RESTITUIRI: Aurel C. Popovici – ”Naționalism sau Democrație” (1910)

aurel c popovici

Naţionalismul cere respectarea individualităţii specifice, a personalităţii morale a caracterului ţării, şi, deci, implicit, a poporului, aşa cum ni le-au transmis veacurile. El, spre acest sfârşit, cere conservare, şi o ordonată libertate de dezvoltare pentru popor. Zic libertate, nu însă licenţă, nu anarhie. Căci e vorba de o libertate în Stat, iar nu de o libertate în deşarturi, cu care individul suveran s-ar fi născând, sau pe care şi-ar fi luând-o dumnealui dintr-o grădină fără de stăpân, dintr-o căpăţână de varză, bunăoară, a cutărui demagog, din văzduh. Politica naţională sau patriotică se fereşte de teorii abstracte, de doctrine generale şi simetrice. Ea nu se orientează după evoluţiile democratismului în omenire, ci după trebuinţele reale ale poporului respectiv, întrucât ele nu-i compromit viitorul. Ea nu aplică remedii universale, când liberalism, când colectivism, ci mijloace practice, reclamate de situaţia poporului, nu de rigorile deducţiile fantastice.

Naţionalismul nu cere, nu este prin nimic obligat a cere ca poporul să se guverneze pe sine însuşi. El cere o organizaţie a Statului, o formă de guvernământ prin care poporul să colaboreze în politică, dar numai pe măsura celor ce pot colabora din mijlocul lui într-o politică naţională. Naţionalismul cere reforme. Da. Dar în continuă potrivire cu trecutul naţional mai apropiat, nu cu necesităţile evolutive ale umanităţii. Reforme în legătură cu dezvoltarea naţională de până acum, cu trebuinţele naţionalei de azi. Repet mereu naţionale, pentru numai nişte lunatici îşi pot închipui că ar fi făcând politică naţională imitând orbeşte, ca nişte suflete de robi, caii verzi dupa pereţii globului, tot ce văd că străluceşte în omenire, îmbătându-se de progresul planetar, cum se îmbată Harapii din Congo de vitriol europenesc, cum se încântau indigenii inculţi ai Americii de hârburile de sticlă vopsită ale conquistadorilor portughezi şi spanioli, plătindu-le cu aurul, cu toate bogăţiile ţării lor, cu viaţa lor. Naţionalismul e politica normală, căci e o politică corespunzătoare cu natura poporului. Şi civilizată în forme. Ea se reduce la principiul profund al lui Rivarol: res eodem modo conservantur quogenerantur. Sau dacă vreţi, după maxima mai veche, încă: naturae non imperatur misi parendo. Politica normală, naţională, e singura fecundă pentru un popor. Ea lasă Statului ceea ce-i trebuie Statului, şi dă poporului ceea ce-i trebuie lui după loc, timp şi împrejurări. Nu după doctrine integrale. Ea acordă cetăţenilor putinţă de progres – sub o administraţie pricepută, dreaptă şi cinstită – prin emulaţiune între ei (nu înjugaţi la carul egalitarismului sau al individualismului utopic); poporului putinţa de a se înălţa – mereu condus de fiii săi cei mai de seamă – la treapta de naţiune; putinţa de a se întrece cu seminţii, popoare şi naţionalităţi în ranguri pe scara culturii şi puterii, căutând mereu a birui şi a-şi supune sieşi, a împăca sau a ocoli pe cei ce îi stau în cale sau îl primejduiesc, nu adulmecat de cântece bucolice într-un rai de pacifism, de feminism, de anti-militarism şi de suprem burtism la soare, într-o democraţie pură în cer, dar veşnic feştelită pe pământ.

 

* * *

           

Naţionalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobilitar al meritului său, al valorii sale din trecut şi din prezent; e singura sa distincţiune faţă de alte familii naţionale, faţă de triburi, seminţii şi neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare; singura sa putere, unicul sau drept; căci este însăşi fiinţa sa, sufletul său; persoana sa morală în faţa lumii, a tribunalului istoriei; e conştiinţa sa că e o naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de fiinţe, de animale sociale. Naţionalitatea unui popor e legea lui străbună şi limba lui deosebită; e comoara lui proprie de literatură şi istorie, de credinţe şi moravuri; de datini, tradiţii, de obiceiuri; e arsenalul său moral de virtuţi şi gânduri, de fapt şi idealuri din trecut, pentru prezent şi viitor, pe o brazdă seculară de pământ; pentru viaţa lui ce este, şi mai ales ce va să vie; în continuă luptă contra tuturor celor ce caută să i-o steargă, conştient sau inconştient, şi să-l îngroape de viu în marele demos al pământului, în civilizaţia fără nici un ideal a demagogiei cosmopolite. Naţionalitatea e un rang de nobilime, şi, de aceea, numai elementele nobile ale poporului o pot apără. Numai ele o pot conduce mai departe spre adevărate ţeluri nebănuite. Căci numai o naţionalitate poate să urmărească ţeluri concrete. Niciodată haosul omenirii. Naţionalitatea e un rang de nobilime, şi trupească, şi sufletească. Şi fiecare fiu al unui neam se simte el însuşi înaltat, în sfera idealităţii omeneşti, când ştie, că luptând şi jertfindu-se pentru poporul său, el contribuie la înalţarea acestuia pe scara neamurilor. Principiul de conservare şi de dezvoltare firească, in libertate, la această înălţare tinde. Democraţia tinde la nivelare, la coborare, la ştergerea naţionalităţii din rândul naţiunilor, la transformarea ei într-o colbărărie de oameni veşnic poftitori de cele trupeşti, incapabili de cele sufleteşti, de orice simţire nobilă. Apoi însăşi cultura adevărată nu este altceva decât tocmai o nobilime într-o civilizaţie vulgară.

            Naţionalismul se adresează poporului. Nu însă numărului brut, nu mai ales derbedeilor din el. El nu se bate în piept şi nu jură pe maxima tribunilor: Vox populi, vox Dei. Dar ţine seama de ea, întrucât e adevărată. De aceea, nici nu e silit să facă politică dupa maxima bine prinsă de amicul nostru Dunăreanu: Vox populi, vox Derbedei. Naţionalismul nu se adresează intereselor individuale şi inferioare ale inşilor, ci, tocmai din contra, sentimentului lor comun, impersonal, poporului întreg ca entitate naţională, puterii lui de abnegare comună, de răbdare, de comună acţiune, de entuziasm, de patriotism: sufletului său. Căci pentru bunurile sale cu adevărat comune, fortamente de ordin ideal: pentru patria sa, pentru naţionalitatea sa, pentru cultura sa comună, în fiecare popor sănătos, nevătămat de teorii absurde, există, în mod latent, o profundă simţire, un izvor de idealitate, de armonie în sentimentele comune, de obştească siguranţă şi înălţare, un dor de viitor asigurat şi strălucit. Pe măsură ce  această trebuinţă a lui de idealitate pozitivă naţională, izvorâtă din firea lui proprie, din adâncurile cele mai nobile, este mereu ţinută vie si tratată cu evlavie de către o puternică, înţeleaptă şi patriotică clasă de conducători, de fruntaşi adevăraţi de acelaşi neam, de acelaşi sânge, de aceleaşi aspiraţii, poporul înaintează în chip normal. Atunci naţionalismul e cu adevărat întruparea vie a poporului întreg, a dorului sau adesea vag, adesea inconştient şi negrăit, dar adânc, istoric şi de o elementară, de o cerească putere când răsună glasul ţării, glasul celor ce îi simt poezia sufletului său, prorocirea trecutului sau farmecul tot al vieţii sale în proza luptei pentru hrană, în realismul intereselor de ordin material.

 

* * *

                 

            Naţionalismul e credinţă fără rezerve, fără discuţii. E o credinţă de stâncă în rostul adânc al Statului, al regiunii, al moravurilor şi obiceiurilor naţionale bune; în destoinicia, în aptitudinile de cultură, în menirea şi viitorul unui neam. Naţionalism însemnează ca indivizii să-şi caute singuri de treburile lor; ca, sub scutul legilor, dar prin energie proprie să ajungă, câţi au sămânţa hărniciei într-înşii, pe cât se poate, personalităţi, dar personalităţi devotate naţiunii, nu egoismul lor individualist; ca acestea să răzbească asupra celor ce numerus sunt et fruges consumere nati. Căci numai pe măsură ce «inşii», indivizii, «exemplarele omeneşti» dresate în circul democraţiei nivelatoare, vor deveni contra ei şi a circului, ei însuşi mai mult sau mai puţin persoane cu răspundere, cu sentiment de datorie, de o activitate cuprinzătoare şi temeinică, şi mai presus de toate  sinceri iubitori de ţară şi de neam, poporul poate deveni el însuşi o personalitate morală, o unitate morală în marea mulţime a lumii, o naţionalitate, o distincţie între triburi, seminţii şi neamuri; o adevărată naţiune alăturea de alte neamuri ale pământului; un popor nobil, cu o cultură proprie, naţională, alăturea de alte asemenea popoare, dar tocmai în aristocraţia, iar nu în democraţia şi demagogia umanităţii! Căci oricare ar fi părerea noastră, în parte, asupra progresului «egalitar» a lumii, cred că orice cap luminat va admite inegalitatea ce există între naţiunea lui Goethe, Kant şi Bismark, a lui Roger Bacon, Shakespeare şi Cromwell, a lui Descartes, Mirabeau şi Pasteur, pe de-o parte, şi între Unguri, Sârbi şi Bulgari, pe de alta. Şi iarăşi între aceştia pe de-o parte, şi între Ţigani, Tătari şi Hotentoţi pe de alta. Aici e cheia tainelor culturei, aici e marea răscruce a două lumi! Aici se întâlnesc şi merg împreună mai departe – uneori conştient, foarte adese inconştient – bărbaţii mari de Stat şi massele mari ale unui popor; toţi patrioţii cei adevăraţi, toţi oamenii cu sentiment normal; toţi cei cu creerul în bună rânduială. Ei nu discută mult şi nu filosofează mult. ei nu-şi pierd vremea despicând un fir de păr în patru. Ei nu sfărâmă o dorinţă vie, generală, de toţi simţită instinctiv, în milioane de atomuri şi voturi, într-o colbărie de opinii şi poftiri, de interese individuale. Ei merg înainte. Cu mic cu mare. Cu siguranţa celor de un neam, a caracterelor întregi, de rassă. Căci drumul lor e drumul cel adevărat. E drumul croit de înaintaşii lor, de vecinica fire a lucrurilor pe pământ: de istoria neamului lor. «Vrem să fim şi noi ceva în lumea aceasta, noi Românii!» – Noi Românii, nu noi «oamenii»! Atâta-i tot ce ar şti să spună, la rigoare, cei mai mulţi când i-ai întreba ce-i naţionalismul. Dar ce adâncuri de adevăruri şi de fire întreagă, sănătoasă de popor se coprind în aceste în aceste vorbe! Ce stâlp de foc, ce astru ideal de lumină şi căldură în negura vremilor ce vin! Departe, departe peste popasul celor ce, în democraţia lor traistă cu merinde, n-au decât palavre şi o ploscă de «idei» cosmopolite; a celor ce mereu se ceartă, ca Ţiganii, pentru interesele «celor mulţi»; mereu se bat ca orbeţii, şi cad zdrobiţi alăturea de drum, prin şanţuri de lacrimi şi sânge. Desigur, drumul cel adevărat, cel naţional nu-i drept, nu-i larg, nu-i asfaltat. E strâmb, şi în serpentine, şi adesea gloduros, ca istoria fiecărui neam; cu suişuri, coborâşuri; cu opriri şi întârzieri, adesea lungi şi neplăcute, dar necesare. Căci poporul românesc este un neam nou pe acest pământ! Drumul duce prin viaţă şi prin moarte de popoare la viaţă proprie de popor; la viaţă lungă, naţională, nemuritoare. Nu prin teorii absurde, de-a dreptul la mormânt! Aici e cheia tainelor culturei, aici e marea răscruce a două lumi! Aici se întâlnesc, şi o iau pe altă cale toţi vizionarii, toţi demagogii, toţi nomazii rătăciţi în politică, «democraţii radicali», pe drumul «umanităţii globale», al evoluţiei «mondiale»: pe drumul, pe unde şi-a dus mutul iapa şi Ţiganul cârlanul. În naivitatea lor copilărească, fără călăuză sigură a sentimentului naţional şi-a înţelepciunii politice, fără nici o ştiinţă serioasă, fără nici o orientare în lumea aceasta mare şi complexă în care se găsesc, ei sunt victimele unei beletristice politice, a sociologiei lui Monte Cristo de la Geneva. Pentru ei, drumul istoriei, strânsa continuitate a prezentului cu trecutul şi a amândorora cu viitorul e o cale plicticoasă, obscură şi mai ales «obscurantistă». Pentru că sunt leneşi şi ignoranţi; dar poftitori şi lacomi foarte. Ei vor s-ajungă repede la «destinele omenirii». Căci sunt arivişti din leagăn, de rassă. De aceea s-au suit într-un balon. «Evoluează» de minune. Mai curând sau mai târziu, au să debarce involuntar, de-a berbeleacul, în oceanul «pacific» al anarhiei… Repet: aici e cheia chestiilor faţă de care toate celelalte, oricât de importante ar fi, nu sunt decât mijloace, nu sunt decât ţinte imediate, actuale trebue să se ocupe zi de zi; lor trebue să le dea toată luarea aminte, toată solicitudinea, dar nu trebue niciodată să le dea, de dragul teoriilor, soluţiuni care ar putea să compromită coesiunea morală, existenţa naţională, viitorul unui Stat. O politică patriotică nu seduce poporul cu drepturi pe cari nu le are; nu-l ispiteşte la asalturi desperate contra însăşi naţionalităţii sale de dragul unui demos; nu-l îndeamnă a-şi risipi toată disciplina sufletească din veacuri, toate jertfele conştiente şi inconştiente, ale celor ce i-au dat fiinţă, toată moştenirea celor ce vor veni prin veacurile viitoare, la nouă viaţă individuală într-o străveche viaţă naţională[1].


[1] Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie, Bucureşti, 1910.

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: