VLAD HOGEA: ”PENTRU MINE, FILMUL ARE GUST DE ȘTRUDEL!” (februarie 2010)

Vlad HogeaUnii se întreabă a cui o fi fost ideea emisiunii ”Filmul sau Viața?” (realizată și prezentată de mine, sâmbăta, la Antena 2). Le răspund simplu: a mea. Pasiunea pentru cinema este o moștenire de familie. În copilărie, cea mai mare plăcere era să merg cu bunica la film. Mă simțeam cel puțin la fel de fascinat ca puștiul din ”Cinema Paradiso” (de Giuseppe Tornatore). Țin minte și acum atmosfera unică, magică, incandescentă din cinematografele ieșene Victoria, Republica, Tineretului sau Copou, atunci când rulau (cu sala arhiplină și la stal, și la loje, și la balcoane) ”Tarzan, omul-maimuță”, ”Rio Bravo”, ”Zorro”, ”Apartamentul” sau ”Misterele Bucureștilor”. După spectacol, mergeam să mâncăm ștrudele cu mere la cea mai bună plăcintărie din Iasi (care, între timp, a fost demolată). Așa că, pentru mine, filmul are gust de ștrudel…
Tot în anii ’80, mă duceam cu mama la niște prieteni de familie, care aveau videorecorder. Primul film pe care l-am văzut pe casetă video a fost ”Shining” (cu Jack Nicholson), de pe urma căruia am avut coșmaruri săptămâni întregi. Alte filme care mă țineau lipit de fotoliu erau ”Ultimul Împărat” (al lui Bertolucci), ”Lace”, ”Doctor Jivago” (amândouă cu Omar Sharif), ”Commando” (cu Arnold Schwarzenegger), ”Benji, câinele îngeresc” (cu Chevy Chase), ”Vizitatorul din noapte” (cu Max Von Sydow), ”Diamantele sunt nemuritoare”, ”Niciodată nu spune niciodată” (ambele cu Sean Connery), ”Șotronul” (cu Walter Matthau), ”Aventurile rabinului Iacob” (cu Louis de Funes) și încă vreo câteva zeci de casete (unele dintre ele traduse, într-o manieră inconfundabilă, de Irina-Margareta Nistor). Prea puține ca să-mi satisfacă setea uriașă de film, dar destule ca să mă cucerească și să mă transforme în cinefil pentru restul vieții. Și, nu în ultimul rând, nașul meu de botez este Ștefan Oprea, reputat critic de teatru și film, autorul volumelor ”Statui de celuloid”, ”Stelele Oscarului” și ”Scriitorii și filmul”. În 1992, când aveam 15 ani, mama (care avea sa se prăpădească prematur, în 1999) mi-a făcut cadou ce îmi doream mai mult și mai mult: un videoplayer. Ca o coincidență stranie – prima casetă cumpărată de mine (proprietate personală, cum ar veni) a fost ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, deci tot un film cu Jack Nicholson (ca și „Shining”, primul film văzut pe video, în anii ’80)…
La școala, le dădeam să copieze colegilor la lucrările de control doar dacă îmi împrumutau casete video, pentru câteva zile. Era un troc reciproc avantajos, pentru că eu oricum învățam, iar așa făceam rost și de filme bune fără să dau mereu bani la centrele de închirieri care existau pe vremea aceea. Atunci am văzut seria ”Die Hard” (cu Bruce Willis), ”Trup și Sânge” (cu Rutger Hauer), ”Ploaia neagră” (cu Michael Douglas) sau ”Profondo Rosso” (făcut de maestrul genului ”giallo”, Dario Argento, care avea să devină regizorul meu preferat, după ce, amintindu-mi ca prin vis de acest film superb văzut pe video cu ani în urmă, aveam să cumpăr din străinătate, la mijlocul anilor 2000, DVD-urile cu celelalte creații ale sale). Tot la începutul anilor ’90, devoram emisiunea ”Vârstele peliculei”, de la TVR, pe care o realiza Tudor Caranfil, tatal lui Nae Caranfil – cel mai talentat regizor român de după Sergiu Nicolaescu. În perioada respectivă, o parte din filmele la care aveam acces, fie pe casete video, fie prin cablu, la posturile TV străine, nu erau dublate sau titrate în limba română. Așa că dorința mea de a pricepe cât mai mult din desfășurarea acțiunii m-a făcut să-mi perfecționez din mers 3 limbi străine: engleza, franceza și italiana. În 1996, am cumpărat și un videorecorder, cu care puteam copia filme de pe casetele altora sau de la televizor.
Începând cu anul 1998, toate deplasările mele în străinatate, fie că era vorba despre delegații parlamentare sau vacanțe private, aveau să conțină, obligatoriu, și lungi perindări prin shop-urile de casete video și, apoi, DVD-uri. Țin minte că în 2002, la Strasbourg, am ieșit atât de încărcat de casete video (moda DVD-ului era, la noi, abia la început, iar eu aveam încă inerția videorecorderului) din magazinul ”Fnac”, încât am fost nevoit să-i rog să mă ajute la transportat, până la hotel, pe doi colegi de Parlament, senatorii Gheorghe Buzatu și Mihail Lupoi. La ora actuală, dețin una dintre cele mai mari și mai valoroase colecții de filme care există în România: câteva mii de titluri, pe suport DVD, CD și VHS. Mă pot uita oricând, la nesfârșit, la Benny Hill, și, indiferent de starea mea de spirit, mă binedispune instantaneu. Pentru mine, rămâne cel mai mare creator de comedie din toate timpurile. A, să nu uit: am un actor preferat – pe Alain Delon – și o actriță favorită – Monica Bellucci…
(”Bună Ziua Iași”, 15 și 19 februarie 2010)

Anunțuri
Categorii: Emisiunea mea ("Filmul sau Viaţa?"; 2010-2011), Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: