RESTITUIRI: I. L. Caragiale, „Termitele” (1911)

Termitele sunt nişte gângănii, sau gâze, cum le zice poporul la făpturile mici şi delicate ale naturii, pe cari oamenii de ştiinţă le numesc în genere instecte. Pe termitele acestea, naturaliştii le numără în rândul insectelor, cum zic ei, nevroptere (dela cuvintele greceşti nevron, adică nerv, şi pteron, adică aripă); căci ele au aripioare străvezii, înăuntrul cărora se vede o ţesătură deasă de  firişoare nervoase. Ele trăesc în societate întocmită ca şi  furnicile: au o femeiuşcă prăsitoare cu câţiva bărbătuşi pe lângă ea, şi pe urmă mulţime de soldaţi şi de lucrătoare. Sunt la trup cam de mărimea furnicilor de la noi; ce aceea popoarele le-au crezut totdeauna că sunt furnici cu aripi. Sunt mai multe soiuri de termite; dar toate sunt săpătoare, şi afară de asta, cea mai mare parte dintre ele sunt şi constructoare; adică a clădit omul, ca pe ruinele clădirilor omeneşti, să-şi clădească ele cuiburile şi aşezămintele lor. Trăiesc rozând din tot ce le iese-n cale, tot de pot roade; şi ce aceea sunt un aşa vrăjmaş al  oamenilor, că marele Lineu, n-a stat la-ndoială să pună în Systema Naturae: “termes utrisque Indiae calamitas summa” (adică: termitele sunt cea mai straşnică bătaie dumnezeiască în Indii). Unde au bântuit mult în Europa, pe la mijlocul veacului trecut, vreo treizeci de ani de-a-rândul, a fost în departamentul franţei numit Charente inférieure (Şaranta-de-jos). Micul fluviu Charente se varsă în Oceanul Atlantic la vreo cincizeci de kilometri mai spre miazănoapte de gura măreaţă a Girondei. Între aceste două guri au făcut mari stricăciuni termitele, şi mai ales în portul Rochefort şi în cetatea de mare La Rochelle. Termitele lucrează pe ascunse de ochiul oamenilor;de aceea francezul travail de termite (lucru de termită) o lucrare ocultă de destrucţiune. Îşi sfredelesc galerii pe subt pământ, la-ntuneric, până la zidurile locuinţelor sau magaziilor, de aci coboară drept în jos până dincolo de  temelii, pe urmă trec pe sub temelii, şi apoi suie în sus drept înăuntru prin podele. De acolea-ncolo au pus  stăpânire ne-nfrânată asupra locului. Unele se năpustesc asupra lemnelor clădirii, asupra mobilelor şi proviziilor de orice fel: altele rod şi sfredelesc mereu înainte; atacă tavanurile şi podelele de mai sus,  până ajung la acoperiş, ca să-l roază şi pe ăla. Lucrează însă cu multă băgare de seamă, să nu dea cumva de  lumină, şi respectă cu cea mnai mare grije suprafaţa obiectelor atacate, mulţumindu-se să le găunoşeze. Dacă locul li se pare bun, le-a rămas acolo încă destul de prădat, aduc tencuială plămădită de pulbere de  pământ ori de moloz şi din balele lor, şi înlocuiesc treptat-treptat părţile lemnoase pe cari le distrug. S-au  văzut, pe urma lor, stâlpi întregi de lemn preschimbaţi astfel în coloane de beton. Când nu le mai place locul, fiindcă l-au secătuit, atunci nu-şi mai bat capul cu dresul; opera de distrugere porneşte cu o aşa repeziciune că, în şapte-opt săptămâni, o casă mare europeană este coptoroşită din temelie până-n vârf: ba un sărman sat de negri africani, în şi mai scurt timp, se face tot grămadă praf; nici urmă de bordei nu se mai zăreşte. S-a văzut la Rochefort cum, într-o singură noapte termitele pătrunzând prin piciorul unei mese, d-asupra căreia sta geamantanul unui inginer, au scobit piciorul de jos în sus, au trecut prin tabla mesei, pe urmă prin  fundul geamantanului înăuntru, unde au ros tot; aşa că a doua zi nu s-a mai găsit petec de haină ori de rufă neciuruit. Iar hârtiile bietului inginer, şi cerusele cu plumb cu tot, toate dispăruseră fără urmă. Vai de oraşul, în care au apărut să se-ncuibe termitele! Astfel, în La Rochelle, palatul prefecturii şi toate locuinţele dimprejur au fost prăpădite. Acolo nu mai erau oamenii stăpâni, erau, stăpâne termitele. Nu mai putea pune omul un proţap, ori lăsa o scândură pe brazdă,  în grădină, că a doua ori a treia zi erau nimicite. Proptelele de la copăcei, şi trunchiurile copăceilor şi crăcilor mai răsărite până la ramurile crude fără scoarţă, erau scobite de jos până sus. Tavanele şi podelele prefecturii se fărămiţeau şi se scufundau. Într-o zi arhivele departamentului s-au găsit mistuite apropae în întregime, şi asta fără ca mai înainte să se fi arătat pe dinafară vreun cât de mic semn de stricăciune. Termitele ajunseseră la cartoanele  arhivei prin lemnărie; pe urmă mâncaseră hârtiile administrative, respectând, ca după obiceiul lor, foile de deasupra şi muchiile filelor; aşa că un carton, care era înăuntru plin de tărâţe, produse de dejecţiunile acelor gângănii, părea pe dinafară întreg, ca şi cum ar fi conţinut dosarele neatinse. Lemnul cel mai tare nu poate rezista la atacul termitelor. La scara cancelarilor prefecturii, era o bârnă groasă de stejar vechiu; un impiegat alunecând pe scară, dă să se proptească în mână, şi-i intră jumătate braţul în bârna aceea ca într-un  mărăciniş. Numaidecât s-a cercetat şi răzuit bârna în mai multe părţi şi s-a văzut că nu rămăsese decât pe deasupra, la faţă, o pojchiţă subţire ca foaia de hârtie. Ce n-au încercat oamenii, ca să stârpească soiul acela  blestemat de gâze!… În sfârşit, după multe încercări şi studii, zicea învăţătorul Quatrefages, că parcă le-ar fi dat el de leac. În urma experienţelor sale, dovedise că în atingere  cu gazul de chlor pur, termitele cad la moment trăznite; iar într-o cantitate de aer amestecat pe a zecea parte cu acel gaz, peste o jumătate de ceas mor înnecate. Aşa dar o insuflă de aşa amestecat în coptoroşeala lucrurilor atacate ar năbuşi năvala  vrăjmaşelor. Însă – zice celebrul naturalist – problema tot prezintă greutăţi. În toate chestiunile de acest fel, după toate cercetările savante cari ne dau numai soluţiunea teoretică, trebuiesc să urmeze încercările practice, cari singure asigură aplicarea uzuală. Aci, să urmăm cu toată luarea aminte pe savantul naturalist… E vorba dar să atacăm o speţă exclusiv săpătoare; astfel, o exactă cu de-a-mănuntul cercetare a locurilor şi lucrurilor va fi mai întâi de toate necesară, spre a descoperi punctul de plecare, punctul central al atâtor găunoşări; şi apoi îndată, scurt, cu cea mai strictă promptitudine de operaţie, trebue pornit, subt o presiune considerabilă, leacului mântuitor până la adâncul răului. Poate primele încercări că nu izbutească deplin; poate că, nimicind un  cuib două ici-colo, să te pomeneşti că se ivesc mai multe în alte părţi. Nu trebuie un moment de repaos şi de-ngăduială: după ele fără  preget! Scotoceşte mereu pretutindeni şi unde simţi că mai mişcă, nu le da pas; trage-le cu chlor până la saturaţie, până isprăveşti odată cu ele… Şi când te gândeşti… O! ce cruzi sunt oamenii de ştiinţă! Ce fiinţă fără inimă a fost acel savant! Auzi dumneata ce răutate!… Ei! Ce pot gândi bietele mici gângănii pomenindu-se afumate aşa fără nici o milă?… Fireşte, nu pot gândi alta decât:

–        Ia uitaţi-vă la sălbaticii de oameni ce vrăjmăşeşte s-au pornit cu toţii să ne distrugă casa…noastră!

Anunțuri
Categorii: Naționalism, Restituiri | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: