RESTITUIRI: Petre Pandrea, „Fiscul faraonic” (1935)

Se aude în ţară un murmur generalizat împotriva fiscului. Acest murmur se transformă prea des în lacrimi, în mută disperare şi în conflicte. Coarda s-a întins prea mult şi poate plesni. În satele basarabene şi ale Olteniei se scot uşile din ţâţâni pentru a sili pe plugar să plătească sume mizere pe care, totuşi, plugarul nu le realizează din cauza degringoladei preţurilor la produsele agricole. În Bucureşti s-au confiscat uneltele la 6 (şase) mici meseriaşi din străzile Arionoaiei, Sabinelor şi Pandurilor. N-au putut plăti… cifra de afaceri. În locul uneltelor, li s-au lăsat, cu acea superbă ironie birocratică de către agenţii fiscului, hârtii galbene şi verzi… Pe Calea Rahovei, la un cizmar, s-a devastat atelierul de către garda financiară. La Cernăuţi, 34 de ateliere de frizerie au fost sigilate de către fisc, iar măcelăriile au încetat tăierea de vite. Un vânt de nebunie şi de groază suflî prin percepţii şi prin locuinţele gospodarilor. Ne dăm bine seama, că bieţii perceptori nu sunt de vină. Lumea îşi varsă năduful asupra lor. O „distinsă“ personalitate liberală a crezut de cuviinţă să ia la palme pe un biet funcţionar, organ executor, care tremură să nu-şi piardă bucăţica de pâine şi ascultă orbeşte de ordinele primite!… Sălbateca fiscalitate inutilă, abătută ca un nour de lăcuste asupra ţării, ar trebui să înceteze. Riscurile sunt prea mari. „Le jeu n’en vaut la chandelle“, ar spune maestrul de finanţe Joseph Caillaux, despre aceste impuneri mici, cum e cazul frizerilor, al meseriaşilor şi al sărmanilor cizmari. Nu face daraua cât ocaua, când se confiscă toate la sat şi calapoade la oraş. Procedeele fiscului român nu pot fi numite decât faraonice. Se caracterizează prin silnicie (perceptori, jandarmi, gardă financiară) şi inutilitate (tot nu se scoate mare lucru), exact ca pe vremea împăraţilor Egiptului antic. Mă întrebam zilele acestea asupra motivelor reale pentru care epoca faraonilor egipteni a rămas ca o epocă de ruşine şi de sufernţă în istoria umanităţii. Să fi fost de vină numai efortul gigantic impus maselor pentru zidirea templelor, a monumentelor funerare – piramidele – a Sfinxului, statuie bizară, învăluită până azi în hlamida misterului (când se pune întrebarea sensului ei practic)? Istoria universalî cunoaşte numeroase epoci şi momente de febrilitate constructivă. Piatra, marmora şi cărămida seduc din când în când cu exclusivitate spiritul uman, dornic de nemurire. Fiorul metafizic înnăscut şi fuga tragică de moarte a omului, pieritor ca floarea câmpului, se galvanizează deseori în adoraţia marmorei – clasicitatea elenică sau Renaşterea – în cultul fierului şi al pietrii… Să pomenim de drumurile, termele şi podurile Romei proconsulare şi imperiale? De vijelia oţelului în secolul al XIX-lea în Statele Unite? De zidul chinezesc? De industrializarea rapidă a Japoniei, a Germaniei bismarckiene şi a Rusiei Sovietice? Nici una din aceste epoci n-a lăsat în urmă amărăciunea, disperarea şi blestemul, care au întovărăşit munca faraonică. Dimpotrivă. Epocile citate au fost trăite cu euforie de către contimporani ca răcoroase valuri stenice de energie colectivă. Faraonii care au impus efortul, au rămas în cartea neagră a omenirii, înscrişi ca atare chiar de către supuşi, fiindcă verdictele, ca şi pedepsele, ascultă de legea individualizării şi a concretului, preconizată de penaliştii moderni. Faraonii au fost condamnaţi fără drept de apel. De ce? Munca faraonică era o muncă silnică şi inutilă. Silnicia şi inutilitatea a mai fost ilustrată ca un suprem blestem şi în mitul grec al lui Sisif. Cavourile împăraţilor Egiptului cereau prea multă muncă în raport cu utilitatea colectivă. Epoca faraonilor s-a mai caracdterizat printr-o fiscalitate excesivă. Vreun Farfuridi fiscal dădea, probabil, porunci tot aşa de drastice, cum poruncesc, azi, la noi. Într-un papyrus egiptean citim următoarele lamentaţiuni care s-au născut parcă la lectura „biletelor verzi şi galbene“ ale fiscului român: „Te-ai gândit vreodată la soarta ţăranului? Perceptorul vine să strângă dijma. E întovărăşit de câţiva zbiri cu bâte şi de harapi cu ştreangul de curmal. Toţi răcnesc cum îl văd. Scoate darea! Dacă ţăranul n-are, îl întind jos cât e de lung: legat burduf îl târâie la canal, unde-l bagă cu capul!”… Nu găsiţi asemănare cu metoda perceptorului român de ultimă oră? Ştreangurile de curmal s-au înlocuit cu baioneta jandarmului. Să mai amintim domnilor de la Finanţe câteva „principii moderne“, fiindcă nu ne aflăm sub faraoni. Să le spunem că impozitele nu trebuie să pornească din spirit de odioasă fiscalitate, ci să corecteze, energic, repartiţia defectuoasă rezultată în mod fatal în regimul liberei concurenţe? Şi totdeodată să determine o înviorare a mecanismului producţiei tocmai prin impuneri raţionale? Să le spunem că piatra unghiulară a impunerilor nu poate fi decât facultatea contributivă a individului? Să le strigăm indicaţia elementară din ştiinţa finanţelor publice a scutirii minimului de existenţă? Că uneltele de muncă nu pot fi sechestrate, fiindcă de la o vacă nu se poate obţine şi lapte şi carne, în acelaşi timp. Fiscul actual va rămâne în istoria noastră ca „fiscul faraonic“…

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Restituiri | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: