PROIECTUL ARCHE: Dragoş Moldoveanu, „Diabolizarea senatorului Joe McCarthy şi ‘onorabilitatea’ dogmelor comuniste”

„Acea infamă doctrină a aşa-zisului comunism este absolut contrară însăşi legii firii şi, dacă va fi adoptată, va distruge cu desăvârşire drepturile, proprietatea şi posesiunile tuturor oamenilor, şi chiar societatea însăşi!” (Papa Pius al IX-lea, 1846)

Sub imperiul scenariilor apocaliptice şi al unei lipse de transparenţă orchestrate chiar de către strategii politicii federale, cetăţenii americani au fost „injectaţi”, în anii `50 ai secolului trecut, cu o spaimă constantă faţă de pericolul comunist. Imagini dintre cele mai sumbre, exacerbarea potenţialului de risc pe care îl prezenta infiltrarea „roşilor” în aparatul de stat, acuzaţiile – aparent nefondate – la adresa unor personaje sus-puse ale administraţiei, au alimentat temerile populaţiei şi au stăpânit naţiunea americană timp de mai mulţi ani. Vârf de lance al atacurilor anti-antiamericane, senatorul republican de Wisconsin, Joseph McCarthy, a acţionat în ideea fixă de a lichida Partidul Comunist din SUA, pe simpatizanţii acestuia, dar, mai ales, pe cei bănuiţi de trădare în beneficiul inamicului. Delaţiunea, suspiciunea şi împroşcatul cu noroi în public au luat locul informaţiilor certe şi bazate pe fapte verificabile. Demersul lui McCarthy nu a fost pe deplin nejustificat. Aceasta, dacă ţinem cont, mai ales, de cazul de notorietate al soţilor Rosenberg, acuzaţi şi executaţi pentru spionaj în domeniul nuclear în favoarea URSS. Întrebarea legitimă care se pune acum este: a avut McCarthy dreptate? Dacă da, cine a instrumentat – şi continuă şi astăzi – diabolizarea, care nu a cunoscut nicio scădere de tonus, a personalităţii senatorului american?

Ieşirile spectaculoase la rampă ale lui Joseph McCarthy au fost susţinute, încă din stadiu incipient, de către FBI şi longevivul său director, J. Edgar Hoover. Biroul Federal de Investigaţii a dus o politică virulent anticomunistă încă din anii celui de-al Doilea Război Mondial. Moment, în care, paradoxal, americanii erau încă aliaţii sovieticilor! Informaţii cu privire la prezenţa unor spioni roşii atât la nivelul Executivului, cât şi la Ambasada Uniunii Sovietice, parveneau zilnic pe masa preşedintelui Roosvelt. Acesta prefera, însă, să le ignore şi să-şi impună punctul de vedere împotriva celor care nu vedeau cu ochi buni alianţa împotriva firii cu „diavolul bolşevic”. Situaţia s-a perpetuat în vremea lui Harry S. Truman, un antistalinist convins, dar neputincios în faţa diriguitorilor din umbră ai politicii Casei Albe. În 1947, secretarul de stat, George C. Marshall, a înfierat acuzaţiile conform cărora există un „program deliberat, calculat” de a proteja pro-comuniştii din Departamentul de Stat şi de a „reduce securitatea” la un nivel minim. Eforturile Biroului Federal de Investigaţii, de a demasca trădătorii din sânul administraţiilor democrate, s-au dovedit, pentru moment, superflue.

Fin observator al pericolului „roşu”

Discursul senatorului de Wisconsin, Joseph McCarthy – din 9 februarie 1950, în West Virginia – redă cu acurateţe o stare de fapt alarmantă, asupra căreia avertiza Papa Pius al IX-lea încă din 1846. „Marea diferenţă între civilizaţia noastră occidentală creştină şi lumea comunistă atee nu este de ordin politic, ci moral (…). Religia imoralului, inventată de Marx, predicată cu fervoare de către Lenin, şi împinsă la extreme de către Stalin. Această religie a imoralului, dacă jumătatea „roşie” a lumii triumfă, va răni şi distruge omenirea mai mult decât oricare alt sistem economic sau politic (…). Astăzi, suntem angajaţi într-o ultimă bătălie între comunismul ateu şi creştinism. Poate fi cineva atât de orb, încât să spună că războiul nu a început? Poate cineva să nu conştientizeze convingerea comuniştilor că timpul lor a sosit? (…) Motivul imposibilităţii noastre nu rezidă în faptul că unicul nostru inamic a trimis oameni să ne invadeze teritoriul, ci, mai degrabă, în acţiunile trădătoare ale celor care au fost trataţi atât de bine de către această ţară. Nu au fost nefericiţii sau minorităţile, ci chiar cei care au dispus de toate beneficiile pe care cea mai bogată ţară de pe Glob le putea oferi… Am în mâini o listă cu 205 nume, făcute cunoscute secretarului de stat ca membri ai Partidului Comunist, care continuă să lucreze nestingheriţi şi să modeleze politicile Departamentului de Stat”. Fulminantul discurs a lui McCarthy a deschis uşa celei mai înverşunate vânătoare de comunişti din istoria contemporană. Asul era acum în mâneca senatorului.

La 20 februarie 1950, McCarthy recidivează printr-o nou discurs agresiv, cu trimitere explicită către factorii de decizie democraţi şi către Casa Albă, placă turnantă a „căpuşelor” comuniste. Acuzaţiile senatorului au avut în mod cert efectul scontat asupra stării de spirit colective. Pe fondul escaladării conflictului din Coreea, a arestării, în iulie 1950, a soţilor Julius şi Ethel Rosenberg – sub acuzaţia de a fi transmis ruşilor date ultra-confidenţiale cu privire la programul atomic american şi care au fost executaţi trei ani mai târziu –, şi a defectării a doi spioni infiltraţi în Ambasada Marii Britanii, în mai 1951, isteria anti-sovietică a senatorului de Wisconsin este de natură a amplifica temerile cu privire la o posibilă trădare din interior. Pe cai mari, McCarthy exultă!

Excesul de zel l-a costat scump

Elanul lui Joseph McCarthy în a-i deconspira pe trădători se acutizează în următorii doi ani. Nu puţini oameni şi-au pierdut slujbele sau au fost nevoiţi să părăsească continentul american, când, confruntaţi cu propriul trecut (sau prezent), au fost nevoiţi să recunoască faptul că au aparţinut Partidului Comunist American. Deci, în slujba Moscovei. Pentru a cosmetiza responsabilitatea foştilor membri, senatorul – sprijinit până în pânzele albe de către Roy Cohn şi David Schine – încuraja turnătoria la scară industrială, ca metodă eficace de a deparazita administraţia federală de spionii implantaţi aici.

Cazul jurnalistului Drew Pearson este concludent în acest război al nervilor declanşat între Joseph McCarthy şi orice contestatar al acuzaţiilor sale. Încă din vara anului 1950, ziaristul a denunţat dur metodele şi acţiunile senatorului, discreditând de la microfonul radioului orice „mişcare” în front a republicanului. Replica de maestru a lui McCarthy nu s-a lăsat aşteptată. „Asasin plătit de Moscova”, „porta-voce a comunismului internaţional” au fost doar câteva dintre alegaţiile la adresa lui Pearson. Senatorul are câştig de cauză, de vreme ce susţinătorii financiari ai jurnalistului îşi retrag subit subvenţiile acordate acestuia. Activitatea subversivă în favoarea inamicului de moarte a constituit un factor motivaţional extrem de puternic, manevrat cu abilitate de către Joe McCarthy.

Practicile totalitare ale senatorului sunt, fără doar şi poate, condamnabile. În acest sens, eliminarea din librării a scrierilor pro-comuniste nu diferă decât conjunctural de arderea cărţilor neconforme ideologiei de stat, operaţiune tipică naziştilor şi bolşevicilor. A deschide ochii oamenilor cu privire la teroarea roşie nu implica în mod necesar a refuza aceloraşi oameni posibilitatea de a se informa şi de a emite propriile judecăţi de valoare cu privire la ideologia şi, mai ales, la acţiunile comunismului criminal.

Ambiţiile lui Joe McCarthy de a da în vileag spionii din cadrul Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) au stârnit rumoare la nivelul cel mai de sus al administraţiei – acum, republicane –, pentru că Agenţia cu sediul la Langley reprezenta pilonul de rezistenţă în faţa ameninţărilor Războiului Rece. La puţină vreme de la numirea lui Allen Dulles în fruntea CIA, în vara lui 1953, senatorul îşi face cunoscută convingerea conform căreia existau cel puţin o sută de comunişti în Agenţie, care trebuia de urgenţă înlăturaţi. Hărţuiala declanşată împotriva asistentului directorului-adjunct de Informaţii, William P. Bundy, a trezit împotrivirea vicepreşedintelui Nixon, fost coleg al lui McCarthy în Senat. Nici Dwight „Ike” Eisenhower, noul locatar de la Casa Albă, nu privea cu ochi buni luările de poziţie zeloase ale senatorului.

Săgeţile aruncate înspre anumiţi ofiţeri de rang superior ai Armatei, în frunte cu al ei secretar Robert Stevens, începute în mai 1954, au inflamat şi mai mult spiritele vizibil deranjate de metodele draconic-inchizitoriale ale lui Joseph McCarthy. Intenţiile sale de a tăia răul de la rădăcină şi de a-l demasca lumii întregi – audierile din Senat au primit spaţiu de emisie la televiziune şi au fost urmărite de douăzeci de milioane de oameni – au întâmpinat rezistenţa chiar a şefului de stat american, Eisenhower. Acesta a făcut uz de armele senatorului pentru a-l împroşca cu noroi şi a pune capăt aşa-zisei vânători de vrăjitoare. „Pe parcursul a 36 de zile, au fost 32 de martori, 71 de sesiuni, 187 de ore de emisie la televiziune, 100.000 de observatori live şi 2 milioane de cuvinte-mărturii” (Jesse Friedman, “The Fight For America: Senator Joseph McCarthy”). Poziţia sa de „vioară întâi” se estompează treptat, însă senatorul refuză să accepte înfrângerea. A fost nevoie de votul de blam al Senatului din decembrie 1954, când, cu 67 de voturi pentru şi 22 împotrivă, McCarthy este condamnat pentru „comportament inadecvat”. Inchiziţia lui Joseph McCarthy devenise istorie. Problemele cu alcoolul îi grăbesc sfârşitul, iar, în mai 1957, părăseşte această lume, în semi-obscuritate.

Nu a greşit!

Nicholas Von Hoffman, a publicat în Washington Post, în 14 aprilie 1996, un articol cu titlul: “Was McCarthy Right About The Left?”, cu informaţii de ultimă oră scoase la iveală de către NSA (Agenţia Naţională de Securitate). „Epoca «McCarthysmului» nu a fost o simplă vânătoare de vrăjitoare a inocenţilor de către rău-voitori, aşa cum au fost învăţate două generaţii de elevi de liceu şi colegiu”, atenţionează Von Hoffman. Revelarea celebrelor documente VENONA, la scurtă vreme după prăbuşirea URSS din 1991, alături de arhivele sovietice, au confirmat acuzaţiile lansate de FBI şi Joe McCarthy în anii `50. Administraţiile democrate ale lui Roosvelt şi Truman au fost înţesate de spioni comunişti, aflaţi în solda Uniunii Sovietice. Nu doar oameni de ştiinţă precum soţii Rosenberg, Theodore Hall sau Robert Oppenheimer, care au turnat secretele atomice americane către sovietici, dar şi politicieni sau economişti de prestigiu ca Alger Hiss şi Harry Dexter-White, capul Fondului Monetar Internaţional, au fost „trădători sau, măcar, vasali ideologici ai unei puteri străine” (Nicholas Von Hoffman). Semnalele de alarmă – pe alocuri, abuzive – ale lui McCarthy au fost cât se poate de reale. Putem să-i punem la îndoială metodele, dar încercările sale de a trezi la realitate poporul american şi pe conducătorii săi, deşi eşuate, au fost corecte.

Intoxicarea practicată de mai bine de cincizeci de ani pune accent pe „vânătoarea de vrăjitoare” terifiantă, care a distrus vieţile a mii de oameni supuşi presiunii continue şi a primejdiei de a fi expulzaţi sau aruncaţi în închisoare. Cu toate acestea, dacă ne aruncăm ochii asupra unor statistici ale perioadei, constatăm cu surprindere că niciun singur om nu a fost privat de libertate în mod abuziv, nu a fost arestat fără un mandat judecătoresc sau nu a fost deportat. Orice s-ar spune, practicile aşa-zis teroriste ale lui McCarthy au fost departe de metodele CEKA sau NKVD din anii de construcţie şi consolidare a bolşevismului în Uniunea Sovietică.

„Mişcare politică onorabilă”

Diabolizarea senatorului Joseph McCarthy nu a cunoscut o înverşunare mai mare ca astăzi. Dar să privim atent asupra obiectului acuzaţiilor senatorului de Wisconsin. McCarthy a atacat comuniştii, simpatizanţii comunişti sau trădătorii care au vândut secrete de stat unei puteri inamice. În zilele noastre, se înmulţesc vocile conform cărora ideea comunistă a fost corectă, generoasă chiar, dar aplicabilitatea ei de către ruşi a fost catastrofală. Comunismul, aşa cum bine observa Vladimir Volkoff, „continuă să apară în opinia multor oameni ca o mişcare politică onorabilă, alături de toate celelalte”. Această concepţie care frizează bunul-simţ este atribuită de către acelaşi Volkoff unei victorii fără echivoc a dezinformării şi manipulării, maşinării infernale care ne supun de mai bine de jumătate de veac. Scopurile politice sunt evidente: în Rusia, „reconstrucţia unei societăţi a privilegiilor cu tendinţe mafiote”, iar, în Occident, „distrugerea definitivă a tuturor valorilor moştenite de la creştinism şi constituirea unei societăţi, fără alte structuri decât cele care se ivesc din corupţia ambiantă” (Vladimir Volkoff, Petite histoire de la désinformation).

Toleranţa zero a lui Joseph McCarthy faţă de „roşii” i-a pătat reputaţia şi l-a trimis la lada de gunoi a istoriei. Dacă ţintele sale ar fi fost naziştii, urmăriţi până în gaură de şarpe şi astăzi, ar fi beneficiat acum de laudele îndreptăţite oricărui justiţiar. Toată lumea ştie că istoria este scrisă de învingători. Astfel, nu putem să nu ne întrebăm, precum scriitorul Vladimir Volkoff: „şi, dacă, totuşi, au învins comuniştii în Războiul Rece?”

(Text preluat din Proiectul Arche – www.proiectul-arche.org)

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Texte preluate din Proiectul Arche | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: