RESTITUIRI: Stelian Popescu, „Amintiri” (fragment)

În curând clientela a început să vie, iar reclama ce-mi făcuse campania contra mea din ziarele din Sărindar a contribuit mult să mă facă cunoscut şi să îndrepte către mine o clientelă destul de bună. Este locul să amintesc aci cum, graţie acestei companii mizerabile, am cunoscut pe Caragiale şi pe Cazzavillan când eram judecător de instrucţie. Într-una din zile, pe când eu eram în cabinetul meu la tribunal, iar aprodul Ioniţă lipsea de la uşa cabinetului, o persoană voinică, cu ochelari pe nas, bine îmbrăcată, prezentabilă intră direct în cabinet spunând:

– Aş vrea să vorbesc cu domnul judecător de instrucţie.

– Eu sunt – îi răspund eu – ce poftiţi?

– Chiar d-ta? – îmi răspunde el.

– Chiar eu! Ce pofteşti? – îi răspund.

El, în loc de răspuns, începe să mă privească, să mă examineze, să mă măsoare din cap la picioare, să se uite în toate chipurile la mine, încât, la un moment dat, enervat şi crezând că poate am de-a face cu un nebun ori beţiv, strig la el: “Ce pofteşti, domnule, de ce ai venit aci?” În loc de răspuns, continuă examinarea, îşi ia ochelarii de pe nas şi mă priveşte înainte cu şi mai mare atenţie, înclinându-se când într-o parte, când în alta, ca să mă observe şi mai bine. Eu, din ce în ce mai mirat şi mai enervat, strig la el:

– Ce pofteşti, domnule, cine eşti d-ta şi pentru ce ai venit aci?

Punându-şi din nou ochelarii pe nas şi uitându-se drept în ochii mei răspunde: “D-ta eşti Stelian Popescu, judecătorul acela fioros, care schingiuieşti, care omori oameni, care torturează pe inculpaţi? D-ta ai băgat groaza în jidanii ăia de la Adevărul, care te înjură în fiecare zi? Am  venit şi eu să te cunosc, dar nu văd că ai aerul aşa de fioros cum te descriu ei”. Enervarea mea la auzul acestor cuvinte a mai scăzut cu un grad, dar prezenţa acestui individ necunoscut, care făcea să-mi treacă prin minte tot felul de presupuneri, mă sili din nou să-l întreb:

– Spune, omule, cine eşti şi ce vrei?

Îmi răspunde: “Lasă-mă, omule, să mă conving eu de ce am venit aci şi apoi îţi spun”. Nedumerirea mea mergea crescândă, când el se apropie pe biroul meu şi peste birou îmi întinde mâna, spunând: “Eu sunt Ion Luca Caragiale”. Eu îi răspund: “Marele scriitor?” “Da”, răspunde. Eu îi întind mâna şi-l poftesc să stea pe scaunul ce era în faţa biroului pe stânga, în dreapta era crucea. El se aşază, văd că face cruce cu dreapta şi pune mâna stângă pe crucifix şi spune: “Mari sunt minunile Tale, Doamne”. Eu din nou cred că mă aflu în faţa unui nebun şi iar spun pe un ton cam răstit: “Ce vrei, domnule?”. Atunci el din nou răspunde: „Nu te iuţi, lasă să-ţi spun, dar lasă-mă să mă lămuresc eu pe mine însumi, căci tot nedumerit sunt” şi continuă: „care va să zică, d-ta eşti acela care ai speriat pe toţi spurcaţii ăştia din presă şi mai ales pe jidani. Eu îmi închipuiam, după descrierea lor, că un om care a avut curajul să facă minunea asta este un monstru, un om fioros, care te bagă în răcori privindu-l, pe când eu văz că am înaintea mea un om ca toţi oamenii, un om mai mult blând decât răutăcios, un om care, în felul cum am intrat eu aci, ar fi putut din primul moment să mă dea afară. Eu te felicit pentru tot ce ai făcut, căci ai băgat frica în şantajişti şi d-ta ţi-ai creat o reputaţie de om energic, care-ţi va folosi. Ce păcat că am căzut şi eu cu reclamaţia mea pe mâna unui om ca d-ta”. Atunci întreabându-l ce i s-a întâmplat, el îmi povesti toată întâmplarea: „Ai văzut din unele ziare că mi se contestă proprietatea piesei mele Năpasta, de un oarecare Caion, care caută pe toate cărările să arate că nu sunt eu autorul ei şi că am copiat-o. Blestemul ăsta m-a necăjit foarte mult şi, reclamându-l, a scăpat. Poate, de venea la d-ta afacerea mea, nu scăpa aşa de uşor. Dar eu mă bucur de ceea ce ai făcut cu şantajiştii şi te felicit. Ai să ajungi departe”. Şi, sculându-se după scaun, îmi dă mâna şi plecă. Am rămas multă vreme pe gânduri şi am făcut şi mult haz în urmă cu colegii mei de întâmplarea acestora. Caragiale plecând, cum el era bun şi apreciat prieten al lui Take Ionescu, marele avocat şi om politic de mai târziu, când s-a întâlnit cu acesta, se vede că i-a vorbit despre vizita aceasta, căci, mulţi ani mai târziu, Take Ionescu mi-a povestit ceea ce i-a spus Caragiale, zicându-mi: „Nu mă face să mă îndoiesc de spusele lui Caragiale”. Eu nu l-am mai văzut pe Caragiale, dar ştiu că el, în lungile lui şuete de vorbărie cu prietenii lui nedespărţiţi, vorbea adesea de curajul meu.

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Restituiri | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: