ADRIAN MĂRĂCINEANU: ”Nastratin pe Frontul de Est”

STEFAN SUCITU - PAG 80Restaurantul Gării n-arătarău prin ’75. Separeul (primul din stânga intrării) era pregătit atent cu o masă de 6 locuri, tacâmurişi pahare curate, naproane şi două oliviere nichelate, toate aşezate corect pe faţa de masă albă, apretatăşi călcatăaşa de bine, încât la colţuriîţi tăiaimâneca de la camaşă, dacă nu erai atent. Două frapiere din aluminiu aşezateîn suporturi din fier forjat care se terminau cu labe de leu stilizate străjuiau scaunul la unul din capetele mesei.

O după-amiază de început de vară. Localul, pe jumătate plin, la fel ca şi nea Matei ospătarul, parcăaşteptaucombatanţii din separeul mai sus descris.

17:05. Ca de fiecare avans şi lichidare, nea Nicu Nastratin, cel mai tare şef de secţie al uzinei din apropierea Gării de Sud, îşi aducea la „cinste” pe cei mai tineri din colaboratori. Doi ingineri, un subinginer şi-un tehnician: Costel, Marian, Vali şi Jean. Au intrat, in ordinea de mai-nainte.

     – Localu’ ăsta n-are şi ceva de aşezat păpereţi, măi nea Nicule?

Cel cu remarca era Marian, ăl mai tânăr.

     – Are, mă, purici împăiaţi, da’ nu-i vezi tu! O să vorbesc cu şefu’ de

local să pună o roată de locomotivă sau un boghiu. Ia zi, nea Matei, ce ne dai azi?

     – Un coniac înainte de o telemea de oaie proaspătă, măsline, salam uscat, scrumbiesărată pe pat de ceapăroşie. Aduc p-ormă Murfatlarul cu corăbioara la litru, gheaţa spartă pentru frapiere, mai am ciolan cu

fasole, friptură de vită la tavă, copane de pui cu pilaf şi grătar pe alese.

     – Îţi spun eu din vreme la ce ne hotărâm, zise nea Nicu dintre frapiere.

Acum, ce trebuie săştiţi dumneavoastră: nea Nicu Nastratin avea şi el o pretenţie pentru cinstea bilunară pe care o făcea tinerilor lui colegi de secţie. Să nu fie întrerupt sau contrazis, atunci când povestea din amintiri – şi nu erau puţine! Adevărat era şi faptul că cei  tineri erau, de cele mai multe ori, fermecaţi de poveştile lui Nastratin, dar şi de bucatele comandate de Şefu’.

– Ia spune-ne nea Nicule, ceva de pe front, îl întărâtă Costel, cel cu vechimea mai mare, din cei 4 tineri.

     – V-am zis cum m-au luat ruşii d’acasă de la Mâneciu?

     – Nu, bre, ia zi.

Era Marian, cel mai tânăr,curios şi naiv dintre ei. Nea Nicu îşi aprinse un Snagov şi începu:

         M-ascunsese mama în beci, de frica lor. Stateam acolo de-o lună. Nuieşeamdecât noaptea la budă. Într-o dimineaţă, pă la 6, aud zgomot. Două camioane Molotov şi-un Gaz dărâmaseră poarta mare. Din ele coborau treijdăsoldaţişi din Gaz un colonel…

     – Cum i-ai văzut, dacă erai în beci?

Cine putea săîntrebe decât Marian…

     – Mă, dacă nu măcredeţi sau mă-ntrerupeţi eu mă ridic şi plec! protestă nea Nicu Nastratin.

     – Termină, Mariane, căţi trag o gutuie în creştet! îi potoli

curiozitatea Costel. Ia zi, nea Nicule…

     – Îi văzusem pe ferestruică de aerisire, bă… Iese mama din grajd, că

dădea la vacă. Colonelu zice: ”Să iasă imediat Nicalai, de unde-l ţi

ascuns sau vămpuşc pe toţi din casă!” Am ieşit, ce puteam să fac? Îl

întreb pă colonel ce-are cu mine şi zice: ”Imediat tre’ să te vadă

tăvarişci Stalin!” Ne-am suit în Gaz şi spre noapte eram la Moscova.

    – Aşa repede, măi nea Nicule? îndrăzni Marian.

    – Taci, mă! îl aduse Costel la ordine.

    – Intrămîn Kremlin…La etaju’ unu – biroul lu’ Stalin. Mare, bă… mare. Din uşăpân‘ la Stalin cre’ că erau fo cinzeci de metri. De-abea îl zăream. Era, uite-atâtica. Şi nea Nicu apropie degetul mare de arătător,cât săîncapă o bucaţică de telemea, pe care o-nghiţifulgerător. Şi-un  covor roşu persan cu fir de te gâdilaîntre picioare. Cred c-avea vreo şaijdă metri.

    – Da’ de ce te chemase, bre? întrebă Costel.

    – Mă, io bănuiam ceva… Da’ nu ştiam câtştie el. Zice: ”Nicalai, să-mi

spui imediat unde-ai ascuns cele 540 de motoare de avion.” Ştia, mă! Da’ nu ştia locul. Am zis în sinea mea – ”Decâtştreangul, mai bine-i spun!”.

    – Da’ unde erau, nea Nicule?

    – Mariane, nu taci? se zborşi Costel.

    – Într-o pădurelângă Moscova, vă spun io altădată ce şi cum, zise Nastratin. Mă duce colonelu în pădurea de care vorbesc, soldaţii după noi. La lumina lanternelor, io le spuneam: ”Săpaţi aici, ba nu – aici… ba zece metri mai la stânga… Colonelu’ zicea că dacă nu-mi amintesc mai repede, măspânzură de primul copac. Mă, în fine, găsim cele două trape grele din fier, coborâm treptele, aprind lumina…

    – De unde lumină în mijlocul pădurii, măi nea Nicule?!…

    – Costică, dacăăsta micu nu tace, io mă ridic şi plec!

Marian a primit o castană-n dovleac, a băgat capul între umeri, o duşcă de coniac pe gâtşi-a tăcut.

    – Colonelu’ se ţinea după mine cu un registru de inventar, continuă Nastratin. Număra şi verifica cu atenţie absolut tot. La un momen’ dat săopreşte, măpriveşte-n ochi şi-i zice: ”Nicalai, tu măminţi! Lipseşte ceva!”… Aşa era, mă, lipsea ceva…

    – Ce lipsea, nea Nicule? a întrebat Costel, mai curajos.

    – Un motor? – îndrăznişi Vali.

Nastratin trase adânc, cu sete, din ţigară, privind pierdut către nea Matei, chelnerul, care s-apropia cu două sifoane.

    – Nu, mă, lipsea o cheie franceză!…

 

# # #

    Ne găsim în acelaşi ispititor cadru al separeului din Restaurantul Gării, unde, ca la fiecare chenzină, nea Nicu Nastratin, şef de secţie, îşi cinstea subalternii: Costel, Vali, Marian şi Jean. Doar meniul era altul. Se trecuse direct la grătar de data asta. Ciorba de perişoare cu ardei iute, mâncată de prânz la cantină, lăsase loc pentru ceafa de porc, cârnăciorii olteneşti proaspeţi, mititeii şi salata de sfecla roşie cu hrean. Numai Marian, cel mai tănâr inginer al secţiei, lăsase Murfatlarul la litru (cu corăbioara) la gheaţă pentru nişte bere Azuga neagră, brumată şi cu cerbul în relief pe sticla verde închis (pentru cunoscători şi premianţi).

    – Şi, ia spune, nea Nicule, de unde-ai rămas…

    De data asta, îşi aprinse o ţigară Chesterfield dintr-un pachet pe care-l cumpărase de la magazinul Aroma, alături de două sticle de Haig, căci se apropia ziua lui de naştere, şi începu.

    – Nemţii mă repartizaseră la submarine. Erau puzderie pe uscat, îi înghesuiseră bine pe ruşi. Dar în port, la Sevastopol, doar fo trei submarine. Ăla în care eram eu, dăduse de belea. Ruşii făcuseră blocadă cu plase din sârmă oţelită şi prova noastră se încurcase în ea.

    Si, nea Nicule?! întrebă Marian, curios, cu mustăţi de spumă.

    – Io ştiam ce trebuie făcut, da’ i-am mai lăsat să fiarbă. După două ore de manevre zadarnice, mă duc la comandant şi-i cer o pereche de cleşti mari. A înţeles repede, neamţu’, da’, mă întreabă, cică: „Pe unde vrei sa ieşi?”

    – Păi, prin turelă, normal, îşi dădu Jean cu părerea.

    – Cum, mă, că-i vedeau ăia dă pă ţărm – nu, nea Nicule? sări Costel.

    Nea Nicu făcu o pauză ca să mărească suspansul, apoi grăi:

    – Am ieşit prin tubul lansator de torpile, măi băieţi! Am tăiat plasa

de sârmă, am descurcat submarinul şi-am ieşit la mal prin nişte ţevi de

scurgere, care aveau capătul chiar în oraş.

Jean, controlor tehnic, se simți dator să-l întrebe pe Nastratin ce

diametru interior aveau tuburile prin care se strecurase.

– Fo douăjdă țoli, măi Jane…

– Hai, bre nea Nicule, cât erai matale de subțirel în tinerețe, ca să

încapi într-o conductă așa îngustă?

Nastratin se gândi 3 secunde, îl privi în ochi pe Jean și zise:

– Erau țoli de război, măi băiete!

Drept pentru care Jean s-a resemnat, dând din cap că acum a înțeles.

         – Nea Nicule, da’ cât ai putut să stai în apă, bre, fără să te-îneci?

Întrebase Marian, normal.

    – Mă, io v-am mai spus, dacă nu mă credeţi sau mă-ntrerupeţi io mă ridic şi plec.

Şi, brusc, se şi îndoi ameninţător, gata să părăsească preacinstita adunare.

    – Stai, nea Nicule, nu te pune la mintea lu’ mucea ăsta. Ia taci, mă! Până mai ieri puneai ştampile cu curu-n praf şi acu te-ai găsit să pui întrebări, i-a retezat-o Costel, cu gândul la nota de plată.

   – Cu ocazia asta am scăpat de nemţi, dar m-au prins ruşii. A trebuit să lupt cu ei, până la eliberarea Sevastopolului. Lupte crâncene, măi băieţi. Şi-un ger, măi nene… Într-o noapte, mi-aduc aminte ca acum… Trăgeam cu mitraliera de vreo oră. Se înroşise ţeava şi ne încălzeam mâinile la ea. Când, deodată, simt ceva cald în spate…

   – Nemţii, nea Nicule!!! zise Marian.

   – Ruşii, nea Nicule !!! ţipă Jean.

Nea Nicu Nastratin trase calm din ţigară şi zise:

   – Nu, măi băieţi, era mama! Venise cu plăcinte calde de la Mâneciu…

Mai trebuie spus că nea Nicu Nastratin avea, în 1945, la sfârşitul războiului, 17 ani. Era născut şi crescut în Ploieşti.

(Text reprodus din ”ALMANAHUL NASTRATIN 2013”)

Anunțuri
Categorii: ”Nastratin”, Caricaturi | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: