RESTITUIRI: VLAD HOGEA – ”TEORII CONTEMPORANE ASUPRA NAŢIUNII ŞI NAŢIONALISMULUI” (2005)

26023_106209929398206_5565430_nCând te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el în tine.”

FRIEDRICH NIETZSCHE

 

Putem, oare, să ignorăm nevoia de multipolaritate, de diversitate, de specific naţional, etnic, cultural, religios, lingvistic, civilizaţional? “Categoric, nu! Istoria, trecutul, străbunii, jertfa, moştenirea…”, ar spune unii, cu nostalgie. “Orice e posibil! Priviţi acum, în jurul vostru…”, ar zice alţii, cu realismul cinic al culturii de consum. “Da, dar ar fi păcat!”, constată aceia cărora viitorul copiilor şi nepoţilor lor nu le este indiferent. Am început, oare, cu sfârşitul? Nici Shakespeare nu era mai puţin revoluţionar (“Că vremurile ieşitu-şi-au din matcă  / O, soartă blestemată, nenoroc / Să fiu născut ca să le-adun la loc…”[1]), iar ideologul distributismului englez interbelic, G. K. Chesterton, constata cu amărăciune: “Este epoca în care minorităţi subţiri şi abstracte cuceresc şi conduc majorităţi inconştiente şi concrete”[2]. Ce-i de făcut? Ce filosofie să îmbrăţişăm? “Mă revolt, deci sunt!”[3], spunea Camus, parafrazându-l pe Descartes. Este naţionalismul un curent al reacţiunii, al criticismului, al contestării (aşa cum încerca să argumenteze şi Paul Everac, într-o carte apărută în primul deceniu post-decembrist) sau o ideologie a construcţiei, acţiunii şi creaţiei? Probabil, din fiecare câte puţin…

              Naţionalismul, ştiinţific şi/sau teoretic vorbind, poate fi definit ca: 1) o ideologie şi o doctrină; 2) o mişcare politică; 3) un sentiment colectiv al identităţii împărtăşite; 4) o formă de loialitate şi ataşament faţă de naţiune; 5) un proces de făurire a unui stat-naţiune; 6) un set de simboluri şi mituri. Nucleul dur al naţionalismului ca doctrină presupune următoarele principii: a) Lumea se împarte în naţiuni (pluralism internaţional); b) Fiecare naţiune are dreptul să-şi decidă singură soarta (principiul autonomiei sau al autodeterminării); c) Naţiunea este sursa principală a puterii politice, pentru cei care conduc (principiul legitimităţii); d) Naţiunea este destinatarul supremei loialităţi (viziunea comunităţii morale)[4]. Naţionaliştii au o viziune structurată pe 3 nivele (global, naţional şi individual): 1) Lumea este un mozaic de naţiuni care îşi află armonia numai când există numai state naţionale libere. 2) Naţiunile însăşi sunt entităţi naturale caracterizate printr-o omogenitate culturală dată de originea ancestrală şi istoria comună, fiecare naţiune având nevoie de propriul lui stat suveran, organizat pe un teritoriu inalienabil. 3) Toţi indivizii aparţin unei naţiuni, faţă de care trebuie să se dovedească loiali şi în care îşi vor găsi libertatea[5]. Din punct de vedere psihologic, naţionalismul este ancorat în caracteristicile definitorii ale societăţilor moderne, reprezentând sensibilitatea culturală a suveranităţii, strâns legată de coordonarea puterii administrative în cadrul limitelor statului naţional. Naţionalismul constituie un răspuns particular la distincţia dintre stat şi societate (caracteristica lumii moderne, pe care tinde s-o abolească) şi se bazează pe 3 aserţiuni: 1) Naţiunea are un specific explicit; 2) Interesele şi valorile naţiunii prevalează asupra tuturor celorlalte interese şi valori; 3) Naţiunea trebuie să fie cât mai independentă cu putinţă, ceea ce impune recunoaşterea suveranităţii sale politice[6]. Termenul naţionalist este folosit, îndeobşte, pentru a descrie două fenomene: 1) atitudinea pe care o au membrii unei naţiuni, prin faptul că le pasă de identitatea lor naţională; 2) acţiunile acestora pentru a obţine sau menţine o formă de suveranitate politică. În general, naţionalismul priveşte legăturile dintre domeniul etno-cultural şi cel al organizării politice. Naţionalismul clasic reprezintă un program politic care se referă la crearea sau conservarea unui stat suveran de către un anumit grup etno-naţional (popor sau naţiune), aceasta constituind îndatorirea de căpetenie a oricăruia dintre membrii grupului. Într-un sens mai larg, naţionalismul este un ansamblu de atitudini, aspiraţii şi direcţii de acţiune care atribuie naţiunii şi naţionalităţii o valoare politică, morală şi culturală fundamentală şi care determină o sumă de obligaţii corelative, atât pentru membrii respectivei naţiuni, cât şi pentru terţi (fie ei indivizi sau colectivităţi). De asemenea, trebuie să facem distincţie între naţionalismul universalist (care pretinde ca fiecare naţiune etnică să-şi aibă propriul stat) şi acela particularist (care consideră că numai unele naţiuni ar trebui să se bucure de statalitate proprie)[7].

            Totuşi, cea mai importantă controversă a teoriei naţionalismului este cea legată de dimensiunea sa temporală şi de factorii care i-au influenţat apariţia şi evoluţia. Trebuie semnalat faptul că asupra originii şi trăsăturilor definitorii ale naţiunii şi naţionalismului au fost dezvoltate două teorii: cea a permanenţei (sau perenialistă) şi cea a modernităţii (sau modernistă). Potrivit primei teorii, naţiunile se pierd în negura vremii, iar sentimentele naţionale şi conştiinţa colectivă sunt elemente fundamentale ale fenomenelor istorice. Cercetătorii care au aderat la teoria naţiunii permanente se raportează adeseori la realităţi cum ar fi: faptele conducătorilor din antichitate şi Evul Mediu, declinul şi renaşterea naţiunilor, perspectivele de viitor pe care acestea le au; naţiunea este văzută ca fiind o comunitate populară, care reflectă nevoile şi idealurile oamenilor. Legăturile ancestrale şi cultura comună sunt esenţiale pentru apărătorii acestei teorii. Dimpotrivă, adepţii modernismului susţin că naţiunea şi naţionalismul sunt construcţii sociale şi creaţii culturale ale epocii moderne, proiectate special pentru vremea Revoluţiei şi a mobilizărilor în masă, absolut necesare în efortul de a controla procesul schimbării de sistem. În concluzie, teoria perenialistă descrie naţiunea ca o comunitate culturală, eternă, cu rădăcini în trecut, organică, indivizibilă, populară şi bazată pe legături genetice ancestrale. Din contra, teoria modernistă arată că naţiunea ar fi o comunitate politică modernă, artificial creată de către elite, puternic divizată în profunzimea ei, formată pe baza comunicării dintre oameni. Studiile teoreticienilor perenialismului[8] contestă ereziile moderniste, potrivit cărora: “inventatorii naţionalismului au fost membrii aristocraţiei tudoriene din Anglia Secolului al XVI-lea (sic!).  Până atunci, termenul naţiune desemna ceva cu totul diferit; se referea la elitele culturale şi politice, nu la societatea în ansamblu. Familia Tudor a pus semn de egalitate între naţiune şi poporul englez. Naşterea naţiunii engleze nu a fost numai naşterea unei naţiuni, a fost naşterea naţiunilor, naşterea naţionalismului”[9]. Citind aceste invenţii, am putea constata, stupefiaţi, că nici măcar trecutul nu mai e ce-a fost[10]. Rescrierea forţată a istoriei neamurilor sfidează ordinea firească a lucrurilor, aşa cum a fost ea concepută de Creator. Dar (nu-i aşa?), dacă Dumnezeu nu ar fi existat, nu ar fi existat nici ateii[11]

            De origine probabil engleză, cuvântul naţionalism este folosit prima dată în Franţa, de un iezuit cu temperament puternic, abatele Barruel, care, în lucrarea sa Mémoire pour servir à l’histoire du jacobinisme, înfierează naţionalismul iacobin ca înlocuind “dragostea generală”. Există, însă, o contradicţie în naţionalismul de tradiţie iacobină al Revoluţiei: un naţionalism salvator, universal, de eliberare a popoarelor; pe de altă parte, un naţionalism dominator, cocardier[12]. De fapt, consideră Anthony D. Smith, “de la căderea Bastiliei până la căderea zidului Berlinului, un fir roşu străbate istoria lumii moderne. Firul roşu este naţionalismul şi el este cel care uneşte şi desparte popoarele în lumea modernă; deşi ia multe forme, rămâne acelaşi fir roşu care apare şi dispare: ascensiunea şi declinul naţiunilor şi naţionalismului”[13]. Sau, în formularea lui Samuel P. Huntington: “naţiunile şi naţionalismul au fost trăsături esenţiale ale Occidentului din Secolul XVIII încoace. În Secolul XX au dobândit un rol central pentru popoarele din întreaga lume”. Autorul constată că, în zilele noastre, “naţionalismul este viu şi o duce bine în cea mai mare parte a lumii. În ciuda înstrăinării elitelor, majoritatea oamenilor din cele mai multe ţări sunt patrioţi şi se identifică puternic cu propria ţară”[14].

Naţionalismul francez şi cel englez nu au o dimensiune teritorială/telurică solidă, aşa că miturile lor fondatoare sunt valabile oriunde. De-a lungul istoriei, datorită posesiunilor coloniale pe care le-au stăpânit, Franţa şi Anglia s-au comportat atât ca naţiuni europene, cât şi non-europene, ceea ce explică (mai ales în contextul imigraţiei masive dinspre alte continente) faptul că elitelor le-a fost greu să pledeze pentru o identitate etnică proprie. Naţionalismul european continental (şi, în special, ideea germană de Volksgeist) este, însă, produsul unor factori de ordin geografic nevalabili în cazul Franţei şi Angliei, elementul etnic (popor, naţiune) s-a întrepătruns cu cel statal. Aici, naţionalismul s-a manifestat la început ca un fenomen cultural al popoarelor-fără-stat. În Germania, Polonia, România, oamenii de litere au fost cei care au scos la iveală conştiinţa naţională; în Franţa, prinţii aveau conştiinţa de stat. Figuri semnificative din Centrul Europei (ca Herder şi Părintele Jahn în Germania, Sandor Petofi în Ungaria, Ljudevit Gaj în Croaţia, Vuk Karadzic în Serbia sau Taras Şevcenko în Ucraina) au jucat un rol crucial în punerea bazelor statelor moderne pentru popoarele din care făceau parte. Cât de diferită este povestea naţionalismului în Franţa, unde legiştii au creat statul francez unitar prin reprimarea tendinţelor regionaliste. În Anglia, fondatorii statului-naţiune au fost neguţătorii şi armatorii, care, ajutaţi de piraţi, au adus prosperitatea Coroanei[15].

***

 

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui,

ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânirilor,

împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,

 împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri.

                                                                                                APOSTOLUL PAVEL

 

Trăirea naţionalistă este legată de cea religioasă: “Istoriceşte, naţionalismul poate fi privit ca fiind forţa care a succedat religiei ca putere de dominaţie a vieţii individului; cele două nu trebuie confundate, cum se întâmplă, de exemplu, cu naţiunea şi cu limba. S-a păstrat, însă, o legătură inconştientă şi indirectă între naţionalism şi religie. În naţionalism pot fi găsite multe dintre manifestările mistice şi emoţionale asociate în mod curent cu religia: idolatrizarea pioasă a naţiunii, venerarea martirilor şi eroilor neamului, depunerea jurămintelor militare, intonarea de imnuri patriotice, ridicarea de monumente, crearea unor mituri naţionale, dorinţa de a-ţi vărsa sângele pentru naţiune, impulsul intern de apărare a obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale împotriva tendinţelor cosmopolite. Apărarea pământului strămoşesc este adesea înfăţişată ca voinţa lui Dumnezeu; ideea unei misiuni naţionale este şi ea îmbrăcată în termeni religioşi…”[16]. Într-adevăr, inclusiv Cioran folosea un asemenea limbaj: Naţionalismul nostru trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din voinţa de a face istorie…[17]. A fost formulată şi teza care îl consideră pe Sfântul Bartolomeu ca fiind patronul spiritual al naţionalismului: “Nu ştim prea multe despre el ca om, ceea ce, de fapt, se potriveşte cu trecutul neclar al naţionalismului. Dar ştim că a fost unul dintre cei 12 apostoli, că întruchipează răspândirea credinţei şi apostolatul altora, că a fost martirizat, jupuit de viu şi că moaştele sale s-au păstrat peste veacuri, până în vremurile când naţionalismul a izbucnit însufleţit de pasiunea pe care ţi-o dă credinţa. Să nu uităm că unul dintre momentele cruciale ale războaielor religioase duse de Franţa, care a influenţat decisiv naţionalismul timpuriu, a fost masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu a anului 1572. Icoană a credinţei, naţionalismul bartolomeic s-a păstrat viu, dar incomplet, în memoria colectivă. Însă, peste tot şi toate, relicvele sale rezistă”[18]. În context, ne reamintim ce spunea Nietzsche: “Oamenii cei mai de spirit, în ipoteza în care sunt şi cei mai curajoşi, au parte şi de tragediile cele mai dureroase; dar ei preţuiesc viaţa tocmai pentru că aceasta le opune cea mai mare rezistenţă.  Cele două tipuri superioare de om pe care le-am întâlnit personal au fost: creştinul perfect – socotesc că este o onoare pentru mine să mă trag dintr-un neam care în toate privinţele şi-a luat în serios creştinismul – şi artistul perfect al idealului romantic, artist pe care eu l-am găsit cu mult sub nivelul creştin.  Luat individual, fiecare creştin este un om la fel cum a fost Christos însuşi pe pământ, şi în probleme divine poate guverna întreaga lume… Deci creştinii sunt adevăraţi salvatori şi mântuitori, ba chiar stăpâni şi zei ai lumii”. Tot genialului filosof german îi datorăm şi următorul poem superb, al cărui tâlc l-am putea redirecţiona către martiriul Sfântului Bartolomeu, dar şi către orice alt erou al credinţei: “A murit aşa / Cum l-am văzut cândva murind / Pe-al meu prieten ce arunca zeieşte / Fulgere şi priviri în noaptea tinereţii mele. / Zburdalnic şi profund, / Un dansator în luptă – / Dintre războinici cel mai radios, / Cel mai greoi dintre învingători / Destin el însuşi, în picioare pe propriul destin, / Sever, cu gândul zăbovind, anticipând – / Temându-se, căci a învins / În plin delir, căci a învins murind…[19].

            Naţionalismul s-a interferat cu religia creştină în mod strălucit: “luat în sine, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar, în practică, orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este străbătut de credinţa creştină”[20]. Nu întâmplător, atacurile internaţionaliste, revanşarde, imperialiste împotriva naţionalismului au fost, în egală măsură, şi anticreştine. “Sunt oameni care urăsc creştinismul şi care-şi numesc ura – iubire pentru toate religiile”[21], scria G. K. Chesterton, tot el trăgând şi o concluzie aforistică a unor lungi şi dureroase experienţe de viaţă: “Biblia ne învaţă să ne iubim vecinii şi de asemenea, să ne iubim duşmanii. Probabil pentru că, de obicei, sunt aceiaşi oameni”[22]. De altfel, nici nu se poate explica, pe cale raţională, ura unor autori care afirmă că naţionalismul este o doctrină inventată în Europa, la sfârşitul Secolului al XIX-lea[23] (sic!), avansând chiar şi periodizări ale istoriei naţionalismului: 1) naţionalismul unificator (1815-1871); 2) naţionalismul de autodeterminare (1971-1920); 3) naţionalismul agresiv (1920-1945); 4) naţionalismul contemporan (după 1945)[24].

            Într-o succintă trecere în revistă a perspectivelor diferite asupra fenomenului naţionalist, merită amintite şi teoriile primordialiste şi sociobiologice asupra naţionalismului[25]. Cea dintâi consideră că identitatea etnică are rădăcini adânci în evoluţia istorică a fiinţelor umane, astfel încât este, practic, un dat al naturii, o predestinare[26]. Adepţii sociobiologiei au mers şi mai departe, prin afirmarea caracterului biologic al etnicităţii[27]. Nu în ultimul rând, prezintă un deosebit interes teoria etnosimbolismului, care îşi propune să descopere moştenirea simbolică a identităţilor etnice pentru anumite naţiuni şi să arate cum naţionalismele şi naţiunile moderne redescoperă şi reinterpretează simbolurile, miturile, memoriile, valorile şi tradiţiile etnoistoriilor lor, când se confruntă cu problemele modernităţii”[28].

            În timpurile moderne putem distinge două modele principale ale naţionalismului european: lockean şi herderian (după numele gânditorilor despre care se afirmă că ar fi dat tonul celor două orientări: John Locke şi Johann Gottfried Herder). Locke a fost un pionier al afirmării libertăţii individului şi legitimităţii autorităţii politice care emană din consensul celor guvernaţi. Naţionalismul lockean susţine integrarea fiecărui cetăţean, în mod individual, indiferent de originea sa; dacă ne raportăm la etnie, nu putem decât să constatăm că avem de-a face cu un naţionalism total. Dimpotrivă, herderienii restrâng calitatea de membru al unei naţiuni la persoanele care au o anumită origine, vorbesc o anumită limbă şi au anumite tipare culturale. Integrarea se bazează, aşadar, pe descendenţă şi este esenţialmente colectivă; în loc să-i spunem integrare herderiană, am putea-o numi eligibilitate etnică. Acest tip de naţionalism este prin natura lui exclusivist, pentru că are o arie limitată de recrutare a componenţilor naţiunii, prin impunerea anumitor criterii[29].

            Naţionalismul Luminat nu poate fi confundat cu vreo ideologie a inechităţii, a bigotismului sau a discriminării, iar atenţia acordată Interesului Naţional nu trebuie interpretată ca o reacţie contra modernizării. Totodată, se impune precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decât naţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist accentuează, şi el, vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului: Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”. În consecinţă, naţionalismul cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. Naţiunile, sedimentate de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva potenţialelor abuzuri ale internaţionalismului (mondialismului) birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism şi totalitarism. Pe de altă parte, naţionalismul trebuie să fie niciodată un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu celelalte naţiuni. Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică: “Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. (…) În celebra Déclaration des Droites de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură». Oamenii sunt inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister. Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii”[30]. Gellner nuanţa în felul următor: “Naţionalismul predică şi apără diversitatea culturală, dar, de fapt, impune omogenitatea, atât în interiorul, cât şi, în mai mică măsură, între unităţile politice”[31].

***

 

Prin naţionalism, unii autori înţeleg sentimentul de apartenenţă la o comunitate ai cărei membri se identifică cu un ansamblu de simboluri, credinţe şi stiluri de viaţă, având, totodată, voinţa de a hotărî asupra destinului lor politic comun[32], avându-se în vedere, în esenţă, credinţa în fundamentele sociale ale autorităţii politice[33]. În epoca modernă, statalitatea nu poate fi legitimată decât în termeni ca naţiune şi naţionalism. De aceea, statele care nu au un nucleu etnic, sunt dezavantajate şi vor eşua în autoritarism ca să-şi mascheze lipsa de unitate[34]. În acest context, amintim că naţionalismul este definit şi ca “acel curent ideatic care vizează păstrarea autonomiei, unităţii si identităţii unui grup social, considerat de unii dintre membrii săi naţiune deja existentă sau  în curs de constituire[35]. E vorba despre o convingere, un act de conştiinţă[36], un fenomen firesc, sănătos şi inevitabil[37], o colecţie de idei care privesc naţiunea, ale cărei interese sunt considerate a simboliza binele suprem[38]. Naţionaliştii care au deja un stat spun că acest suflet şi teritoriul său geografic sunt sfinte, că nu pot fi puse în discuţie sau atinse; ceilalţi naţionalişti care vor să ajungă sa aibă un stat al lor, spun că sufletul lor popular nu va fi respectat decît cînd va reuşi să se statalizeze[39].

Unii au mers până la a afirma chiar că naţionalismul este cel mai important lucru din lume – mult mai important decât civilizaţia, umanitatea, decenţa, bunătatea, mila, mult mai important decât viaţa ca atare[40], din moment ce defineşte, pe plan social şi politic, însuşi echilibrul uman, este comandat din adânc şi n-ar fi posibil să ne despărţim de el decât strâmbându-ne numai sau mutilând realitatea noastră, e un fluid care purcede din substanţa însăşi a lucrurilor naturale. Naţionalismul nu semnifică nimic altceva decât ridicarea intereselor unităţii şi autodeterminării naţiunii la statutul de valoare supremă, în faţa căreia toate celelalte consideraţii trebuie să cedeze întotdeauna. De aceea, unii ideologi nu înţeleg prin naţionalism doar mândria strămoşilor, ci mult mai mult: convingerea că oamenii aparţin unui grup uman particular şi că modul de viaţă al grupului se deosebeşte de cel al altor grupuri. Indivizii care compun grupul au caractere definite în termenii unui teritoriu, obiceiuri, legi, memorii, credinţe, limbaj artistic şi expresie religioasă, instituţii sociale, moduri de viaţă comune, cărora unii le adaugă ereditatea, rudenia, caracteristici etnice; aceşti factori modelează fiinţele umane, scopurile şi valorile lor. Modelul de viaţă al unei societăţi este similar cu acela al unui organism, care are nevoie de propria sa dezvoltare. Raţiunea principală de a avea o convingere aparte, de a urma o politică aparte, de a servi un ţel aparte, de a trăi o viaţă anume, este că aceste ţeluri, convingeri, politici, vieţi sunt ale noastre[41].

Esenţa unei naţiuni este trăsătura psihologică dominantă care este comună unor oameni şi, totodată, îi diferenţiază în mod radical de toţi ceilalţi (diferenţă care este percepută de toţi fiii naţiunii în subconştientul lor). Hasdeu ne învăţa că “fără naţionalism, progresul poate ajunge la apogeu, dar numai progresul material, progresul brut, progresul vitei. Naţionalismul este o condiţiune esenţială a tuturor creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, este naţionalitatea pentru un popor. Reduşi la caracterul general de bipede umane, noi ne învârtim exclusivamente în preocupaţiunea curat zoologică de a satisface materia prin materie: să trăim bine, să mâncăm bine, să ne-mbrăcăm bine, să ne mişcăm bine, toate bine în simţul vulgar al cuvântului”[42].

            Naţionalism înseamnă iubire pentru naţiunea ta. Obiectivul prioritar al naţionalismului este crearea unui stat naţional bazat pe principiul justiţiei sociale, în interesul naţiunii întregi, şi nu acordarea de poziţii privilegiate unor anumite categorii de cetăţeni. Naţionalismul înseamnă credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice : “Pentru vitalitatea unui naţionalism este foarte importantă sursa din care izvorăşte şi se alimentează. Dacă este închis în sine şi steril în rădăcini, el pleacă dintr-o inutilă conştiinţă de conservare, fără sprijinul instinctului şi fără vreo posibilitate de ancorare în universal. Dacă este prea deschis spre lume, îi lipseşte rezistenţa concretă şi tensiunea agresivă care stau bine oricărui naţionalism. Formele de viaţă ale unei naţiuni trebuie să fie constituite dintr-o sumă de elemente, care să graviteze toate în jurul a două focare: forţa şi justiţia socială. Un naţionalism care crede că poate rezolva problema unei naţiuni, fără să soluţioneze conflictele  şi inegalităţile sociale este nu numai reacţionar, dar şi imposibil”[43].      

Naţionalismul marchează renaşterea conştiinţei de sine şi revelarea naţionalităţii ancestrale. Din păcate, a căpătat, în ultimele decenii, pe nedrept, o reputaţie proastă, pe care n-o merită. Naţionalismul nu este sinonim cu şovinismul (adică  Naţiunea mea e cea mai bună dintre toate şi are dreptul să le cucerească şi să le conducă pe ale voastre, dacă am avea puterea!). Şovinismul duce la imperialism, iar imperialismul este opusul naţionalismului, al cărui obiectiv este să organizeze statele pe baza omogenităţii etnice/naţionale. Este adevărat că naţionalismul foloseşte anumite distincţii (exclusivisme), de genul: Naţiunea mea e naţiunea mea; străinii sunt străini! Dar, în lumea reală, orice comunitate este exclusivistă. Numai în cel mai superficial mod cu putinţă, identificarea şi loialitatea ar putea fi aplicate, prin extensie, umanităţii percepute ca un întreg…

 

***

 

Pentru ca răul să triumfe, nu trebuie

decât ca oamenii buni să nu facă nimic”.    

EDMUND BURKE

 

            “Naţionalismul este inseparabil de voinţa de putere. Ţelul nestrămutat al fiecărui naţionalist este să obţină mai multă putere şi mai mult prestigiu, nu pentru el insuşi, ci pentru naţiunea lui sau oricare altă unitate în care a decis să scufunde individualitatea”[44]. Acest prestigiu, această mândrie, această conştientizare a apartenenţei naţionale şi etnice li s-a părut de rău augur tuturor internaţionaliştilor, indiferent dacă aceştia purtau hainele colectivismului egalitarist de extremă stânga sau pe cele ale globalismului liber-schimbist. Marx şi Engels proclamau că “proletariatul nu are patrie”, iar Lenin anunţa că “proletariatul susţine orice [demers care] contribuie la eliminarea diferenţelor naţionale şi salută orice asimilare a naţionalităţilor”. Ca o răzbunare târzie, ideologia care a făcut posibilă înfrângerea comunismului (pe lângă schimbările din Uniunea Sovietică) a fost, fără doar şi poate, naţionalismul[45]De cealaltă parte a cortinei ideologice, componenţii aripii capitaliste a internaţionalismului lansau exact acelaşi gen de campanii “demascatoare” împotriva Doctrinei Naţionale. Naţionalismul ar fi “iraţional din punct de vedere psihologic, imposibil de aplicat în practică, utopic şi opus liberalismului[46], o ideologie a individualismului posesiv[47], un cameleon al istoriei care prezintă caracteristici diferite, în funcţie de perioada istorică investigată: proclamă, într-un anumit moment, liberalismul şi democraţia, pentru ca apoi să se transforme într-o forţă mobilizatoare şi justificată a autoritarismului[48]. Tomislav Sunic a dat una dintre cele mai bune replici la asemenea teorii aberante: “Nici o ţară exotică, nici munţi de aur, nici măcar o femeie nu pot scoate la iveală atâta pasiune ca pământul strămoşesc. Contrar tuturor alegaţiilor freudiene, mai mulţi bărbaţi au murit apărându-şi glia, decât apărându-şi nevestele. Dacă suntem de acord că puterea politică reprezintă afrodisiacul suprem, atunci naţionalismul trebuie să fie fiorul său cel mai profund”. Autorul adaugă şi faptul că “în ciuda părerii generalizate, naţionalismul nu este o ideologie, deoarece îi lipseşte dimensiunea programatică şi nu se supune nici unei caracterizări”[49], nefiind singurul care gândeşte aşa. Mulţi gînditori contemporani consideră că naţionalismul nu vine cu un program politic prefabricat: poate fi democratic sau autoritar, radical sau reacţionar, în funcţie de istoria naţiunii respective şi de naţionaliştii înşişi. De altfel, Nae Ionescu, acum 70 de ani, mergea până într-acolo, încât afirmă că absenţa ideologiei şi programului din demersul naţionalist sunt chestiuni organice, fireşti: “Pentru naţionalişti, care sunt şi creştini, şi care, deci, sunt realişti, istoria nu are «sens». Din care pricină naţionaliştii nu au nici ideologie. Dar, neavând ideologie, naţionaliştii nu pot avea nici program. Ce program are bobul de grâu care încolţeşte, ce program are ploaia care cade? Naţionaliştii sunt gospodari, iar gospodăria e o stare naturală. Mă rog,  plugarul care ară şi seamănă are program? Nu, el are, pur şi simplu, rost la treabă; şi la fiecare soroc face ceea ce trebuie. Asta e. Naţionalismul nu are program. De altfel, nu e numai părerea mea”[50]. În ciuda acestor precizări vizând absenţa progamului politic naţionalist, ne permitem să avansăm un set de 12 tendinţe întâlnite la majoritatea mişcărilor naţionaliste din lume, în ultimele două veacuri: 1) pentru cultură autohtonă – împotriva imitaţiilor; 2) pentru autodeterminare – împotriva statutului de colonie; 3) pentru protecţionism naţional – împotriva discriminării întreprinzătorilor autohtoni; 4) pentru integritate teritorială – împotriva cesiunilor; 5) pentru autonomie în politica statală – împotriva amestecului din exterior; 6) pentru un guvernământ stabil – împotriva anarhiei; 7) pentru autoritate – împotriva dictaturii; 8) pentru responsabilitate personală – împotriva paternalismului; 9) pentru ajutor reciproc – împotriva individualismului; 10) pentru loialitate – împotriva oricărei forme de activităţi subversive; 11) pentru competiţie – împotriva monopolului; 12) pentru naţionalism – împotriva internaţionalismului de orice factură.

Chiar şi cei mai acerbi critici ai curentului naţionalist sunt siliţi de evidenţele contemporane să recunoască următoarele realităţi: “Naţionalismul presupune interzicerea secesiunii, în ciuda faptului că grupurile secesioniste sunt adesea naţionaliste. Este o greşeală să pui semn de egalitate între naţionalism şi secesionism. Accentul pus pe unitatea naţională şi pe indivizibilitatea naţiunii este unul prioritar în ideologia şi retorica naţionalistă”[51]. Legăturile stabilite de un individ, pe verticala timpului şi pe orizontale spaţiului, cu toţi conaţionalii săi, sunt prea puternice pentru a putea fi înlăturate cu una, cu două. Altfel spus: Naţiunile şi naţionalismul reprezintă o necesitate politică într-o lume a competiţiei şi a statelor inegal dezvoltate care au nevoie de putere de mobilizare şi de legitimitate populară[52]. Pentru o sporită obiectivitate în analizarea realităţile cotidiene se pronunţă şi alţi autori contemporani: “Sintagma naţionalism obişnuit este menită să acopere concepţiile care le-au permis naţiunilor occidentale să-şi continue existenţa istorică; naţionalismul, departe de a fi doar o modă, constituie o condiţie organică, intrinsecă, a existenţei acelor naţiuni. Pentru că discuţiile despre naţionalism au fost limitate la formele exotice şi pitoreşti ale acestuia, au fost scăpate din vedere aspectele care ţin de forma banală, obişnuită a respectivului fenomen. Se spune din ce în ce mai des că statele naţionale sunt în declin; naţionalismul nu mai reprezintă o forţă de primă mărime; la ordinea zilei este globalizarea. Dar o rememorare e oricând necesară. Spiritul naţional încă există şi lansează chemări pentru sacrificiul suprem. Zi de zi, simbolurile şi tezele sale sunt prezentate în public”[53]. Ne apropiem aici de o teză mai veche, dar deloc învechită: “Dacă apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc, naţionalismul trebuie să fie şi el un fapt firesc şi nicidecum o grea cădere în păcat… Naţiunea e nu numai categoria logică, ci şi colectivitatea reală care ne defineşte pe fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregii noastre acţiuni şi existenţa în veac; în naţionalism nu e numai o doctrină politică, ci o atitudine polivalentă, care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural estetic al activităţii noastre”[54].

Forţa acestei mişcări politice şi ideologice de a mobiliza mase largi de oameni nu poate fi, în nici un caz, negată sau ignorată, întrucât “naţionalismul s-a dovedit în trecut un izvor imens de energie, o putere capabilă să zguduie sisteme din temelii şi să construiască altele în loc; a stat întotdeauna de partea progresului, a fost contrariul imperialismului şi al exploatării, s-a opus egalitarismului totalitar, manipulării şi creării cu forţa a unei societăţi de consum. Din păcate, particularităţile culturale sunt conştientizate de popoare în special atunci când şi acolo unde acestea sunt în pericol. Societăţile multiculturale sunt, în realitate, societăţi fără cultură. Continentul european merge dintr-o criză în alta: datorii, şomaj în masă, regres social, războaie între popoare şi înlăuntrul popoarelor, toate acestea reprezintă o «UE-Europa» a funcţionarilor şi tehnocraţilor. Baza unei ordini europene noi trebuie să fie recunoaşterea principiului ordinii naţionale de stat, a principiului originii popoarelor şi a dreptului acestora la autodeterminare. Aşa se poate reuşi ca «UE-Europa» să fie înlocuită de o Europă a popoarelor – sănătoasă, puternică, socială, ordonată legal şi ocrotită în identitatea sa naţională”[55]. În egală măsură, susţin naţionaliştii italieni, “orice proiect de dezvoltare nu se poate desprinde de realitatea istorică a naţiunii, acea comunitate etnică, politică, socială, economică şi culturală a cărei importanţă nu poate fi trecută pe plan secund sau, mai rău, ştearsă. Globalizarea nu va putea să înlăture naţiunea. Sfidarea provocărilor globalizării se răsfrânge asupra statelor şi guvernelor, asupra tuturor subiecţilor interesaţi să participe la competiţia mondială fără a renunţa la valorile solidarităţii sociale şi comunitare, la demnitate şi identitate naţională. Competitivitatea sistemelor trebuie percepută ca o nouă formă de afirmare a identităţii naţionale în epoca globalizării”. Acesta e, probabil, sfârşitul iluziilor – când individul constată că trăieşte în minciună şi că un sistem diabolic excelent articulat l-a manipulat şi l-a îndobitocit decenii întregi: “Europa post-ideologică va realiza în curând că nu va putea depinde la infinit de elitele tehnocratice aflate în căutarea unei himere botezată piaţa comună europeană. Când un popor abandonează politicianismul, aceasta nu înseamnă că s-a sfârşit cu politica; mai degrabă, e sfârşitul slăbiciunii acelui popor[56]. Pentru cei încă neîncrezători, vom mai puncta câteva argumente în favoarea naţionalismului şi a comunităţii etno-naţionale: valoare intrinsecă, educaţie morală sănătoasă, identitate, diversitate, autodeterminare, dreptul la legitimă apărare colectivă, confirmarea istorică a reuşitei modelului de stat-naţiune. În legătură cu acest ultim aspect, trebuie spus că statele naţionale au beneficiat de un succes semnificativ de-a lungul vremii, prin promovarea egalităţii şi democraţiei şi par a fi absolut necesare pentru salvarea vieţii spirituale a comunităţilor, în viitor (inclusiv datorită faptului că statele-naţiuni sunt singurele instituţii politice capabile să protejeze comunităţile de primejdiile globalizării şi asimilării)[57].

            Strâns legat de naţionalism este aşa-numitul populism politic, căruia mass-media oficială i-a dat conotaţii peiorative. Avem de-a face tot cu o campanie de demonizare a unei iniţiative altminteri lăudabile – protejarea majorităţii componenţilor comunităţii de pericolul spolierii lor de către o minoritate agresivă, oligarhia plutocratică. Mai exact, “populismul este conducerea asigurată de majoritatea alegătorilor, în beneficiul tuturor, şi nu în beneficiul unei minorităţi formată din grupuri de presiune. Guvernarea – de către producătorii şi plătitorii de impozite, nu de către exploatatorii parazitari, superbogaţi, scutiţi de impozite sau chiar încasatori de impozite! Controlul public asupra folosirii banilor. Naţionalism în politica externă. Impozite sporite pentru cei foarte avuţi, pentru a scădea influenţa lor corupătoare. Politici guvernamentale de garantare şi protejare a iniţiativei private şi a dreptului de proprietate, prin descurajarea practicilor monopoliste. Tarife vamale protecţioniste, pentru a duce la un control al costurilor de producţie, undeva pe linia de plutire a raportului cerere-ofertă. Legi severe privind controlul imigraţiei[58]. La sfârşitul secolului al XIX-lea, presa vremii dădea următoarele verdicte privind populismul şi programul său politic: 1) “Populiştii consideră că legislaţia coruptă le permite exploatatorilor să fure de la producători”[59]; 2) “Populiştii se opun lăcomiei şi exploatării conţinute în concepte ideologice precum darwinismul social, capitalismul de tip laisser faire sau absolutizarea bogăţiei. Ei sunt exasperaţi în special de sporirea averii, puterii, pretenţiilor aristocratice ale plutocraţiei”[60]; 3) “Populiştii dau vina pe politică pentru majoritatea problemelor naţiunii. Politicienii sunt priviţi ca nişte indivizi cinici, care urmăresc numai satisfacerea intereselor personale”[61].

Ca un arc peste timp, populismul american s-a întors, după un secol, la origini, preluând o bună parte din ideile trecutului. «Reform Party» («Partidul Reformei») s-a vrut a fi a treia forţă politică (după Republicani şi Democraţi), apărând suveranitatea naţională a SUA, viaţa şi libertatea şi, în acelaşi timp, opunându-se globalismului, imigraţiei masive şi practicării avortului. În anul 2000, delegaţii la Convenţia Naţională a partidului, desfăşurată la Nashville, au solicitat “retragerea imediată a SUA din Organizaţia Naţiunilor Unite şi mutarea cartierului general ONU în afara graniţelor americane”. Ezola Foster, candidat la vicepreşedinţia Statelor Unite, în echipa lui Patrick Buchanan, afirma că “sclavia guvernamentală este cea mai rea dintre toate; cândva era cunoscută drept comunism –  acum se identifică cu globalismul”[62]. Din cenuşa fostului «Reform Party» s-a ridicat o nouă formaţiune puternică, de aceeaşi orientare populistă şi pro-constituţională, «America First Party», ai cărei membri fondatori promit “să restaureze şi să revigoreze marele Experiment American”, în folosul naţiunii şi al locuitorilor SUA. Printre ideile cuprinse în platforma-program se numără “sprijinirea unei armate a cărei misiune să fie protejarea naţiunii noastre, nu poliţia planetară”,  precum şi “menţinerea suveranităţii naţionale, în opoziţie cu încercările de a aservi naţiunea noastră intereselor precursorilor guvernării globale”[63]. Principala personalitate a populismului american contemporan, Patrick Buchanan, spunea cu sinceritate despre sine: “Am fost etichetat în multe feluri. Epitetul protecţionist e unul dintre cele mai amabile, dar e şi inexact. Eu sunt un naţionalist economic. Pentru mine, ţara e mai presus de economie, iar economia trebuie să fie în folosul poporului. Eu cred în pieţe libere, dar nu le divinizez. În ordinea firească a lucrurilor, piaţa trebuie pusă să lucreze pentru om, nu viceversa. Naţionalismul economic a fost politica naţiunilor în ascensiune, iar comerţul liber a marcat declinul lor istoric. Regimul liberalizării globale a comerţului generează în primul rând insecuritate economică, iar în al doilea rând are ca efect pierderea independenţei şi suveranităţii naţionale[64]. Liderul american constata că “există o luptă care succede Războiului Rece. Este lupta patrioţilor din fiecare naţiune împotriva guvernământului mondial în care toate naţiunile renunţă la suveranitate. Este înfruntarea dintre naţionalism şi globalism, care se poartă nu între naţiuni, ci în interiorul fiecărei naţiuni. Viziunea mea este aceea a unei republici, nu a unui imperiu. O naţiune care merge la război numai atunci când este atacată, îi sunt periclitate interesele ori îi este insultată onoarea. Nu suntem imperialişti, nu suntem internaţionalişti, nu suntem hegemonişti; şi nu suntem nici izolaţionişti. Credem în America: mai întîi, în cele din urmă şi întotdeauna. Loialitate faţă de Noua Ordine Mondială înseamnă lipsa de loialitate faţă de Republică[65].

Iată şi o perspectivă internaţionalistă asupra tendinţelor naţionaliste şi neopopuliste ale politicii contemporane: “Vechiul şi noul populism împărtăşesc un număr însemnat de strategii şi credinţe, care ne determină să încadrăm ambele tendinţe în acelaşi gen proxim. Cea mai importantă strategie este apelul la popor, pretenţia de a vorbi în numele unei majorităţi nediferenţiate, monolitice, localizată într-un spaţiu esenţial şi idilic. Majoritatea de la care se reclamă populiştii este naturalmente superioară moral şi biologic minorităţii conducătoare, elitei oligarhice, corupte şi decrepite care, ilegitim, deţine pârghiile puterii. Singura problemă a poporului este, în viziunea populiştilor, dificultatea cu care acesta îşi comunică sentimentele şi îşi articulează politic ideile. Apelul la popor conţine, pe lângă sugestia elitistă, imperativul subordonării intereselor individuale, celor comunitare. A doua strategie importantă este apelul la simplitate. Marota populiştilor o constituie omul simplu, cetăţeanul de rând, cu bun simţ, opus aroganţilor (fie aceştia politicieni, intelectuali sau birocraţi) sau excentricilor (adică marginalilor sociali şi minoritarilor de orice fel). Soluţiile propuse sunt pe măsura omului simplu: populiştii proslăvesc virtuţile cotidianului şi funcţionalitatea gospodărească, fapt pentru care proiectează soluţiile domestice la scară naţională şi internaţională, imaginează realitatea, oricât de complicată ar fi ea, pe teritoriul locului comun. Preferinţa pentru simplitate explică nostalgia, paseismul populiştilor, precum şi viziunile lor conspiraţioniste, tendinţa de a apela la explicaţiile gnostice monocauzale. În al treilea rând, populismul are un cult pentru directeţe. Pretinde participarea directă a poporului la putere, pe cât posibil fără intervenţia instituţiilor politice reprezentative şi a celor administrative de intermediere. Populiştii tind să respingă soluţiile intermediare şi intermediarii, speculaţiile şi pe speculanţi. Apoi, populismul este moralist. Populiştii refuză compromisurile, gradualismul, pragmatismul, instrumentalitatea. Caracterul este, pentru ei, mai important decât eficienţa şi performanţa. Nu  în ultimul rând, populismul promovează radicalismul de gândire şi de acţiune, imaginând politica în termeni refondatori şi îndreptată împotriva cuiva (populiştii fiind experţi în construirea de demonologii)”[66].

Se opinează că “naţiunile bazate pe cetăţenie şi pe un mod specific de viaţă al membrilor lor sunt ameninţate de structuri supranaţionale sau de migraţia  nestăvilită. În aceste circumstanţe, este uşor de presupus că va prolifera un nou tip de naţionalism, bazat pe ceea ce s-ar putea numi conştiinţa rezistenţei”[67]. Alţi autori consideră că, dimpotrivă, noul naţionalism este produsul divizării sociale şi este esenţialmente diferit de cel al Secolelor XIX-lea şi al XX-lea. Nu reprezintă o reacţie la imigraţie sau la procesul de globalizare, ci este un produs al prefacerilor din societate. Este un naţionalism al neliniştii şi al insecurităţii sociale. Nu mai face apel la o ideologie, ci la o identitate; de aceea, forma predominantă pe care o ia astăzi identitatea naţională este cea a naţionalismului cultural, care diferă de vechiul naţionalism prin faptul că nu vorbeşte de superioritate, ci de prezentarea diferenţelor specifice[68]. Unii că “nu se poate vorbi de recrudescenţa naţionalismului. Naţionalismul nu e o forţă care să înregistreze perioade de recrudescenţă şi recesiune, ci un ansamblu eterogen de tipare lingvistice, obiceiuri şi oportunităţi cu caracter organic, care influenţează viaţa politică şi culturală a naţiunilor moderne. Naţiunea este o entitate atât de importantă, încât este foarte greu ne imaginăm o lume lipsită de naţionalism[69]. Se va împlini, oare, profeţia lui Goga privind triumful naţionalismului: “Eu cred în acest reviriment al ideii naţionale în această ţară. Sau vine o biruinţă a ideii naţionale, astăzi, când sentimentul naţional trece prin cea mai completă zbiciuire pe întreg continentul şi angajează şi sufletul românesc şi clasa conducătoare; sau, după criza actuală a sufletului românesc, vom intra într-o criză de stat“[70]

 

***

 

            O controversă fără sfârşit a vizat relaţia dintre naţionalism şi patriotism. Deşi unii susţin că naţionalismul nu înseamnă nimic în plus sau în minus faţă de patriotism – credinţa în idealurile naţionale şi apărarea intereselor naţionale, există şi păreri potrivit cărora naţionalismul e o ramură a patriotismului: toţi naţionaliştii sunt patrioţi, dar nu toţi patrioţii sunt naţionalişti. Aceasta pentru că patriotismul înseamnă loialitate faţă de o ţară, însă nu toate ţările sunt omogene din punct de vedere naţional. Este posibil să fii  patriot canadian sau belgian, dar e oximoronic să fii  naţionalist belgian sau canadian, pentru că fiecare dintre aceste două ţări include două naţionalităţi: canadienii – francezi şi englezi, belgienii – valoni (francezi) şi flamanzi (olandezi).

Charles Maurras stăruia că “patriotismul este pioşenia faţă de solul naţional, pământul strămoşesc şi, prin extensie, teritoriul istoric al unui popor; virtutea pe care o desemnează se aplică apărării acestui teritoriu contra Străinului din exterior. Naţionalismul nu se raportează numai la pământul strămoşesc, ci la strămoşii înşişi, la sângele acestora, la opera şi moştenirea lor morală şi spirituală, înainte chiar de aceea materială. Naţionalismul presupune salvarea tuturor acestor comori, care pot fi primejduite fără ca străinii să treacă graniţa, iar teritoriul să fie efectiv invadat. Naţionalismul apără naţiunea contra Străinului din interior. (…) Naţionalismul impune tuturor chestiunilor diverse care i se înfăţişează un numitor comun: Interesul Naţional[71]. Naţionalismul îşi propune să promoveze interesele tuturor celor de aceeaşi natio, adică ale unui grup care are o origine şi educaţie comune, cu alte cuvinte, care are obiceiuri de comunicare complementare. Patriotismul îi priveşte pe toţi rezidenţii unui grup etnic, indiferent de originea lor etnică. Naţionalismul îi priveşte pe toţi membrii unui grup etnic, indiferent de ţara lor de rezidenţă[72]. la fel de adevărat este că “naţionalismul e preocupat în primul rând de independenţa şi unitatea naţiunii; patriotismul este pasiunea care-l influenţează pe individ să-şi slujească obiectul devotaţiunii –  patria sa, fie apărând-o de invazii, fie aparându-i drepturile, fie menţinând vigoarea şi puritatea legilor şi instituţiilor”[73].

***

            O altă problemă este cea a relaţiei dintre multiculturalism şi identitate; autorul unei cărţi teziste apărute de curând încearcă să inoculeze virusul unei otrăvitoare diversiuni şovine, antiromâneşti. Totuşi, dacă citim printre rânduri, vom şti să separăm minciuna de adevăr. Iată câteva pasaje: “Identitatea de grup este indicatorul intensităţii conştiinţei identitare a comunităţii etno-culturale, importantă din punctul de vedere al modelului şi este cu atât mai puternică cu cât există mai multe trăsături comune, caracteristice membrilor grupului. Astfel, indicatorii gradului de identitate sunt limba comună, religia, semnele fizice ale rasei, istoria şi cultura particulară comună de cel puţin o sută de ani, identificabile sub forma tradiţiilor ce prescriu ritualurile coexistenţei, obiceiurile juridice şi întreţes în mod definitoriu viaţa cotidiană. (…) O sursă probabilă a solidarităţii în societăţile moderne ar putea fi, evident, identitatea comună. La prima vedere, aceasta pare să fie liantul care îi uneşte pe cetăţenii unui stat şi care îi desparte de cetăţenii altor state, chiar şi de cei cu care se regăsesc, în alte contexte, într-o largă comuniune de valori fundamentale. Dacă analizăm însă problema identităţii ceva mai atent, realizăm că în societăţile multiculturale tocmai această identitate comună e ceea ce lipseşte, pentru că diferitele limbi vorbite, interpretările contradictorii – uneori chiar opuse – ale istoriei şi diferenţele religioase ridică bariere insurmontabile în calea unei comuniuni a identităţilor[74]. Într-o abordare mai echilibrată a controversei identitare, naţionalismul este privit ca “o ideologie întemeiată pe convingerea că oamenii cu o identitate comună constituie o comunitate politică, socială şi culturală diferită. Această identitate comună rezidă în anumite caracteristici: etnicitate, descendenţă, limbă, cultură şi societate. Naţionaliştii au cerut întotdeauna de-a lungul istoriei ca guvernanţii să aibă aceeaşi identitate cu cei guvernaţi şi să se străduiască să conserve moştenirea spirituală naţională. Totodată, naţionaliştii fac distincţia între stat şi naţiune, în sensul că raţiunea de a fi a statului este să slujească intereselor naţiunii”[75]. În general, se consideră că multiculturalismul şi naţionalismul sunt concepte contrare. Există şi opinii diferite de aceea majoritară: “viziunea despre lume a multiculturaliştilor este aceeaşi pe care o au partidele anti-imigraţioniste din Europa – o perspectivă cultural-naţionalistă”. Iată şi câteva argumente: “multiculturalismul aduce iarăşi în prim plan sâmburele tare al doctrinelor biologice rasiale, înlocuind cuvântul discreditat rasă prin sintagme precum identitate, cultură sau rădăcini. Există paralele evidente cu naţionalismul: credinţa în necesitatea fiecărei culturi în parte, loialitatea cerută de aceasta, datoria de a o transmite generaţiei următoare”[76].

 

***

 

Interesantă este polemica dedicată raporturilor dintre naţionalism, conservatorism, progresism şi tradiţionalism. Cioran insista, nostalgic, că “progresul este nedreptatea pe care o făptuieşte fiecare generaţie faţă de cea care a precedat-o”[77], iar Chesterton observa ironic: “Lumea s-a împărţit în conservatori şi progresişti. Treaba progresiştilor este să meargă înainte făcând greşeli. Treaba conservatorilor este să prevină ca greşelile să fie corectate”. Acelaşi autor constata că “reformatorul întotdeauna are dreptate când greşeşte şi, în general, greşeşte când are dreptate”[78]. Lăsând gluma la o parte (pe jumătate!), distributistul englez puncta riguros: “Progresul înseamnă că schimbăm lumea ca să se potrivească viziunii noastre, în loc să ne schimbăm mereu viziunea despre lume[79].

Pentru unii, naţionalismul este în acelaşi timp conservator şi creator: se inspiră din trecut, dar nu se limitează la acesta. Conservatorismul, în sine, este ultima încercare inutilă de a opri schimbarea sau de-a o încetini. Naţionalismul este singurul care păstrează continuitatea dintre trecut, prezent şi viitor, nesacrificând realităţile trecutului şi prezentului de dragul unui viitor imaginar, dar nici sacrificând viitorul pe altarul unui trecut idilizat şi a unui prezent imperfect. Diferenţa esenţială dintre naţionalism şi conservatorism este următoarea: conservatorii predică tradiţia în general, în vreme ce naţionaliştii promovează o tradiţie anume – naţionalitatea. Tocmai de aceea, naţionalismul oferă o alternativă la liberalism coerentă şi superioară, ceea ce conservatorismul nu este în măsură să realizeze. Naţionalismul  nu este legat de nici un sistem social decadent; este produsul democraţiei şi se poate dezvolta în limitele acesteia. Naţionalismul nu semnifică rezistenţa la progres, ci o redirecţionare a acestuia. Deşi are rădăcini în istorie, oferă, simultan, speranţe pentru viitor[80]. Negreşit, “civilizaţia este starea socială în care individul care vine pe lume găseşte incomparabil mai mult decât aduce. Cu alte cuvinte, civilizaţia este în primul rând un capital. Apoi, este un capital transmis. Capitalizare si tradiţie – tradiţie înseamnă transmitere – iată doi termeni inseparabili de ideea de civilizaţie. Individul care vine pe lume este un moştenitor. Valorile care-i sunt transmise reprezintă o comoară pe care are datoria de a o apăra împotriva tuturor duşmanilor”[81].

Lumea statelor naţionale este o lume construită pentru a păstra idealurile trecutului, şi în care schimbarea este limitată numai la cele necesare, o lume care se opune ‹schimbării de dragul schimbării. Dacă ordinea mondială este gândită astfel încât omogenitatea în interiorul fiecărui stat să fie maximizată, iar numărul statelor să fie minimizat, atunci acea ordine mondială este o ordine mondială naţionalistă, iar componentele ei sunt statele naţionale. Dacă sunt prea puţine state, şi fiecare dintre ele prea mare, atunci vor deveni eterogene în interior. Dacă sunt prea multe, vor diferi prea mult unul de celălalt. Există, totuşi, un număr optim de state, raportat la orice moment din evoluţia lor, în cadrul acestei ordini mondiale naţionaliste. Acest optim este determinat de limitele mijloacelor de comunicaţie şi transport şi de gradul dezvoltării politice şi sociale[82]. Există, aşadar, o arhitectonică geopolitică mondială care să constituie o alternativă la modelul actual de globalizare unipolară. Naţionalismul este capabil să furnizeze, în condiţii de civilizaţie şi democraţie deplină, o matrice organizaţională a lumii viitorului, un tipar mai potrivit, mai valabil şi mai uman decât cel care ni se pregăteşte din umbră. Având ambiţia nietzscheană ca în zece fraze să spunem ceea ce altul spune într-o carte, ceea ce oricare altul nu spune într-o carte, avansăm ideea unui Decalog Naţionalist, aşa cum a fost conturat de către cercetătorii contemporani[83] ai acestui fenomen magnific şi etern:

1) Totalitatea naţiunilor formează omenirea.

2) Nimeni nu poate pretinde că nu aparţine nici unei naţiuni.

3) Naţiunile sunt diviziunile naturale ale umanităţii.

4) Fiecare individ aparţine în mod organic unei naţiuni (nu doar prin alegere, prin exprimarea unei opţiuni).

5) Naţiunile există şi trebuie să continue să existe.

6) Naţiunile deţin monopolul formării statelor.

7) Nici o porţiune de teritoriu nu poate fi deţinută de o altă entitate în afara statului naţional.

8) Naţiunile sunt sacre.

9) Naţiunea conferă un statut special.

10) Naţiunile nu pot fi suprimate.

 

* * *

 

Conceptul de naţiune ne duce cu gândul la ideea de putere politică. Cu cât e la mijloc mai multă putere, cu atât se evidenţiază legătura dintre naţiune şi stat. Naţiunea modernă este o comunitate care, pe cale de normalitate, tinde să producă un stat de sine stătător[84]; bineînţeles, o uniune convenţională nu este o ţară[85].   În Estul Europei, la începutul Secolului XX se ajunsese la concluzia următoare: “Noi, slavii, distingem cu greu statul de naţiune”[86], făcându-se chiar o clasificare a naţiunilor, pe acest criteriu: “Există culturi-naţiuni şi state-naţiuni”[87]. De atunci se acceptă concluzia că naţiunea culturală pune accentul pe etnie, limbă, istorie comună, iar naţiunea politică este aceea în care cetăţenia are o importanţă mai mare decât identitatea etnică[88]. S-ar putea spune chiar că istoria autodeterminării este istoria formării naţiunilor şi a spargerii statelor[89].

În vremea noastră, unii definesc statul naţional ca fiind “un sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare, la viaţă politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea guvern – societate”[90]. Noi rămânem la ideea exprimată cu decenii în urmă, că “factorul hotărâtor în zămislirea unei naţiuni e cel subiectiv, e conştiinţa unităţii care, fără discuţie, e opera statului modern. Se poate oare vorbi de o naţiune când sunt prezenţi numai factori externi, fără conştiinţa identităţii lor? Desigur că nu. Naţiunea, ca individualitate colectivă, e un produs al conştiinţei de sine, al reflecţiei aspupra condiţiilor ce ţin laolaltă o seamă de oameni. Pe scurt, naţiunea e un concept modern, şi închegarea ei coincide cu avântul noii cugetări. Naţiunea modernă se organizează în stat: idealul e statul naţional[91].

Alexis de Toqueville spunea că “ar fi o mare nenorocire pentru omenire dacă libertatea s-ar infăţişa pretutindeni sub acelaşi chip”. Parafrazându-l pe marele gânditor francez, am putea avertiza asupra nenorocirii care s-ar produce dacă picătura de sacralitate dată omului de către Dumnezeu s-ar înfăţişa pretutindeni sub acelaşi chip. Dar nu. Din fericire, sunt chipuri diferite. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus NAŢIUNI.

 

***

 

A te răzvrăti contra eredităţii înseamnă a te răzvrăti

 împotriva a miliarde de ani, împotriva primei celule.

EMIL CIORAN

 

S-a dezbătut, fără a se ajunge la o concluzie clară, care este poziţia exactă a naţionalismului în spectrul politic şi ideologic, care sunt raporturile sale cu alte curente doctrinare, compatibilităţile şi incompatibilităţile existente. Naţionalismul şi liberalismul sunt considerate, de unii, a fi diametral opuse: “Diferenţa dintre aceste două concepte devine evidentă când se compară viziunea diferită a acestora asupra istoriei şi a realităţii imediate. Naţionaliştii sunt adepţii întregului indivizibil. Ei văd individul ca pe unul de-al lor, sprijinit şi protejat de semeni şi de comunitate, cu care acesta e mândru să se identifice. Acţiunile individului reprezintă o contribuţie la existenţa poporului său; libertatea de acţiune este cât se poate de reală pentru că, împărtăşind aceleaşi valori cu apropiaţii săi, individul va ataca foarte rar fundamentele comunităţii cu care se identifică. Societăţile lipsite de orice urmă a unităţii naţionale se confruntă adeseori cu situaţii tensionate, rezultate din conflictul de valori pe care le venerează egoiştii lor membri. Libertatea nu poate fi redusă la părerea pe care fiecare o are despre aceasta. În această logică, şi sclavul şi robotul ar putea avea impresia, despre sine, că sunt liberi. Decadenţa duce la dispariţia popoarelor. Iată de ce indivizii care acţionează izolat pot spera numai să scape de tiranie, dar acţionând în comun, ca o naţiune, ei pot înfrânge tirania”[92]. Liberalismul operează cu noţiuni la singular, în vreme ce naţionalismul preferă pluralul. Pentru liberali, individul este epicentrul politicii; pentru naţionalişti, individul este un grăunte într-o imensă comunitate istorică. Naţionalismul nu este un concept abstract, iar ideologii liberalismului se înşeală amarnic atunci când reduc naţionalismul european la o categorie conceptuală unică[93]. Relaţia dintre liberalism şi naţionalism n-a fost nici pe departe armonioasă, în concepţia marilor gânditori despre care se presupune că ar reprezenta fericita sinteză a celor două curente (Benjamin Constant, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Alexis de Toqueville)[94]. Trebuie spus că liberalismul poate fi definit numai ca o negaţie – o critică, nu o idee de sine stătătoare. Cuvântul magic pe care îl vehiculează, libertate, este, de asemenea, o negaţie: înseamnă de fapt, libertate faţă de autoritate, adică dezintegrarea organismului. În ultima sa fază, liberalismul produce atomizarea socială, întrucât nu doar autoritatea statului este combătută, dar şi autoritatea societăţii şi aceea a familiei. Legea – care iniţial desemna codificarea normelor juridice şi conservarea echilibrului intern al organismului prin păstrarea ordinii şi prevenirea disputelor personale – a primit, în concepţia liberală, rolul de a asigura dezordinea internă şi de a permite celor puternici din punct de vedere economic să-i lichideze pe cei mai slabi.

Se naşte o întrebare esenţială: “Trebuie, oare, să vedem în toate formele de naţionalism manifestarea aceleiaşi tendinţe, care străbate timpul şi spaţiul, sau să recunoaştem diversitatea intrinsecă a naţionalismelor în diferite timpuri şi locuri? În apelul său mobilizator, naţionalismul se bazează pe o ameninţare: duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întârziere, pentru că este incălcată. În zilele noastre, naţionalismul apare adesea ca o încercare de a compensa ori de a submina liberalismul, punând sub semnul intrebării presupusele virtuţi ale comerţului pacificator, ale moravurilor individualiste şi ale guvernării elitiste. Naţionalismul este o ideologie care prezintă adesea unele caracteristici proprii gnozelor şi religiilor. Este în primul rând un instrument de legitimare şi mobilizare politică, dar aduce şi anumite elemente de salvare personală şi colectivă. Prin unele aspecte, se apropie de sacru, care este opusul liberalismului”[95]. Duca spunea că “deosebirea dintre doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub multiplele ei aspecte, pe când doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a ideii naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu e decât o parte dintr-un complex, pentru naţionalism e complexul însuşi”. (Chiar aşa de-ar fi, nu vedem nimic rău la mijloc!) Autorul menţionează că “naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic – mai multă dragoste pentru cei de-acelaşi sânge şi de-aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiile cugetării şi artei proprii ale fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care, la urma urmei, nu e decât un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica contopirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor”[96]. Şi atunci, unde e “nocivitatea” Doctrinei Naţionale, care nu înseamnă nimic altceva decât credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice. Cu alte cuvinte, fiecare naţionalitate trebuie să aibă propriul său stat-naţiune. Utopistul politic crede că ideologia sa poate înlocui toată experienţa şi evoluţia generaţiilor anterioare şi că aceasta se poate aplica oriunde fără vreo modificare. Oricare ar fi utopia lui specifică, utopistul este universalist şi cosmopolit: dispreţuieşte naţionalitatea şi comunitatea, tradiţia şi istoria, rădăcinile şi obiceiurile. Până şi marele Cousteau se arăta oripilat de… utopia pseudo-liberală: “Sunt de acord cu economia liberală, dar este o mare deosebire între o economie liberală – adică libera iniţiativă bazată pe legea cererii şi ofertei – şi sistemul pieţei. Sistemul pieţei, cel în care trăim, face mult rău planetei, deoarece totul are un preţ, dar nimic nu are valoare. Din  cauza acestei confuzii colosale între preţ şi valoare, viaţa economică actuală a devenit o nerealitate fundamentală, o abstracţie. Sistemul pieţei este din ce în ce mai mult preocupat de lucruri care nu există decât de lucruri care există. Derivatele financiare – în special speculaţia asupra speculaţiei – redau distanţa de la piaţă la realitate. Valoarea reală se pierde pe drum. Realitatea nu mai contează”[97]. La incompatibilitatea naţionalism-individualism şi la compatibilitatea naţionalism-colectivism se opreşte şi Cioran: “Naţionaliştii vor trebui să-şi învingă atâtea şi atâtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu-şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stânga, internaţionaliste, din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atâtor şi atâtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzând ideea colectivistă, sombrează fără scăpare într-un vid total”[98].

 

***

 

Să insistăm puţin şi asupra raportului dintre naţionalism şi democraţie. Se afirmă – corect – că nu există democraţie, nici suveranitate, dacă naţiunea nu este concepută ca un singur popor/ethnos, în sensul politic al termenului. Adevărata egalitate, care poartă numele de echitate, este un principiu de drept (universal recunoscut) şi nu poate fi confundată cu egalitarismul sec, menit să ignore diferenţele reale şi semnificative care apar între indivizi şi între comunităţi. Revenind la naţionalism şi democraţie, trebuie spus că între ele nu a existat niciodată vreo incompatibilitate structurală sau ideologică, după cum observa şi Iorga: “Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui românul să-şi aibă tot dreptul lui fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se lăsa nedreptăţit de nimeni. Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte democraţia nu numai ca dreptul poporului dea a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar şi ca datoria celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei[99]. Să nu uităm că democraţia este acea formă de guvernământ în care deciziile majore rezidă, direct sau indirect, în voinţa majorităţii adulţilor guvernaţi (conform definiţiei din “Enciclopedia Americană”). Ethnos-ul poate fi privit ca o precondiţie pentru demos. Naţionalismul ar fi o precondiţie a democraţiei. Ar fi greu să ne imaginăm o democraţie reprezentativă funcţională care să nu fie bazată pe un popor cu caracteristici comune[100]. Ce incompatibilitate ar putea exista, dacă ţinem seama că “o ţară este democrată dacă acordă poporului ei dreptul de a-şi alege propriul guvern prin vot secret, în cadrul unor alegeri multipartite, periodice, pe baza sufragiului universal şi egal al persoanelor adulte”[101]? Voinţa generală este întotdeauna dreaptă[102], iar idealul poporului este mult mai drept decât al celor puternici, deoarece aceştia din urmă vor să asuprească, pe când el doreşte să nu fie asuprit[103].

 

***

 

Ne vom opri, în final, la principalele două cărţi care au influenţat, în ultimul deceniu, teoriile contemporane asupra viitorului: “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, respectiv “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. S-a spus, pe bună dreptate, că situaţia internaţională rămâne confuză, iar directori de opinie precum Huntington şi Fukuyama nu sunt capabili să gândească în afara clişeelor liberal–democratice[104]. Iată care era, în esenţă, ideea centrală a lui Samuel P. Huntington, aşa cum este ea prezentată în prima dintre lucrările menţionate: “Modernizarea a sporit, în general, nivelul material al Civilizaţiei, pretutindeni în lume. A întărit ea însă şi dimensiunile morale şi culturale ale Civilizaţiei? În unele privinţe se pare că aşa s-a întâmplat. Sclavia, tortura, abuzurile asupra indivizilor au devenit din ce în ce mai puţin acceptabile în lumea contemporană. Totuşi, este acesta pur şi simplu rezultatul impactului civilizaţiei occidentale asupra altor culturi şi prin urmare o reversiune morală se va produce pe măsură ce puterea occidentală decade? Există multe dovezi în anii `90 ale relevanţei paradigmei haosului general din afacerile mondiale: o decădere globală a dreptului şi a ordinii, state eşuate şi o anarhie crescută în multe părţi ale lumii, un val global de crime, mafii şi carteluri ale drogurilor transnaţionale, o crescută dependenţă de droguri în multe societăţi, o slăbire generală a rolului familiei, un declin al încrederii şi al solidarităţii sociale în multe ţări, violenţe etnice, religioase, civilizaţionale şi supremaţia pistolului, prevalente aproape în întreaga lume. În diferite oraşe – Moscova, Rio de Janeiro, Bangladesh, Shanghai, Londra, Roma, Varşovia, Tokio, Johannesburg, New Delhi, Karachi, Cairo, Bogota, Washington – crimele sunt în plin elan şi elementele de bază ale Civilizaţiei pălesc. Afirmarea corporaţiilor transnaţionale ce produc bunuri economice este rivalizată din ce în ce mai mult de afirmarea mafiilor criminale, a cartelurilor drogurilor şi a bandelor teroriste care asaltează violent Civilizaţia. Legea şi ordinea reprezintă primele condiţii prealabile ale Civilizaţiei şi aproape în întreaga lume – Africa, America Latină, fosta Uniune Sovietică, Asia de Sud, Orientul Mijlociu – ele par a se fi evaporat, în timp ce se află sub un serios asalt China, în Japonia şi în Occident. La nivel global, Civilizaţia pare în multe privinţe că cedează în faţa barbarismului, generând o imagine a unui fenomen fără precedent, Vremuri Întunecate Globale, care coboară probabil asupra umanităţii. În anii `50, Lester Pearson a avertizat asupra faptului că oamenii au intrat într-o epocă în care diferite civilizaţii trebuie să înveţe să trăiască alături una de alta, în stare paşnică, învăţând una de la alta, fiecare studiind istoria, idealurile, arta şi cultura celeilalte, îmbogăţindu-şi reciproc vieţile. Alternativa în această mică lume suprapopulată este neînţelegerea, tensiunea, ciocnirea şi catastrofa. Atât viitorul păcii, cât şi cel al Civilizaţiei depind de înţelegerea şi cooperarea dintre liderii politici, spirituali şi intelectuali ai marilor civilizaţii ale lumii. În ciocnirea civilizaţiilor, Europa şi America vor sta împreună sau vor fi separate. În marea ciocnire, adevărata ciocnire globală între Civilizaţie şi barbarism, marile civilizaţii ale lumii, cu bogatele lor realizări în domeniul religiei, artei, literaturii, filozofiei, ştiinţei, tehnologiei, moralităţii şi compasiunii vor sta de asemenea împreună sau vor fi separate. În era pe cale de a se naşte, ciocnirile dintre civilizaţii reprezintă cele mai mari ameninţări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internaţională bazată pe civilizaţii este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial[105]. Cu riscul de a-i şoca pe unii cititori, afirmăm că, parţial, autorul are dreptate. Ne referim, în speţă, la pasajul în care Huntington vorbeşte despre superioritatea conceptului de Civilizaţii, în raport cu cel de Civilizaţie. Pluralul multipolarităţii este preferabil totalitarismului unipolar al modelului actual de globalizare. Iată de ce autorul amintit trebuie citit şi înţeles cum se cuvine.

Celălalt autor, Francis Fukuyama, pune în circulaţie idei puţine, fixe, radicale, ceea ce nu-i salvează cartea, care, deşi celebră, este – iremediabil – tezistă şi simplificatoare. În mare, pseudo-teoria care a făcut epocă în deceniul trecut este următoarea: “Nu există nici o alternativă istorică la structura de piaţă şi la statul liberal democratic. Este un model care suportă îmbunătăţiri dar, la nivel global, a existat credinţa comună că aceste tipuri instituţionale au sunt cele mai bune pe care le-a inventat omenirea până acum. Am ajuns la capătul istoriei, în sensul că ne-am epuizat alternativele istorice. Dar asta nu înseamnă că toate societăţile vor fi uniforme sau că se vor bucura în mod egal de succes”[106]. Atacul lui Fukuyama la adresa naţiunilor este pe cât de vehement, pe atât de ridicol: “Cultura – atunci când ia forma rezistenţei la transformarea anumitor valori tradiţionale în valori ale democraţiei – poate astfel constitui un obstacol în calea democratizării.  Un stat naţionalist, adică un stat în care numai membrii unui anumit grup naţional, etnic sau rasial au dreptul la cetăţenie, constituie o formă de recunoaştere iraţională. Naţionalismul este în mare măsură o manifestare a dorinţei de recunoaştere care se naşte din thymos. Naţionalismul nu este preocupat în primul rând de câştigul economic, ci de recunoaştere şi demnitate. Naţionalitatea nu este o trăsătură naturală; ai o naţionalitate doar dacă alţi oameni ţi-o recunosc.  În locul principilor care luptau pentru gloria personală, avem acum naţiuni întregi care cer recunoaşterea naţionalităţii lor. La fel ca stăpânul aristocrat, aceste naţiuni s-au arătat dispuse să accepte riscul morţii violente pentru a obţine recunoaşterea, pentru a-şi dobândi locul cuvenit sub soare.  Cei care susţin că naţionalismul este o forţă elementară prea puternică pentru a fi învinsă de liberalism şi de interesul economic trebuie să se gândească la soarta religiei organizate, care a fost vehiculul recunoaşterii precedând naţionalismul. Contrar celor care credeau la vremea aceea că religia este o trăsătură necesară şi permanentă a peisajului politic, liberalismul a învins religia în Europa. Dacă soarta naţionalismului este de a pierde teren ca forţă politică, trebuie ca el să fie obligat să devină tolerant, exact cum s-a întâmplat cu religia înaintea lui. Grupurile naţionale îşi pot păstra limba şi identitatea, dar această identitate se va exprima în primul rând pe tărâmul culturii, şi mai puţin pe cel al politicii. Francezii pot continua să-şi savureze vinurile şi nemţii – cârnaţii, dar aceste lucruri vor ţine numai de sfera vieţii private. Este foarte curios de ce oamenii cred că un fenomen atât de recent din punct de vedere istoric, ca naţionalismul, va fi de acum încolo o trăsătură permanentă a peisajului social uman. Forţele economice au încurajat naţionalismul înlocuind barierele de clasă cu cele naţionale, ducând astfel la formarea unor entităţi omogene lingvistic, centralizate. Aceleaşi forţe economice încurajează acum desfiinţarea barierelor naţionale prin făurirea unei pieţe mondiale integrate unice. Faptul că naţionalismul nu va fi, poate, definitiv neutralizat din punct de vedere politic nici în generaţia aceasta şi, poate, nici în următoarea, nu afectează şansa ca acest lucru să aibă loc în viitor”. Cât despre viitorul umanităţii, iată maniera infantilă, total nepotrivită pentru complexitatea şi gravitatea tematicii abordate, în care Fukuyama descrie melanjul etnico-religios care ar putea înlocui lumea statelor naţionale: “Dacă evenimentele continuă să se desfăşoare ca în ultimele decenii, este posibil ca ideea unei istorii universale şi direcţionale care duce la democraţia liberală să li se pară mult mai plauzibilă oamenilor… În loc să semene cu o mie de vlăstari înflorind şi dând naştere la tot atâtea plante diferite, omenirea va ajunge să arate mai degrabă ca un convoi de căruţe care străbat un drum. Unele dintre ele se vor îndrepta iute şi fără şovăire spre oraş, în timp ce altele îşi vor petrece noaptea sub cerul liber în pustiu, sau blocate undeva în ultima trecătoare din munţi. Câteva căruţe, atacate de indieni (sic!), vor fi fost incendiate şi abandonate de-a lungul drumului. Vor exista şi câţiva căruţaşi care, buimăciţi de lupte, îţi vor fi pierdut simţul de orientare şi se vor îndrepta în direcţia greşită pentru o vreme, în timp ce alţii, obosiţi de drum, se vor hotărî să întemeieze tabere permanente în anumite puncte din urmă ale drumului. Altele vor fi găsit căi alternative faţă de drumul principal, deşi vor descoperi că pentru a trece prin ultimul lanţ de munţi, trebuie să folosească aceeaşi trecătoare. Dar majoritatea căruţelor vor înainta spre oraş şi cele mai multe vor ajunge acolo. Căruţele seamănă unele cu altele: chiar dacă sunt vopsite în culori diferite, fiecare are patru roţi şi este trasă de cai, iar înăuntru se află o familie care speră şi se roagă să aibă o călătorie ferită de primejdii. Diferenţele aparente dintre situaţiile în care se găsesc căruţele nu reflectă diferenţe permanente şi necesare dintre oamenii din căruţe, ci sunt doar rezultatul poziţiilor diferite de-a lungul drumului”[107].

Ne amintim de o excelentă observaţie: “Paradoxal, ideologia democraţiei globale pare să fie similară eşuatei utopii comuniste, cu o singură excepţie: este, în momentul de faţă, încununată de mai mult succes în atingerea scopurilor sale”[108]. Succesul este mai mult aparent, pentru că un Imperiu Mondial nu poate dura decât o fracţiune de secundă, timp în care naţiunile se vor trezi la realitate şi vor începe să construiască, democratic şi civilizat, o lume plurală, a diversităţii. Încercări au mai fost, de-a lungul istoriei lumii, dar ele au fost – toate – sortite eşecului, iar cei care le-au urzit au sfârşit prost. Explicaţia futilităţii unor asemenea demersuri este una şi aceeaşi, valabilă şi azi: nu putem toţi, ca nişte căruţaşi bezmetici scorniţi de imaginaţia bolnavă a vreunui “filozof” cu nervii zdruncinaţi, să mergem ca orbeţii pe un drum care nu duce nicăieri. Nu putem îmbrăca, toţi, aceeaşi uniformă, aceeaşi cămaşă de forţă, aceeaşi zeghe cu care ne ispitesc, pe viaţă, nişte sirene amăgitoare (din acelaşi clan care ne îndemna, în veacul trecut, să ne înrolăm în rîndurile bolşevicilor!). Unamuno spunea: “Viaţa este o luptă, iar solidaritatea faţă de viaţă este o luptă şi se manifestă prin luptă. Nu voi obosi să repet că ceea ce îi uneşte cel mai mult pe oameni sunt discordiile lor. Iar ceea ce îl uneşte cel mai mult pe om cu el însuşi, ceea ce face unitatea intimă a vieţii noastre, sunt discordiile noastre intime, contradicţiile interioare ale discordiilor noastre”[109]. Oricare ar fi orientarea noastră politică, orice doctrină, program sau interese am avea, trebuie să ne gîndim că nu putem amaneta viitorul copiilor noştri, pentru că, aşa cum proclama Nietzsche prin vocea exegetului său Bertram: Poruncim oare celor ce-au fost? Noi slujim celor ce vin[110]. Unii spun că dragostea faţă de trecut se hrăneşte din ura faţă de prezent. Se poate să fie şi aşa. Oricum, numai dacă ne păstrăm tradiţia, identitatea, libertatea de gândire şi creaţie, suveranitatea naţională – fiecare din noi va putea afirma oricând, fără să-i fie ruşine de el însuşi, asemenea lui Nicolae Iorga, în vara anului 1940: “Credinţele mele au rămas întregi”[111]. În sufletul oricărui bun român – odată cu intima conştientizare a realităţilor etnice, religioase, economice, sociale şi politice pe care această analiză a încercat să le reliefeze – ar trebui să înflorească, timizi, ghioceii speranţei. Trebuie să crezi, ca să poţi avea îndoieli[112]

 

 

MIC DICȚIONAR EXPLICATIV

 

NAŢIONALISM

 

Ideologie şi politică a burgheziei care are drept scop să aţâţe vrajba naţională (sic!) între oamenii muncii de diferite naţiuni, să întărească dominaţia unei naţiuni asupra altora… Rămăşiţele naţionalismului se manifestă sub diferite forme: în idealizarea în ştiinţă şi în literatură a curentelor reacţionare naţionaliste din trecut, în prezentarea lor ca fiind înaintate şi progresiste, în subaprecierea prieteniei popoarelor ca un fundament şi un reazem dintre cele mai puternice ale Statului Sovietic etc. Duşmanii poporului sovietic ar dori foarte mult să semene vrajba între popoarele URSS şi marele popor rus, să sădească neîncrederea faţă de el, să diminueze însemnătatea şi rolul lui în colaborarea popoarelor şi naţiunilor URSS. De aceea, orice subapreciere a rolului şi însemnătăţii poporului rus este în interesul duşmanilor orânduirii socialiste şi constituie un rău împotriva căruia trebuie dusă o luptă hotărâtă[113].

***

Ideologie şi atitudine politică burgheză în problema naţională (sic!). În dezvoltarea socială, caracterul şi rolul naţionalismului este diferit, în funcţie de condiţiile istorice. A avut un caracter progresist în perioada trecerii ţărilor europene de la feudalism la capitalism, contribuind la dezvoltarea conştiinţei naţionale, la formarea naţiunilor şi a statelor naţionale, la statornicirea orânduirii burgheze. Ulterior, naţionalismul a devenit, prin burghezia reacţionară, o armă ideologică şi politică, folosită pentru a aţâţa ura de rasă şi naţională şi a justifica asuprirea naţională, tendinţele de expansiune şi politica agresivă promovată de cercurile monopoliste. În România, burghezia şi moşieria au dus o politică de asuprire naţională, urmărind să învrăjbească oamenii muncii şi de alte naţionalităţi. Reversul naţionalismului este cosmopolitismul, subminarea încrederii în forţele creatoare ale naţiunii, burghezia recurgând la una sau alta dintre aceste două forme ale ideologiei sale, după cum cer interesele sale de clasă. Naţionalismul este opus internaţionalismului proletar, fiind folosit de burghezie ca o diversiune menită să împiedice unitatea de luptă a oamenilor muncii din toate ţările împotriva exploatării. Socialismul ştiinţific face o demarcaţie netă între naţionalism şi lupta pentru apărarea intereselor naţionale legitime ale fiecărui popor. Partidul Comunist Român se pronunţă ferm împotriva oricăror manifestări de naţionalism şi şovinism, promovează consecvent o politică internă de înfăptuire a deplinei egalităţi în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate, iar pe plan extern, o politică de prietenie şi solidaritate internaţională cu toate ţările socialiste, cu partidele comuniste şi muncitoreşti, cu popoarele care luptă pentru dezvoltarea lor independentă şi suverană, cu forţele progresiste, antiimperialiste de pretutindeni[114].

***

            Un curent de gândire şi un sistem de atitudini care glorifică valorile naţionale, adică referirile la o comunitate umană căreia cetăţenii îi aparţin în mod prioritar, în funcţie de criterii materiale (sol, teritoriu) sau culturale (istoria trăită în comun) şi cu care cetăţenii au sentimentul identificării. Produs al revoluţiei franceze, naţionalismul a fost în primul rând un curent de gândire occidental de stânga. Începând din 1789, el exprima voinţa revoluţionară de transferare a supunerii individului faţă de un rege, monarhul absolut, către o colectivitate abstractă urmărind suveranitatea. În acest sens, naţionalismul a inspirat majoritatea mişcărilor revoluţionare care au jalonat istoria Europei în Secolul al XIX-lea şi s-a asociat cu revendicarea unor constituţii. La sfârşitul Secolului al XIX-lea apare treptat un naţionalism de dreapta, care-l eclipsează progresiv pe cel precedent. Semnificaţia sa este diferită: în loc să se afirme împotriva formulelor tradiţionale de naţionalitate, acest nou naţionalism glorifică referirea la comunitatea naţională, pentru a se deosebi de anumite forme politice moderne de dominare: statul, republica, chiar guvernul reprezentativ. Naţionalismul revine la tradiţie, istorie şi natură, valorificând referinţele la teritoriu, pământ, arbori. Afirmându-se într-un context istoric dominat de rivalitatea franco- germană şi dorinţa de revanşă, devine militarist şi şovin, după ce fusese revoluţionar şi civic. Aceste componente se regăsesc în anchetele psihosociologice ale sistemului atitudinilor naţionaliste. Contestarea treptată a jugului colonial a contribuit la deplasarea naţionalismului din lumea occidentală către societăţile din Africa, America Latină şi Asia. Naţionalismul rezultat în urma Revoluţiei Franceze s-a trezit astfel implicat în cu totul alte culturi, care au împrumutat îndeosebi ideea de naţiune, reconstituită în funcţie de datele socioistorice proprii (vezi naţiunea arabă) şi de contextul nou de mobilizare împotriva imperialismului: naţionalismul regăseşte, astfel, o nouă semnificaţie revoluţionară[115].

***

Naţionalismul transformă în principii sau în programe devotamentul faţă de naţiune. În felul acesta, conţine o dimensiune diferită de simplul patriotism, care poate fi devoţiune faţă de ţară sau naţiune, lipsită de orice proiect de acţiune politică. Este important să facem distincţie între naţionalismele particulare, care nu implică o abordare politică generală, şi principiul universal al naţionalismului. Cei mai mulţi naţionalişti au un program pentru propria lor naţiune, dar nu au în mod necesar o concepţie privind importanţa naţionalităţii în alte părţi. Tocmai în acest sens naţionalismul a fost descris ca un clondir gol din punct de vedere ideologic, având formă şi rezistenţă, dar fără un conţinut anume. În consecinţă, naţionalismul partidului Congresul Naţional Indian de dinainte de independenţă a fost în stare să încorporeze personalităţi atât de diverse ca Jawaharlal Nehru, un modernizator şi adept al planificării raţionale, Krishna Menon, marxist şi M. K. Gandhi, un ascet hindus antiindustrialist. Trăsătura generală a principiilor universale ale naţionalismului este afirmarea primatului identităţii naţionale asupra revendicărilor de clasă, religie sau umanitate în general. O tendinţă poate primi eticheta generală de naţionalism romantic. Acesta este în special asociat cu reacţiile germane la universalismul şi raţionalismul iluminismului. Din această perspectivă, oamenii pot fi mai bine înţeleşi în funcţie de factorii lingvistici, culturali şi istorici care îi leagă de un anumit teritoriu, decât făcând referire la capacităţile lor general umane. Drept urmare, semnificaţiile şi valorile importante care formează societăţile şi asigură contextul pentru acţiunea umană sunt locale şi nu universale. Principalul teoretician al naţionalismului romantic a fost J. G. Herder (1744-1803), care a scris despre importanţa a ceea ce în germană se numeşte Volksgeist, adică spiritul esenţial al unui anumit popor. Dimensiunea economică a unui astfel de naţionalism este credinţa că stăpânirea şi controlul resurselor importante trebuie în mod ferm menţinute în cadrul naţiunii înseşi. Aplicaţia politică este principiul autodeterminării, care caută să întemeieze viaţa politică pe naţiunea-stat, o entitate suverană dominată de o singură naţiune. Un avantaj al naţiunilor-stat este că autoritatea lor, ca întruchipare naturală a identităţii şi voinţei cetăţenilor, creează o bază durabilă pentru guvernarea legitimă. Un altul este acela că, aşa cum spune poetul american Robert Frost, gardurile bune fac vecini buni: popoarele care se bucură de securitate, pe plan economic şi cultural, în spatele propriilor lor frontiere, pot negocia cu oricine în mod corect şi amical. Marele dezavantaj al ideii de naţiune-stat este că nu corespunde realităţii (sic!). Populaţiile lumii nu sunt distribuite pe teritorii naţionale clare, existând întotdeauna minorităţi a căror prezenţă în cadrul statului naţional este creatoare de dificultăţi şi potenţial explozivă. Până şi masive şi dureroase mişcări demografice ca schimbul de populaţie dintre Turcia şi Grecia după războiul din 1914-1918, ca şi expulzarea germanilor din Polonia (redefinită) după războiul din 1939-1945 cu greu au atenuat problema. În special popoarele rus, german, şi turc sunt distribuite în spaţiul euro-asiatic în aşa fel încât sfidează orice încercări de a trasa graniţele pentru autodeterminare. Implementarea principiului de autodeterminare în Tratatul de la Versailles, în 1919, a creat state care erau prea mici pentru a se apăra cu succes sau pentru a-şi dezvolta economia, regimuri care erau opresive sau neliberale, ca şi nemulţumiri etnice care s-au dovedit persistente. Acelaşi argument ar sugera că entităţi multinaţionale ca Imperiul austro-ungar şi (mai târziu) Uniunea Sovietică au importante avantaje faţă de naţiunile-state. Ceea ce caută să realizeze naţionalismele particulare poate să varieze în mod considerabil. În cazurile clasice, Germania şi Italia Secolului al XIX-lea, esenţa proiectului naţionalist era stabilirea unităţii politice şi dobândirea independenţei. Dar naţionaliştii pot, de asemenea, să caute să menţină o identitate culturală: pentru aproape toţi protagoniştii naţionalismului galez, conservarea limbii şi culturii din Ţara Galilor defineşte proiectul mişcării. Naţionaliştii pot, de asemenea, să caute extinderea teritoriului şi protejarea intereselor conaţionalilor din afara teritoriilor. De asemenea, soluţia poate fi menţinerea autonomiei culturale sau politice. De exemplu, naţionalismul englez este rareori gândit per se, iar referirile la naţionalismul britanic sunt aproape necunoscute (sic!). De când Anglia sau Marea Britanie este ameninţată cu integrarea într-o entitate mai largă, europeană, şi/sau de dezintegrare, atunci devine posibil să vorbim nu numai de naţionalism englez, ci şi de naţionalism britanic. Varietăţile de naţionalism sunt determinate în mare parte de sfera largă şi nedeterminată a termenului naţiune. Cuvântul există în engleză şi în toate limbile latine cu o rădăcină raportată la naştere, ca în natal şi nativ. Dar nationem în latină se referea la unităţi ca trib, clan sau familie mai degrabă decât la grupări mari, cu baze teritoriale, ca naţiunile de azi. În engleza din Secolul al XVIII-lea existau referiri la naţiuni de evrei sau ţigani sau la naţiunea regală (care însemna familia regală sau dinastia). Ideea că naţiune se referă, în primul rând sau exclusiv, la ceva ca Anglia sau Franţa este relativ recentă în utilizarea termenului. Întrebarea cu privire la ceea ce constituie caracteristicile comune naţionalităţii şi, deci, la criteriile după care se distinge calitatea de membru al unei naţiuni are răspunsuri diverse şi confuze. Nu poate fi vorba de criterii ca naşterea, din moment ce cineva îşi poate dobândi naţionalitatea; într-adevăr, unele naţionalităţi moderne, ca aceea americană sau israeliană, constau în principal din oameni care s-au transferat din alte naţionalităţi (ei sau străbunii lor cunoscuţi). Unele din  argumentele clasice ale naţionalismului, acelea ale unor naţionalişti germani, ca J. G. Fichte şi fraţii Jakob şi Wilhelm Grimm, sau ale unor naţionalişti galezi insistă asupra faptului că limba comună este cheia naţionalităţii, de vreme ce limba este aceea care îi raportează pe oameni la istorie, legende şi teritoriu în modul în care defineşte naţiunile. Această relaţie triadică între limbă, teritoriu şi mit sau experienţă împărtăşită constituie probabil cea mai coerentă şi dezvoltată teorie a naţionalităţii, dar este incapabilă să explice naţionalităţi multilingve cum este cea elveţiană, indiană şi belgiană şi cu greu se potriveşte la realitatea modernă în care multe naţionalităţi diferite vorbesc spaniola sau engleza ca limbi materne. Naţionalitatea modernă constă astfel din părţi variate de identităţi etnice şi lingvistice, dintr-o conştiinţă comună a experienţei istorice împărtăşite, dintr-o cultură, mitologie şi religie împărtăşite. Nu am putea înţelege politica burilor sud-africani (afrikaaners) sau a populaţiei din Quebec fără a înţelege că unitatea lor de grup a trecut peste un prag crucial în naţionalitate, prag care nu a fost trecut de coloniştii Pieds Noire în Algeria şi nici de americanii africani. Expresia epoca naţionalismului a fost foarte adesea aplicată Europei post-napoleoniene şi mişcărilor care au culminat cu unificarea Germaniei şi Italiei. Importanţa deosebită a acestei perioade a fost că ea a stabilit paradigmele şi abordările care au influenţat înţelegerea naţionalităţii. Dar sentimente distinct naţionaliste pot fi detectate în Anglia şi Franţa cu secole mai înainte, iar Shakespeare punea în gura multora dintre personajele medievale, inclusiv regele Ioan, Henric al V-lea şi (în mod paradoxal) John of Gaunt. Ultima parte a Secolului XX poate fi şi ea descrisă ca o epocă a naţionalismului; în realitate, unele din revendicările propriei naţionalităţi, printre cele 100 ( !) de naţiuni din fosta Uniune Sovietică, după prăbuşirea acesteia în 1991, ar putea fi descrise drept naţionalism ad absurdum[116].

 

STAT-NAŢIUNE

 

Un anumit tip de stat, caracteristic lumii moderne, în care un guvern are putere suverană în interiorul unei zone teritoriale definite, iar masa populaţiei reprezintă cetăţenii care ştiu despre ei înşişi ca fac parte dintr-o singură naţiune. Statele-naţiune sunt strâns legate de apariţia naţionalismului, deşi loialităţile naţionaliste nu se conformează întotdeauna cu graniţele unor anumite state care există în ziua de azi. Statele-naţiune s-au dezvoltat ca parte a sistemului de state-naţiuni care şi-a făcut apariţia şi îşi are originea în Europa, dar în prezent se întinde pe tot globul[117].

***

Literal, entitate suverană dominată de o singură naţiune. Construcţie intelectuală mitică (sic!), având o forţă persuasivă superioară în plan politic. Este unitatea superioară în studiile de relaţii internaţionale. Totuşi, deşi are o semnificaţie specifică, este şi un termen politic de care se abuzează, în special când este prea facil aplicat la lumea reală. Semnificaţia sa constă în coincidenţa a doi termeni înrudiţi stat şi naţiune. Statul se referă la organizarea politică în acre se manifestă suveranitatea, atât în cadrul graniţelor geografice, cât şi în relaţia cu alte entităţi suverane. O lume de naţiuni-state implică un sistem de entităţi suverane pure, elemente care se raportează una la cealaltă ca fiind egale în plan juridic. Naţiunea se referă mai degrabă la populaţia din acest cadru, care împărtăşeşte o cultură comună, limba şi etnicitatea, care au o accentuată continuitate istorică. Aceasta se manifestă ea însăşi la cei mai mulţi membri într-un sentiment de identitate colectivă, comună. Atunci când aceste două concepte, stat şi naţiune, sunt combinate, faptul acesta creează o mixtură cu totul irezistibilă, de legitimitate şi de eficienţă, pentru elitele guvernante. Din nefericire, naţiunea-stat în sensul deplin al cuvântului nu există şi nu a existat niciodată (sic!). Cu toate acestea, ideea a avut efecte puternice, guvernele străduindu-se să atingă legitimitatea şi stabilitatea politică pe care aceasta le aduce. Ideea a fost cel mai efectiv utilizată în edificarea naţiunilor în Secolul al XIX–lea, iar mai recent a fost obiectivul multor guverne din lumea a treia, în speranţa de a edifica naţiuni în sprijinul statelor lor, ca parte a dezvoltării lor socio-economice. O strategie comună a elitelor în edificarea coeziunii interne este crearea de imagini puternice ale inamicului din afară sau din interiorul societăţii. Adesea tocmai această trăsătură este cea care cauzează instabilitate pentru naţiunile-state în sistemul mondial. Ultima parte a Secolului XX a fost martorul declinului puterii “naţiunilor-state”, pe măsură ce alte organisme capătă putere în relaţiile internaţionale, organisme cum sunt marile corporaţii multinaţionale, organizaţiile internaţionale şi alte colectivităţi. Apariţia supranaţionalismului, cât se poate de clară în Uniunea Europeană, ar putea face tot mai irelevant modelul simplu al suveranităţii de nivel unic, implicată de naţiunea-stat. La fel de irelevantă ar putea fi problema minorităţilor extranaţionale (cum sunt germanii din afara Germaniei sau ungurii din afara Ungariei)[118].

 

TRADIŢIONALISM

 

Tradiţia se referea iniţial la transmiterea sau remiterea a ceva, dar cuvântul a ajuns să se refere în primul rând la transmiterea orală a unei învăţături sau legende. Tradiţie orală este, deci, o tautologie. În ceea ce numim azi ţări occidentale a existat, în consecinţă, timp îndelungat o distincţie şi un conflict potenţial între credinţele tradiţionale şi cultura scrisă, superioară, a religiei clasice, de stat. În ţările nonoccidentale contemporane există o relaţie similară între valorile şi sistemele de gândire locale şi acelea care sunt importate din Occident, ca fiind mai avansate sau moderne. Tradiţionaliştii în religie (în mod specific, în romano-catolicismul de la mijlocul Secolului al XIX-lea) susţineau că adevărul religios constă din revelaţia unică, viaţa lui Christos, dezvăluită de tradiţie. Tradiţionaliştii laici definiţi mai larg, sunt oameni a căror gândire acordă o înaltă valoare tradiţiei. În sensul său cel mai larg, tradiţia include orice este caracteristic trecutului, obiceiurilor sau este parte a identităţii culturale. Ea include, aşadar, elemente atât de diverse cum sunt credinţele religioase, obiceiurile sportive, practici lingvistice sau obişnuinţe alimentare. Există, însă, o distincţie între cele două sensuri ale tradiţionalismului. Putem spune despre un englez din nord, care creşte ogari şi porumbei, vorbeşte în dialect şi mănâncă caltaboşi, plăcintă cu cartofi şi fiertură de mazăre că este un mare tradiţionalist. Dar un astfel de tradiţionalism poate fi cu totul apolitic; acelaşi om poate avea o teorie liberală a gustului şi să nu caute nicidecum să-şi promulge sau să-şi apere propriile lui gusturi tradiţionale. În măsura în care se întâmplă să-i placă aceste lucruri şi nu le preţuieşte pentru că sunt tradiţionale, poate că n-ar trebui nicidecum să-l numim tradiţionalist. Tradiţionalismul, într-un sens mai propriu, presupune o înclinaţie de a reînvia sau apăra tradiţia împotriva credinţelor şi valorilor nontradiţionale. Puterea tradiţionalismului politic nu trebuie subestimată, dar de obicei a fost subestimată. Atât socialismul marxist, cât şi capitalismul liberal sunt, în esenţă, doctrine raţionaliste şi progresiste, cu o capacitate limitată de a tolera tradiţiile, dar cu o slabă capacitate de a le pune în valoare sau de a le apăra. Eşecul ambelor doctrine la nivel spiritual sau cultural de a da semnificaţie vieţilor oamenilor, de a le permite să trăiască sentimentul apartenenţei sau al realizării permanente, a sporit atracţia obiceiurilor şi tradiţiei. Naţionalismul de pretutindeni şi renaşterea religioasă din ţările în curs de dezvoltare sunt expresii puternice ale tradiţionalismului. Ele sunt secondate în Occident de forme mai slabe şi mai puţin politice, care merg de la apărarea berii adevărate la reînvierea muzicii folk, a dansului şi datinilor de sărbători[119].

 

INTERES NAŢIONAL

 

Interesul unui stat, de obicei, aşa cum este definit de cei care îl guvernează. Pot fi identificate două sensuri largi. Sensul utilizat de politicieni, în căutarea de sprijin pentru o acţiune curentă, în special în planul politicii externe. Dat fiind ataşamentul faţă de naţiune ca organizare socială şi politică, interesul naţional este, de obicei, invocat spre a se obţine sprijin. Termenul este folosit de politicieni care caută sprijin pentru obiectivele politicii interne, dar în acest caz este mai puţin convingător, şi deci mai puţin folosit, dat fiind gradul normal al diferenţierii în acest plan, de la un partid la altul. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte politica exernă, termenul invocă imaginea naţiunii sau a statului naţional, fiind apărate interesele acestuia în cadrul sistemului internaţional anarhic, unde pericolele abundă, iar interesele naţiunii sunt mereu periclitate. Conceptul este utilizat ca un instrument de analiză a politicii externe, în deosebi de către adepţii realismului politic, cum este Hans Morgenthau. În acest caz, termenul interes naţional este utilizat ca un fel de sinonim al termenului interes public în planul politicii externe, arătând ce este cel mai bine pentru naţiune în relaţiile sale cu celelalte state. Această utilizare a termenului pune accentul nu pur şi simplu pe ameninţarea la adresa naţiunii din partea anarhiei internaţionale, ci şi pe constrângerile externe exercitate asupra libertăţii de manevră a statului de către tratatele existente, interesele şi puterea celorlalte state, ca şi de către alţi factori care scapă controlul naţiunii, cum este poziţia geografică şi dependenţa de comerţul internaţional. Această utilizare analitică pune mare accent pe rolul statului ca întruchipare a interesului naţiunii. Utilizarea de către realişti a termenului de interes naţional în evaluarea politicii externe s-a axat pe securitatea naţională ca esenţă a interesului naţional. Interes de stat şi interes al securităţii naţionale sunt termeni strâns legaţi. Dificultatea în planul utilizării analitice a termenului este absenţa oricărei metodologii general acceptate, prin care să poată fi testate interesele autentice ale unei naţiuni. Unii autori au arătat că interesele autentice sunt, totuşi, în mod obiectiv determinate de situaţia statului în cadrul sistemului internaţional, aceasta putând fi dedusă din cercetarea istoriei şi a succesului sau eşecului diferitelor politici. Alţi autori admit că interesul naţional este în mod subiectiv interpretat de guvernul zilei. În această versiune, termenul interes naţional capătă o rezonanţă retorică, fiind pur şi simplu ceea ce politicianul pretinde că este[120].

 

(2002-2005; text revăzut și adăugit)


[1] William Shakespeare, Hamlet.

[2] G. K. Chesterton, ILN, 20 decembrie 1919.

[3] Albert Camus, Omul revoltat.

[4] Daniele Conversi, Theories of Nationalism, 2002.

[5] Peter Taylor, “Political Geography: World Economy, Nation State and Locality, 1989.

[6]John Breuilly, Nationalism and the State, 1985.

[7] Vezi Nenad Miscevic, Nationalism, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2001.

[8] Anthony D. Smith, Nationalism and Modernism, 1998.

[9] Liah Greenfeld, Nationalism: Five Roads to Modernity; Nationalism in Western and Eastern Europe Compared, 1995.

[10] G. K. Chesterton, A Short History of England

[11] G. K. Chesterton, Where All Roads Lead, 1922

[12] Cf. Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Institutul European, 1999.

[13] Anthony D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, 2002.

[14] Samuel P. Huntington, Cine suntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane, Ed. Antet, 2005.

[15] Vezi Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.

[16] Louis L. Snyder, The Meaning of Nationalism, 1954; vezi şi Voltaire, Patria – în Dicţionarul filosofic, 1752; Richard Price, The Discourse on the Love of Country, 1789.

[17]Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1936.

[18] Anthony Marx, The Patron-Saint of Nationalism.

[19] Friedrich Nietzsche, Ultima voinţă.

[20] Dumitru Stăniloae.

[21] G.K. Chesterton, ILN, 13 ianuarie 1906

[22] G.K. Chesterton, ILN, 16 iulie 1910

[23] Elie Kedourie, Nationalism, 1993.

[24] Vezi Louis L. Snyder, The Meaning of Nationalism, 1954 (periodizarea este uşor diferită).

[25] Vezi Josep R. Llobera, Recent Theories of Nationalism, 1997.

[26] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, 1973.

[27] Pierre van den Berghe, The Ethnic Phenomenon, 1981.

[28] Anthony D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, 2002; pentru detalii, a se vedea şi lucrările lui John Armstrong şi John Hutchinson.

[29] Vezi Andrew V. Bell-Fialkoff, Andrei S. Markovits,  Nationalism: Rethinking the Paradigm in the European Context.

[30]322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, 2000.

[31] Ernest Gellner, Nations and Nationalism, 1983.

[32] Montserrat Guibernau, Nationalisms: The Nation–State and Nationalism in the Twentieth Century, 1996.

[33] A. Birch.

[34] Anthony D. Smith, State Building and Nation Building.

[35] Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of Nations, 1986.

[36] Hans Kohn, citat de Louis L. Snyder, 1990.

[37] Jawaharlal Nehru.

[38] N. Yuval–Davis, Gender and Nation, 1997.

[39] Fernando Savater, Politica pentru fiul meu, Ed. Humanitas, 1999.

[40] N. Angell, citat de Louis L. Snyder, 1990.

[41] Vezi Isaiah Berlin, Nationalism: Past Neglect and Present Power, 1972.

[42] B. P. Hasdeu, Cauzele şi rezultatele cosmopolitismului, Bucureşti, 1871.

[43] Emil Cioran.

[44]George Orwell, Notes on Nationalism, în Collected Essays, Journalism and Letters of George Orwell, New York, 1968.

[45] Cf. Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Editura Curtea Veche, 2002.

[46] Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, 1956.

[47] Vezi C. B. Macpherson, în Richard Handler, Nationalisn and the Politics of Culture in Quebec, 1988.

[48] Michael R. Lucas, Nationalism, Sovereignty and Supranational Organizations, 1999.

[49] Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.

[50]Nae Ionescu, Unde e programul?, Bucureşti, 1938.

[51] Paul Treanor, The Ethics of Secession, 2002.

[52] Anthony D. Smith, Nations and Their Past, conferinţă ţinută în anul 1995 la Universitatea Warwick.

[53] Michael Billig, Banal Nationalism, 1995.

[54]Nae Ionescu, Naţionalism şi ortodoxie, Bucureşti, 1937.

[55] Europaischer Nationalismus, studiu disponibil pe Internet.

[56] Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.

[57] Nenad Miscevic, Nationalism, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2001.

[58] Vezi manifestul Are you a Populist?, redactat de «Liberty Lobby» & ziarul “Spotlight”.

[59] “Southern Mercury”, 23 iulie 1896.

[60] “Anthony Weekly Bulletin”, 30 martie 1894.

[61] “American Nonconformist”, 30 aprilie 1891.

[62] Reform Party Adopts Nationalist Platform – exclusive to American Free Press, by Cristopher Bollynn, 2000.

[63] «America First Party»: Mission Statement, by the Staff of American Free Press, 2001.

[64] Patrick Buchanan, Free Trade Dangerous, Not Free,scrisoare deschisă către «Chicago Council of Foreign Relations», noiembrie 1998.

[65]Discurs rostit la  «Boston World Affairs Comercial»  din Boston, Massachusetts.

[66] A. Cioflâncă, Tentaţii neopopuliste în Europa de Est, în vol. Globalism şi dileme identitare, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, 2002; vezi şi M. Hjerm, Reconstructing Pozitive Nationalism: Evidence from Norway and Sweden, 1998; William Coleman, Globalisation: a Theory of the Controversy, 2002; «One Nation» Manufacturing Policy Statement, 1998; programele politice ale «Dansk Folkeparti» (“Partidul Poporului Danez”), «Sverige Demokraterna Ungdom» (“Partidul Democratic Suedez”), «Isänmaallinen Kansallis Lütto» (“Alianţa Patriotică din Finlanda”), «Fremskrittspartiet» (“Partidul Poporului din Norvegia”), «I.S.P.A.» (“Patrie şi Libertate”) din Letonia, «Lietuviu Tautinio Jaunimo Sajurgo» (“Tânăra Lituanie”), «Deutsche Volks Union» (“Uniunea Poporului German”) etc.

[67] John Rex, National Identity in the Democratic Multicultural State, 1996.

[68] Gerard Delanty, Beyond the Nation-State, 1996.

[69] Roger Brubaker, Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in the New Europe, 1996; pentru alte opinii: Adrian Hastings, The Construction of Nationhood: Ethnicity, Religion and Nationalism, 1997; Michael Hechter, Containing Nationalism, 2000.

[70] Declaraţie politică rostită în şedinţa Camerei Deputaţilor din 3 martie 1934.

[71] Charles Maurras, Mes idées politiques, Paris, 1937.

[72] Karl Deutsch, Nationalism and Social Communication: An Inquiry into the Foundation of Nationality, New York, 1953.

[73] Louis L. Snyder, The Meaning of Nationalism, 1954.

[74] Levente Salat, Multiculturalismul liberal, Ed. Polirom, 2001.

[75] Doug Vandinan, The Essence of Nationalism, 2001.

[76] Paul Treanor, Why Multiculturalism is Wrong, 2002.

[77] Emil Cioran, Despre neajunsul de a te naşte, Paris, 1973.

[78] G.K. Chesterton, ILN, 28 octombrie 1922.

[79] G.K. Chesterton, Orthodoxy, 1908.

[80] Vezi Karl Jahn, Why I Am Not a Conservative, 2000.

[81]Charles Maurras, cf. Jacques Bainville, La Fortune de la France, Paris, 1937.

[82] Paul Treanor, Structures of Nationalism, 1997.

[83] Paul Treanor, Genocide, World Order and State Formation, 2002.

[84] Max Weber, Essays in Sociology, 1958; vezi şi David Little, Belief, Ethnicity and Nationalism, 1995.

[85] Ernest Renan.

[86] Thomas Masaryk.

[87] Friedrich Meinecke.

[88] Cf. Grete Tartler, Europa naţiunilor – Europa raţiunilor, Ed. Cartea Românească, 2001.

[89] Alfred Cobban.

[90]R. Bendix, S.M. Lipset, Class, Status and Power – Londra, 1966.

[91]Mircea Florian, Sensul unei noi filosofii româneşti, Bucureşti, 1933.

[92] Alain de Benoist, Gemeinschaft and Gesellschaft: A sociological view of the decay of modern society.

[93] Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.

[94] Georgios Varouxakis, Nationalism, Patriotism and Liberalism: A Debate Revisited?

[95]Gil Dellanoi, Naţionalismul şi cataliza ideologică,  în vol. Naţiuni şi naţionalisme, Ed. Corint, 2002.

[96] I. G. Duca, Doctrina liberală, Bucureşti, 15 februarie 1923.

[97] Vezi interviul cu Jacques Yves Cousteau, în vol. Schimbarea ordinii globale (coordonator: Nathan Gardels), Editura Antet, 2002.

[98] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1936.

[99]Nicolae Iorga, Manifestul Partidului Naţionalist-Democrat, în “Neamul Românesc”, 25 septembrie 1919.

[100] Sigurd Skirbekk, Nationalism – Subject of Study and Term of Abuse.

[101] Francis Fukuyama, Sfârştul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, 1992.

[102] Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne (coordonatori: A. P. Iliescu, E. M. Socaciu), Ed. Polirom, 1999.

[103] Niccolo Machiavelli, Principele , în vol. Fundamentele gândirii politice moderne (coordonatori: A. P. Iliescu, E. M. Socaciu), Ed. Polirom, 1999.

[104] Gary Ulmen, Toward a New World Order: Introduction to Carl Schmitt’s «The Land Appropriation of a New World».

 

[105] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1998.

[106] Vezi interviul cu Francis Fukuyama, în vol. Schimbarea ordinii globale, (coordonator: Nathan Gardels), Ed. Antet, 2002.

 

[107] Francis Fukuyama, Sfârştul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, 1992.

[108] Tomislav Sunic, A Global Village and the Rights of the Peoples.

[109] Miguel de Unamuno, Agonia creştinismului, Ed. Institutul European, 1993.

[110]Ernst Bertram, Nietzsche – încercare de mitologie, Ed. Humanitas, 1998.

[111] Nicolae Iorga, Ce nu mi se poate cere, în “Neamul Românesc”, 4 august 1940.

[112]Ernst Bertram, op. cit.

[113]Mic dicţionar filozofic, Editura pentru Literatura Politică, Bucureşti, 1954.

[114]Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978.

[115]Larousse – Dicţionar de sociologie, Ed. Univers Enciclopedic, 1996.

 

[116]Oxford – Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, 2001.

[117] Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, 2001.

 

[118]Oxford – Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, 2001.

[119]Oxford – Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, 2001.

[120]Oxford – Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, 2001.

Categorii: Naționalism, Politică - Partidul România Unită, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: