităm, a aderat abia în 2004 la Uniunea Europeană!) este mai mult decât utilă în încercarea de caracterizare exactă a stadiului în care se află procesul constituţional. Unii spun că s-ar fi intrat într-o fundătură. Cum (sau… dacă!) se va ieşi de aici, asta vom vedea în următorii ani…
Esenţială ni se pare incapacitatea euro-birocraţiei de a apăra interesele cetăţenilor statelor-membre. Astfel, în iunie 2006, un euro-deputat polonez (socialistul Bogdan Golik) lansa un apel disperat către oficialii Uniunii Europene, pentru a stopa importul de căpşuni la preţ de dumping, din afara spaţiului comunitar. Dacă nu se va întâmpla aşa, atunci căpşunile poloneze vor dispărea, în scurt timp, de pe piaţă, întrucât fermierii de acolo nu pot face concurenţei neloiale extra-europene – încurajată, culmea, chiar de cei care fac cărţile în UE! Aude, oare, cineva, asemenea semnale de alarmă?
* * *
Vrem ori nu vrem, ajungem la o problemă de fond: România nu este pregătită pentru aderarea la Uniunea Europeană – nu o spunem numai noi, ci şi numeroşi specialişti din ţară şi din străinătate. Pierre Cailleteau, vicepreşedinte al prestigioasei Agenţii de Rating „Moody’s“, arăta că „nu este deloc sigur că economia românească este suficient consolidată pentru a face faţă şocurilor, sau chiar unor fluctuaţii normale în ciclul economic, fără a avea dificultăţi“. La rândul lor, reprezentanţii Societăţii Den Braven România erau îngrijoraţi cu privire la soarta Întreprinderilor Mici şi Mijlocii: „Cred că o să repetăm experienţa Ungariei şi Poloniei, unde, după aderare, au dispărut cam 40-60% dintre IMM-uri. Va fi ca un tsunami. Ideea că aderarea va aduce bani este falsă. În Ungaria nici o companie de construcţii nu a putut participa la licitaţii, deoarece nu îndeplinea criteriile. Aceste licitaţii au fost câştigate de companii europene. Aşa ceva se va întâmpla şi la noi. În loc să învăţăm din experienţa vecinilor, noi vedem doar circ la televizor. Aderarea va fi un eşec pentru cetăţeanul de rând“. Oficialii Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii estimează la 40-55% numărul firmelor care se vor închide, din diverse motive, ca urmare a aderării, iar purtătorul de cuvânt al BNR a declarat că 60% din IMM-urile proprietate românească vor dispărea. După cum se vede, laptele şi mierea despre care s-au grăbit să facă vorbire unii politicieni lipsesc, în schimb belelele se ţin lanţ. Ţara noastră este „oaia neagră“ a Europei la foarte mulţi indicatori economici. Astfel, potrivit unui clasament întocmit de Federaţia Angajatorilor
Europeni, România face parte dintre statele cu cel mai scăzut nivel al salariului brut pe ora de muncă, alături de… Albania, Ucraina, Bulgaria, Belarus şi Republica Moldova! De asemenea, potrivit unui studiu despre „Comportamentul financiar al populaţiei şi evoluţia pieţei creditului din Noua Europă“, realizat de Grupul UniCredit, România ocupă ultimul loc în rândul ţărilor din Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte avuţia financiară (numerar, depozit la bănci, titluri şi acţiuni, participaţii la fonduri mutuale, asigurări, pensii) – numai 19% din Produsul Intern Brut. Se vor schimba aceste realităţi sumbre în următorii ani? Da, cu condiţia să facem o veritabilă reformă în politica şi economia ţării.
* * *
Până una-alta, din cauza celor care au guvernat în ultimii ani, morile şi brutăriile din satele româneşti sunt ameninţate cu dispariţia, întrucât nu corespund normelor europene, aşa că ţăranii vor fi nevoiţi să se aprovizioneze cu pâine… de la oraş! De asemenea, din 1.103 unităţi de procesare a cărnii, laptelui şi peştelui, se preconizează că aproape jumătate (mai precis: 528) vor fi închise. În toată ţara, vor mai rămâne doar 2 fabrici de zahăr şi 7 de ulei, restul urmând să se desfiinţeze. Cota de lapte rezervată producători români nu va putea fi folosită, deoarece majoritatea „fermierilor“ noştri au cel mult 3 vaci (nu 5 – numărul minim impus de normele Uniunii Europene). De altfel, un anunţ oficial referitor la industria alimentară românească vizează cele 600 de fabrici de prelucrare a laptelui, 80% dintre acestea urmând să-şi închidă porţile, în scurt timp. Totodată, suprafaţa arabilă a României se va reduce, începând cu anul 2007 – de la 10 milioane de hectare (în prezent), la 7 milioane de hectare. Restul terenurilor (care însumează, aşadar, 3 milioane de hectare) vor fi scoase din circuitul agricol, iar proprietarii lor nu vor beneficia de subvenţia comunitară (40% din costurile de producţie). Dacă, la toate acestea, adăugăm şi faptul că, în anul 2005, inundaţiile au afectat peste 300.000 de hectare de teren agricol (în special culturile de grâu, porumb şi floarea soarelui), iar revărsările Dunării, survenite ulterior, au avut, şi ele, efecte devastatoare, obţinem un tablou al situaţiei tragice din agricultura românească. Dacă nu intervenim energic, ne putem lua adio de la acest domeniu al economiei naţionale. După ce România a fost, zeci de ani, „grânarul Europei“, acum a venit rândul Europei să devină… „grânarul României“! Toate produsele alimentare de bază vor fi importate. Iată câteva adevăruri dureroase, care trebuie spuse încă de pe acum (pentru cine are urechi de auzit)… Dacă nu reformăm rapid politica şi economia românească, atunci aderarea la Uniunea Europeană va marca dispariţia ţărănimii române. E bine de ştiut că, potrivit proiecţiilor macro-economice, populaţia din agricultură va trebui să scadă de la 40% (cât este în prezent), la un nivel comparabil cu cel din UE (cca. 5% din totalul populaţiei active). Implicaţiile sunt majore: pierderea surselor de venit, apariţia şomajului pe scară largă, reconversia profesională, migraţia spre alte zone. Teoretic, ţăranii se pot transforma în salariaţi sau în mici întreprinzători. Practic, ei vor deveni şomeri. Să o recunoaştem: în momentul de faţă, nu avem nici o şansă să atingem standardele trasate de oficialii europeni, ba, mai mult, ne aflăm în pragul unei crize agro-alimentare de proporţii. Cum s-a ajuns aici? În ultimii ani nu s-a investit aproape nimic în agricultură (cel mai important sector al economiei naţionale), dar, în schimb, s-au făcut praf majoritatea obiectivelor existente. Efectivele de porci (ca să dăm un singur exemplu din zootehnie) au scăzut la o treime faţă de anul 1989. Peste 200.000 de hectare de vii şi livezi, precum şi 1.500 de hectare de sere au fost distruse. Dacă ţinem seama de potenţialul foarte ridicat al României, ar fi trebuit să avem, în permanenţă, supraproducţie agricolă, care să fie dirijată către export. Lucrurile stau, însă, exact pe dos: am ajuns să importăm cca. 80% din alimentele necesare populaţiei! Dar, cum am putea să ne batem de la egal la egal cu cei din UE, cînd avem cel mai scăzut consum de îngrăşăminte chimice la hectar, iar progresul tehnologic este blocat de fragmentarea excesivă a suprafeţei agricole a ţării?! Nori negri, aşadar, deasupra României…
Să ne referim şi la viticultură. România se află între primele 10 ţări viticole din lume (prin mărimea suprafeţelor cultivate cu viţăde- vie şi a producţiilor realizate). Numai că intrarea în Uniunea Europeană impune, şi în acest domeniu, respectarea unor reguli foarte stricte. Hibrizii direct producători (toleraţi, la noi, pînă acum câţiva ani) sunt interzişi în statele UE, aşa că mai mult de jumătate din suprafaţa viticolă a ţării noastre (122.000 de hectare, din 227.000) – care este cultivată cu viţă hibridă – va fi defrişată, până la 31 decembrie 2014, după un grafic stabilit în comun de reprezentanţii Statului Român şi cei ai Uniunii Europene. Fiecare familie de ţărani va avea dreptul să păstreze cel mult 1.000 de metri pătraţi de vie hibridă, în apropierea gospodăriei, dar nici măcar puţinul vin obţinut de aici nu va putea fi comercializat. Aşadar, adio „zaibăr“ şi „căpşunică“ (soiurile-problemă, cu care ne tot scot ochii oficialii europeni)! De fapt, înlocuirea viţei-de-vie româneşti cu hibrizi americani („Isabella“ – „căpşunica“, „Lidia“ – „căpşunica roz“) şi francezi („Seibel“ – devenit… „zaibăr“!) a fost o consecinţă a atacului de filoxeră din 1877. După 1884, s-a trecut la înlocuirea a zeci de mii de hectare de vie veche, autohtonă (care fusese distrusă de insectele invizibile) cu vie nouă, hibridă, de import. Acum, după mai bine de un secol, mai marii României şi cei ai Europei îi obligă pe bieţii ţărani români să înlocuiască via hibridă (producătoare de „zaibăr“ şi „căpşunică“) cu vie nobilă (minim 500.000 de lei butaşul!). De unde bani?! Putem noi să plătim preţul piperat al aderării? Din motive politice, autorităţile de la Bucureşti au forţat integrarea într-o structură bine articulată, cu reguli stricte şi standarde ridicate (în condiţiile în care ţara era nepregătită pentru acest pas important) – iată o dovadă de imaturitate politică. Am devenit membri cu drepturi (şi obligaţii!) depline ai UE, însă PIB-ul României, pe cap de locuitor (calculat în funcţie de puterea de cumpărare), reprezintă doar 34,1% din media europeană! Euro-optimiştii ar putea spune, în replică, că aderarea presupune 3 mari beneficii: 1) securitatea (economică, strategică, a resurselor); 2) prosperitatea; 3) obţinerea unui standard de civilizaţie superior. Realitatea îi contrazice. Să luăm exemplul Portugaliei: la 20 de ani de la intrarea în Comunitatea Europeană, 70% din populaţie trăieşte, încă, în sărăcie, salariile lucrătorilor nedepăşind o treime din media Uniunii Europene…
* * *
Orbiţi de socoteli meschine, guvernanţii ignoră, din păcate, avertismentele specialiştilor. Într-un studiu din 2004 („România în pragul integrării europene. Riscuri economico-sociale generate de întârzierea aplicării acquis-ului comunitar în unele domenii“), Emilian M. Dobrescu şi Cornel I. Ionescu arătau următoarele: „Integrarea României în UE nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de atingere a unei dezvoltări durabile. (…) Sub imperiul reformei, al dereglementării restructurării şi privatizării, nu putem demola economia, din cauze mai mult sau mai puţin subiective, şi nici să o reconstruim în câţiva ani la standarde occidentale. (…) În România, ca urmare a transformărilor post-decembriste şi în lipsa unui strategii coerente, procesele de distrugere creatoare specifice capitalismului se desfăşoară mai mult pe latura distructivă“. Consecinţele sunt catastrofale. În industrie, numărul angajaţilor s-a redus la jumătate, faţă de anul 1989 – ca urmare a politizării excesive a activităţii economice, prin aplicarea criteriilor clientelare în acţiunea de privatizare pe scară largă, precum şi prin tolerarea proliferării corupţiei şi a crimei organizate. Practic, guvernanţii de azi au stricat tot ce au construit generaţii după generaţii de români. Să nu uităm nici faptul că, în anii ’70, România a fost, în acea perioadă, singurul stat din blocul comunist care a recunoscut „de facto“ Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună), cu toate riscurile pe care le implica un asemenea gest, dar şi cu avantajele de rigoare…
* * *
Cât despre migraţia forţei de muncă româneşti, până în prezent prea puţine state din Uniunea Europeană au anunţat public că vor permite acces deplin românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii, după integrare. Restul statelor europene sunt pe cale de a introduce restricţii foarte severe pentru imigranţi. Astfel, în Marea Britanie, Cabinetul Blair a decis ca lucrătorii din România şi Bulgaria să nu beneficieze de drepturi de muncă depline, ci limitate, pe baza unui permis special. Regatul Unit nu este pregătit pentru un nou val de muncitori imigranţi; aici e o întreagă poveste. După ce Ministerul de Interne al Marii Britanii a estimat, în 2004, ca „nesemnificativă“ imigraţia din ţările est-europene, la 2 ani distanţă s-a constatat că analiza respectivă avea la bază un studiu al unui cercetător german, care a recunoscut că făcuse calcule greşite (cel puţin aşa susţine prestigiosul ziar „The Guardian“). Astfel, Herbert Brucker, care anticipase că numai 13.000 de muncitori est-europeni vor migra în Regatul Unit în primul an după extinderea din 2004, a declarat ulterior: „Numărul muncitorilor care au venit în Marea Britanie şi Irlanda a fost mult mai mare decât am estimat. Ne-am înşelat în privinţa Marii Britanii. Nu ne-am aşteptat la o imigraţie de o asemenea amploare“. În consecinţă, britanicii vor sufla, de-acum încolo, şi în iaurt…
De asemenea, în Irlanda, autorităţile au pus capăt politicii porţilor deschise, aplicată până acum. Măsuri similare au fost luate şi în alte state membre UE (Germania, Austria, Franţa, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Olanda), pornind de la evoluţiile din ultimii ani: în Spania, cei mai mulţi muncitori care lucrează la negru sunt români, iar în Belgia conaţionalii noştri ocupă locul al II-lea, după polonezi, în acelaşi dezonorant top. În Italia, Liga Nordului a anunţat că se va opune cu vehemenţă unui Proiect de Lege al Guvernului Prodi, prin care 1.000.000 de imigranţi ar putea fi naturalizaţi rapid. Formaţiunea condusă de Umberto Bossi acuză stânga aflată la Putere că „vrea să aplice o lovitură de graţie civilizaţiei italiene“. Constatăm, cu amărăciune, că, atunci când aud de români, occidentalii devin… euro-sceptici!
* * *
Dar şi reciproca pare a fi valabilă, din moment ce pe Internet a crescut numărul site-urilor euro-sceptice româneşti, care găzduiesc o largă paletă de materiale – de la analize politice profunde, la texte satirice. Ne-a reţinut atenţia „Legenda Uniunii Europene“, pe care o reproducem în continuare: „A fost odată un ţăran român, sărac şi cinstit. (El putea fi, deopotrivă, bulgar, bosniac, albanez, slovac, sau ucrainean – importante fiind, în acest caz, sărăcia şi cinstea. De altfel, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare). În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste 9 munţi şi 9 mări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, de o dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Drept pentru care, într-o bună zi, şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: «Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape 7-8 luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer». Baroneasa l-a măsurat din cap până-n picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele lui – vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: «Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani sau Versace, la alegere. Ţine de frig, de ploaie…» Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă, spunându-şi: «Totuşi, e bună Doamna. Putea să nu-mi dea nimic». A trecut iarna şi, din gerurile ei cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. Aşa că a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi: «Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine». Baroneasa l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, marca Steilmann. «Dacă tot e degeaba, merită…», îşi spuse, la întoarcere, ţăranul cel sărac şi cinstit. Iarna a trecut, cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior (degerat şi, apoi, amputat de doctorul din sat), omul n-a avut de suferit. Au urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia, şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola (ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă!), dar de întors s-a întors tot cu o bască… Totuşi, nu s-a dat bătut. An după an, a străbătut calea cea lungă, plin de speranţă, primind, cu politeţe, ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, s-au cangrenat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa. Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni, care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având 21 de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi, întorcându-se în satul său, a stârnit, cu maşinăria cea arătoasă, mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Fiind oameni cu frica lui Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit, astfel, fără bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar, cale de 9 munţi şi 9 mări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: «Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi». Baroneasa l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi, gânditoare, i-a spus: «Bade dragă, eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo: aşa cum te văd, cred că nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi, ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască!»“…
(”Tricolorul”, 2005-2006)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”Adio, domnule Iliescu!” (29 aprilie 2000)

iliciÎntotdeauna mi-au displăcut oamenii cu două feţe, care, îndărătul aparenţei de onorabilitate, fac jocuri murdare şi ascut pe tăcute, duşmăneşte, şişul pe care îl vor folosi când le vine mai bine. Acest gen de indivizi nu poate inspira încredere, iar despre apreciere nici nu poate fi vorba. Ion Iliescu este tipul politicianului superficial şi mediocru, care nu poate păstra constant o linie doctrinară şi programatică fermă. Omul compromisurilor şi al pertractărilor (aidoma lui Iuliu Maniu), liderul PDSR pare incapabil să se adapteze cerinţelor României de azi. În ceea ce mă priveşte, eu m-am despărţit sufleteşte (o dată pentru totdeauna) de Ion Iliescu, în vara anului 1991, când fostul activist de partid stalinist i-a interzis tînărului lider naţionalist Corneliu Vadim Tudor să ia cuvîntul la comemorarea lui Avram Iancu de la Ţebea. Era nu numai un afront la adresa unui om politic la care ţineam, ci şi o insultă gravă la adresa patrioţilor români în general. Aceeaşi inconstanţă îl făcuse pe Iliescu să condamne pripit, în martie 1990, aşa-zisele “manifestări extremiste” ale românilor din Tîrgu Mureş; colaborarea cu teroriştii maghiari din UDMR (fie şi numai sub forma tolerării acestei cangrene apărute pe trupul “tinerei şi fragilei” noastre democraţii “originale”) îi este imputabilă în bună măsură fostului preşedinte al Ţării. (…) Să nu uităm că tot în perioada guvernării sale (prin 1991) au fost acuzate oficial, pentru un presupus “antisemitism”, publicaţiile de largă respiraţie naţională “România Mare” şi “Europa”.
Totul este explicabil, dacă ţinem seama că, într-un dialog televizat cu Marius Tucă, Iliescu afirma că perioada după care este nostalgic este cea din vremea tinereţii lui (adică…anii ’50!!!). Ce dovadă mai bună am fi putut avea că preşedintele PDSR mimează ataşamentul faţă de valorile româneşti, adevăratul său sistem de valori raportându-se la cea mai neagră perioadă din istoria modernă a Ţării? Purtând pe umeri povara unui trecut întunecat pe care nu poate să-l uite sau măcar să-l ignore, Iliescu este prizonierul propriilor lui fantasme. Din punct de vedere spiritual, el nu a progresat deloc în ultimele trei-patru decenii de viaţă. Pluralismul îl sperie, linia naţionalistă fermă îl irită, politica de neutralitate îl contrariază. Inadaptat la matricea românismului, liderul PDSR nu poate fi, în ruptul capului, un autohtonist şi un justiţiar. Dimensiunea naţională şi aceea socială a discursului său politic sunt virusate de un puternic complex de inferioritate. (…) Recenta înţelegere electorală cu ţiganii lui Mădălin Voicu trebuie pusă şi ea în acelaşi context al abandonării interesului majorităţii româneşti în favoarea satisfacerii unor pretenţii nejustificate ale minoritarilor de tot felul. Trăgând linie şi adunând, obţinem portretul unui om politic a cărui revenire la putere ar reprezenta un imens pas înapoi. Aşa-zisa “alternanţă la guvernare” este o capcană pe care forţele din umbră o întind încă o dată, Ţării noastre atît de greu încercate în ultimii zece ani. Tocmai de aceea, atacurile concertate declanşate de Iliescu împotriva Partidului “România Mare” nu au darul să mai impresioneze pe nimeni. E o continuitate în acest joc murdar, care urmăreşte să lichideze orice măsură de rezistenţă naţională la globalizare şi modernizare.
România viitorului este o Românie naţionalistă. Pentru a putea progresa, trebuie să ne debarasăm de fantomele trecutului. Iar Ion Iliescu este, prin ceea ce face, un om ancorat într-o lume de mult apusă, în 1953, odată cu moartea “tătucului” Iosif Visarionovici Stalin…
(“Politica”, 29 aprilie 2000)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZURILE ELIADE ȘI CIORAN” (11 iulie 2014)

Emil Cioran et Mircea EliadeLa fel ca Eminescu, nici genialul cap al superbei generaţii interbelice, marele profet al românismului Mircea Eliade n-a fost scutit de atacurile unor contemporani mediocri şi pizmaşi. Într-un text din 1934, un adversar opina că „dl. Eliade a avut vrăjmaşa inspiraţie de a trânti în calea discuţiei unei mari probleme de teologie un morman de moloz”, dovadă clară a „totalei ignoranţe a teologului”. Dacă în respectiva viziune îngustă şi nedreaptă, viitorul istoric al religiilor era învinuit de… amatorism ştiinţific, iată că, sub pana otrăvită a lui Tudor Teodorescu-Branişte, el devine „un tânăr scriitor, de profesiune indian”, şi prost pe deasupra, dacă ne luăm după frazele imunde date tiparului tot în 1934 de gazetarul de extremă stânga al „Cuvântului liber”: „Până la sfârşitul articolului său, dl. E. nu izbuteşte să gândească. Îmi permit să cred că nu e din vina cărţii dlui Sebastian, ci din cauza impotenţei de gândire a d-lui E. Doar e lucru ştiut: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”.
La sfârşitul anului 1936, un redactor al ziarului „Neamul Românesc”, Georgescu-Cocoş, în cadrul unei campanii mai ample contra pornografiei în literatură, atacă cu o furie maniacală romanul „Domnişoara Christina”, determinând Ministerul Educaţiei Naţionale (ce denumire pompoasă pentru un trib de pigmei!) să-l îndepărteze din învăţământ pe autorul lucrării incriminate, pentru „imoralitate”… Era, parcă, preludiul tentativelor de asasinat moral practicate în România după 23 august 1944.
Într-o serie de denunţuri publice apărute în „Dreptatea” ţărănistă, un oarecare Oscar Lemnaru îl trecea pe Eliade, „cel care, nu demult, cerea sânge şi moarte”, în rândul românilor care „s-au folosit de pistolul german pus în ceafa poporului român, şi-au făcut o meserie de instigare la crimă, din pactizarea cu forţele obscure ale misticismului”. Marele exilat era socotit „un impostor de succes”, răspunzător pentru „acţiunea de contaminare a tineretului, căruia i-a fost mentor”, reprezentând în „Criterion” „huliganismul”, iar în străinătate „hitlerismul românesc”. Lemnaru relata că văzuse în Bucureşti volume semnate de Eliade şi Cioran, „atâţători la ură”, care, „ca ideologie politică, erau hitlerişti notorii, legionari, fascişti”. Concluzia era şi ea în spiritul epocii: „Să li se interzică anticarilor răspândirea unor lucrări semnate de autori infami!”. Bolşevicii ajunşi la Putere la Bucureşti aveau să se războiască pe viaţă şi pe moarte cu… umbra lui Eliade, care plana încă asupra vieţii culturale din ţară. Între 1945 şi 1967, semnătura lui a fost interzisă, chiar dacă, în aceeaşi perioadă, în alte state comuniste (cum ar fi Polonia) apăreau traduceri ale cărţilor savantului!
Într-un articol din presa oficială a regimului, „Pleava din căruţele duşmanului”, apărut în 1955, Zaharia Stancu atrăgea atenţia că Eliade fusese „în slujba Germaniei hitleriste” şi, după ce că „le tăinuise crimele de ieri”, acum… „visează alături de ei alte crime, alte asasinate, alte pârjoluri, alte pustiiri”! Într-un „studiu” din 1958, un alt culturnic al stalinismului, Pavel Apostol, buchiseşte cu creionul chimic prins după ureche „Mitul eternei reîntoarceri”, descoperind că „nostalgia paradisului pierdut al civilizaţiei primitive dobândeşte, în concepţia lui Eliade, sensul lămurit al instalării paradisului animalităţii”. Măruntul activist credea că „soluţia oferită de Eliade constituie o expresie a duşmăniei faţă de om, pe care capitalismul o ridică la rangul de principiu călăuzitor”. Se relua acuzaţia veche de „apologet al huliganismului”, de data aceasta pentru a justifica teza potrivit căreia „nostalgica sete a d-lui Eliade după animalitate, întoarcerea la paradisul animalităţii constituie indiciul sigur al înstrăinării de umanitate a ideologiei reacţionare”…

Legarea marilor valori româneşti la stâlpul infamiei nu reprezintă o noutate, iar Emil Cioran n-a fost nici el ocolit de lovituri nedrepte. În 1934, Alexandru Sahia îl învinuia de apartenţă la… nazism, afirmând că un reportaj conţinând impresii din München are aparenţa „unui cimitir din care cadravrele au ieşit la iveală şi peste care un tânăr desculţ şi blond aleargă inconştient şi sadic”. Ţinta atacului, publicistul şi viitorul filosof nonconformist, avea doar 23 de ani când primea această acuzaţie hazardată. Doi ani mai târziu, Zaharia Stancu, vorbind despre „generaţia în pulbere şi cu ochelari savanţi”, punea şi el umărul la demolarea unui mit aflat abia în formare: „Literatura filosofică a d-lui Emil Cioran e interesantă. Dar atât. De ce vrea d-l Mircea Eliade să-l prezinte drept «fenomen»?”. S–a dovedit că unde a intuit Eliade a greşit Stancu (sau a vrut să greşească!)…
Mihail Sebastian gafează impardonabil, contestând originalitatea lui Cioran („umbrele lui Nietzsche, Gide şi Dostoievski se încrucişează destul de vizibil”); evident, strălucirea de atunci şi de mai târziu a marelui gânditor se datorează în bună măsură tocmai ideilor-şoc pe care le cultivă, idei care nici pe departe nu pot fi bănuite de plagiat, ba dimpotrivă. Perioada stalinistă este marcată de noi săgeţi otrăvite împotriva spiritului cioranian. În 1955, un oarecare N. Bolboaşă scrie fără să roşească: „Apostoli ai morţii ca Cioran (sic!) pregăteau atmosfera pentru mai târziu, când îşi vor îndemna cititorii să se ofere «de bună voie» morţii – atunci când burghezia agresivă va dezlănţui atacul, încă de mult pregătit, împotriva Ţării Socialismului. Astăzi, Emil Cioran, alături de alt duşman de moarte al noii forme de viaţă, socialiste, pe care şi-a ales-o poporul nostru, Mircea Eliade, şi sub oblăduirea reacţiunii din Franţa, împroaşcă cu noroi şi toarnă calomnii împotriva progresului, împotriva ştiinţei şi a materialismului şi mai ales împotriva regimului nostru de democraţie populară”.
În 1957, Valentin Lipatti, într-un articol murdar, îl numea pe Cioran „filosof al minciunii şi josniciei”, precum şi „ucenic mistificator al lui Martin Heidegger, pontiful existenţialismului şi onorabil nazist”. Tot pe atunci, D. D. Roşca remarcă, aspru, că Emil Cioran „neagă rostul de a fi al ţării noastre (…) construind o imagine mincinoasă a poporului român, cu epitete pronunţate pe tonul sentenţios al omului care vorbeşte cu autoritate de la înălţimea unei «lucidităţi» pe care acest calomniator al patriei sale şi-o crede monopol personal”. Radu Popescu se înrolează şi el în „corul gonacilor”; după ce sugerează că gânditorul român exilat la Paris reprezintă o formă a răului absolut, autorul nu pune aceasta nici măcar pe seama unei dereglări psihice, ci a unui interes material meschin: Domnule Cioran, bunule liberal, om inocupat, pamfletar fără obiect, cetăţean al neantului, nu mai am nimic să-ţi spun, cu toate că ţi-aş putea spune foarte multe. Aproape fără să ne fi întâlnit vreodată, mă despart de dumneata pentru totdeauna. Ţi-am spus de la început că aş vrea, că am să încerc să te menajez; dar trebuind să văd cât de bine, cât de zelos şi cât de lucid serveşti cele mai demascate şi mai atroce interese, nu cred, zău, să mai pot păstra speranţa că n-ai fi în toate minţile”.
După un an, Al. Mirodan face o tentativă de… anulare a filosofului. Da, chiar aşa: „Cărţile lui Cioran se bucură de succes într-o anumită parte a lumii. Fotografii în reviste, interviuri, drepturi de autor: nimicul rentează”. Nici nu ne-am tras bine sufletul după această aiureală, că dăm peste altele, ale lui Şerban Cioculescu (de felul lui, un intelectual de calitate), din 1959: „Pe «amicul tiranilor» îl cunoaştem de mult, încă înainte ca iminentul contact insalubru cu cămaşa verde să-i impună subordonarea faţă de stăpânul sângeros din hruba de la Berchstesgaden. (…) Bogomilul apologet al regimurilor imperialiste tot mai falimentare şi neputincioase să-i facă pe plac se gargariseşte cu reţete politice mistificate şi neoperante, într-o vreme când popoarele, conştiente de ţelurile lor democratice, socialiste şi paşnice, şi nesinchisindu-se de ifosul olfacticilor duhnitori, sunt în măsură a trece reversibila cămaşă de forţă după gâtul freneticilor belicişti (sic!), mai mult sau mai puţin solitari”. Într-un „studiu” din 1967, Ov. S. Crohmălniceanu, referindu-se la tinereţea gânditorului de la Răşinari, face o afirmaţie care contrariază: „istoria a dovedit repede ce aplicaţii sinistre au avut asemenea idei şi chiar Emil Cioran a ajuns în cărţile pe care le publică azi, peste hotare, să le condamne fără rezerve şi cu dezgust”. Nu mai înţelegem nimic: dacă în perioada interbelică a avut idei nocive, iar în exil idei contrare, negatoare, înseamnă că acestea din urmă sunt… valabile (sic!). Prin urmare, de ce culturnicii înfierează cu mânie proletară toate scrierile lui Cioran, mai vechi sau mai noi?! Din această dilemă, proletcultistul n-a putut ieşi…
Radu Florian, alt „acuzator public”, face o analiză „psihanalitică”: „Decepţia, ulceraţia sunt produse ale celui mai distructiv fragment din istoria veacului nostru, care a aglomerat ruine şi vieţi zdrobite de-a lungul furiei sale oarbe, sunt rezultate ale implicării gânditorului în fanatismul unor idei de o brutalitate transparentă. (…) Acestui om prăbuşit în eroarea sa, care se smulge şi vrea să renască, căutându-şi un nou sens, reticent dar totuşi (sic!) încrezător în virtutea artei, a poeziei, îi dă glas Cioran”. Acest atac din 1983 este ultimul din acea epocă marcată de recuperarea operei marelui filosof, prin volumul antologic de „Eseuri”, tipărit la sfârşitul anilor ’80. Florian era, însă, tributar unor mentalităţi şi politici anterioare, care îi ţinuseră pe Cioran şi pe ceilalţi stâlpi ai culturii româneşti din secolul XX departe de ţara şi de naţia pe care le-au iubit atât de mult…
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, 11 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZUL EMINESCU” (9 iulie 2014)

Mihai EminescuÎn fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim ziua de naştere a Românului Absolut, Mihai Eminescu, iar la 15 iunie îi comemorăm dispariția. Din păcate, încă din timpul vieţii marelui creator şi până în zilele noastre, a existat o campanie defăimătoare de proporţii uriaşe. Ne propunem să facem o scurtă trecere în revistă a tentativelor de asasinat moral îndreptate împotriva Doctrinarului Naţional. Prima şi cea mai celebră mârşăvie a fost săvârşită de poetul, criticul literar şi ziaristul Alexandru Macedonski, în august 1883, la nici două luni de la declanşarea presupusei „boli” de care ar fi suferit Eminescu. În revista „Literatorul” era publicată o epigramă cu următorul conţinut: „Un X… pretins poet – acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aş plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu e azi decât nebun”. După cum se vede, Mihai Eminescu nu a avut parte în timpul vieţii (şi nici după moarte) doar de receptări pozitive. S-au găsit unii care să-i socotească mai multe defecte decât calităţi şi să încerce doborârea sa de pe un soclu pe care abia îl ridicase o generaţie entuziastă. În acest sens, crestomaţia în mai multe volume „Detractorii lui Eminescu“, aparţinând universitarului ieşean Alexandru Dobrescu, reprezintă un bun instrument de lucru pentru eminescologi, dar şi o culegere de real interes pentru publicul larg, având în vedere că atacurile venite dinspre contemporanii Poetului Nepereche nu fuseseră, în marea lor majoritate, republicate. Să facem câteva exemplificări. De pildă, portretul realizat pe la 1875 de către un oarecare Gr. Gellianu încălca orice regulă a bunului-simţ: „Întrebuinţând figuri neînţelese, înşirând, unele după altele, cuvinte care nu produc nici un sens, sfidând gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi preciziune posibile în limbaj, torturând necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare, iată cum ne apare d. Eminescu“. Într-un lung şi răutăcios „studiu“, serializat între 1894 şi 1896, Aron Densuşianu afirmă că Eminescu „avea prin moştenire germenele alienaţiunii, care a fost alimentat printr-o boală contrasă după aceea“ şi că „preocupaţiunea constantă îi erau conexiunile de amor“. Capodopera eminesciană „Luceafărul“ este considerată „o bâiguială, nu se poate mai isterică“, în care găsim „un amor bolnav, un somnambulism“. Cât despre stil: „nici un rost de acţiune, nici o dezvoltare firească de idei şi sentimente, totul o dârdâire lungă de aceleaşi stihuri, de aceleaşi idei, care adeseori se bat în capete“. Opera poetică este pusă sub semnul imoralităţii: „Va să zică amorul şi femeia nu prezintă ale calităţi decât carnea! Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? În această abrutizare este fără îndoială a se căuta succesul nemeritat şi, prin urmare, trecător (sic!) al unor asemenea poezii“.
Noi „recorduri” în materie de lez-Eminescu stabilea textul defăimător publicat, în 1891, de către Alexandru Grama, mai mult citat decât citit, şocant şi nedrept, otrăvit şi putred. Geniul Naţional este catalogat ca „biet versificator tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar în care a trăit“. Considerarea lui Eminescu ca un model demn de urmat ar constitui o erezie periculoasă, întrucât „ce poate fi demn de imitat în viaţa unui aventurier, care nicicând n-a făcut un studiu serios şi sistematic; care, corupt şi stricat în suflet şi în inimă, încă în tinereţe era deja blazat şi ostenit de lume şi pentru aceea lipsit de orice idealism; care, gol de alte simţiri nobile, nu numai a cântat, ci şi a practicat erotismul animalic, până când, lovit de săgeţile lui chiar în obositul creier, mintea i s-a dus în Nirvana lui Schopenhauer şi a indienilor, iar trupul i s-a mai târât câţiva ani, până ce, în floarea vârstei, s-a dus şi el tot acolo; ce poate fi, mai zicem o dată, demn de imitat în viaţa unui atare om?“. Stupefiant (nu-i aşa?), dar nu mai puţin stupefiant decât finalul: „Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejurări ale timpului destule juguri. (…) Aşa ruşinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul, căci în acelea ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu însă ne-au înjugat românii, care sunt carne din
carnea noastră şi sânge din sângele nostru“ etc.
În 1903, Anghel Demetriescu îl opunea pe Eminescu… lui Alecsandri, considerându-l pe primul „tulbure şi torturat, exagerat în expresie şi violent în concepţie, cufundându-se în adâncul lucrurilor până la a divaga şi a fi neînţeles lui însuşi, boem de o speţă puţin amabilă, camarad incomod şi apărător primejdios al cauzelor ce sprijinea“, dar şi „sărac şi nenorocit, nebăgat în seamă, exploatat chiar de cei ce-l preţuiau“. Acelaşi autor opina că Eminescu nu avea valoare nici ca poet, nici ca ziarist, fiind „un filosof ignorant cum se credea şi ziarist de nevoie, prea mândru ca să coboare la serviciile ce putea face, prea mărginit ca să se înalţe până unde mândria lui îndemna, prea egoist ca să-şi deschidă inima marilor simpatii, osândit, prin firea lui şi prin împrejurările în care fusese aruncat, a lupta fără convingere, a fi ziarist fără a iubi această meserie, a scrie cu patimă personală fără motive personale“.
Atacurile antieminesciene se „clasificizau” în ediţia (primă şi ultimă!) din 1932 a lucrării „ştiinţifice” intitulată „Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, aparţinând doctorului C. Vlad – autodefinit ca „medic care se ocupă cu tămăduirea nevrozelor”. Mă voi referi în fugă (scornelile nu merită să te opreşti prea în amănunt asupra lor; mai multă atenţie trebuie acordată cărţilor serioase despre viaţa marelui creator, cum ar fi cele scrise de Ovidiu Vuia, N. Georgescu sau Călin Cernăianu!) la câteva pasaje despre care nu am curajul să pretind că ar fi cele mai dure, pentru simplul fapt că toată cartea e scrisă în stil bulevardier. Autorul realizează o „schiţă” a structurii mintale a lui Eminescu, care, cică, ar corespunde diagnosticului clinic incontestabil de „skizoidie”, caracterizându-se prin: 1) neadaptare la realitate, înstrăinare progresivă de lumea externă, negativism; 2) narcisism extrem, ducând la „o pareză a afectivităţii faţă de toate impresiile ce-i vin din afară”; 3) întoarcere spre sexul propriu (ambiguitate a orientării sexuale, incapacitate de seducţie, izolare erotică); 4) grandomanie („Nu-l ţinea pe nimeni vrednic de a fi judecătorul său!”); 5) mizofilie (neglijenţă în legătură cu persoana proprie, care poate ajunge până la gatism); 6) masochism („Ca subiect a fost un sadic cu sine: îi plăcea să se chinuie, să-şi strice toate rosturile şi să fie nevoit a trăi în mizerie. (…) Ca obiect a fost un masochist, pentru că se complăcea în suferinţă până la voluptate”); 7) raptusuri (hotărâri bruşte, luate fără premeditare), bizarerii (atitudini ciudate, frizând patologicul), verbigeraţie („acel joc cu un singur cuvânt pe care-l vântură până la pierderea înţelesului”); 8) scindarea eului, pe două planuri – vertical şi orizontal. Cheia de boltă a întregii teorii este chiar finalul cărţii, unde doctorul C. Vlad dezvăluie natura profund… umană şi, deci, perisabilă, a Doctrinarului Naţional, care, din geniu tutelar al civilizaţiei românilor, devine – printr-o trăsătură de condei – un om, un simplu om, un om banal, mediocru, vicios şi bolnav, care nu poate servi drept model nimănui din cei care-i vor urma: „Însă… însă, când stai şi te gândeşti, groaznic e acel piedestal al nemuririi! Nu e clădit din aur şi argint, ci din sărate şi amare lacrimi cristalizate. Un piedestal făcut numai din mărgăritare, dintre care fiecare reprezintă un fenomen de apărare a unei biete scoici contra colţurilor unor fire de nisip care se înfig neîndurător în frageda ei carne înfiorată de durere roză… Un piedestal…un fel de a se înşela pe sine. Un piedestal… un fel de atunci nu vroiai tu, acum nu vreau eu. Un piedestal, pe care şi-a înălţat cât mai sus spiritul, ca să aibă înălţimea necesară de unde să se prăbuşească definitiv… bietul om”. Câtă dreptate a avut sau n-a avut acest C. Vlad, ştim exact dacă-i cercetăm posteritatea… inexistentă! Eu, cel puţin, n-am auzit de el până n-am cumpărat cartea dintr-un anticariat. Eminescu, însă, i-a supravieţuit – şi lui şi tuturor celorlalţi detractori care i-au mânjit tronul voievodal…
În anii ’50, bolşevicii interziceau textele politice ale lui Mihai Eminescu, precum şi poeziile sale cu un pronunţat caracter patriotic şi naţionalist. Din toată opera lirică a marelui nostru gânditor, politrucii au preferat să popularizeze doar poemul „Împărat şi proletar”, căruia i s-au dat interpretări eronate şi abuzive. Concret, se intenţiona transformarea postumă a lui Eminescu într-un precursor al comunismului în România, ceea ce nu a fost în nici un caz. “Doina” a fost interzisă, iar retipărirea ei a avut loc tîrziu, în anii ’80, la insistenţele tânărului scriitor Corneliu Vadim Tudor, care s-a luptat pentru reproducerea integrală (fotocopiată), a volumului de “Poesii” publicat în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu la Editura “Socec”.
O altă tentativă de asasinat moral a săvîrşit-o Moses Rosen, la 12 octombrie 1980, prin întocmirea şi difuzarea unei delaţiuni de cea mai joasă speţă, în care folosea la adresa Poetului Naţional epitetele “huligan”, “fascist”, “legionar”, “pornograf” şi “sifilitic”. Rabinul cerea să fie topit întreg tirajul volumului IX din Integrala Operei lui Eminescu, pentru că, vezi, Doamne, ar fi dus la recrudescenţa antisemitismului în Ţara noastră. În realitate, alogenii încercau să pătrundă din nou cu cizmele murdare de noroi în sanctuarul spiritualităţii naţionale. Au protestat public împotriva acestei infamii numai trei personalităţi ale vieţii culturale din România: Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Oprea şi Pompiliu Marcea. La scurt timp după aceste evenimente, ultimii doi au murit în condiţii suspecte, iar singurul rămas în viaţă a pierdut dreptul de semnătură în presă vreme de cîteva luni.
După 1989, torţionarii lui Eminescu şi-au luat rolul în serios, odată cu venirea la Putere a internaţionaliştilor promotori ai unei direcţii antinaţionale. În ianuarie 1998, în revista “Dilema” (tipărită pe banii Guvernului României, adică ai cetăţenilor acestei Ţări) au fost găzduite mai multe articole în care se proclama ca o necesitate stringentă…”despărţirea de Eminescu”. Sub directul patronaj al lui Andrei Pleşu, călăii ideologici Nicolae Manolescu şi Zigu Ornea au pus lucrurile la punct în cel mai stalinist mod cu putinţă. În viziunea lor şi a ciracilor lor, Eminescu este o piedică împotriva integrării României în Europa, naţionalismul şi conservatorismul său fiind o frână în calea progresului societăţii. Aceste aberaţii, coroborate şi cu “demitizarea” vieţii şi operei eminesciene (adică târârea în noroi a marelui nostru înaintaş), duc la concluzia că avem de a face cu o maşinaţiune în toată regula, orchestrată de cercuri ostile românismului. Nu ar trebui să mire că reacţiile de apărare a memoriei lui Mihai Eminescu au venit din partea naţionaliştilor. Obiectiv privind lucrurile, singurii care au conştientizat holocaustul culturii române şi au încercat (uneori cu succes) să i se opună au fost intelectualii care au preluat moştenirea spirituală lăsată de către Doctrinarul Naţional.
Doi ani după campania din ”Dilema”, în 2000, apărea un alt scandalos text antieminescian, într-o publicaţie care, culmea blasfemiei, se numea… „Timpul”. Iată ce se afirma acolo: „E chiar puţin cinic să vorbim despre sărăcia lui Eminescu, despre felul în care a fost exploatat, în cazul unui om care câştiga, la «Timpul», circa o mie de dolari de astăzi. (…) Era un conservator, într-o perioadă când problemele României era (sic!) modernizarea şi paseist, într-o epocă în care interesant era, mai degrabă, viitorul decât trecutul”. Fără comentarii.
(Text publicat parțial în ”Tricolorul”, 9 iulie 2014)

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: