RESTITUIRI: A. D. Xenopol, „Naţionalismul” (fragment) – 1908

Un curent întins şi puternic a cuprins omenirea civilizată, de prin veacul XIX mai ales, acel după o viaţă potrivită cu firea fiecărui popor. Nu doar că îmboldirea spre asemenea năzuinţe ar fi lipsit şi mai înainte; căci întreaga istorie a neamurilor omeneşti de dânsa a ascultat; dar, până mai odinioară, ea se mişca numai în sfera neconştiutului, pe când, de la o vreme încoace, popoarele ştiu şi voiesc să  trăiască după cum le cere firea lor alcătuitoare. Popoarele sunt deosebite unele de altele. Fie că ele sunt de o rasă neamestecată cu altele decât într-o măsură foarte mică, fie că sunt alcătuite din contopirea mai multor straturi etnice suprapuse, ele apar totdeauna cu o fizionomie particulară, întipărită în tipul lor fizic, cât şi în caracterul lor moral şi intelectual. Dacă însă celelalte deosebiri care despărţesc popoarele, precum: moravurile, obiceiurile, religiile, întocmirile politice şi aşezămintele culturale, economia vieţii, arta, filosofia şi câte alte manifestări ale sufletului pot uneori fi şovăitoare, cea mai de căpetenie din toate, limba, va fi totdeauna caracteristică. Ea se va deosebi pururea de la popor la popor şi deosebirea va fi cu atât mai mare cu cât rasele primitive sau productele amestecului lor vor fi mai îndepărtate. În zadar se luptă unii ideologi pentru sfărâmarea hotarelor naţionale, pentru idealul om şi om, pentru unificarea întregii omeniri într-un singur tot; căci în contra naturii nu se poate învinge decât folosind şi întrebuinţând propriile ei legi. Nu este însă îndoială că una din legile cele mai statornice ale firii este despărţirea în grupe deosebite; şi această deosebire este atât de puternic înfăptuită, prin deosebirea limbilor, încât ea sfarmă chitul ce leagă pe oameni în societate – mijlocul lor comun de înţelegere. Oamenii de limbi deosebite nu pot lucra împreună, nu se pot întovărăşi spre folosul tuturor. Trebuie ca unii să înveţe limba celorlalţi, pentru a înlătura această piedică ce răsare din  însăşi firea lucrurilor între societăţi omeneşti. Partizanii cosmopolitismului au înţeles că în deosebirea limbilor stă veşnica piedică a unificării neamului omenesc într-un singur tot. De aceea, s-a căutat a se îscodi o limbă universlă, cum a fost mai întâi Volapükul şi cum acum este Esperanto. Dat trebuie să se ştie că mai sunt încă alte 25 de sisteme de vorbire universală, din care cel mai nou vrea să alcătuiască cuvintele din combinrea variată a celor 7 note de muzică: do, re, mi, fa, sol, la, si. Este cunoscut că unde e vorba de iscodire, spiritul omenesc nu stă pe loc, şi fiecare zi aduce noi forme la lumina zilei. Nimic nu garantează că Esperanto nu va fi lăsat la o parte pentru un sistem mai perfecţionat, şi aşa se pot inventa tot limbi noi universale, încât am putea asista la spectacolul ridicol de a vedea că fiecare popor are limba sa universală. Despre însemnătatea limbii pentru traiul alcătuirilor politice face dovadă, pe de o parte, unirea Italiei, Germaniei şi a României, în corpuri unitare, pe baza comunităţii de limbă, precum, pe de altă parte, deosebirilor de limbă se datoreşte puternica mişcare spre desfacere a monarhiei Austro-Ungare. Dar oare natura a pus între popoare deosebirea de limbă numai aşa, pentru a nu se înţelege între ele, sau a făcut din limbă un chit puternic, pentru ca acei ce vorbesc la fel să trăiască laolaltă şi să lucreze împreună la realizarea fericirii lor? Fără îndoială că răspunsul nu poate fi altul numai că limba comună a fost dată fiecărui grup de oameni, pentru ca, prin mijlocul unei împreună-înţelegeri, să lucreze la fericirea tuturor membrilor grupului. Limba comună nu este, deci, scopul, ci mijlocul pe care natura l-a pus între oameni pentru a le face viaţa mai uşoară de agonisit, prin întovărăşirea lor la tot felul de trebi şi de întreprinderi, aşa că în luptă cu natura, ei să iasă biruitori şi să-şi făurească soarta pe stăpânirea puterilor ei. Care este, deci, adevăratul rost al vieţii naţionale? Este întărirea vieţii omeneşti în toate direcţiile: în artă, literatură, filosofie, în întreprinderi şi moravuri proprii fiecărui grup omenesc şi, în sfârşit, în dezvoltarea puterilor materiale, care trebuie să slujească la realizarea tuturor celorlalte ţinte. Pentru ca un popor să poată dezvolta o viaţă naţională, e de nevoie ca el să se poată apăra de celelalte neamuri, cari îl concureză în lupta pentru trai. Concurenţa aceasta poate, uneori, conduce la duşmănii internaţionale, căci fiecare popor, ca fiecare individ, tinde, pentru a-şi asigura viaţa, a se lăţi pe seama celorlalţi, şi cu cât un popor este mai mare şi mai puternic, cu atâta tendinţa de a abuza de superioritatea lui va fi mai rostită. Istoria întreagă înfăţişează lupte între popoare pentru stăpânirea unora asupra altora, şi straturile cari au constituit popoarele nu sunt decât suprapuneri, adeseori, silnice ale unui neam de oameni asupra celuilalt.  Va fi, deci, nevoie pentru apărarea popoarelor de copleşiri străine ca ele să fie înarmate, pentru a putea respinge cu puterea silniciile îndreptate în contra lor. Visul unei păci universale este neîndreptăţit, şi nici nu ştim dacă ar fi de dorit, căci ar arunca popoarele, o dată cu siguranţa traiului, în lâncezeală şi amorţeală, care le-ar cuprinde în curând şi corpul şi sufletul. Antimilitarismul este o iscodire a socialismului, care vrea să înlăture armatele, păzitoare nu numai ale rânduieliilor lăuntrice. Noi credem că vor mai fi războaie în omenire şi, chiar dacă nu vor mai fi, este bine ca putinţa lor să nu fie exclusă din calculul faptelor viitoare. Viaţa naţională a unui popor nu este, însă, expusă numai acestei primejdii din afară. Tacul acestei vieţi se poate da şi prin lăuntrul lui, când neamurile străine se introduc în organismul lui şi substituie concurenţei exterioare de la popor la popor, acea interioară între elementele străine şi cele băştinaşe. Starea civilizaţiei în care au ajuns poporele conducătoare din omenire nu mai învoieşte însă închiderea graniţelor pentru elemntele străine. Nici zidul chinezesc nu mai poate garanta stăpânirea exclusivă a poporului asupra bunurilor sale, nici faţă de străinii pătrunşi în ţară nu mai poate aplica principiul roman: adversus hostem aeterna autoritas. Se poate întâmpla ca elementele pătrunse din afară în organismul unui popor să-i fie superioare în voinţă, spirit de întreprindere, putere de muncă, priceperea trebilor şi cunoştinţii, încât să devină pentru concurenţa internă nişte elemente primejdioase. Ce este de făcut pentru a apăra elementul naţional de aceşti rivali pe tărâmul luptei economice? Fără îndoială că primul mijloc ar fi de a se face legi ocrotitoare pentru băştinaşii pământului, şi fiindcă gândul meu, când pun aceste principii obşteşti, este frământat tocmai de pericolul în care se află românii din ţara noastră, vreau să aplic imediat teoria la acest exemplu, care ne interesează atât de mult pe toţi. Românii au şi recurs, mai mult decât orice alt popor, la acest mijloc de a adăugi puterea de rezistenţă a neamului lor contra concurenţei străinilor din ţara lor prin pavăza normelor obşteşti de conducere a vieţii. Nici un alt popor din Europa şi nici din alte părţi ale lumii nu are o dispoziţie ca aceea conţinută în articolul 7 din Constituţia noastră, care împiedică străini de a cumpăra imobile rurale. La nici un alt popor nu vom găsi dispoziţia prohibitivă privitoare la ţinerea de crâşme prin sate de către străini. Nici un alt popor nu va împiedica pe străini de a înainta în ranguri militare, dacă i-ar obliga să servească în armată. Nu ştim dacă în alte ţări se împiedică străinii de a vinde obiecte monopolizate; dacă copii lor sunt supuşi în şcoale la taxe mai urcate decât naţionalii. Şi, desigur, nicăieri naturalizarea străinilor nu conţine nişte dispoziţii aşa de greu de îndeplinit, ca în România. Asemenea legi, însă, pot fi bune pentru câtva timp, spre a pune poporul, inferior prin viaţa lui de până acuma, în putinţă de a lupta cu elemente mai puternice introduse în sânul lui. Este, însă, neapărat ca, sub această ocrotire, să se ia măsurile cele mai serioase şi cele mai grabnice pentru a se întări puterile productive ale poporului apărat, aşa ca să-l putem pune în putinţa de a se menţine el singur în concurenţă cu străinii şi după ce acele legi ocrotitoare vor fi înlăturate. Căci înţelege oricine că ele nu pot fi menţinute la nesfârşit, din cauza presiunii statelor străine cari, neavând faţă cu străinii asemenea legi de apărare, primesc cu greu ca ele să fie aplicate într-o ţară din concertul civilizaţiei faţă cu supuşii lor. Şi este de dorit ca, pentru onoarea şi demnitatea ţării noastre, suprimarea acestor legi să fie o urmare a propriei noastre hotărâri şi nu aceea a unei impuneri din afară. Patriotismul este sănătos atunci când consună cu interesul individual. Ne iubim ţara fiindcă în ea putem trăi mai bine şi mai uşor; clasa conducătoare îşi iubeşte ţara pentru că în ea poate dobândi posturi, poate să-şi puie copiii în şcoli; pentru că aici se poate pleda în limba ei şi judecătorii pot judeca în acelaşi idiom. Pentru că ţara ne spijină existenţa de aceea o iubim, şi, când nu reuşeşte, atunci emigrăm. Este totdeauna o grea încercare de a pune să lupte patriotismul cu interesul individual, şi a se imputa proprietarilor că au preferat pe evreii cari dădeau mai mult pe moşii românilor cari le dădeau mai puţin. Este acelaşi lucru ca şi când am taxa de nepatrioţi pe germanii cari se expatriază pentru a-şi asigura zilnica existenţă. Primum vivere, deinde philosophare s-ar putea spune şi Primum vivere, deinde patriam amare. Că sunt spirite superioare care sunt în stare să-şi dea averea şi chiar viaţa pentru patria  lor, cine o va putea tăgădui? Dar acestea sunt excepţii de tot rari, şi nu comunul muritorilor. Se face mare caz pe patriotismul soldaţilor care îşi dau viaţa pentru apărarea patriei. Dacă s-ar băga de seamă că aşa-numita jertfire este o urmare a organizării armatei şi a nevoii de a-şi vinde viaţa cât de scump în cumpăna luptei, s-ar scădea mult din acea virtute. Cine va tăgădui că este cel mai mare pericol de a se lăsa economia ţării, izvorul de unde iese bogăţia, în mână străină şi că din acest punct de vedere arendaşii vor înlătura o primejdie naţională? Dar tot o primejdie naţională e şi datoria publică, care este toată în mâinile străinilor, şi fabricile de zahăr, de ţesături, de sticlării, de turnătorii şi toate celelalte care sunt conduse şi ca mine şi ca muncă tehnică tot numai de străini rămânând românilor numai salahoria. Tot un pericol naţional sunt şi exploatările petrolifere, toate în mâinile străinilor; apoi scrisorile noastre de credit funciar rural şi urban au adus înstrăinarea eventuală a averii imobile, care stă tot la dispoziţia străinilor; încât ce rămâne românului în mult iubita lui ţară decât conducerea ei politică în cel mai larg înţeles al cuvântului şi munca ei cea brută pentru ocrotirea şi realizarea intereselor străine! Iată unde e pericolul cel mare, unde trebuie pus umărul pentru a scoate ţara noastră din hangarul în care a aruncat-o din nenorocire o dezvoltare fatală şi necesară, ca tot ce se petrece pe scoarţa acestui pământ. Trebuiesc schimbate instituţiile noastre, trebuieşte schimbată educaţia noastră, trebuie schimbată întreaga direcţie întipărită mişcării noastre. Iată ce trebuie făcut, iar nu tot cerut legi pentru români, ca să-i apere de concurenţa oamenilor mai destoinici ca ei, şi prin care se deprind a aştepta de la stat, pe de o parte, prin posturi, asigurarea existenţei, pe de alta, prin legi, dreptul la lene, la nepăsare şi la risipă. Iată în ce se pare a consta adevăratul naţionalism.


Anunțuri
Categorii: Naționalism, Restituiri | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: