RESTITUIRI: Pamfil Şeicaru, „Pitorescul lui N. Iorga” (fragment) – 1957

În decembrie 1920, când Take Ionescu a format guvernul – sortit să dureze numai 40 de zile – crezând că-i va face plăcere lui N. Iorga, care îi promisese sprijinul, i-a cerut să-i recomande un ministru dintre naţionaliştii–democraţi. A designat pe Ştefan Băluţă. Ingrat, numele nu-i spunea nimic, a cerut informaţii; un şef de cabinet i-a atras atenţia asupra ridicolului de a face ministru pe un om, mai mult decât mediocru, care a naufragiat la Neamul Românesc după ce, funcţionar inferior la poştă, fusese dat afară pentru unele nereguli. Take Ionescu se găsea într-o situaţie delicată şi, pentru a evita respingerea făţişă a celui recomandat, i-a cerut lui Iorga un inginer pentru Ministrul de Comunicaţii. N. Iorga nu ştia dacă avea vreun inginer în partid, dar şi-a amintit că întâlnise, cu câteva zile înainte, pe un fost coleg de la liceul din Botoşani, care locuia în Bucureşti şi era inginer. „Este un om de ispravă, ştiu că a fost – mi-a spus el – inginer la Căile Ferate”. Take Ionescu a fost fericit că a putut evita numirea lui Ştefan Băluţă. Se ivise, însă, o piedică: Iorga nu cunoştea adresa celui propus să-l reprezinte în guvernul Take Ionescu. A fost chemat generalul Nicoleanu, prefectul poliţiei, căruia i s-a cerut să găsească imediat pe un inginer Cihodariu, numit ministru al Comunicaţiilor, şi să-l aducă, îmbrăcat în frac şi cu decoraţii, ca să depună jurământul, împreună cu întreg guvernul. Toţi comisarii de poliţie au fost mobilizaţi să caute, în sectoarele lor, un inginer Cihodariu. Peste o jumătate de oră, generalul Nicoleanu s-a prezentat la domiciliul noului ministru. Cihodariu, în halat şi papuci, a ieşit în întâmpinarea generalului Nicoleanu, acesta în mare ţinută şi cu toate decoraţiile. (Era personajul cu cele mai multe decoraţii.) Scurt dialog:

–          Dumneavoastră sunteţi inginerul Cihodariu, partizan al profesorului N. Iorga?

Bietul om se zăpăcise când a văzut pe generalul, dar s-a speriat, de-a binelea – auzind întrebarea. Cu o voce tânguitoare a răspuns:

– Să trăiţi, domnule prefect, eu n-am făcut politică niciodată. Eu sunt numai inginer. Cu domnul Iorga am fost doar coleg de liceu la Botoşani, da’ politică n-am făcut alături de domnia-sa.

– Nu are importanţă. Sunteţi inginerul Cihodariu. La recomandaţia domnului profesor N. Iorga aţi fost numit ministru de Comunicaţii. N-avem timp de pierdut. Aveţi frac?

– Am, dar sunt singur acasă şi soţia mea, care este englezoaică, are cheile de la dulapuri.

– În ce dulap este fracul? – întreabă prefectul.

Cihodariu, complet zăpăcit, a indicat un dulap; Nicoleanu a făcut semn comisarului care îl însoţea să forţeze uşa. Speriat, Cihodariu se văicărea:

– Ce va zice nevasta?

– Ascultă, domnule ministru, nu ai vrea să aştepte Majestatea Sa până va catadicsi nevasta dumitale să se întoarcă acasă? Un ministru merită o uşă spartă la un dulap.

Şi, repede, cu ajutorul comisarului la (a) celorlalţi agenţi, inginerul Cihodariu a fost îmbrăcat în frac.

– Aveţi vreo decoraţie? – întreabă prefectul.

– Am „Trecerea Dunării”, răspunde sfios ministrul.

– Ne facem de râs. Vreţi să vă fotografieze gazetarii cu „Trecerea Dunării”? Şi desprinzând una din decoraţiile lui străine, i-o prinse de fracul lui Cihodariu. Îl privi cu atenţie şi, satisfăcut, îi spuse: „Acum semeni a ministru”.

A fost cea mai izbutită comedie imaginată, involuntar, de N. Iorga. Când Eraclie Nicoleanu era bine dispus, povestea cu lux de amănunte de un comic irezistibil, această întâmplare. Ca satiră, necontestat, izbutită; dar politic, cum s-o judecăm? N. Iorga nu avea timp să ia contact cu realizarea cotidiană şi nici să-şi facă o valorificare exactă asupra oamenilor. Era grăbit să se întoarcă la preocupările lui de istorie. Când era prim-ministru, C. Argetoianu i-a cerut să-i recomande prefecţi pentru judeţele din Transilvania. Între cei recomandaţi se afla şi un protopop din Satu-Mare, pentru care N. Iorga a avut cele mai deosebite cuvinte de laudă. Decretul cu numirea prefectului a apărut în Monitorul Oficial, dar protopopul n-a putut să se prezinte la depunerea jurământului, deoarece era mort de doi ani.

Era prim-ministru şi ministrul Educaţiei Naţionale. Dorind să pună o bună rânduială în minister, a cerut să i se aducă toată corespondenţa ministerului, ca să o citească. Vara, când se ducea la Mangalia, unde avea o vilă, un avion transporta zilnic saci de corespondenţă, pentru rezolvarea căreia îşi pierdea nopţi întregi; la aceasta se mai adăuga şi corespondenţa preşedinţiei de Consiliu. O muncă de Hercule, după urma căreia se crease cea mai mare zăpăceală în serviciile ministerului, paralizându-le activitatea. Şi, cum nu avea timpul necesar să citească cu atenţie şi până la sfârşit petiţiile, se mulţumea să-şi arunce ochii pe primele rânduri, şi să scrie rezoluţia. Un exemplu – un învăţător îşi începuse petiţia cu: „subsemnatul, ofiţer de rezervă, invalid de război…” şi N. Iorga, fără să vadă despre ce este vorba, a pus rezoluţia: „Să se trimeată Ministerului Apărării Naţionale, ca să se dea îndreptăţita satisfacţie petiţionarului”. Petiţia a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale, unde, după îndelungate încercări de a descifra sensul acestei trimiteri, a fost înapoiată Ministerului Educaţiei Naţionale. Noroc că o asemenea petiţie rătăcită, datorită rezoluţiei nepotrivite, a ajuns la Ministerul de  Finanţe. C. Argetoianu, cu mult tact, i-a explicat harnicului prim-ministru că făcea o muncă inutilă, creând, cu cele mai bune intenţii, o păgubitoare confuzie. Cu regret, N. Iorga s-a resemnat să lase corespondenţei cursul ei normal. Avea o atât de mare dorinţă de a servi, de a înlătura racilele ministeriale pe cât era de mare ignoranţa lui în complicata maşină a administraţiei statului, iar munca lui uriaşă de-servea. Era convins că ajungea o bunăvoinţă, intenţii curate, ca răul să poată fi îndreptat. Rămăsese cu viziunea statului de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Şi totuşi, în această naivitate, cât de mare era dorinţa de a servi patria… N. Iorga nu vedea lumea aşa cum era, ci aşa cum o transfigura starea lui sufletească, trăsătură romantică a caracterului, deci uşor influenţabilă, putând să schimbe în două momente succesive o impresie în contractul ei. Era la Craiova. Înainte de a începe conferinţa, N. Iorga s-a uitat în sală şi, în primele rânduri, a văzut câteva scaune neocupate. Foarte trist, a făcut constatarea – natural, cu nimic corespunzătoare realităţii – că sala era goală. „Nimeni nu mai vrea să vină la conferinţele mele” – se tânguia profesorul. M-am uitat şi eu în sală. Erau, într-adevăr, patru scaune neocupate în primul rând, ceea ce dădea aspectul unei danturi ştirbe. Cunoscându-i firea, cu aerul cel mai convins, i-am spus: „dar sala este plină”. N-au trecut decât câteva minute şi sala s-a umplut. A ţinut să verifice şi după ce a privit din nou în sală, care era aceeaşi, s-a întors spre mine, mulţumit: „Ai dreptate. Dar de ce nu se obişnuiesc românii să fie din vreme?” Şi a rostit o conferinţă admirabilă, încântat că sala era plină de ascultători. Nici până la sfârşit n-a observat că cele patru scaune rămăseseră goale.

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Restituiri | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: