RESTITUIRI: Vlad Hogea, „Baronul Münchausen trăieşte la Budapesta!” (2003)

În ţara vecină şi (ne)prietenă, poliţiştii umblă pe străzi în uniforme leit celor sovietice din vremea lui Stalin şi mai au şi pistoalele la vedere, bălăngănind la centură, dar nimeni nu s-a gândit să interpreteze aceste amănunte sinistre ca pe o piedică în drumul Ungariei către UE. Dimpotrivă, ni se cere nouă, românilor, să demilitarizăm structurile Ministerului de Interne (lucru pe care, de altfel, l-am şi făcut), fără ca aceleaşi standarde şi criterii să fie valabile pentru toate statele fostului Tratat de la Varşovia. Şi, în timp ce, în România, statuile Mareşalului Ion Antonescu sunt făcute praf cu barosul, în capitala Ungariei sunt comercializate, fără opoziţia autorităţilor (ba, îndrăznesc să afirm, cu largul concurs al acestora!) obiecte de propagandă totalitară, şovină, revizionistă. Nu mă folosesc de surse livreşti, ci mă  raportez chiar la experienţa proprie. În buricul Budapestei, pe strada Jozsef Attila (colţ cu Petöfi Sandor), am intrat într-un magazin care comercializa exclusiv produse de propagandă extremist-revanşardă (obiectele descrise mai jos se găsesc şi în multe alte locuri din capitala ungară; pentru concizia relatării, voi apela doar la acest caz, care poate fi lesne generalizat). Am găsit acolo cărţi, broşuri şi reviste care condamnau consecinţele Tratatului de la Trianon şi îndemnau la restabilirea situaţiei anterioare – scrierile erau în limba maghiară, inaccesibilă mie; totuşi, din titluri şi din grafica de pe coperţi am dedus despre ce era vorba. Celelalte „suveniruri” erau, însă, mai pe înţelesul turiştilor străini, grupul-ţintă căruia îi erau destinate, în principal, mesajele otrăvite (după vechea tehnică de manipulare: „Nu ştii istorie? Lasă, că te învăţăm noi!”). Se găseau, la preţuri modice, autocolante cu harta „Ungariei Mari”, pe fond roş-alb-verde şi cu un „H” mare (de la „Hungary”) în mijloc, dar şi multe insigne bine imprimate, cu forma dată de acelaşi contur al graniţelor statale din vremea dualismului (1867-1918), în care aşa-zisă „Ungarie Mică” din zilele noastre era marcată diferit, cu alb sau cu gri foarte deschis, în schimb provinciile considerate „sub ocupaţie străină” aveau parte de culori vii, pentru a ieşi cât mai mult în evidenţă. Amintesc, în context, că jocul acesta ciudat (dar eficient!) al colorării diferite, în funcţie de interes, a fost folosit de unguri şi înainte de Diktatul de la Viena, când aglomerările etnice româneşti din Ardeal erau în nuanţe pale, iar centrele maghiare aveau culori aprinse, ceea ce a dus, alături de alte „argumente”, la manipularea unor factori de decizie, în sensul luării unei hotărâri dezastruoase pentru români, dar care, la urma urmei, s-a dovedit păguboasă şi pentru cei care realizaseră nedemnul „arbitraj”! Să revenim la insigne. Pe aceeaşi… obsedantă hartă (acum decupată) a „Ungariei Mari” – vulturul regal, cu aripile  desfăşurate, în semn de renaştere şi de biruinţă, dar şi sloganuri incitatoare de tipul „Igy volt, igy lesz!”. Una dintre cele mai interesante insigne are „eterna” hartă aşezată pe o cruce, sub care se găseşte „Sacra Corona” – „Coroana Sfântă” a maghiarimii, cea expusă în Palamentul de la Budapesta, în aceeaşi sală cu statuile celor 12 mari bărbaţi de stat ai „Ungariei milenare”; cel puţin 3 dintre ei sunt de origine română: Ştefan cel Sfânt (pe care îl chemase Vaic, adică Voicu), Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin. Sub reprezentarea miniaturală, de pe insignă, a coroanei regale, stă scris: „Nem, nem, soha!” („Nu, nu, niciodată!” – în sensul că ungurii nu acceptă „îngroparea” Imperiului şi, ca atare, nu vor renunţa nicicând la visul retrocedării, pe orice cale, a tuturor provinciilor asupra cărora pretind că ar avea „drepturi istorice”). La vânzare erau şi tricouri (nu puţine la număr!) cu aceleaşi însemne ca acelea de pe insigne; de asemenea, o sumedenie de hărţi vechi, retipărite, având o „legendă” comună („A Magyar Szent Korona Orszagai 1914” – partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar) şi descriind cu precizie – localitate cu localitate, ţinut cu ţinut, comitat cu comitat – teritoriile aflate, la acea dată, sub autoritate ungurească, ca şi cum s-ar referi la o realitate incontestabilă şi oricând uşor de refăcut! O carte poştală comercializată în tiraje de masă îl are, în centrul ei („Ungaria Mică” de azi) pe un „chinuit” soldat ungur, în uniformă de husar (cizmele spun totul!), cetluit în lanţuri, care înalţă, neputincios, pumnul către duşmanii fioroşi care vin târâş, „hoţeşte”, dinspre România, Ceho-Slovacia şi Iugoslavia. Acestora li se adaugă… o pasăre de pradă (apar pe hartă nişte gheare) simbolizând Austria şi un urs (!) în care recunoaştem Imperiul Rus. Ţinta mesajului propagandistic este, în mod clar, „nedreptatea” făcută prin ajustarea hotarelor Ungariei după primul război mondial, ca rezultat al urzirii unei „Conspiraţii Oculte”. O altă carte poştală se raportează nu la trecutul neguros, ci la un presupus viitor: cătanele maghiare vizibil satisfăcute le dau picioare în fund vecinilor, gonindu-i din provinciile „vremelnic” ocupate; spre România fug doi ţărani (dovada urii purtate „valahilor”, dar şi, deopotrivă, dovada însemnătăţii noastre ca popor!) – ambii cu desagii în spate: unul, cu ochii holbaţi de groază, goneşte spre Bucureşti, iar celălalt, călare pe un ţap (?!), trece munţii, în Moldova. În centrul „Ungariei Mari”, eliberate de „cotropitori”, străluceşte „Sfânta Coroană” bătută cu pietre scumpe – fetişul unor descreieraţi isterici, care au dat în mintea copiilor… A treia carte poştală este dublă ca mărime şi dă amănunte asupra provinciilor pierdute în 1920: 102.181 km şi 1.704.000 de etnici unguri în Ardealul românesc, 63.497 km şi 563.000 de unguri în Iugoslavia, 63.004 km şi 1.084.000 de unguri în Ceho-Slovacia, respectiv 4.026 km şi 64.000 de unguri în Austria. Cu litere de-o şchioapă, scrie în engleză şi maghiară: „Dreptate pentru Ungaria!”, adică, altfel spus, retrocedarea acestor uriaşe suprafeţe la care nostalgicii tânjesc de peste 80 de ani! Am lăsat special la urmă două brelocuri cu conţinut revanşist. Primul are, pe o parte, acelaşi contur al „Ungariei Mici” în centrul „Ungariei Mari”, iar pe verso statistica pierderilor din 4 iunie 1920 (Trianon), dar, de această dată, socotindu-se toţi locuitorii din provinciile cu pricina (nu numai locuitorii de origine maghiară), ceea ce duce la umflarea numărului celor „părăsiţi” la… 13.321.000 de persoane!!! În fine, al doilea breloc este, de fapt, copia unei monede de 5 pengo, din 1943, cu figura dictatorului şovin Miklos Horthy. Da, în Ungaria de azi, în ţara care, din 2004, va fi membru de drept al Uniunii Europene, o baborniţă de 80 de ani (de-o vârstă cu Trianonul!) vinde, în centrul capitalei, porcării fascistoide de extracţie extremist-totalitară şi nimeni n-o bagă la închisoare. În România, care mai că nu merge de-a buşilea (ca ţăranii din cărţile poştale ungureşti!) ca să le facă unora pe plac, Antonescu este prigonit de peste tot: din cimitire, din biserici, din şcoli, din manualele de istorie. În librăriile „Ungariei europene”  se găsesc puţine, foarte puţine cărţi în limbi străine (prăpastie civilizaţională şi culturală imposibil de acoperit în timp scurt!), dar nu lipsesc traducerile infamei cărţi a lui Salman Rushdie, „Versetele satanice”, în engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă şi rusă! Chiar trebuia popularizată în toate limbile de circulaţie internaţională o astfel de tipăritură submediocră, care defăimează o religie în ansamblu? Ca român şi ca ortodox, cred că e la fel de ticăloasă atacarea Islamului (de către un ins cu nume morbid: rush = grabă, to die = a muri) ca şi atacarea, de către unii exaltaţi, a creştinismului, în numele dezlănţuirii unor „războaie sfinte contra necredincioşilor”. Ura naşte, din păcate, ură, iar bătaia de joc mai rău incită spiritele. Şi toate acestea la Budapesta, „capitală europeană”, „pol al civilizaţiei”…

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Restituiri, Viaţa mea, cărţile mele | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: