RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”Evoluția teoriei politice a integrării europene” (2011)

 EUROPA SECRETA1)    Perioada interbelică

Giovanni Agnelli – lucrarea „Federaţia Europeană sau Liga Naţiunilor” (1918). Louis Loucheur – principiul integrării economiilor Franţei şi Germaniei (1919) şi principiul autorităţii supranaţionale (1920). Richard Coudenhove Kalergi – lucrarea „Pan-Europa”(1923). Emil Mayrisch – „Acordul Internaţional al Oţelului”(1925). Congresul European de la Viena (1926). Aristide Briand – „Memorandum pentru o Uniune Federală Europeană”(1930). Edouard Herriott – lucrarea „Statele Unite ale Europei” (1931). Arthur Salter – seria de articole „Statele Unite ale Europei” (1931). Alţi adepţi timpurii ai europenismului: Konrad Adenauer, Gustav Stresemann, Leon Blum, Winston Churchill.

Ideea unificării Europei s-a născut încă înainte de încheierea primului război mondial, în 1918, când fondatorul imperiului Fiat, industriaşul italian Giovanni Agnelli, a publicat o carte intitulată „Federaţia Europeană sau Liga Naţiunilor” (în care susţinea că singurul antidot cu adevărat eficient împotriva şovinismului distructiv era o Europă federalizată).

Principiul integrării economiilor Franţei şi Germaniei, cu accent pe cărbune şi oţel (care avea să stea la baza Tratatului de la Paris, din 1951), fusese enunţat, în 1919, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, de Louis Loucheur (principalul consilier economic al premierului Georges Clemenceau). Tot Loucheur a fost cel care a avansat, în 1920, şi principiul autorităţii supranaţionale.

O mare influenţă în epocă a avut manifestul „Pan Europa”, publicat, în 1923, de contele Richard Coudenhove Kalergi. Acesta vedea ca soluţie pentru menţinerea păcii pe continent contopirea industriei franceze a oţelului şi germane a cărbunelui într-o industrie „pan-europeană” unică, care să fie sâmburele unor „State Unite ale Europei”, constituite după modelul american, dar fără ca aceasta să presupună eradicarea identităţii naţionale sau reducerea suveranităţii ţărilor membre. În octombrie 1926, autorul lucrării organizează Congresul European de la Viena, o manifestare grandioasă, la care participă mai mult de 2.000 de politicieni, profesori universitari, oameni de afaceri, jurnalişti etc.

În 1925 asistăm la prima concretizare a integrării industriei carbonifere şi siderurgice din Europa. Magnatul Emil Mayrisch a fost cel care a intermediat „Acordul Internaţional al Oţelului”, acoperind Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburgul.

În mai 1930, ministrul de Externe francez, Aristide Briand, a trimis către guvernele din 26 de state ale Bătrânului Continent un „Memorandum pentru o Uniune Federală Europeană”, care urma să fie centrată pe „concepţia cooperării politice europene”, să subordoneze „economicul problemei politice” şi să se preocupe de cooperarea în „transporturi, finanţe, muncă, sănătate şi colaborarea intelectuală”. Iniţiativa lui Briand a eşuat, în ciuda sprijinului promis iniţial de aproape toţi destinatarii Memorandumului.

„Statele Unite ale Europei” se regăsesc şi în sfera de interes a lui Edouard Herriot (premier al Franţei, în mai multe rânduri), care publică în 1931 o carte omonimă, dar şi în atenţia lui Arthur Salter, care încredinţează tiparului, în anul amintit, o serie de articole purtând acelaşi titlu. În scrierile lui Salter apare concret formulat principiul supranaţional („Statele Unite ale Europei trebuie să fie o realitate politică, altfel nu vor putea fi una economică!”), care avea să-i inspire lui Jean Monnet înfiinţarea Comunităţii Economice Europene.

Dintre adepţii timpurii ai europenismului îi mai amintim pe: Konrad Adenauer (primar al oraşului Koln în perioada interbelică; cancelar al RFG, după al doilea război mondial), Gustav Stresemann (coautor al Pactului de la Locarno, din 1925, care garanta securitatea reciprocă pentru Franţa şi Germania), Leon Blum (prim-ministru al Franţei, pentru scurt timp), Winston Churchill (care spunea, în 1925, pe când era ministru de Externe al Marii Britanii: „Numai de i-am putea împleti atât de strâns pe gal şi pe teuton laolaltă, economic, social şi moral, încât să prevenim ocazia unor noi gâlcevi, şi să facem vechile antagonisme să moară în realizarea prosperităţii reciproce şi a interdependenţei, atunci Europa s-ar înălţa din nou”…).

2)    Perioada celui de-al doilea război mondial

Activitatea lui Jean Monnet. Întâlnirile cu Charles de Gaulle – ideea „Uniunii Franco-Britanice”(1940) şi Pierre-Henri Spaak (1941). Altiero Spinelli – “Manifestul de la Ventotene” / “Spre o Europă Liberă şi Unită” (1941) şi Mişcarea Federalistă Europeană (1943). Memorandumul prezentat de Jean Monnet Comitetului Francez pentru Eliberare Naţională (1943). Walther Funk şi teoria “Comunităţii Economice Europene”, sub conducere germană (1945).

Artizanul construcţiei europene, Jean Monnet, are primele conversaţii pe tema unificării Bătrânului Continent în iunie 1940, la Londra, cu generalul francez Charles de Gaulle (pe atunci, subsecretar de Stat pentru Război). Monnet îi propune lui de Gaulle declararea unei „Uniuni Franco-Britanice”, având un singur guvern, forţe armate reunite, cetăţenie comună şi aceeaşi monedă. Acest proiect îndrăzneţ ajunge pe masa premierului britanic Winston Churchill, dar, prin căderea Parisului sub ocupaţie germană, chiar în acele zile, întregul plan este zădărnicit. Acelaşi Jean Monnet îl întâlneşte în 1941, la Washington, pe Paul-Henri Spaak (prim-ministru şi ministru de Externe al Belgiei, în mai multe guverne), căruia îi explică, cu lux de amănunte, modul în care vede o Uniune Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În 1943, în Algeria, Monnet îl cunoaşte pe Harold Macmillan (reprezentantul politic al Cabinetului Britanic în Mediterana) şi, împreună, pun bazele viitorului guvern provizoriu francez, „Comite Francais de Liberation Nationale”. În luna august a anului respectiv, el prezintă, într-una din şedinţele Comitetului, un Memorandum în care afirmă că „prosperitatea şi progresul social vital vor rămâne de neatins până când naţiunile Europei nu vor forma o federaţie a unei entităţi europene care să le sudeze într-o singură unitate economică”, bazată pe integrarea industriilor-cheie pentru apărarea naţională, precum siderurgia şi extracţia cărbunelui.

O altă personalitate influentă în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale este italianul Altiero Spinelli. Ajuns în închisoare pentru activitatea sa comunistă şi anti-mussoliniană, el abdică formal de la ideile extremei stângi şi redactează în 1941 un document intitulat „Spre o Europă liberă şi unită” (care a rămas cunoscut în istorie ca „Manifestul de la Ventotene”). Spinelli pune bazele Mişcării Federaliste Europene, în 1943, cu largul suport al rezistenţei (dominate, totuşi, de comunişti). În anul următor, este organizată la Geneva o mare conferinţă, cu participare internaţională. Federaliştii doreau crearea unei „Uniuni Federale Europene”, care urma să aibă o Constituţie şi instituţii comune: Guvern supranaţional, Armată proprie (cu excluderea celor naţionale) şi Curte de Justiţie.

Preocupări vizând integrarea europeană apar, în perioada celui de-al doilea război mondial, şi în tabăra adversă. Astfel, ministrul de Finanţe al lui Hitler, Walther Funk, vine, în ianuarie 1945, cu ideea înfiinţării unei „Comunităţi Economice Europene”, sub conducere germană şi având o monedă unică. Aceasta după ce, cu 3 ani înainte, un alt economist de frunte al Reich-ului, Werner Daitz, lansase o Societate pentru Planificarea Economică şi Macroeconomia Europeană, iar ministrul de Externe, Joachim von Ribbentrop, condusese un Comitet pentru Restructurarea Europei.

3)    Perioada postbelică

Discursul lui Winston Churchill de la Universitatea din Zurich (19 septembrie 1946). Rolul Consiliului pentru Relaţii Externe din SUA: articolul „Reconstruirea Europei” (de David Rockefeller şi Charles M. Spofford) şi proiectul de rezoluţie al senatorilor William Fullbright şi Elbert D. Thomas (1946). Winston Churchill – Comitetul Provizoriu pentru o Europă Unită, Comitetul Internaţional Mixt pentru Unitate Europeană, Mişcarea Europeană (1947-1948). Henri Brugmans, Uniunea Federaliştilor Europeni şi Congresul Europei (1947-1948). „Planul Marshall”; rolul jucat de Jean Monnet, Dean Acheson, Will Clayton şi George Kennan (1947). Comitetul pentru Cooperare Economică Europeană (1947). Organizaţia de Cooperare Economică Europeană (1948). Activitatea lui Richard Coudenhove Kalergi în SUA – Comitetul pentru o Europă Liberă şi Unită, Comitetul American pentru o Europă Unită, finanţarea Mişcării Europene. Tratatul Atlanticului de Nord (1949). Consiliul Europei (1949).

Un rol esenţial în conturarea unei conştiinţe comunitare europene l-a avut discursul istoric rostit de premierul britanic Winston Churchill, în Aula Universităţii din Zurich, la data de 19 septembrie 1946. În acest mesaj (reînnoit în alte 3 cuvântări majore din anii următori – de la Londra în 1947, de la Haga în 1948 şi de la Strasbourg în 1949), omul de stat amintit afirma imperativul generaţiei şi epocii sale: „Trebuie să construim un soi de State Unite ale Europei”. Churchill era convins că orice proiect legat de Europa Unită nu putea să-şi aibă rădăcinile decât într-un „parteneriat între Franţa şi Germania”, dar excludea participarea directă a propriei ţări la această construcţie: „Franţa şi Germania trebuie să fie împreună în frunte. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic, puternica Americă şi, nădăjduiesc, Rusia sovietică (…) trebuie să fie prietenii şi sponsorii noii Europe şi să-i susţină dreptul la viaţă”. În 1947, la sugestia sa, a fost înfiinţat Comitetul Provizoriu pentru o Europă Unită, care s-a transformat în 1948 în Comitetul Internaţional Mixt pentru Unitate Europeană – metamorfozat, la rândul lui, în 1949 în Mişcarea Europeană. Este perioada în care se remarcă şi Henri Brugmans, care, în calitate de preşedinte al Uniunii Federaliştilor Europeni, rosteşte cuvântul de deschidere a lucrărilor Congresului Europei, reunit la Haga (între 7 şi 11 mai 1948), în care se referă la imperativul unificării politico-economice a Bătrânului Continent.

Semnificativă a fost şi implicarea Consiliului pentru Relaţii Externe din SUA. În 1946, David Rockefeller şi Charles M. Spofford au condus o echipă de studiu a respectivului organism, rezultatul fiind articolul intitulat „Reconstruirea Europei”, care a avut o circulaţie foarte largă în cercurile guvernamentale.

În martie 1947, la sfatul contelui Richard Coudenhove Kalergi, doi senatori americani (William Fullbright şi Elbert D. Thomas) au iniţiat o Rezoluţie care solicita Congresului SUA „să favorizeze crearea unor State Unite ale Europei”. De numele lui Kalergi sunt legate şi două organizaţii constituite succesiv: Comitetul pentru o Europă Liberă şi Unită, respectiv Comitetul American pentru o Europă Unită (care finanţa, în mare parte, Mişcarea Europeană).

În acelaşi an, secretarul de Stat american, George Marshall, i-a însărcinat pe George Kennan, Will Clayton şi Dean Acheson să elaboreze o strategie pentru sprijinirea economică a Europei. În urma unor lungi consultări cu Jean Monnet, ia naştere, ca o consecinţă a acestor eforturi combinate, Programul de Refacere Europeană (care a rămas cunoscut ca „Planul Marshall”), fiind anunţat, într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard, în ziua de 5 iunie, de cel al cărui nume avea să-l poarte. Ca răspuns la această iniţiativă, 16 ţări europene au participat la o conferinţă la Paris, pe 12 iulie, formând Comitetul pentru Cooperare Economică Europeană. Pentru promovarea noii politici de integrare europeană şi administrarea distribuirii fondurilor Planului Marshall a fost creată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia de Cooperare Economică Europeană.

Aveau să înlesnească formarea construcţiei europene şi cele două mari structuri înfiinţate în 1949: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (4 aprilie, Washington) şi Consiliul Europei (5 mai, Londra).

4)    Tratatele fondatoare

Memorandumul lui Jean Monnet. Declaraţia Schuman (9 mai 1950). Rolul lui Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Paris, 18 aprilie 1951). Eşecul Comunităţii Europene pentru Apărare. Rolul tandemului Jean Monnet – Pierre-Henri Spaak. Criza Suezului. Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Roma, 25 martie 1957). Asociaţia Europeană de Comerţ Liber – alternativa eşuată la CEE. Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965). Tratatul bugetar de la Luxemburg (20 aprilie 1970). Tratatul bugetar de la Bruxelles (22 iulie 1975).

În 1950, Jean Monnet a conceput un Memorandum în care scria că, pentru asigurarea păcii, devenea obligatorie crearea unei Europe dinamice, pornind de la reunirea industriilor carboniferă şi siderurgică din Franţa şi Germania: „Prin urmare, trebuie să abandonăm formele trecutului şi să pornim pe calea transformării, atât creând condiţii economice de bază comune, cât şi înfiinţând autorităţi acceptate de naţiunile suverane. Europa n-a existat niciodată. Nu adunarea naţiunilor suverane întrunite în consilii face din ele o entitate. Trebuie să creăm cu adevărat Europa; ea trebuie să se comporte ca atare”. Memorandumul i-a fost trimis ministrului de Externe al Franţei, Robert Schuman (considerat astăzi „Părintele Europei”), care a aderat imediat la ideile de acolo şi, într-o emisiune radiofonică din 9 mai, a amorsat o adevărată bombă politică: „Europa nu se va făuri dintr-o dată, nici conform unui singur plan. Ea va fi construită prin fapte concrete, care mai întâi vor crea o solidaritate de facto. Reunirea naţiunilor Europei necesită eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. (…) Având în vedere acest scop, guvernul francez (…) propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel, în ansamblul ei, să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise la participarea celorlalte ţări ale Europei. Reunirea producţiei de cărbune şi oţel trebuie să furnizeze imediat condiţiile pentru punerea bazelor comune ale dezvoltării economice, reprezentând un prim pas spre federalizarea Europei”. „Declaraţia Schuman” a beneficiat de susţinerea energică a altor oameni de stat, între care cancelarul german Konrad Adenauer şi premierul italian Alcide de Gasperi.

Ideea realizării unei uniuni politice şi economice a statelor Europei s-a materializat la 18 aprilie 1951, când a fost semnat, la Paris, Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Tratatul avea ca ţări fondatoare Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, dar rămânea deschis şi pentru alte state care doreau să adere. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO a fost ales chiar Jean Monnet, iar în fruntea Adunării Comune – Paul Henri Spaak.

Tot la Paris a fost semnat, în 1952, Tratatul pentru Înfiinţarea Comunităţii Europene de Apărare. Ratificarea a eşuat, însă, în Franţa, drept pentru care acest ambiţios proiect a înregistrat un eşec, iar încercările de reluare a subiectului, în deceniile următoare, nu au avut, nici ele, mai mult succes.

În schimb, din colaborarea strânsă a lui Monnet cu Spaak s-au născut alte două proiecte majore, ambele concretizate la 25 martie 1957, la Roma, când au fost semnate Tratatul de Instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice – Euratom (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958). Comunitatea Economică Europeană se dorea a fi o piaţă comună pentru scutire de taxe, impozite, accize, vizând crearea unor avantaje în relaţiile de import-export.

Trebuie menţionat că Tratatele de la Roma au fost grăbite de Criza Suezului. Euratom era privit ca o necesitate stringentă, în condiţiile în care noul lider egiptean, colonelul Gamal Abdel Nasser, decisese în 1956 asupra naţionalizării Canalului Suez (aflat de la inaugurarea sa, în 1869, sub proprietate anglo-franceză), generând o penurie de petrol în vestul Europei şi, respectiv, raţionalizarea combustibilului auto.

În 1960 a fost înfiinţată, la iniţiativa Marii Britanii, Asociaţia Europeană de Comerţ Liber (care grupa Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia). Această alternativă la CEE s-a dovedit, însă, ineficientă în următorii ani, fiind abandonată de majoritatea membrilor fondatori.

La 8 aprilie 1965 a fost semnat la Bruxelles un tratat de fuziune (intrat în vigoare la 1 iulie 1967) care unifica, din raţiuni de eficienţă funcţională, Comisiile şi Consiliile celor 3 Comunităţi (acestea din urmă rămânând, însă, entităţi internaţionale independente).

Unele dispoziții financiare din tratatele fondatoare au fost modificate prin tratatele bugetare de la Luxemburg (semnat la 20 aprilie 1970 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971) și, respectiv, Bruxelles (semnat la 22 iulie 1975 și intrat în vigoare la 1 iunie 1977).

5)     Tratatul de la Maastricht

Altiero Spinelli şi Clubul Crocodilului (1980). Planul Genscher-Colombo (1981). Declaraţia Solemnă despre Uniunea Europeană (1983). Proiectul de Tratat privind Instituirea unei Uniuni Europene (1984). Actul Unic European (1986). Tratatul de instituire a Uniunii Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Maastricht, 7 februarie 1992).

După dispariţia lui Jean Monnet (survenită în 1979), cel care îşi asumă misiunea de „cap limpede” şi strateg al integrării europene este Altiero Spinelli. Între cei doi existase o relaţie de respect, dar şi de dezaprobare reciprocă. De pildă, Spinelli afirmase că Monnet avea „marele merit de a fi construit Europa şi marea responsabilitate de a fi construit-o prost”. În iulie 1980, italianul înfiinţează „Clubul Crocodilului” (denumit după un prestigios restaurant din Strasbourg, unde avusese loc prima întâlnire), un grup interpartinic care se dorea un catalizator pentru „deşteptarea novatorilor”, fiind deschis tuturor europarlamentarilor care simţeau „nevoia unei reforme politice europene de mare amploare”. Treptat, iniţiativa este sprijinită de nume grele precum Bettino Craxi (primul-ministru al Italiei), Enrico Berlinguer (liderul comuniştilor italieni) şi fostul cancelar german Willy Brandt. Drept urmare, la 9 iulie 1981, Parlamentul European pare să dea un nou impuls înfiinţării unei Uniuni Europene şi aprobă o Rezoluţie prin care este creat un comitet permanent pentru problemele instituţionale, însărcinat să elaboreze o modificare a tratatelor existente (în fruntea căruia a fost ales, la 22 ianuarie 1982, ca şi coordonator, chiar Altiero Spinelli).

În paralel, se pune la cale „Planul Genscher-Colombo” (după numele miniştrilor de Externe german, Hans-Dietrich Genscher şi italian, Emilio Colombo), mai diluat şi mai puţin îndrăzneţ decât cel al lui Spinelli (care avea şi o componentă constituţională deloc de neglijat). Beneficiind de suportul Partidului Popular European, acest Plan este prezentat, şi el, în Parlamentul European, la 19 noiembrie 1981: „Cerem o revigorare a integrării europene, dorim ca instituţiile să fie întărite şi procesele de luare a deciziilor ameliorate, şi mai vrem să încurajăm şi să extindem într-o mai mare măsură procesul pragmatic prin care se realizează cooperarea politică între cele 10 ţări ale noastre”. „Planul Genscher-Colombo” a eşuat după distribuirea sa în Consiliul European de la Londra (26-27 noiembrie 1981), fiind încorporat într-o formală, dar nesemnificativă „Declaraţie Solemnă despre Uniunea Europeană”, prezentată la Consiliul European de la Stuttgart (17-19 iunie 1983), prin care: „Şefii de stat sau de guvern, pe baza conştiinţei unui destin comun şi a dorinţei de a afirma identitatea europeană, îşi confirmă angajamentul de a merge înainte spre o uniune tot mai strânsă între popoarele şi statele membre ale Comunităţii Europene”.

În schimb, Parlamentul European decide, la 6 iulie 1983, să confere „Comitetului pentru Afaceri Instituţionale” (dirijat de Spinelli) nu doar sarcina de a amenda tratatele europene în vigoare, ci de a realiza un document nou – „Proiectul de Tratat pentru Instituirea unei Uniuni Europene”, care avea să fie aprobat de Legislativul comunitar la 14 februarie 1984, cu o largă majoritate de voturi. Ratificarea de către ţările membre ridica, însă, probleme, aşa că, după 2 ani de negocieri, a fost preferat un acord mai puţin ambiţios (cel puţin în aparenţă), „Actul Unic European”, semnat la Luxemburg (17 februarie 1986) şi Haga (28 februarie 1986), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Era vorba, în esenţă, de prima modificare majoră a tratatelor fondatoare de la Paris şi Roma, accentul punându-se pe Piaţa Unică, extinderea competenţelor comunitare şi, nu în ultimul rând, bazele Uniunii Economice şi Monetare. Deşi Spinelli (care moare în anul semnării documentului) declarase dezamăgit că „muntele dăduse naştere unui şoricel”, importanţa Actului Unic European nu poate fi minimalizată.

Bazele juridice ale unei Uniuni Europene moderne aveau să fie puse abia la 7 februarie 1992, dar nu prin revigorarea strategiilor de cooperare interguvernamentală, ci prin extinderea principiului supranaţionalismului. Atunci, cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene semnează, la Maastricht, Tratatul de instituire a Uniunii Europene (numit şi Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (o versiune consolidată a vechiului Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene). Este vorba despre cele 6 ţări semnatare ale tratatelor fondatoare din anii ’50 şi ’60 (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg), cărora li se adăugaseră pe parcurs Marea Britanie, Irlanda, Danemarca (în 1973), Grecia (în 1981), Spania şi Portugalia (în 1986). Tratatul de la Maastricht era încheiat pe o perioadă nedeterminată şi avea drept obiective: promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil; afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre; o strânsă cooperare în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne; menţinerea şi dezvoltarea aquis-ului comunitar (care reprezintă totalitatea principiilor, legilor, politicilor şi practicilor din UE). Conţinutul tratatului evidenţiază şi cele 3 principii care guvernează activitatea Uniunii Europene: cel al respectării identităţii naţionale a statelor membre, cel al respectului datorat drepturilor fundamentale şi cel al subsidiarităţii (în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, UE intervine numai dacă obiectivele acţiunii avute în vedere pot fi mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivel naţional sau, altfel spus, deciziile în cadrul Uniunii trebuie luate la nivelul cel mai apropiat de cei pe care punerea în aplicare îi vizează direct). Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană (entitate internaţională fără personalitate juridică) îşi fixa şi o serie de misiuni, precum: promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţii economice în interesul UE; depunerea de eforturi susţinute pentru protejarea mediului; folosirea judicioasă a forţei de muncă şi realizarea unei protecţii sociale reale; dezvoltarea de programe concrete pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii; sprijinirea cooperării şi creşterea solidarităţii între membrii UE. Tratatul atingea şi alte probleme extrem de importante, cum ar fi: cetăţenia comunitară; Uniunea Economică şi Monetară; Politica Externă şi de Securitate Comună; posibilitatea lărgirii graniţelor Uniunii Europene şi demararea de negocieri cu ţările interesate de perspectiva aderării.

6)    Proiectul constituţional

Tratatul de la Amsterdam (1997). Tratatul de la Nisa (2001). Eşecul Tratatului Constituţional (2005). Tratatul de la Lisabona (2007).

Un nou tratat (având ca scop simplificarea cadrului legislativ al UE) este semnat de cele 15 state ale Uniunii (între timp, în 1995, aderaseră şi Austria, Finlanda şi Suedia), la Amsterdam, la 18 iunie 1997, şi intră în vigoare la 1 mai 1999. Vectorul supranaţional continuă să câştige teren, astfel că primul obiectiv de la Maastricht, cel legat de respectarea identităţii naţionale, retrogradează pe locul 3, iar obiectivul prioritar al Tratatului de la Amsterdam devine respectul datorat drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi statului de drept. În multe dintre domenii, competenţele comunitare cresc în detrimentul celor statale, iar în legătură cu cetăţenia Uniunii apare precizarea (inexistentă la Maastricht) că aceasta completează cetăţenia naţională, şi nu o înlocuieşte. Totodată, în noua filosofie unională este înscris şi principiul flexibilităţii, conform căruia unele dintre ţările UE au dreptul de a institui între ele o colaborare mai strânsă (dar în condiţii extrem de stricte). Tratatul de la Amsterdam aduce elemente de noutate şi în legătură cu: Parlamentul European, regimul vizelor, libera circulaţie şi cooperarea vamală. De remarcat că se încorporează prevederile Acordului Schengen (din 1985), care crea o frontieră externă a Uniunii Europene, desfiinţându-le, însă, pe cele interne. Importante erau şi referirile la o strategie coordonată pentru promovarea unor politici sociale comune. Un accent aparte se punea pe unificarea tratatelor: era avută în vedere nu numai corelarea dintre tratatele anilor ’90 şi cele fondatoare ale anilor ’50 şi ’60, dar şi un amplu proces de codificare care privea ansamblul tratatelor comunitare.

Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003) marchează o nouă etapă a construcţiei europene, scopul său fiind acela de a pregăti Uniunea pentru viitoarele valuri de extindere. Cele 5 teme de bază asupra cărora s-au concentrat dezbaterile şi negocierile premergătoare au fost următoarele: extinderea votului prin majoritate calificată şi implementarea procedurii de co-decizie; ponderea voturilor în Consiliul Uniunii Europene; componenţa Comisiei Europene; mărimea şi compoziţia Parlamentului European; permiterea unei cooperări întărite între unele dintre statele membre, în condiţii mai puţin draconice decât cele fixate la Amsterdam. În esenţă, Tratatul de la Nisa nu a reprezentat nici o victorie de proporţii, nici un eşec usturător al europenismului – a fost, mai degrabă, un produs al compromisului, rezultatul unor lungi polemici, de pe urma cărora nici nu au fost luate decizii epocale, nici nu s-au făcut erori majore. Supus unor cauzalităţi şi presiuni politico-sociale de tot felul, documentul de la Nisa (considerat de mulţi drept un tratat mediocru, categoric sub aşteptări) s-ar fi dorit (dar există dubii că a reuşit să fie!) unul care să mulţumească pe cât mai multă lume, într-un context intern şi internaţional complicat.

La 15 decembrie 2001, în cadrul Consiliului European de la Laeken, este iniţiată o amplă dezbatere publică despre revizuirea tratatelor comunitare, sub forma Convenţiei Europene privind Viitorul Europei, al cărei rol era de a pregăti reformarea instituţională a UE. Rezultatul a fost un proiect de Constituţie Europeană – prezentat în Consiliul European de la Salonic (din iunie 2003), modificat şi, apoi, semnat la Roma (la 29 octombrie 2004), ca „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” (sau, pe scurt: „Tratatul Constituţional”). Prima parte a acestui document includea precizări cu privire la definirea Uniunii (care dobândea personalitate juridică, transformându-se în subiect de drept internaţional), obiectivele şi prerogativele sale şi ale instituţiilor componente, dar şi la procedurile decizionale. În partea a doua era reluat textul „Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene” (act fără putere legală, proclamat solemn în decembrie 2000 de către Parlamentul European, Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene). Partea a treia includea prezentarea politicilor şi a activităţii UE (majoritatea regăsindu-se în tratatele anterioare), iar cea de-a patra conţinea clauzele finale, cum ar fi procedurile referitoare la adoptarea şi revizuirea Tratatului Constituţional. Pentru a intra în vigoare, era nevoie ca el să fie ratificat de toate cele 25 de state membre ale Uniunii Europene (inclusiv cele 10 care aderaseră la începutul anului 2004: Cehia, Polonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru, Malta, Slovacia şi Slovenia).

Votul negativ exprimat la referendumurile din Franţa (29 mai 2005) şi Olanda (1 iunie 2005) duce la eşecul proiectului constituţional şi la căutarea unei formule mai puţin radicale. După 2 ani şi jumătate de negocieri, se ajunge la soluţia Tratatului de Reformă, semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007, de cele 27 de ţări ale UE (includem aici România şi Bulgaria, care se alăturaseră la 1 ianuarie 2007), şi intrat în vigoare abia la 1 decembrie 2009. Acesta conţine, după cum arată şi Florian Coman, numeroase prevederi ale Tratatului Constituţional, dar şi idei originale, dintre care se detaşează: acordarea unui statut juridic obligatoriu pentru Carta Drepturilor Fundamentale; întărirea puterii pe care o au cetăţenii Uniunii; instituirea unui preşedinte stabil al Consiliului European; creşterea rolului deţinut în arhitectonica instituţională atât de Parlamentul European, cât şi de cele naţionale; extinderea domeniilor în care deciziile se iau, în Consiliul Uniunii Europene, prin vot cu majoritate calificată; consacrarea „de iure” a principiului supremaţiei dreptului comunitar etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: