VLAD HOGEA: ”DEMOLAREA PANTHEONULUI NAȚIONAL – CAZURILE ELIADE ȘI CIORAN” (11 iulie 2014)

Emil Cioran et Mircea EliadeLa fel ca Eminescu, nici genialul cap al superbei generaţii interbelice, marele profet al românismului Mircea Eliade n-a fost scutit de atacurile unor contemporani mediocri şi pizmaşi. Într-un text din 1934, un adversar opina că „dl. Eliade a avut vrăjmaşa inspiraţie de a trânti în calea discuţiei unei mari probleme de teologie un morman de moloz”, dovadă clară a „totalei ignoranţe a teologului”. Dacă în respectiva viziune îngustă şi nedreaptă, viitorul istoric al religiilor era învinuit de… amatorism ştiinţific, iată că, sub pana otrăvită a lui Tudor Teodorescu-Branişte, el devine „un tânăr scriitor, de profesiune indian”, şi prost pe deasupra, dacă ne luăm după frazele imunde date tiparului tot în 1934 de gazetarul de extremă stânga al „Cuvântului liber”: „Până la sfârşitul articolului său, dl. E. nu izbuteşte să gândească. Îmi permit să cred că nu e din vina cărţii dlui Sebastian, ci din cauza impotenţei de gândire a d-lui E. Doar e lucru ştiut: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”.
La sfârşitul anului 1936, un redactor al ziarului „Neamul Românesc”, Georgescu-Cocoş, în cadrul unei campanii mai ample contra pornografiei în literatură, atacă cu o furie maniacală romanul „Domnişoara Christina”, determinând Ministerul Educaţiei Naţionale (ce denumire pompoasă pentru un trib de pigmei!) să-l îndepărteze din învăţământ pe autorul lucrării incriminate, pentru „imoralitate”… Era, parcă, preludiul tentativelor de asasinat moral practicate în România după 23 august 1944.
Într-o serie de denunţuri publice apărute în „Dreptatea” ţărănistă, un oarecare Oscar Lemnaru îl trecea pe Eliade, „cel care, nu demult, cerea sânge şi moarte”, în rândul românilor care „s-au folosit de pistolul german pus în ceafa poporului român, şi-au făcut o meserie de instigare la crimă, din pactizarea cu forţele obscure ale misticismului”. Marele exilat era socotit „un impostor de succes”, răspunzător pentru „acţiunea de contaminare a tineretului, căruia i-a fost mentor”, reprezentând în „Criterion” „huliganismul”, iar în străinătate „hitlerismul românesc”. Lemnaru relata că văzuse în Bucureşti volume semnate de Eliade şi Cioran, „atâţători la ură”, care, „ca ideologie politică, erau hitlerişti notorii, legionari, fascişti”. Concluzia era şi ea în spiritul epocii: „Să li se interzică anticarilor răspândirea unor lucrări semnate de autori infami!”. Bolşevicii ajunşi la Putere la Bucureşti aveau să se războiască pe viaţă şi pe moarte cu… umbra lui Eliade, care plana încă asupra vieţii culturale din ţară. Între 1945 şi 1967, semnătura lui a fost interzisă, chiar dacă, în aceeaşi perioadă, în alte state comuniste (cum ar fi Polonia) apăreau traduceri ale cărţilor savantului!
Într-un articol din presa oficială a regimului, „Pleava din căruţele duşmanului”, apărut în 1955, Zaharia Stancu atrăgea atenţia că Eliade fusese „în slujba Germaniei hitleriste” şi, după ce că „le tăinuise crimele de ieri”, acum… „visează alături de ei alte crime, alte asasinate, alte pârjoluri, alte pustiiri”! Într-un „studiu” din 1958, un alt culturnic al stalinismului, Pavel Apostol, buchiseşte cu creionul chimic prins după ureche „Mitul eternei reîntoarceri”, descoperind că „nostalgia paradisului pierdut al civilizaţiei primitive dobândeşte, în concepţia lui Eliade, sensul lămurit al instalării paradisului animalităţii”. Măruntul activist credea că „soluţia oferită de Eliade constituie o expresie a duşmăniei faţă de om, pe care capitalismul o ridică la rangul de principiu călăuzitor”. Se relua acuzaţia veche de „apologet al huliganismului”, de data aceasta pentru a justifica teza potrivit căreia „nostalgica sete a d-lui Eliade după animalitate, întoarcerea la paradisul animalităţii constituie indiciul sigur al înstrăinării de umanitate a ideologiei reacţionare”…

Legarea marilor valori româneşti la stâlpul infamiei nu reprezintă o noutate, iar Emil Cioran n-a fost nici el ocolit de lovituri nedrepte. În 1934, Alexandru Sahia îl învinuia de apartenţă la… nazism, afirmând că un reportaj conţinând impresii din München are aparenţa „unui cimitir din care cadravrele au ieşit la iveală şi peste care un tânăr desculţ şi blond aleargă inconştient şi sadic”. Ţinta atacului, publicistul şi viitorul filosof nonconformist, avea doar 23 de ani când primea această acuzaţie hazardată. Doi ani mai târziu, Zaharia Stancu, vorbind despre „generaţia în pulbere şi cu ochelari savanţi”, punea şi el umărul la demolarea unui mit aflat abia în formare: „Literatura filosofică a d-lui Emil Cioran e interesantă. Dar atât. De ce vrea d-l Mircea Eliade să-l prezinte drept «fenomen»?”. S–a dovedit că unde a intuit Eliade a greşit Stancu (sau a vrut să greşească!)…
Mihail Sebastian gafează impardonabil, contestând originalitatea lui Cioran („umbrele lui Nietzsche, Gide şi Dostoievski se încrucişează destul de vizibil”); evident, strălucirea de atunci şi de mai târziu a marelui gânditor se datorează în bună măsură tocmai ideilor-şoc pe care le cultivă, idei care nici pe departe nu pot fi bănuite de plagiat, ba dimpotrivă. Perioada stalinistă este marcată de noi săgeţi otrăvite împotriva spiritului cioranian. În 1955, un oarecare N. Bolboaşă scrie fără să roşească: „Apostoli ai morţii ca Cioran (sic!) pregăteau atmosfera pentru mai târziu, când îşi vor îndemna cititorii să se ofere «de bună voie» morţii – atunci când burghezia agresivă va dezlănţui atacul, încă de mult pregătit, împotriva Ţării Socialismului. Astăzi, Emil Cioran, alături de alt duşman de moarte al noii forme de viaţă, socialiste, pe care şi-a ales-o poporul nostru, Mircea Eliade, şi sub oblăduirea reacţiunii din Franţa, împroaşcă cu noroi şi toarnă calomnii împotriva progresului, împotriva ştiinţei şi a materialismului şi mai ales împotriva regimului nostru de democraţie populară”.
În 1957, Valentin Lipatti, într-un articol murdar, îl numea pe Cioran „filosof al minciunii şi josniciei”, precum şi „ucenic mistificator al lui Martin Heidegger, pontiful existenţialismului şi onorabil nazist”. Tot pe atunci, D. D. Roşca remarcă, aspru, că Emil Cioran „neagă rostul de a fi al ţării noastre (…) construind o imagine mincinoasă a poporului român, cu epitete pronunţate pe tonul sentenţios al omului care vorbeşte cu autoritate de la înălţimea unei «lucidităţi» pe care acest calomniator al patriei sale şi-o crede monopol personal”. Radu Popescu se înrolează şi el în „corul gonacilor”; după ce sugerează că gânditorul român exilat la Paris reprezintă o formă a răului absolut, autorul nu pune aceasta nici măcar pe seama unei dereglări psihice, ci a unui interes material meschin: Domnule Cioran, bunule liberal, om inocupat, pamfletar fără obiect, cetăţean al neantului, nu mai am nimic să-ţi spun, cu toate că ţi-aş putea spune foarte multe. Aproape fără să ne fi întâlnit vreodată, mă despart de dumneata pentru totdeauna. Ţi-am spus de la început că aş vrea, că am să încerc să te menajez; dar trebuind să văd cât de bine, cât de zelos şi cât de lucid serveşti cele mai demascate şi mai atroce interese, nu cred, zău, să mai pot păstra speranţa că n-ai fi în toate minţile”.
După un an, Al. Mirodan face o tentativă de… anulare a filosofului. Da, chiar aşa: „Cărţile lui Cioran se bucură de succes într-o anumită parte a lumii. Fotografii în reviste, interviuri, drepturi de autor: nimicul rentează”. Nici nu ne-am tras bine sufletul după această aiureală, că dăm peste altele, ale lui Şerban Cioculescu (de felul lui, un intelectual de calitate), din 1959: „Pe «amicul tiranilor» îl cunoaştem de mult, încă înainte ca iminentul contact insalubru cu cămaşa verde să-i impună subordonarea faţă de stăpânul sângeros din hruba de la Berchstesgaden. (…) Bogomilul apologet al regimurilor imperialiste tot mai falimentare şi neputincioase să-i facă pe plac se gargariseşte cu reţete politice mistificate şi neoperante, într-o vreme când popoarele, conştiente de ţelurile lor democratice, socialiste şi paşnice, şi nesinchisindu-se de ifosul olfacticilor duhnitori, sunt în măsură a trece reversibila cămaşă de forţă după gâtul freneticilor belicişti (sic!), mai mult sau mai puţin solitari”. Într-un „studiu” din 1967, Ov. S. Crohmălniceanu, referindu-se la tinereţea gânditorului de la Răşinari, face o afirmaţie care contrariază: „istoria a dovedit repede ce aplicaţii sinistre au avut asemenea idei şi chiar Emil Cioran a ajuns în cărţile pe care le publică azi, peste hotare, să le condamne fără rezerve şi cu dezgust”. Nu mai înţelegem nimic: dacă în perioada interbelică a avut idei nocive, iar în exil idei contrare, negatoare, înseamnă că acestea din urmă sunt… valabile (sic!). Prin urmare, de ce culturnicii înfierează cu mânie proletară toate scrierile lui Cioran, mai vechi sau mai noi?! Din această dilemă, proletcultistul n-a putut ieşi…
Radu Florian, alt „acuzator public”, face o analiză „psihanalitică”: „Decepţia, ulceraţia sunt produse ale celui mai distructiv fragment din istoria veacului nostru, care a aglomerat ruine şi vieţi zdrobite de-a lungul furiei sale oarbe, sunt rezultate ale implicării gânditorului în fanatismul unor idei de o brutalitate transparentă. (…) Acestui om prăbuşit în eroarea sa, care se smulge şi vrea să renască, căutându-şi un nou sens, reticent dar totuşi (sic!) încrezător în virtutea artei, a poeziei, îi dă glas Cioran”. Acest atac din 1983 este ultimul din acea epocă marcată de recuperarea operei marelui filosof, prin volumul antologic de „Eseuri”, tipărit la sfârşitul anilor ’80. Florian era, însă, tributar unor mentalităţi şi politici anterioare, care îi ţinuseră pe Cioran şi pe ceilalţi stâlpi ai culturii româneşti din secolul XX departe de ţara şi de naţia pe care le-au iubit atât de mult…
(Editorialul a fost publicat în ziarul ”Tricolorul”, 11 iulie 2014)

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: