RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”Moștenirea lui Simirad” (2003)

5707La Liceul Internat „Costache Negruzzi” exista un profesor de ştiinţe exacte care nu răspundea niciodată la salutul elevilor. N-a predat la clasa mea, aşa că singurele contacte interumane pe care le-am avut au fost cele de pe culoarele liceului. Parcă-l văd şi acum, trecând printre noi, pe hol, cu catalogul sub braţ, afişând morga lui arogantă de pedofil constipat. Bine educaţi în spiritul unei discipline riguroase, eram obişnuiţi să salutăm orice cadru didactic, indiferent dacă avea sau nu ore la clasa noastră. Tot aşa, profesorul nesimţit se obişnuise să nu răspundă la salut, indiferent dacă-i cunoştea ori ba pe şcolarii care-i ieşeau în cale! Mama fiind şi ea profesoară în liceu, în acele vremuri, profesorul mă ştia din vedere şi cred că şi după numele mic. Când eram împreună cu mama, ne salutam reciproc. Când mă întâlneam cu el singur fiind, tot singur dădeam „Bună ziua!”, pentru că niciodată (da, da, niciodată!) nu am primit vreun răspuns la salut – scene de teatru absurd, care mă contrariază şi acum. Ţin minte că profesorul ocupase cu vreo două decenii în urmă funcţia de director al liceului. Poate întoarcerea lui la catedră, punerea pe picior de egalitate cu toţi colegii pe care înainte îi dirijase din cabinetul directorial, îl marcase pe viaţă. Nu ştiu dacă în perioada cât fusese director răspundea la salutul elevilor. Dacă da – în acest caz, gestul lui ulterior, repetat la infinit (de a nu saluta) era răzbunarea unui ins complexat, care nu putea depăşi o situaţie de viaţă. Poate că în fiecare clipă în care, nerăspunzând la salutul unui elev, citea pe chipul acestuia nedumerire şi neputinţă (deh, nimeni nu-şi permitea să-i reproşeze ceva!), profesorul avea o intimă satisfacţie maniacal-erotică. Sunt convins că, dacă vreun elev nu l-ar fi salutat (în ciuda faptului că ştia dinainte despre tradiţionala lipsă a unui răspuns formal), profesorul l-ar fi reclamat, cerând măsuri exemplare, mergând până la exmatriculare. Cinismul, sadismul, răutatea colcăiau în inima de cârpă a acestui individ care nu merita să stea la catedră şi să otrăvească, prin prezenţa lui malefică, prin modul lui inuman de comportament, prin impoliteţea lui abuzivă, sufletele unor minunate generaţii internatiste. Sigur, erau alţii şi mai răi, pe care eu şi colegii mei i-am suportat cu greu, oameni care ar fi trebuit de mult să iasă la pensie, deşi înclin să cred că nu meritau nici pensie de la stat, aşa de mult rău făcuseră de-a lungul anilor. Să nu generalizez, însă: majoritatea dascălilor mei au fost oameni de treabă, unii dintre ei chiar minunaţi, iar amintirea pe care le-o port este una plăcută şi plină de recunoştinţă ucenicească. Profesorul care nu răspundea la salut a murit încă din acei ani. Nu ştiu dacă a murit fiindcă nu saluta, sau, dimpotrivă, nu saluta deoarece îşi simţea sfârşitul aproape. A plecat lăsând o dâră de murdărie: puştii pe care nu i-a salutat, cât era profesor, acum sunt oameni în toată firea şi nu cred să fie vreunul care să-i păstreze o imagine favorabilă profesorului, după cum nu cred că la porţile Raiului, unde, cu insolenţă, o fi bătut el mai întâi, Sfântul Petre i-ar fi îngăduit să păşească înăuntru unui om care jumătate din viaţă nu întorsese salutul politicos pe care i-l dădeau, sistematic, copiii pe care el, marele, distinsul, ilustrul Profesor, îi trata ca pe nişte gunoaie.

            Am făcut această largă paranteză pentru că se potriveşte pe de-a-ntregul Cazului Simirad. Cel care a condus oraşul Iaşi timp de 11 ani şi ceva pleacă ambasador la Havana, fără să răspundă la salutul a 350.000 de ieşeni care (nu o dată, ci de trei ori!) şi-au ridicat pălăria în faţa lui, indiferent pe ce listă a candidat: în 1992 – Convenţia Democratică din România, în 1996 – Partidul Alianţei Civice, în 2000 – Partidul Moldovenilor. Omul în care bieţii ieşeni şi-au pus încrederea mai bine de un deceniu nu catadicseşte să răspundă la salut. Fuge de răspundere, fuge de „brăţările” cu care e din ce în ce mai ameninţat, fuge ca să nu dea socoteală pentru haosul pe care l-a generat. Ce-a căutat acest păcălici pe scaunul pe care, odinioară, şezuseră Gane sau Manciuc, ne întrebăm cu toţii, făcându-ne cruce, dar acum degeaba. Moştenirea lui Simirad este una dezastruoasă şi, probabil, vor trebui să treacă mulţi ani până când administraţia locală ieşeană îşi va reveni de pe urma unei traume care a durat nu 11 ore, nici 11 zile, ci 11 ani. Acest casap care a măcelărit regiile autonome după bunul lui plac, tocând sute de miliarde cu lama zimţată a neronismului său, nu şi-a recunoscut niciodată vreo câtime din vină. N-a dat nici un centimetru înapoi, n-a schiţat nici un gest de remuşcare, n-a şovăit în a pasa povara răspunderii pe umerii altcuiva. Mereu altcineva e de vină, mereu comploturi imaginare urzite de mintea sa bolnavă. Politicieni fascişti, mafioţi burduhănoşi, publicişti vânduţi, cârtiţe dezinformatoare – iată personaje de basm pe care primarul e dispus să ţi le descrie oricând, cu lux de amănunte, cum că ar conspira cu toţii împotriva lui. Dar acum gata: Simirad pleacă. Nu la Penitenciarul Copou, nu la Spitalul Socola, ci departe de Iaşi, ca reprezentant oficial al ţării pe care de 11 ani o face de ruşine. Ştim ce va urma – după un parazit sătul vor veni nişte paraziţi flămânzi. Cu gândul la hoţiile care vor urma, nu putem uita, totuşi, hoţiile de până azi, şi nici pe cei care le-au făcut posibile. Simirad îşi face bagajele şi pleacă, dar clica lui rămâne. Rămân bine mersi toţi cei pentru care amiciţia lui Costică (onorabilul, venerabilul, nenea!) a fost manta de vreme rea. Iar complicitatea lor, jecmănirea cot-la-cot a patrimoniului şi a resurselor financiare ale municipalităţii – n-au ţinut cont de etnie sau de afinităţi doctrinare (vezi odiseea primarului însuşi – acum naufragiat pe insula PSD-istă!), ci de interesul concret şi meschin al infractorilor de drept comun. De aceea, eu unul nu cred că, odată cu  migrarea primarului spre Cuba, asistăm la sfîrşitul unei epoci. Avem de-a face cu o moştenire-capcană, iar executorii testamentari ai lui Simirad sunt mulţi, puternici şi bine înfipţi. Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!

(”România Mare”, 2003)

Anunțuri
Categorii: Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: