CHEIA
Cândva m-am oglindit în ochii tăi
Dar noaptea îmi arată perna goală
Şi n-am cui cere, Doamne, socoteală,
Deşi nu-s cel mai rău din cei mai răi…
Şi patul gol îmi e pe jumătate
Deşi cearşaful e întins deplin –
Şi visele doar dintr-o parte vin,
Până s-or risipi, spre ziuă, toate.
Mi-e dor de tine cum mi-e dor de mine,
De carnea-ţi ca de carnea-mi îmi e dor
Şi în sărutul tău mă nasc şi mor
Atunci când mi-e mai rău sau mi-e mai bine.
Mă pierd în părul tău, deşi rămâne
O amintire – cum rămâi şi tu,
Dar nu îţi spun nici „Vino!”, nici „Te du!” –
În vremea despărţirilor păgâne.
Eu n-am plecat niciunde, sunt loial:
Singurătăţii mele brav oştean –
Mai trist şi mai bătrân din an în an,
Prezent doar la apelul nominal.
Nu ştiu a cui e vina, cine face
Că luna ne rânjeşte sus, din cer,
Iar în uitarea stelelor ce pier
Ne regăsim şi eu, şi tu, tenace.
Doar nume scrijelite pe-un copac,
Hrisov al soartei noastre blestemate,
Ca un jungher ce ni se-nfige-n spate,
Iar toţi din jur îi sunt complici şi tac.
De-ajuns cu sâmbăta schimbărilor la faţă:
Acum, când scriu, duminica apare,
Cu bruma-i de speranţă şi de soare
Care să-ţi intre şi să-mi intre-n viaţă.
Şi, da, acest poem e pentru tine,
Scris chiar cu lacrima acestei nopţi
Şi cu rugina de la multe porţi
Care-ţi închid cărarea către mine…
Morala (sau povaţa, sau ideea):
Descuie lacătul şi-aruncă cheia!
VLAD HOGEA 